BusinessMagazin

Blog

  • Intre „zoon politikon“ si „zoon-pur-si-simplu“

    Avea dreptate Grigore Ureche in al sau Letopiset – de la Ram ne tragem.  Intrebarea care se pune in aceste zile este „de la care Roma?“ De la Roma  lui Nero sau de la Roma lui Cicero?

    Roma lui Cicero era, in buna masura, o Roma greceasca; o Roma inca suficient de umila pentru a tine la mare pret invataturile unei Grecii altminteri invinse; o Roma inca suficient de modesta pentru a recunoaste ca geniul sau era strict administrativ si institutional, dar ca pentru politica, in adevaratul sens al cuvantului, trebuie sa-si intoarca, spasita, fata catre greci; o Roma in care Marcus Aurelius isi scria (deocamdata) confesiunile in greaca – cum bunicii nostri o faceau in franceza, iar copiii nostri o fac deja in engleza (atata doar ca noi n-am cucerit niciodata nici Franta, nici Statele Unite); o Roma in care, dupa modelul grec, politica era luata in cel mai serios mod cu putinta – pana intr-acolo incat Aristotel definea omul drept „zoon politikon“, un animal politic.

    Roma lui Cicero a inceput insa treptat, nu sa decada, ci sa piarda teren in fata Romei inca nenascutului Nero. Atunci au aparut partidele. Roma lui Cicero a inceput sa se micsoreze ca o camasa intrata la apa, in vreme ce Roma lui Nero incepea sa se dilate, precum o broasca umflata cu paiul. 

    Locul oamenilor a fost luat de populus. Populus era o notiune straina grecilor. Grecii stiau de greci si de barbari, de oameni liberi si de sclavi, stiau de polis (orasul-stat), de agora (piata publica destinata dezbaterilor), de eudaimonia (adica de fericire si prosperitate) si de kalokagathon (deci de etica si estetica). 

    Poporul, ca si partidul insa, nu le spunea nimic. Era o notiune prea vaga, prea lipsita de contururi, o notiune buna de folosit de catre oricine, oricand. O notiune periculoasa. Poporul nu dezbate in agora. In agora se infrunta Socrates cu Thrasymachus. Ion cu Vasile sau Adrian cu Traian. Poporul nu poate fi tras la raspundere. Socrates poate fi insa pedepsit, la o adica, chiar si cu moartea.

    Politica, odata luata-n serios, poate fi primejdioasa. Spunea insa Cicero ca nu trebuie sa plecam urechea la cei care se abtin de la intrarea in politica, scuzandu-se: „Ei spun, bunaoara, ca doar oamenii de nimic se baga in politica – oameni cu care ar fi de-a dreptul degradant sa te compari – iar sa mai si intri in conflict cu ei, mai cu seama cand multimile sunt infierbantate, este nu doar inutil ci si primejdios. (…) De parca, in viziunea celui bun, curajos si intelept ar putea exista alt motiv pentru intrarea in politica in afara hotararii de a nu fi condus de catre oameni de nimic si de a nu permite republicii sa fie condusa de catre ei, vazand ca pana si filozofii, oricat vor fi vroind sa ajute, se dovedesc neputinciosi“. „P~Na si filozofii“? O tempora, o mores!

    Roma lui Nero n-avea in comun cu Roma lui Cicero decat numele. Romanii lui Cicero se luptau in agora – chiar daca nu-i mai spuneau asa. Romanii lui Nero ii puneau doar pe altii sa se lupte, pentru ei, in Colloseum. 

    Transformati din cetateni romani in populus roman stiau una (doua) si buna(e): panem et circens. Paine si jocuri de circ. (In loc de paine, era bine primit si un corn cu lapte). Odata indeplinite aceste conditii minimale, ragaiau fericiti si se declarau satisfacuti. Caligula le va fi spus „vox populi, vox Dei“ si ei, populus, au luat-o in serios. Nu mai aveau nevoie de politica, nu mai aveau nevoie de dezbateri publice, fata catre fata, nu mai aveau nevoie de vot. Grecii numeau acest gen de „fericiti“, „mancatori de lotusi“. Dar in Roma lui Nero, pe greci nu-i baga nimeni in seama. Dupa care Caligula si-a facut calul senator. N-a mai protestat nimeni. Fiecare si-a vazut de treaba, in propria-i ograda. „La ce bun sa-mi bag eu nasul unde nu-mi fierbe oala?“, isi va fi spus populus, dezinteresat brusc de viata publica si obsedat de cea privata.

    Tot ei, grecii, ii desemnau pe cei dezinteresati de politica si obsedati exclusiv de castigul economic („eikonomia“ – buna randuiala a treburilor private) prin apelativul „idiotes“. Termenul a ramas. Intelesul insa s-a pierdut. 

    Sa fim bine intelesi: Roma lui Cicero si Roma lui Nero n-au fost separate istoric, cum s-ar putea crede. Dimpotriva, ele s-au suprapus si s-au infruntat inca de pe vremea Republicii, pana hat, tarziu, pe vremea Imperiului. 

    Si, pentru ca n-au murit, se mai infrunta inca si-n zilele noastre. Iar aceasta nu e o simpla poveste istorica, decat in masura in care de la Ram ne tragem, iar istoria este, vrand-nevrand, politica. Nici Grigore Ureche n-a scris Letopisetul doar „ca sa nu se inece… anii cei trecuti“, ci si pentru ca urmasii sa nu ramana „asemenea fiarelor si dobitoacelor celor mute si fara minte“.

    Daca e sa-l urmam pe Aristotel, avem de-ales intre zoon politikon si zoon pur si simplu – cel mut si fara minte. Vorba cronicarului.

  • Leul subventioneaza sistemul energetic

    Ieftinirea importurilor de combustibili nu se va reflecta in facturile la utilitati. Singurul castigator ramane Termoelectrica. Pretul redus al materiei prime, anulat de pierderile producatorilor de energie.

    Autoritatea pentru Reglementare a Energiei Electrice (ANRE) este, cel putin saptamana aceasta, cel mai monitorizat jucator din domeniu. Principalii producatori si distribuitori de electricitate stau cu ochii pe ANRE, asteptand decizia institutiei cu privire la noile tarife, valabile de la inceputul anului viitor. 

    Inca de acum mai bine de o luna producatorii au depus cereri pentru „ajustarea“ preturilor kilowattului. ANRE le analizeaza, urmand sa-si dea verdictul: accepta sau nu scumpirile solicitate. 

    Argumentele societatilor de productie si distributie sunt, deja, clasice.  „Din cererile analizate pana acum, am constatat ca producatorii solicita majorari de tarife determinate de pretul combustibililor, de inflatie si de clauzele din contractele de privatizare“, a spus Jean Constantinescu, presedintele ANRE. Nimic legat, insa, de evolutia leului in raport cu principalele valute. Iar in ultimele luni, moneda nationala a castigat puncte importante comparativ cu dolarul si euro. 

    E drept, solicitarile au fost facute in luna octombrie, cand leul nu dadea semne atat de evidente de intarire.    

    Conjunctura actuala vine sa ii ajute pe actorii din sectorul energetic romanesc. Importurile facute acum sunt mai ieftine, ceea ce ar trebui sa se simta asupra costurilor de productie si, de ce nu, asupra tarifelor la consumatorii finali. „O apreciere a leului va genera o descurajare a exporturilor de energie electrica in favoarea importurilor de energie, dar totodata va incuraja investitiile in sector, ca urmare a stimularii importurilor de echipamente“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Gheorghe Indre, director general la Ministerul Economiei si Comertului (MEC). 

    Prin urmare, atat ieftinirea importurilor, cat si realizarea de investitii ar trebui sa aiba acelasi efect: reducerea costurilor de productie si a tarifelor. Aparent, lucrurile nu stau chiar asa. Nu numai ca nu vor exista scaderi ale tarifelor, dar acestea chiar vor creste.  Motivul oficial pare sa fie acela ca „influenta scaderii pretului combustibilului de import este relativ redusa, ca urmare a cantitatii mici importate si a faptului ca efectul pretului de achizitie a combustibilului se face simtit asupra preturilor la energie dupa un interval de aproximativ noua luni“, a mai spus Indre.

    Daca analizam chiar statisticile MEC, observam ca dependenta Romaniei de importurile de energie primara era de peste 33%, in 2001, estimandu-se ca in 2005 va creste la 40%. E drept, o mare parte din importuri este ocupata de gaz si de titei, insa carbunele (necesar pentru productia de energie termica si electrica) are si el un loc semnificativ. Influentele ieftinirii acestor materii prime ar trebui, prin urmare, sa se faca simtite asupra costurilor de productie. 

    De ce nu se intampla asa? Dincolo de declaratiile oficiale, mai exista doua aspecte. Pe de o parte, ineficienta termocentralelor, iar pe de alta, angajamentele asumate de autoritatile romane in fata organismelor internationale. Unele unitati ale Termoelectrica au costuri de productie de peste 50 de dolari/MWh (fata de circa 35, prag care ar permite realizarea unui minim profit). Utilajele sunt mai vechi de 20 de ani. Asa se face ca orice reducere a pretului combustibilului nu face decat sa mai scada din pierderi. 

    In sprijinul acelorasi unitati ineficiente au venit tot autoritatile romane, care s-au angajat, in fata Fondului Monetar International, sa creasca tarifele astfel incat sa fie acoperite integral costurile de productie. Daca ne raportam la suma totala destinata importurilor energetice (de circa 600 de milioane de dolari), se constata o „economie“ de aproape doua miliarde de lei, determinata de diferenta de curs valutar dintre octombrie si decembrie. Raportat, insa, la necesarul de investitii, considerat de MEC a fi de circa trei miliarde de dolari, suma pare derizorie.

    Ea s-ar fi simtit in tarife doar daca sistemul energetic national era eficient. Cum acest lucru nu se intampla, intarirea leului vine doar sa subventioneze si ea pierderile din energie.

  • Se cauta trei miliarde de dolari

    Capacitatile de productie invechite, care mai exista inca la Termoelectrica, urmeaza sa fie inchise pana in 2010. Ministerul Economiei a realizat un program de eficientizare a sectorului termoelectric, cuprins in Foaia de parcurs in domeniul energiei electrice.

    CAPACITATI INCHISE: Pana in 2010 vor fi inchise unitati cu o capacitate de productie de 3.465 MW

    CAPACITATI REABILITATE: Pana in 2015 urmeaza sa fie reabilitate unitati cu o capacitate de productie de 2.825 MW.

    CAPACITATI NOI: Pana in 2015, ministerul economiei intentioneaza sa construiasca unitati  cu o capacitate de productie de 1.945 MW.

    INVESTITII NECESARE: In perioada 2003-2015, necesarul de investitii se ridica la 3,5 miliarde dolari.

  • Cum putem deveni un „El Dorado“ al productiei de film

    Romania reuseste sa atraga producatori straini de film bazandu-se doar pe forta de munca ieftina. Daca ar oferi si subventii directe si facilitati fiscale, ar deveni cea mai atragatoare piata din zona.

    Intr-o economie globala, dezvoltarea economica presupune o competitie dura pentru atragerea de resurse financiare. In ciuda tuturor aparentelor, aceasta competitie este puternic sprijinita de guverne responsabile fie prin subventii directe, fie prin facilitati fiscale. Tinand cont ca bugetul mediu al unui film produs la Hollywood este de circa 50 de milioane dolari, la o medie de 500 de filme produse de studiourile americane, ar putea rezulta o piata potentiala de peste 20 de miliarde de dolari. Atunci cand vorbim de astfel de sume, intelegem de ce competitia privind atragerea producatorilor americani este atat de mare. 

    Ceea ce este important de stiut este ca in domeniul productiei de film, sprijinul statului a devenit regula si nu exceptia. Iar sprijinul nu se reduce doar la subventionarea unor productii cinematografice mediocre, ci si la atragerea marilor producatori sa filmeze in statul respectiv cu ajutorul facilitatilor fiscale. Cel mai recent exemplu il ofera tara vecina, Ungaria, care la inceputul acestui an, a adoptat o noua lege a filmului care a redus substantial fiscalitatea pentru producatorii straini care aleg sa filmeze in aceasta tara. Facilitatile constau in rambursarea unei sume de 16% din cheltuielile efectuate in Ungaria, procent care poate creste pana la 20% daca filmele sunt realizate in coproductie cu parteneri din aceasta tara.

    In plus, investitorii in constructii legate de activitatea de productie de film beneficiaza de facilitati fiscale de pana la 50% din valoarea investitiei.  Aceste masuri nu sunt singulare, Irlanda si Cehia ofera, de asemenea, facilitati fiscale producatorilor care filmeaza in aceste tari. Astfel, Irlanda acorda atat rambursarea unei cote din bugetul cheltuit in aceasta tara, cat si reduceri generoase de impozite pentru artistii care isi stabilesc rezidenta in Irlanda. Cehia a scutit de TVA productia de film inca din anii ‘90 si este acum una dintre destinatiile favorite pentru producatorii americani. Iata cum prin exploatarea unei brese din legislatia comunitara privind concurenta, unele tari membre ale Uniunii Europene acorda facilitati fiscale pentru productia de film, atat din considerente financiare cat si in speranta promovarii imaginii tarii si a turismului.

    Prin comparatie, principala atractie a Romaniei pentru producatorii straini o reprezinta costul redus al fortei de munca si, in unele cazuri, conditiile naturale inca neviciate de industrializare. Pentru a deveni o forta pe piata productiei de film, asa cum a reusit Cehia de exemplu, costul fortei de munca si conditiile naturale nu sunt suficiente. Este nevoie ca  statul sa intervina pentru a potenta aceste avantaje comparative. 

    Spre deosebire de alte sectoare economice, industria cinematografica este exceptata de la aplicarea reglementarilor comunitare privind ajutorul de stat asa ca exista o marja de actiune importanta. Asadar, statul roman are libertatea de a stabili un regim fiscal derogatoriu pentru productia de film, in vederea incurajarii investitiilor in acest domeniu.  Facilitatile fiscale acordate productiei de film in Romania: reducerea impozitului pe profit cu 20% si posibilitatea legala pentru autoritatile locale sa reduca impozitele locale pentru companiile din Romania care activeaza in domeniul cinematografic reprezinta un bun inceput. Totusi, sunt necesare unele ajustari ale legislatiei pentru a incuraja producatorii straini sa vina in Romania. 

    In primul rand, activitatea de promovare a Romaniei pe pietele cinematografice ar trebui preluata de Centrul National al Cinematografiei, dupa modelul irlandez. In al doilea rand, facilitatile fiscale oferite producatorilor straini ar trebui sa fie cel putin la nivelul Ungariei pentru surmontarea dezavantajului geografic si de imagine. In al treilea rand, exista o problema de aplicare a taxei pe valoarea adaugata pentru pachetele de servicii oferite de studiourile din Romania, care determina un tratament diferentiat, pe categorii de servicii, spre deosebire de practica comunitara care trateaza pachetele de servicii ca un tot, cu aplicarea regimului taxei pe valoarea adaugata potrivit serviciilor majoritare din punct de vedere valoric. In fine, impozitarea artistilor si a specialistilor care vin in Romania pentru filmari ar trebui revizuita. 

    Toate aceste masuri nu reprezinta reinventarea rotii, ci doar utilizarea experientei altora in interesul nostru.

    Emil Duca este doctor in Economie, consultant de afaceri.

  • Ce facilitati poate acorda Romania

    • PROMOVAREA studiourilor romanesti in strainatate de catre CNC
    • RAMBURSAREA unei parti din bugetul cheltuit in Romania (ca in Ungaria)
    • SCUTIRE DE TVA cu drept de deducere pentru serviciile cinematografice 
    • FACILITATI FISCALE pentru artistii care filmeaza in Romania

  • Sunt romanii prea saraci sau prea comozi ca sa exporte?

    Fara un marketing eficient, sanse de export nu prea exista. Iar participarea la targurile internationale nu este nimic altceva decat marketing. Algoritmul este destul de simplu: pentru a fi comandate, produsele trebuie cunoscute de eventualii parteneri.

    Jumatate din cheltuielile de transport si cazare si 100% din costurile pentru spatiu de expunere, amenajarea standului, transportul mostrelor, formalitati vamale si cheltuieli de protocol. Acesta este sprijinul pe care producatorii romani din industria alimentara il vor primi din partea autoritatilor pentru participarea la Anuga 2005, cel mai mare targ alimentar din lume, care se desfasoara din doi in doi ani la Köln. De ce acest sprijin? Pentru ca, ani de zile, romanii s-au lamentat ca sunt prea mari costurile de participare la astfel de targuri. Deci asta ar putea fi sansa lor – pentru unii, singura – de a exporta. Mai mult de-atat, investitia in participarea la targuri se amortizeaza foarte repede, dupa cum explica Roberta Moldoveanu, Project Manager Koelnmesse, in cadrul Camerei de Comert si Industrie Romano-Germana.

    Participarea la targuri reflecta, de fapt, interesul firmelor pentru export si promovarea in exterior a imaginii. Editia Anuga din 2003 este graitoare: 6 producatori expozanti si 300 de vizitatori din Romania. Comparativ, din Ungaria au participat 90 de expozanti si 900 de vizitatori. Pana si Bulgaria are o prezenta constant mai buna decat a romanilor – 32 de firme expozante in 2003. In treacat fie spus, Romania este una din putinele tari care nu au avut, pana acum, un pavilion national la Anuga. Si asta in conditiile in care majoritatea firmelor romanesti spun ca sunt interesate de participarea la targ. Faptele arata, insa, ca foarte putini pun in practica intentiile declarate. 

    E foarte adevarat, pe de alta parte, ca nici potentialii expozanti nu au beneficiat de sprijin din partea oficialitatilor, ca in alte tari. Ani in sir, producatorii de profil s-au plans de costurile prea mari de participare la targuri. Acum, situatia s-a schimbat: vor primi o sustinere financiara substantiala. Ramane de vazut cati se vor arata nu numai interesati, ci si dispusi sa se promoveze. Romania se autointituleaza tara cu potential agricol. Dar cand vine vorba de alimente, mai repede importam decat exportam.

    In primele sapte luni ale acestui an, importurile de produse alimentare si bauturi au fost de aproape 4 ori mai mari decat exporturile, conform Institutului National de Statistica si Studii Economice (INSSE). Astfel, exporturile au inregistrat o valoare de 137,1 milioane de euro, in crestere cu 49,7% fata de aceeasi perioada din 2003, in timp ce importurile au avut o valoare de 525,9 milioane de euro, in crestere cu 11,6% fata de perioada similara a anului anterior. Si asta poate chiar din lipsa interesului pentru export, mai ales ca multe firme spun ca vor sa se concentreze asupra pietei interne.

    Este ingrijorator ca doar sase firme au inteles cat de importanta este participarea lor la astfel de manifestari. In 2003, industria alimentara a fost reprezentata, la Anuga, de Grupul European Drinks (atat European Food cat si European Drinks), Prodal ‘94, Principal Construct, Romaqua Group Borsec si Victoria Sibiu. Participantii spun, la unison, ca participarea la targ a fost benefica – prin numarul mare de potentiali parteneri – si ca intentioneaza sa participe si la alte editii.

    Un alt participant la o editie Anuga, Agroexport Bunafira, a incheiat in urma targului contracte in valoare de 100 de ori mai mare decat costurile participarii. Ar fi avut unde sa exporte mai mult, dar firma este de tip IMM. Pana la urma, daca o firma de dimensiuni relativ mici a putut suporta cheltuielile, cu siguranta ca ar fi putut participa si altii: sunt firme ale caror bugete de marketing depasesc, de zeci sau sute de ori, aceste costuri. Dar ezitarea romanilor tine doar de neputinta de a suporta cheltuielile de participare? Sau poate pe multi ii tempereaza clauzele contractelor de export? Sau poate, pentru unii, e pur si simplu mai comod sa-si desfasoare activitatea doar in granitele Romaniei? Doar numarul participantilor la editia din 2005 a Anuga poate da un raspuns clar la aceste intrebari.

  • Anuga in cifre

    • 2005: urmatoarea editie, intre 8 si 12 octombrie
    • 6.000 de expozanti
    • 90 de tari din care vin expozantii
    • 160.000 de vizitatori
    • 157 de tari din care vin participantii
    • 53% din vizitatori din afara Germaniei
    • 70% din vizitatori din Europa
    • 10 targuri specializate sub acelasi acoperis: Mancaruri fine, Gourmet, Produse proaspete, Carne, Alimente congelate, Lactate, Paine si produse de panificatie, Bauturi, CateringTec si RetailTec
    • 1,5 milioane de vizite pe site-ul targului

    Sursa: www.anuga.de

  • Criza romanului

    Nu cred ca „criza“ este o forma a bolii sau, ma rog, nu totdeauna: criza poate fi si un semn indubitabil al unei prefaceri, al unui „inceput“, tocmai, al unei iesiri dintr-o boala ce este ignorata sau prost diagnosticata.

    Cum toata lumea, in Romania, se afla in criza – unii vorbesc de tranzitie! –  e oarecum firesc ca si romanul, Maria Sa Romanul! – sa se afle in criza. De fapt, nu romanul ca atare, dovada ca apar mii de volume de proza cu specificarea genului – roman, desi nu rareori e vorba de proze scurte, „altadata“ numite nuvele, dar, se pare, de vreo jumatate de secol, publicul si deci si editorii nu mai vor sa auda decat de roman. Nu romanul este in criza, in consecinta, ci o anumita specie, romanul amplu, realist, dupa modelele prestigioase statuate de un Flaubert sau Tolstoi, la sfarsitul sec. XIX.

    Cu criza acestui tip de roman, ce urmeaza regulile „clasice“ ale unei naratiuni ce respecta logica realitatii, a unor personaje puternice, distincte, a dialogului, a crearii de mediu, de atmosfera etc., se intampla cam ce se intampla si cu un alt gen de crize, cele sociale, financiare, sentimentale, ecologice etc.: toata lumea vorbeste despre ele, ca despre o boala, dar putini sunt cei care stiu sa le puna diagnosticul. De altfel, in paranteza fie spus, nu cred ca „criza“ este o forma a bolii sau, ma rog, nu totdeauna: criza poate fi si un semn indubitabil al unei prefaceri, al unui „inceput“, tocmai, al unei iesiri dintr-o boala ce este ignorata sau prost diagnosticata. In medicina adeseori o criza este urmata de o vindecare aproape miraculoasa: de ce ar fi altfel in „bolile sociale“ sau culturale?!

    Mai trebuie adaugat ca aceasta criza a romanului „clasic“ asa cum l-a conceput un Rebreanu sau Thomas Mann si cum il „practic“ si eu de cateva decenii nu se afla in criza numai la noi ci si in toate culturile de veche si prestigioasa traditie a genului; dar, e adevarat, nu cu virulenta, nu cu semne ale exclusivismului partizan ce se fac simtite la noi, mai ales dupa decembrie ‘89. Si inainte, e drept, au fost semne, in interiorul generatiei numite azi „optzeciste“, de „rasturnare“ a modelului „clasic“, traditional. Au aparut nu numai forme vechi de avangardism, initiate inca in deceniul sapte de Tepeneag si scoala sa onirica, dar si asa-numitul „textualism“ ce i-a avut ca promotori pe prozatorul Gh. Iova si pe teoreticianul Marin Mincu. Dar abia dupa revolutie, multi tineri si din alte promotii literare au cerut imperios dreptul la un „alt roman“, la o cu totul altfel de proza. Cum o spuneam, aceste „revolte“ – dintre care nu putine se arata a fi, dupa o vreme, simple (si trainice!) mode, apar si „dincolo“, in cultura occidentala; numai ca „acolo“ ele, „revoltele“ sau „modele“, sunt mai putin vehemente! Pe solul nostru, se pare, datorita intrarii noastre relativ tarziu in sfera creatiei culte – fata, inca o data, cu vechiul si prestigiosul Occident! Sau, mai stii, a vitalitatii noastre, a dorintei de a sari peste etapele organice ale evolutiei culturii si ale genurilor majore etc., etc., aceste „revolte“, „innoiri“, „crize“ apar in forme aproape violente, excesiv triumfaliste si negatoare. 

    Ca si in politica, vrem – unii dintre noi, cel putin! – sa luam totul de la inceput, cu acea autosuficienta a celui care se vrea un intemeietor cu orice pret. De unde si o anume „furie a originalitatii“, mostenita, in parte si din patrimoniul suprarealismului, dar, dupa parerea mea, si ca un semn indubitabil al unei anumite „tinereti culturale“ ce frizeaza, uneori, primitivismul cras. Se pare ca au existat si inainte de primul si de al doilea razboi astfel de semne de „impacienta culturala“, in istorie, mai ales, sau in politica, de unde s-a tras concluzia catastrofala a „incapacitatii noastre de traditie“! Si, cu toate acestea, traditia – Traditia, cu majuscula, axul continuitatii si legitimitatii unei natiuni, a unei culturi! – a continuat totusi, se pare, uneori in subteranele politici, dovada, printre altele, unitatea nationala ca si unele semne specifice, indubitabile ale creatiei noastre culturale.

    De aceea, cred eu, azi, un observator calm si atent va trebui sa contemple fara panica aceste forme ale „crizei“ sau „crizelor“ noastre, in indiferent ce zona majora de existenta sau creatie. Ca si „criza romanului clasic“, de care vorbeam la inceput. El, acest model, atat de prestigios si care a marcat doua secole la rand de creatie europeana, ce, unora, in fervoarea innoirilor continui, violente, cu orice pret si, uneori, cu orice mijloace, le pare „depasit“, invechit sau chiar „reactionar“, eu sunt convins ca mai are un cuvant de spus in creatia si psihologia moderna si chiar si postmoderna. Si chiar unul major.

  • Cine are cea mai buna ureche muzicala?

    Sunt amandoi multimiliardari. Insa Steve Jobs, seful companiei Apple Computers, este mult mai sarac decat Bill Gates, fondatorul Microsoft. Cei doi se razboiesc pe piata IT de un sfert de secol, dar Jobs are „doar“ o avere de 2,1 miliarde de dolari, fata de cele 46 de miliarde de dolari ale presedintelui Microsoft. Si totusi, Gates invata acum business de la Jobs. Tema? O afacere de sute de milioane de dolari – muzica digitala.

    Muzica digitala e intr-adevar o afacere din moment ce companii care n-au nimic in comun cu tehnologia informatiei au intrat in joc. Doar doua exemple: Coca-Cola vinde slagare pe Internet iar McDonald’s a oferit, in unele tari, drept bonus, o melodie la moda celor care comandau un Big Mac. 

    Si nu ar fi de mirare, peste cativa ani, sa descoperiti alaturi de automatele de cafea din Gara de Nord si altele mai ciudate. Veti baga o moneda in aparat si in schimb veti avea voie sa plecati cu un cantec la moda incarcat in music player sau in telefonul mobil. Pentru ca si telefoanele mobile evolueaza, iar cele cu music player inclus apar deja si pe piata autohtona. 

    Britanicii au avut deja surpriza sa poata cumpara astfel de pe strada melodii digitale, incepand de luna aceasta, la pretul de 1 lira sterlina bucata. Compania Inspired Broadcast Networks a deschis doua „automate de muzica“ amplasate in statii de autobuz si planuieste ca peste un an sa ajunga la o retea de 20.000 de aparate, acestea urmand sa fie instalate in magazine, statii de transport in comun si baruri. 

    Deocamdata, melodiile pot fi transferate numai prin inserarea in automat a cardurilor de memorie din player sau telefonul mobil, insa compania planuieste sa permita transferul muzicii cumparate prin unde radio (Bluetooth sau Wi-Fi).

    Toata lumea ciuleste urechile cand aude „muzica digitala“. Cele doua cuvinte magice suna a bani. Multi bani. Numai in 2004, in toata lumea se vor vinde prin Internet melodii in valoare de 135 de milioane de euro, conform companiei de analiza a pietei Informa Media Group. Cifrele vor creste cu o viteza ametitoare. La anul, piata globala va atinge 320 de milioane de euro, pentru ca in 2010 ea sa genereze venituri totale de aproape 4,5 miliarde de euro.

    A devenit clar ca muzica reprezinta una dintre fatetele viitorului in divertismentul digital, iar divertismentul digital, la randul sau, reprezinta viitorul in IT. 

    Cum era si normal, cele mai mari companii din industrie se bat acum pentru fidelitatea si banii amatorilor de muzica. Printre jucatorii importanti care au intrat pe piata playerelor si a magazinelor online de muzica se numara, alaturi de gigantii Apple (lider pe ambele sectoare, cu peste 50% cota de piata), Microsoft sau Sony, si companii al caror obiect de activitate nu are nici o legatura cu muzica, dar care au intuit potentialul afacerii. Coca-Cola a deschis la inceputul anului un magazin de muzica digitala virtual, MyCokeMusic.com, iar McDonald’s a realizat o campanie promotionala impreuna cu Sony prin care clientii fast-food primeau un cod care le permitea sa descarce o melodie la alegere de pe magazinul virtual Connect al Sony.

    Batalia se da evident intre gigantii care au o lunga istorie comuna a confruntarii. In urma cu cateva saptamani, Bill Gates se plimba linistit cu mainile la spate prin biroul sau, privind pe fereastra dealurile ce inconjoara suburbiile orasului Seattle, cartierul general al Microsoft. In acel moment si-a adus aminte de o reclama dintr-un ziar, publicata in urma cu mai bine de 25 de ani de catre Steve Jobs, omul care tocmai inventase computerul personal.

    „Atunci cand IBM a intrat pe piata cu primul lor PC, Apple a conceput acea reclama in care le ura Bine ati venit“, le-a spus Gates catorva apropiati. „Nici pana in ziua de azi nu au facut inca o reclama prin care sa ne spuna si noua «Bine ati venit» in lumea muzicii digitale. Apple ar trebui sa faca asta“, a continuat Gates.

    In 1984, Apple lansa cu un succes imens celebrul computer MacIntosh. Jobs se lauda cu inventarea mouse-ului, a tastaturii detasabile si a interfetei grafice prin care accesam si astazi calculatorul. Dominatia Apple n-a tinut mult insa. Microsoft a lansat in scurt timp prima versiune a lui Windows, cu o interfata despre care gurile rele au spus ca e copiata de la Apple. Controversele continua, dar important este ca Windows a prins foarte bine pe PC-uri care s-au raspandit fulgerator in toata lumea.  Apple, singurul producator de Mac-uri, are astazi o cota pe piata computerelor care nu trece de 3%. In schimb, Windows ruleaza pe aproximativ 95% din computerele lumii.

    Acum, pentru a doua oara in 20 de ani, Microsoft are de purtat un nou razboi cu Apple. De data asta, e vorba de muzica digitala, iar Gates este hotarat sa-l invinga pe Jobs la fel de clar cum a facut-o si in lumea computerelor personale. 

    Motivul pentru care cel mai bogat om din lume, Bill Gates, se gandeste la industria muzicii digitale este simplu. Apple a creat o piata fantastica, in care formatul digital MP3 este la loc de cinste. 

    Music player-ul sau digital – iPod – a devenit celebru pentru ca mai mult de 5 milioane de oameni l-au cumparat de cand s-a lansat pe piata, in octombrie 2001, iar unii specialisti anticipeaza ca numai in ultimul trimestru al acestui an (o data cu sarbatorile de iarna) Apple va vinde alte 3 milioane. O alta idee recenta a lui Jobs a avut de asemenea un succes enorm: deschis in urma cu 18 luni, magazinul online iTunes a vandut 200 de milioane de melodii la pretul de 90 de centi bucata si se extinde rapid, dupa Statele Unite, si in Europa.

    Bill Gates, ca de obicei, este prezent acolo unde exista bani. Si promite ca Microsoft va fi liderul pe piata terminalelor mobile destinate divertismentului multimedia. Software-ul Windows Media Center este instalat pe tot mai multe echipamente, care, in viziunea lui Gates, vor umple casa viitorului. 

    Deocamdata, el si-a lansat magazinul online MSN Music si in Europa, pentru a nu-i lasa ragaz lui iTunes sa ia distanta pe batranul continent asa cum a facut-o in America. „E un razboi clasic“, spune Gates. „Apple va continua sa produca in stilul Apple, iar Microsoft in stilul Microsoft. Insa pe termen lung majoritatea factorilor ne sunt favorabili noua“, sustine Gates.

    Oricat de greu de crezut ar parea acum, cand companii gigantice se bat pentru o piata de sute de milioane de dolari, in trecut a existat totusi un moment in care nimeni nu auzise de muzica digitala. Oamenii isi vedeau linistiti de viata, ascultand muzica pe strada la walkmanul cu caseta audio sau, in cele mai bune cazuri, la CD player-ul portabil.  Intr-o buna zi, specialistii unei companii pe nume Diamond au creat un aparat ciudat, pe care l-au prezentat lumii drept „Rio, primul player MP3 din istorie“. 

    Si cum MP3-ul este un format  care pastreaza calitatea sunetului aproape de original dar ocupa mult mai putin spatiu pe disc sau pe hard, utilizatorii au putut dintr-o data sa ia cu ei pe strada sute de melodii, in loc de 15-20 cate incap pe un CD audio obisnuit.

    Se intampla in 1998, si prima care a reactionat (negativ) la aceasta veste a fost, cu o extraordinara intuitie a ceea ce avea sa urmeze, o mare casa de discuri din America.  „Un astfel de format incurajeaza pirateria!“, s-au plans ei, si i-au dat in judecata pe cei de la Diamond. A urmat un proces lung si obositor, incheiat nedecis, dupa care Diamond a si dat faliment. Ideea muzicii digitale murise pentru o vreme.

    Numai ca intre timp, pe Internet aparuse un programel aparent inofensiv, care nu facea „decat“ sa ofere oricarui posesor de computer posibilitatea de a imparti online cu ceilalti internauti toata muzica in format MP3 de pe hard disk-ul computerelor proprii. 

    Compania care a creat acest software se numea Napster, iar programul sau a fost suficient pentru ca totul sa scape de sub control (mai exact, de sub controlul celor care sustineau respectarea drepturilor de autor). Erau zilele de glorie ale melodiilor MP3, zilele in care jurnalele de stiri nu ratau cu nici un chip ultimele noutati despre cresterea numarului de utilizatori sau despre marile case de discuri ori formatii muzicale celebre care dadeau in judecata Napster (asa cum a facut si formatia rock Metallica). Cam in aceeasi perioada, compania singaporeza Creative a creat primul MP3 player dotat cu hard disk, ceea ce oferea un spatiu mult mai mare de stocare pentru melodii. Player-ul era inca departe de modelele miniaturale de astazi si avea o forma asemanatoare cu a unui CD player. 

    „De aceea, toata lumea intreba: Bine, bine, dar pe unde se introduce CD-ul?“, isi aminteste Michele Ieri, responsabil de vanzari al Creative pentru zona mediteraneeana. La vremea respectiva, principalii rivali din piata nu au prea inteles potentialul MP3-ului, rememoreaza Ieri. „Au fost companii rivale care au spus despre player-ul nostru: «Da, e frumos, dar ce-o sa faceti cu el?»“

    Desi Creative a fost printre pionierii pe piata de MP3 playere, astazi liderul incontestabil este compania condusa de Steve Jobs, Apple. „Ei sunt ceea ce trebuia sa fim noi acum cinci ani“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Michele Ieri. „Cred ca tehnologia noastra este mai buna, dar Apple sunt fantastici la popularizarea produselor pe piata. Sunt cei mai buni in ceea ce priveste marketingul si comunicarea“, este de parere reprezentantul companiei Creative.

    Playerele si magazinele virtuale nu sunt insa nici pe departe singurele cai prin care amatorii de muzica isi pot cheltui banii. O piata tot mai dinamica este cea a tonurilor de apel de pe telefoanele mobile, care a ajuns sa genereze a zecea parte din totalul veniturilor intregii industrii muzicale mondiale. 

    Numai anul trecut, consumatorii au cheltuit aproape 3,5 miliarde de dolari pentru a-si personaliza telefonul mobil cu sonerii care reproduc cele mai cunoscute melodii, conform companiei americane de consultanta Consect, specializata pe piata telefoniei mobile.  In acelasi timp, telefoanele de ultima generatie, dotate cu mini-playere MP3, permit chiar inlocuirea soneriilor cu melodii reale, la calitate originala.  

    Iar anuntul de ultima ora despre amplasarea de automate stradale pentru muzica in Londra este inca un semnal. Chiar daca este o industrie inca tanara, muzica digitala nu este deloc doar o pasiune trecatoare a consumatorilor. O intrebare mai ramane, totusi. Cine, dintre Steve Jobs si Bill Gates, va avea cea mai buna ureche muzicala?

  • Romania, un inceput timid

    VANZARI Anul acesta vanzarile de MP3 playere vor insuma 10.000 de unitati, conform unei estimari a companiei Flamingo. 

    CRESTERE Rata de crestere fata de anul trecut, de 30%, este promitatoare. 

    TIPIC Majoritatea playerelor MP3 din Romania – cam 80% – sunt din categoria celor care citesc melodiile MP3 de pe CD (si nu de pe hard disk sau de pe card de memorie, cum este cazul aparatelor de ultima generatie). Situatia este tipica pentru pietele slab dezvoltate.