BusinessMagazin

Blog

  • FENOMENUL MESSENGER

    Din aproape 700 de milioane de utilizatori de Internet, mai bine de jumatate folosesc serviciul de mesagerie online.

     

    MAJORITATE „MSN Messenger este un fenomen global, cu peste 155 de milioane de utilizatori in toata lumea“, a precizat Geoff Sutton, general manager al MSN Europa.

     

    ZILNIC Circa 53 de milioane de americani folosesc zilnic aceste servicii, arata un studiu Pew Internet & American Life.

     

    MILIARDARI Oficialii America Online spun ca in reteaua AOL si ICQ se plimba circa 2 miliarde de mesaje in fiecare zi.

  • Numa Numa

    Internetul produce adesea fenomene pe care doar un mediu totalmente lipsit de inhibitii le poate genera. Fraze absurde se raspandesc fulgerator in lumea intreaga iar autorul unui videoclip facut in casa dobandeste peste noapte o efemera celebritate.

     

    In 1976 un tanar etolog britanic pe nume Richard Dawkins a publicat cartea „The Selfish Gene“ („Gena egoista“). Desi controversata, lucrarea a impus un termen care face cariera: „meme“ – in romaneste tradus „mima“, desi astfel se pierde etimonul „memorie“. Mai mult, a generat o noua stiinta, care s-a numit, desigur, mimetica (memetics). Foarte pe scurt, Dawkins aplica in domeniul culturii elemente specifice evolutiei genetice din biologie.

     

    Astfel, o mima este echivalentul unei gene si reprezinta „o unitate de transfer cultural sau o unitate de imitatie“. Ca si gena biologica, o mima este un „auto-replicator“, in sensul ca se transmite prin auto-copiere – eventual imperfect, producand astfel mutatii. In acest context, o mima poate fi orice, de la o simpla fraza sau o melodie pana la religii sau sisteme politice, iar mimetica este o cale alternativa de a explica comportamentul uman sau evolutia culturala pe baza selectiei mimelor de succes.

     

    Cu siguranta, mediile moderne de informare in masa sunt cele mai propice pentru replicarea mimetica iar exemplele abunda. Insa Internetul este cel care pune in evidenta fenomene mimetice surprinzatoare, imposibil de reprodus in alte medii.

     

    In 1989 o firma japoneza a realizat un joc video numit „Zero Wing“, care dupa cativa ani a fost transpus pentru calculatoare personale. Ca de obicei, jocurile de acest gen debuteaza cu un „trail“, de regula o animatie care prezinta inceputul povestii si fixeaza astfel reperele narative ale jocului.

     

    Dialogul acestei secvente initiale era in japoneza, dar in versiunea pentru Europa era subtitrat intr-o engleza care cu indulgenta ar putea fi numita „aproximativa“. Personajul negativ rosteste cu acest prilej o fraza tradusa in engleza „All your base are belong to us“. Desi textul cuprindea multe exprimari bizare, aceasta este cea care a generat in anii 2001-2002 unul dintre primele fenomene mimetice la scara mare din Internet.

     

    Este inexplicabil cum aceasta fraza schioapa s-a raspandit in scurt timp in intreg Internetul, ajungand atat de cunoscuta incat era adesea prescurtata prin initiale (AYBABTU). Curand fraza a fost parodiata in fel si chip, schimband subiectul sau pronumele „us“ (transcris adesea U.S.). Fenomenul a iesit din zona virtualului, fraza aparand adesea in graffiti-uri pe ziduri sau chiar in desertul Nevada, la dimensiuni gigantice. Pe intai aprilie 2003 cativa adolescenti dintr-un orasel din Michigan au plasat 20 de panouri AYBABTU, care n-au fost luate in gluma de localnici, ci au fost considerate de politia locala semnalele unui atac terorist.

     

    Insa fenomenul AYBABTU a fost recent depasit in amploare de un altul, care are ca subiect hitul „Dragostea din tei“ a formatiei O-Zone. Un fenomen in sine este chiar faptul ca un cantec in limba romana a devenit atat de popular in toata Europa. Insa sursa fenomenului din Internet este in New York, unde un tanar de 19 ani pe nume Gary Brolsma s-a filmat cu un simplu webcam in propria camera dansand si facand playback pe celebra melodie.

     

    In fine, „dansand“ este mult spus: Gary – usor supraponderal – se multumea sa stea pe scaun, sa fluture din maini la refren si sa se strambe la camera in stilul cunoscut de la MTV. A editat putin filmul, a inserat cateva fotografii ale prietenilor si a postat pe web secventa video care avea sa devina faimoasa sub titlul Numa Numa Dance. Clipul s-a raspandit fulgerator si absolut inexplicabil – imaginea e slaba iar Gary nu face nimic spectaculos. Secventa a fost descarcata de peste un milion de ori de pe situl original, fiind apoi plasata pe diverse altele, transmisa prin e-mail etc.

     

    Au aparut nenumarate replici si parodii, desene animate si tot felul de alte materiale (jocul Sims 2 are acum si o secventa „numa numa“), astfel incat videoclipul este considerat cel mai celebru din intreaga istorie a Web-ului. O cautare cu Yahoo pe subiectul „numa numa“ intoarce aproape 10 milioane de rezultate. Presa a fost bulversata, fenomenul fiind comentat in New York Times, International Herald Tribune si numarate alte mari publicatii, la care se adauga marile televiziuni. In fine, clipul a ajuns sa figureze in selectia „VH-1 Best Week Ever“.

     

    Publicul spune ca e amuzant. Cineva zicea ca atractia provine din naturalete: in-tr-o lume a divertismentului super-elaborat, e reconfortant sa vezi un pusti care se bucura sincer de melodia lui preferata. Sociologii nu gasesc explicatie, asa ca ramane ca mimetica sa ne dea un raspuns.

  • TCO si ROI la cea mai buna imprimanta

    Cea mai buna imprimanta: fiecare utilizator are cerinte specifice, individuale de imprimare, in functie de aplicatiile utilizate, de volumul lunar de lucru, de suportul de imprimare, de tipul de documente tiparite etc. Prin urmare, nu exista o cea mai buna imprimanta universala.

     

    Nici un producator nu poate oferta un echipament care sa raspunda cerintelor tuturor utilizatorilor. Dar, pentru fiecare utilizator in parte, se poate alege cea mai buna imprimanta. Care este aceasta? Imprimanta care raspunde aplicatiilor curente ale acestuia si care, in acelasi timp, are cele mai mici costuri de exploatare. Avand ca obiectiv major reducerea costurilor, procesul de decizie aferent achizitionarii unei imprimante a inregistrat modificari majore in ultimii doi ani.

     

    Pretului de achizitie a inceput sa ii revina un punctaj din ce in ce mai mic in evaluarea unui echipament. Indicatori ca TCO (Total Cost of Ownership) si ROI (Return of Investment), dezbatuti si urmariti pana acum in special in analiza investitiilor majore, au fost preluati, acordandu-li-se o atentie din ce in ce mai mare de catre cei care doresc sa achizitioneze noi solutii de tiparire.

     

    Factori de interes major pentru grupul decizional au devenit nu doar costurile directe, cum ar fi cele de operare – costul de tiparire pe pagina – ci si  costurile indirecte: costurile de intretinere, costurile de inlocuire a consumabilelor (cilindri, developer), costurile de administrare, costurile aferente suportului de tiparire, consumului de energie. Incluzand toate costurile directe si indirecte mai sus mentionate, TCO a devenit principalul criteriu de diferentiere a echipamentelor diversilor producatori.

     

    Sa luam un exemplu: producatorul Kyocera Mita, pe baza acestor aspecte economice ale deciziei de achizitie a unei imprimante, a dezvoltat o tehnologie proprie – ECOSYS – capabila sa reduca substantial costul total de proprietate si exploatare a imprimantelor. Conceptul de baza al noii tehnologii, care guverneaza proiectarea si producerea oricarei componente a imprimantei – inclusiv cilindru, developer si toner -, este maximizarea duratei de viata.

     

    Prin urmare, Kyocera Mita ECOSYS extinde durata de viata a cilindrilor catre durata de viata a imprimantelor (3 ani sau pana la 500.000 pagini), singurul consumabil fiind tonerul. Rezultatul este o evidenta reducere a costurilor de operare, eliminandu-se risipa si costurile specifice imprimantelor laser conventionale care necesita inlocuirea simultana a cilindrului, developer-ului, cleaner-ului si a toner-ului.

     

    Fiabilitatea este, de asemenea, urmarita de toti producatorii. Toate aceste aspecte sunt resimtite tot mai accentuat de catre utilizator si de aceea ei devin din ce in ce mai sensibili la argumentele in favoarea reducerii costurilor, mai ales in conditiile in care costul consumabilelor si al service-ului unei imprimante depaseste de cateva ori pretul de achizitie al imprimantei respective.

     

     

    Horia ChiTu, director executiv, Scop Computers

  • Nota 1 pentru copiat

    O data cu aparitia Internetului, adica „paradisul copy-paste-ului“, avocatii copyright-ului s-au dat de ceasul mortii pentru a limita cumva avalansa de reproduceri ilegale de informatii.

     

    Multe companii s-au imbogatit dand in judecata alte companii pentru ca le-au „imprumutat“ documente, produse sau strategii. Si probabil ca si mai multe companii au avut serios de pierdut, din simplul motiv ca n-au aflat niciodata ca dreptul la proprietate intelectuala le-a fost incalcat.

     

    In ajutor pentru astfel de situatii vine site-ul Copyscape.com. Este o unealta ideala in cazul in care aveti banuiala ca un anumit text care va apartine a fost preluat fara a vi se cere acordul. Interfata extrem de simpla,  r la Google (desi nu exista o legatura directa intre Google si Copyscape, se spune pe site), va face foarte simpla cautarea pe web dupa documente plagiate.

     

    Trebuie doar sa introduceti adresa site-ului care va intereseaza, iar softul de cautare al Copyscape va returna toate adresele care contin suficiente parti din textul de pe site-ul original pentru a exista suspiciunea ca acesta a fost copiat. Cu sau fara respectarea drepturilor de autor – asta ramane sa decideti dumneavoastra.

     

    De pilda, un text identic cu cel de pe site-ul de prezentare a BUSINESS Magazin apare pe alte doua site-uri romanesti. Copyscape a mentionat ca este vorba de un text de 74 de cuvinte si s-a oferit sa dea mai multe informatii despre posesorii site-urilor „suspecte“, insa probabil ca daca ar fi stiut romaneste, si-ar fi dat seama ca nu e cazul sa se alarmeze – era vorba doar de o notita informativa, care incepea cu „BUSINESS Magazin este editat in colaborare cu Ziarul Financiar“.

     

    Iar daca sunteti adeptul zicalei „paza buna trece primejdia rea“, va puteti gandi sa scoateti din buzunar 10 dolari pe luna pentru a va abona la serviciul premium Copysentry. Ce face acesta? Nici mai mult nici mai putin decat monitorizeaza intreg Internetul si vaneaza acele site-uri care publica date ce par a fi fost preluate de pe site-ul dumneavoastra.

     

    Imediat ce gaseste un astfel de site, va si trimite un e-mail. In cazul in care va descoperiti site-ul copiat, Copyscape si comunitatea de utilizatori va pot ajuta si cu sfaturi despre ce-ati putea face pentru a rezolva situatia. Forumul de pe site are o sectiune speciala pentru asa ceva (un loc unde puteti publica intrebari si sfaturi despre ce e de facut cand cineva va plagiaza munca). Totusi, nu e vorba de vreo inovatie tehnologica ce ar putea impiedica plagiatorii sa-si faca treaba, ci doar de o rugaminte/avertizare.

  • Marii regizori nu vand la Cannes

    Festivalul de la Cannes si-a propus – in 2005 mai mult decat oricand – sa devina bastionul luptei cinema-ului de autor impotriva invaziei productiei de serie americane. Insa, in secret sau chiar pe fata, fiecare studio european viseaza sa-si vanda peliculele pe cea mai mare piata din lume. Cum raspund americanii? In general, nu dau doi bani.

     

    Spectacolul oferit de Bill Murray – care isi schimba expresiile faciale cu viteza luminii, spre extazul fotografilor prezenti in jurul covorului rosu de la Palais Du Festival – a fost unul dintre cele mai memorabile momente ale editiei din 2005. Insa, la proiectia de seara atent orchestrata, cea mai importanta persoana din sala nu a fost starul filmului, ci autorul lui. La premiera lui „Broken Flowers“, Jim Jarmusch, regizorul cu coama punk-grizonata, a fost in centrul atentiei, chiar daca era inconjurat de o echipa redutabila – Murray, Tilda Swinton si Julie Delpy.

     

    Dupa genericul final au izbucnit aplauze sincere. Spre deosebire de celelalte nopti, cand acest atat de flatant zgomot a avut o conotatie obligatorie, mecanica. Aveai senzatia ca acest gigantic festival global lucreaza peste program pentru a sustine carierele unor cineasti candva importanti, care traiesc mai mult din gloria trecutului. Insusi Murray sublinia acest lucru la conferinta de presa: „Festivalul e un lucru esential pentru regizori ca Jim care, altfel, au mari dificultati in a obtine un premiu in America“.

     

    De fapt, pentru aceasta pelicula Jarmusch a fost pentru prima data sustinut de un studio important. Reusise sa asambleze o distributie stelara (care le mai includea si pe Sharon Stone si Jessica Lange) si avea nevoie rapida de bani pentru a incepe sa turneze. Focus Feature a semnat instantaneu deal-ul, stiind ca, gratie vedetelor, va avea garantia vanzarii filmului.

     

    Numele mari ale cinematografiei mondiale rasfatate la Cannes si in Europa – Jarmusch, Gus Van Sant, Lars von Trier, Wim Wenders, Hou Hsiao-Hsien, Amos Gitai, Jean Pierre si Luc Dardenne, David Cronenberg, Atom Egoyan sau Michael Haneke – sunt nume complet necunoscute spectatorului obisnuit de cinema de peste ocean.

     

    Mark Gill, presedintele Warner Independent Pictures, spunea in Variety, revista dedicata business-ului cinematografic: „Daca te uiti la competitia din acest an de la Cannes, iti dai seama ca nu trebuie sa te agiti deloc ca sa cumperi ceva“. Gill vazuse aproape 90 de filme prezente in festival si „in market“ si nu voia sa cumpere nimic. „Or fi ele bune, dar nici unul nu este nici macar un dram accesibil publicului american.“

     

    Sa luam cazul lui Woody Allen. New-yorkezul castigator al premiului Oscar a participat de doua ori la Cannes, in afara competitiei. Dar, mai nou, se gandeste sa se inscrie in sectiunea competitiva, pentru ca nu i-ar prinde rau un trofeu. Cu toate ca „Match Point“ a fost considerat drept unul dintre cele mai accesibile si mai „entertaining“ filme ale sale din ultimii ani, distribuitorii sunt reticenti.

     

    Ca multi alti artisti care refuza interventia studiourilor, Allen si-a finantat filmul din multiple surse independente, pentru ca nici o companie importanta din Statele Unite nu voia sa investeasca 20 de milioane intr-un produs care, aproape sigur, n-avea sa-si recupereze costurile. Fox Searchlight, distribuitorul ultimului film al lui Allen, „Melinda and Melinda“, a refuzat sa faca o oferta pentru „Match Point“, pentru ca e mult prea constient de potentialul comercial redus.

     

    Explicatia e scurta si dura: 3,7 milioane de dolari in America de Nord; doar 15,7 milioane in lumea intreaga. 25% din audienta americana a lui Woody Allen o constituie newyorkezii. Alti distribuitori nu s-au ascuns dupa cifre si au spus adevarul crud: „Match Point“ ar fi cu mult mai comercial daca n-ar avea numele lui Allen pe el. Si au continuat: prin faptul ca insista sa scoata un film pe an, Allen isi dilueaza appeal-ul. Prin contrast, David Lynch, un alt favorit al croazetei, isi pastreaza valoarea de piata, tinandu-si publicul in asteptare. Studio Canal a proiectat la Cannes un promo al noii sale opere, „Inland Empire“, in care am putut vedea actori purtand caciuli rusesti.

     

    O simpla conversatie cu distribuitorii care incearca sa cumpere ceva la Cannes iti arata prapastia dintre arta si comert, dintre selectia festivalului si adevarata piata. Acesti profesionisti cu nas fin cand vine vorba de mirosul banilor stiu exact ce cauta – si ce se vinde. Ei urmaresc aceeasi himera: un film transgresiv, stilizat, in limba engleza, cu cateva staruri si care promite sa aiba parte de cronici bune. Dar nici macar acest ultim lucru nu mai garanteaza succesul. Toti distribuitorii iti pot cita pelicule favorite ale criticii care au murit din cauza indiferentei publicului.

     

    In ultimii ani, criticii au devenit nici ce in ce mai putin relevanti si influenti. Multe filme care au avut parte de un sprijin extraordinar din partea criticii nu au avut nici un impact la box office. Nici provocarea sau socul nu mai vand. Se pare ca oamenii nu mai vor sa fie provocati in aceeasi masura in care si-o doreau odata. Daca peliculele sunt sumbre, deprimante, obscene sau bulversante, aceste atribute (odinioara functionand ca recomandari) au devenit acum frane in calea succesului.

     

    Vorbim de o situatie ce se intampla intr-o mai mare masura in America de Nord. Europenii continua sa ramana ceva mai deschisi la minte si mai sofisticati. Dar pentru cat timp? Chiar si atunci cand fac filme in engleza, multi dintre cineastii prezenti in competitia de la Cannes, de la Van Sant („Last Days“), la Egoyan („Where the Truth Lies“), se vand foarte prost in Statele Unite. Ultima pelicula Lars von Trier, „Manderlay“, un sequel provocator la „Dogville“, e privata de „star power“-ul lui Nicole Kidman si confruntata cu perspectiva de a nu fi deloc distribuita peste ocean.

     

    In cazul regizorilor putin cunoscuti, dar cu o voce autentica, promovarea poate ajuta mult. Insa daca acestia nu fac ceea ce publicul vrea sa vada, distribuitorii sfarsesc prin a plati un pret imens pe achizitie si pe campanie. In acest fel, valoarea lor se evapora. Daca „A History of Violence“, filmul lui David Cronenberg – extrem de bine primit pe croazeta – va da lovitura, acest lucru nu se va intampla datorita numelui autorului sau, ci al starului Viggo Mortensen, care interpreteaza un american pasnic fortat sa apeleze la violenta pentru a-si apara familia.

     

    Nici macar castigarea unui Palme d’Or nu ajuta prea mult la marketingul filmului. Tot ce conteaza e ca pe afis sa se afle „palmierul“ – sigla festivalului. Dar el poate fi adaugat tuturor filmelor care au participat in selectia oficiala, si nu doar celor premiate. Spectatorul simplu nu face diferenta. In ceea ce priveste productiile care nu sunt vorbite in engleza, situatia e si mai dramatica: ele trebuie sa-si entuziasmeze cu adevarat distribuitorii.

     

    La Cannes 2005, acest lucru s-a intamplat doar cu „Joyeux Nöel“ si „Caché“. Amandoua au fost achizitionate de Sony Pictures Clasics, una dintre foarte putinele case de distributie nord-americane care mai acorda atentie filmului de autor. Au contat povestea si starurile. Numele regizorilor – Christian Carion si Michael Haneke – nu au avut nici o importanta. Exista doar cativa cineasti straini care garanteaza un box-office minim in America, printre care Patrice Leconte, Wong Kar-wai sau Pedro Almodovar. Profitul de pe urma filmelor in-tr-o limba straina sunt, practic, inexistente.

     

    De fapt, Cannes-ul, spre deosebire de alte festivaluri de film cum ar fi Sundance sau Toronto, e foarte important pentru market-ul pre-buy. Majoritatea marilor deal-uri se fac aici pentru filme de mare buget aflate in diverse faze de productie si care sunt finantate in urma unui efort global supra-omenesc, natie cu natie, bucata cu bucata. Multe dintre aceste productii sunt filmate intr-o singura tara, pentru a putea profita de pe urma a tot felul de subventii sau scutiri de impozite, dar avand o distributie internationala seducatoare pentru cumparatorii straini.

     

    New Line a achizitionat drepturile de difuzare nord-americane ale filmului lui Cronenberg acum un an. Fratii Weinstein au cheltuit deja cateva milioane bune pentru „Stormbreaker“, care nu are inca distributie. Universal Pictures a cumparat „The Black Dahlia“, noir-ul lui Brian De Palma, amplasat in LA-ul anilor ‘40, inainte ca filmarile sa se fi incheiat in Bulgaria. Acest gen de co-productii sunt denumite „proiecte fara frontiere.“ Adica filme care nu sunt „contaminate“ de sentimentul nationalitatii regizorului. Pana si newyorkezul Woody Allen a inteles mesajul – si a luat urma banilor. A abandonat Manhattan-ul pentru Notting Hill-ul londonez.

  • Pe cand un tratat al bunelor maniere?

    „Galateo Europeo“, un nou ghid european al comportamentelor general acceptate si incurajate, isi propune sa contribuie la o integrare culturala mai lina in Uniunea Europeana.

     

    Mai in gluma, desi mai mult in serios, Grazia Valci, o jurnalista cu o gama larga de preocupari (intre alte volume, a scris un soi de dictionar umano-pisicesc si un ghid pentru matele cu stapani nevrotici), sustine in al sau „Galateo europeo“, tradus si publicat la Editura Corint, ca introducerea unui tratat – in contextul mai amplu al Maastricht-ului – al bunelor maniere „ar ajuta la atenuarea anumitor inclinatii spre discordie“ in cadrul noii familii europene.

     

    In plus, acest cod trebuie sa foloseasca un limbaj clar, in perfecta consonanta cu epoca noastra, devenind o unealta utila pentru a ne purta civilizat „atat in  Romania, cat si in Italia, Franta, Danemarca, Germania, Grecia…“ E incurajator faptul ca suntem luati in seama si introdusi in Europa (macar asa!), inainte de 2007, cu atat mai mult cu cat noi, romanii, am dat dovada, cel putin la nivel de intentie, de o incredibila sarguinta in privinta aderarii la standardele bunei-purtari. Cea mai buna dovada a interesului romanesc este „Codul bunelor maniere astazi“, de Aurelia Marinescu, carte cu nenumarate editii si devenita best-seller al Editurii Humanitas.

     

    Prezentul ghid al comportamentului civilizat nu isi propune sa ofere retete infailibile de buna purtare si nici sugestii de uniformizare comportamentala la nivel continental. Este, mai degraba, o calauza prietenoasa, plina de umor si bine informata prin multitudinea de perceptii nationale sau locale asupra felului in care trebuie sa ne imbracam, sa stam la masa, sa interactionam cu prietenii, colegii sau cunostintele intamplatoare.

     

    Vom da doar doua exemple, expuse chiar in capitolul de debut al volumului: „Vanzatoarele sa fie invatate sa se comporte politicos. Ar trebui ca proprietarii de magazine sa le recomande acestora sa nu le spuna niciodata clientelor mai in varsta sau nu tocmai slabe: «Pentru dvs. nu avem nimic potrivit», fara sa astepte o solicitare precisa din partea acestora.“

     

    Sau: „Sa nu dam din picioare ca la fotbal, atunci cand coboram din masina, chiar daca picioarele sunt frumoase si ciorapii asemenea; se iese intotdeauna cu genunchii apropiati, punand apoi, printr-o usoara rotire, picioarele pe pamant, si acestea tot apropiate. Este vorba despre o manevra care ar trebui sa le reuseasca bine chiar si doamnelor ce sufera de reumatism“. Sunt lucruri pe care, parca, le stim, dar pe care le uitam sau ne facem ca le uitam, invocand nu doar reumatismul, platfusul sau osteneala ci si graba, preocuparile inalte sau gustul pentru comportamentul boem.

     

     

    Grazia Valci, Bunele maniere In Europa, Ghid al

    comportamentului civilizat, Editura Corint, BucureSti, 2005

  • LA PAS, PRIN METROPOLE

    Un text cu un asemenea elan metaforic, fin corectat de precizie stiintifica, ar fi meritat un mai bun tratament (tipo)grafic. Cartea Arinei Avram, o enciclopedie serioasa, care isi respecta, la nivel textual, promisiunile din titlu, este vaduvita de o ilustratie pe masura, dar si de o paginatie aerisita, care sa iti ingaduie un  falfait de aripi al imaginatiei.

     

    Iata randurile dedicate Lisabonei: „este un oras modest si capricios, secret si dinamic, in care vechile cartiere Alfama si Chiado contrasteaza cu edificiile de la Expo ‘98“. Urmeaza detalii semnificative despre centrele de interes cultural si turistic, despre viata cetatii si reperele ei urbanistice, despre gastronomie si despre obiceiurile, marotele, idiosincraziile ori ticurile cotidiene ale locuitorilor.

     

    Cum sa nu vrei, dupa asemenea randuri, sa-ti plimbi ochii pe o imagine din Baixa sau de pe Praca do Comercio, cum sa nu doresti sa vezi rabufnirea nervoasa a valurilor oceanului lui Camoes? Dar, atunci cand exista, fotografiile descriu conventional cate o urbe la intamplare.

     

    Arina Avram, Marile orase ale lumii,

    Editura Tritonic, Bucuresti, 2005

  • SPIONAJ SI DRAME FAMILIALE

    Cauzele rationale ale iubirii dintre domnul si doamna Verloc sunt profund diferite. Multa vreme, aceasta asimetrie nu isca probleme majore: cuplul traieste fara zguduiri interioare, potrivit unei confortabile tranzactii, dar cunoaste o totala lipsa de comunicare.

     

    Spion rus si colaborator al politiei britanice, dl. Verloc (insarcinat sa compromita, dinauntru, miscarea anarhista in care se infiltrase) nu are nici o banuiala atunci cand sotia sa isi gaseste un amant. Relatia lor va avea insa de suferit o fractura insurmontabila si va determina o tragedie cu nebanuite consecinte, infatisata de Conrad pe fundalul sordid al suburbiilor londoneze si al mediilor de revolutionari de profesie, sterili in idei si paralizati in planul actiunii. Despre acest volum, Jorge Luis Borges spunea ca „este cel mai bun roman politist care a fost scris vreodata“.

     

    Joseph Conrad, Agentul secret,

    Editura , Bucuresti, 2005

  • Ia ghici, cine nu vine la cina?

    Cu toate ca poate fi acuzata ca are un subiect dezvoltat foarte des, cel mai recent in „Un socru de cosmar“, si ca indrazneste sa provoace fanii unui clasic nemuritor, „Ghici cine vine la cina?“, comedia „Ia ghici, cine?“ (Guess who) a ajuns rapid pe primul loc in box office-ul nord-american.

     

    „Ia ghici, cine?“ nu e o intrebare retorica. Si nici nu trebuie sa astepti sfarsitul filmului ca sa afli raspunsul. Chiar daca ai asistat la premiera, filmul regizat de Kevin Rodney Sullivan iti da senzatia in primele minute ca l-ai mai vazut. Si daca ai vazut „Un socru de cosmar“ (Meet the Parents) incepi sa faci primele conexiuni.

    Doi tineri care se iubesc se pregatesc de inevitabilul moment in care el trebuie sa-si intalneasca socrul. Socrul, Percy Jones (Bernie Mac) isi iubeste foarte mult fiica, Theresa (Zoe Saldana), prin urmare vrea ce e mai bun pentru aceasta, iar pretendentul trebuie sa fie testat.

     

    Intr-un fel sau altul. Cum personajul lui Bernie Mac din „Ia ghici, cine?“(Guess Who) nu e fost agent CIA precum cel al lui Robert de Niro din „Un socru de cosmar“, tatal fetei are alte metode de a construi „dosarul“ ginerelui, Simon Green (Ashton Kutcher), insa la fel de amuzante.

     

    Pe de alta parte, fata de „Un socru de cosmar“, sansele ca iubitul fiicei sa fie accep-tat sunt mult mai mici. Pentru Percy, ginerele ideal e o combinatie intre Denzel Washington, Colin Powell si Tiger Woods. Iar la acest capitol Green e descalificat inca din start pentru ca este alb. Scena te face sa uiti de orice asemanare cu  „Un socru de cosmar“, insa te trimite cu mai bine de 35 de ani in trecut si-ti aduce aminte de un clasic al Hollywood-ului: „Ghici cine vine la cina?“ („Guess Who’s Coming to Dinner“).

     

    Chiar daca atunci fiica era alba, iar pretendentul negru, povestea Theresei e identica cu cea a Joannei Dryaton (Katharine Houghton, care a jucat in varianta originala). Modul in care e pusa in scena e cu totul altfel. Fata de „Ghici cine vine la cina?“, productia lui Kevin Rodney Sullivan isi permite sa glumeasca pe seama „problemelor“ rasiale.

     

    Pe de alta parte „Ia ghici, cine?“ e cuminte doar dintr-un anumit punct de vedere. Dupa filmari s-au cheltuit aproape 100.000 de dolari pe efecte digitale, care sa indeparteze din toate scenele in care apare Ashton Kutcher bratara rosie Kabala de care actorul nu s-a despartit nici macar pe timpul filmarilor.

     

    Insa  „Ia ghici, cine?“ nu se ocupa de problemele religioase, ci relativ doar de cele rasiale. Relativ, pentru ca termenul „problema rasiala“ nu mai are acelasi sens fata de cel din filmul in care juca si Katharine Hepburn. O simpla comparatie cu „Ghici cine vine la cina?“ sugereaza, destul de convingator, o evolutie sociala.

     

    Departe de aceste asocieri filmul ramane o comedie buna, ce poate fi descrisa perfect prin cuvintele regizorului: „Am o fiica frumoasa de 12 ani, si sunt sigur ca intr-o zi o sa vina acasa cu un lituanian, samoan sau un rocker si m-am gandit ca daca o sa fac acest film o sa-mi fie mai usor sa rezolv eventualele probleme care o sa apara“.   

     

     

    Ia ghici, cine?/ Guess who, Regia: Kevin Rodney Sullivan

    Cu: Bernie Mac, Ashton Kutcher, Zoe Saldana

    Durata: 105 minute, Premiera In Romania: 10.06.2005

  • Sfarsitul lui Hitler

    La ceva vreme dupa ce a facut valva cam in toata lumea, „Ultimele zile ale lui Hitler“(„Der Untergang“) ajunge si in Romania. Nominalizat la premiul Oscar pentru cel mai bun film strain, a fost laudat de unii si foarte criticat de altii, pentru acelasi motiv: isi propune sa arate si o alta fata a dictatorului si a celor care l-au inconjurat.

     

    Dupa sase decenii de la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, Hitler inca exercita o fascinatie irezistibila: toata lumea ar vrea sa inteleaga psihologia, temperamentul si caracterul liderului national-socialist, care a ramas, pentru majoritatea oamenilor moderni o figura abstracta, un simbol – nazistul care a omorat milioane de oameni si a declansat un conflict catastrofal.

     

    Pe de alta parte, orice cineast care incearca sa treaca dincolo de simbolism, este imediat pus la zid pentru ca, de fapt, lumea nu isi doreste sa vada un Adolf Hitler uman, macinat de defecte si manat de convingeri, pentru ca e mai sigur sa ramana cu imaginea unui psihopat malefic. Dupa cum arata si titlul, in „Ultimele zile ale lui Hitler“ e vorba de sfarsitul regimului national socialist, cand Berlinul e asediat si e clar ca Aliatii vor castiga.

     

    Povestita din perspectiva secretarei personale a lui Hitler, Traudl Junge (foarte expresiv interpretata de romanca Alexandra Maria Lara), actiunea arata ultimele momente ale dictatorului. Hitler mananca ravioli (cu branza, pentru ca ni se aminteste ca Hitler nu punea gura pe carne), alterneaza intre crize de paranoia si momente de luciditate, isi planuieste sfarsitul si participa la petrecerea organizata de amanta sa, Eva Braun, in cinstea zilei sale de nastere.

     

    Apropiatii sai, care s-au refugiat impreuna cu Fuhrer-ul in buncar, alterneaza intre devotament orb (sotii Goebbels) si deziluzie (cam tardiva, ce-i drept). Numai Fraulein Junge isi pastreaza inocenta, datorata, cel mai probabil, unei stari de negare si memoriei selective.

     

    Ultimele zile ale lui Hitler / Der Untergang

    R: Oliver Hirschbiegel. Cu: Bruno Ganz, Alexandra Maria Lara.

    Durata: 155 minute, Premiera: 10.06.2005