BusinessMagazin

Blog

  • Cheia spre un altfel de horror

    Ce e dincolo de usa interzisa? De la aceasta intrebare s-a nascut filmul “Cheia Schelet” (The Skeleton Key). Iar raspunsul, la sfarsitul celor aproximativ 100 de minute ale productiei, e unul singur: o poveste de groaza, rupta de retetele clasice de la Hollywood. 

     

    In prima parte din “Cheia Schelet” te intrebi daca asisti la o poveste cu sau despre fantome. Insa abia cand ai acces in camera interzisa iti dai seama despre ce e vorba. In explozia de filme horror de la Hollywood de anul acesta, productia regizata de Iain Softley se remarca prin faptul ca din distributie nu face parte nici un personaj de pe alte meleaguri. Cu alte cuvinte, nu e un film nici despre fantome, nici despre strigoi sau vampiri, nici despre zombie. E un simplu thriller psihologic. Insa, cel putin in cazul de fata, prin “simplu” trebuie sa se inteleaga “de efect”.

     

    De altfel, un observator atent ar putea descoperi in “Cheia schelet” un singur cliseu “made in Hollywood“: fata angelica a lui Kate Hudson, care o interpreteaza pe Caroline, o blonda si nevinovata eroina (cu siguranta intalnesti asa ceva in mai toate productiile de groaza). In rest, sansele sa mai faci vreo asociere intre ceea ce se intampla in productia regizata de Iain Softley cu “tendintele” din filmele horror sunt nule. N-auzi usi scartaind, pasi in intuneric, nu vezi cearceafuri plutitoare si nici nu se exagereaza la capitolul sange varsat. Dar tensiunea e asigurata de la inceput pana la final. Cum reuseste productia sa evite scenele de groaza dar totusi sa creeze senzatia de frica? Prin modul in care e spusa povestea.

     

    Caroline (Kate Hudson), o tanara de 25 de ani, a ajuns sa lucreze intr-un spital, ingrijind batrani, si incercand astfel sa depaseasca faptul ca nu a fost alaturi de tatal sau cand acesta a murit. Insa se reprofileaza destul de repede, dupa ce vede cum este tratat unul dintre pacientii sai dupa ce moare. Ajunge astfel in Louisiana, in casa lui Ben (John Hurt), un barbat imobilizat la pat din cauza unui infarct. Iar in casa acestuia, din asistenta medicala, Caroline se transforma intr-un detectiv. Motivul? A aterizat intr-o societate aglomerata de adepti ai magiei “hoodoo” – a nu se confunda cu “voodoo”, cu radacini adanci in casa lui Ben. Dar acest lucru o sa-l afle abia dupa ce intra in posesia “cheii schelet”, o cheie capabila sa deschida fiecare dintre cele 30 de usi ale casei, moment in care tensiunea incepe sa creasca. Cheia in forma de schelet deschide si o usa a unei camere secrete din podul casei, unde Caroline descopera par, sange, oase si alte urme ale magiei negre, despre care afla ca apartineau fostilor proprietari, linsati pentru vrajitorie.

     

     Tot acum mai afla ca Ben a ajuns in starea actuala (imobilizat si fara glas) dupa ce a intrat in camera din pod. Imaginea pe care si-o creeaza in momentul in care sotia lui Ben, Violet (Gena Rowlands) ii povesteste trecutul acestei camere o convinge ca leacul pentru problema lui Ben sta tocmai intre peretii ei. Numai ca pentru a-l crea trebuie sa inceapa sa creada in magie, caci vraja nu va tine altfel. Dar pana la urma aceasta este intreaga idee a filmului: trebuie sa crezi ca sa realizezi. – Florin Bratescu

     

    PERSONAJ CHEIE: Kate Hudson detine cheia misterelor

     

    Cheia schelet / The Skeleton Key

    R: Iain Softley

    Cu: Kate Hudson, John Hurt, Gena Rowlands

    Premiera: 14.10.2005

    Durata: 104 minute

  • Un gigolo de inca doua parale

    European Gigolo (Deuce Bigalow: European Gigolo), continuarea pseudosuccesului “Un gigolo de doi bani”, indeplineste toate conditiile pentru a fi inscris in categoria filmelor insipide: o combinatie ideala de glume puerile, un scenariu pe masura si o poveste mai putin inspirata.

     

    La cinci ani de la primele sale aventuri ca gigolo pe marele ecran, Deuce Bigalow (Rob Schneider) reapare sub aceeasi imagine de tip naiv, pasionat de pesti si care are parte in meseria sa doar de partenere ciudate. In principiu nu s-a schimbat deloc. Iar noutatea, pe care e si construita povestea, adusa de “European Gigolo” e faptul ca lui Bigalow ii arde de perfectionare.

     

    La varsta la care colegii sai de bransa se gandesc la pensionare, Bigalow, inca un incepator in secretele meseriei de gigolo, pleaca in Anglia, la o scoala de profil, unde este pregatit pentru a-si dezvolta potentialul de “prostituata masculina”. Ce se va intampla de aici inainte e usor de anticipat. Adevarul este ca nu trebuie sa te astepti la foarte multe din partea gigolo-ului european, iar atunci vei fi satisfacut deoarece vei primi exact ce te astepti. E drept, nu te astepti sa descoperi o societate secreta de gigolo, insa nu te surprinde ca rangul lui Bigalow in aceasta societate e foarte mic. Pe de alta parte nu te astepti nici ca cineva sa aiba o problema cu cadetii “prostituati” de rang inalt si sa-i ucida in serie, dar e la mintea cocosului ca Bigalow va incerca sa descopere cine e autorul misterioaselor crime.

     

     Practic aceasta este povestea din continuarea aventurii celui supranumit un gigolo de doi bani. Unde e partea amuzanta, caci pana la urma e vorba de o comedie? Probabil ca, in afara de replicile, cateva e drept haioase, care te pot face sa razi daca nu cumva ai vazut prima parte si daca ti-e de dor de poantele pe care le auzeai prin gimnaziu, filmul a fost catalogat drept comedie datorita clientelor de care are parte Bigalow. Cu alte cuvinte, hohotele de ras, ar trebui sa fie provocate de Katrina, o tanara care si-a pierdut nasul intr-un accident de masina, care i-a ucis fratele sau de alte cliente ale lui Bigalow: o surda sau  o femeie cu o gaura in gat. Va distrati deja?

     

    Deuce Bigalow: European Gigolo

    Regia: Mike Bigelow

    Cu: Rob Schneider, Eddie Griffin, Jean Reno

    Premiera in Romania: 14.10.2005

    Durata: 83 minute

  • COSMETICE: Luate de-un val de spuma!

    2005 a adus o adevarata explozie in consumul produselor de igiena personala. Motivul? Ar putea fi invocate chiar mai multe. Dincolo de speculatii si opinii mai mult sau mai putin avizate un lucru ramane cert: afacerile companiilor din domeniu sunt acum pe val.

     

    Ani in sir, romanii au ocupat un loc “fruntas” la coada listei in consumul de produse de igiena personala – sampon, pasta de dinti, sapun si gel de dus. Totusi, lucrurile au inceput sa se schimbe. In mare viteza, chiar. Dintre toate tipurile de produse de igiena personala, cea mai mare crestere in consumul casnic a avut-o samponul: aproape 40% in primul semestru al acestui an fata de perioada similara a anului trecut, conform informatiilor GfK.

     

    Campionul din 2005 n-a facut decat sa-si mareasca elanul pe care si l-a luat in 2004, “cand piata a crescut in valoare pana la aproape 1.050 de miliarde de lei, fata de circa 780 de miliarde de lei in 2003, conform informatiilor ACNielsen”, spun reprezentantii Colgate-Palmolive.

     

    Poate ca evolutia olimpica a samponului se relationeaza si cu “infuziile” grele in imaginea produselor. De altfel, pentru promovarea samponului se cheltuiesc cam 2/3 din bugetele dedicate produselor de igiena personala. Piata este bine asezata, fara schimbari mari in cotele marilor jucatori. Primele cinci nume de pe piata – Procter&Gamble, Unilever, Spuma Nasim, Henkel-Schwarzkopf si Beiersdorf – detin aproape trei sferturi din valoarea pietei si cam 60% din volumul ei, arata informatiile MEMRB.

     

    Performante similare samponului s-au inregistrat si pe piata sapunului, care a crescut cu peste un sfert in volum si o treime in valoare, fata de perioada similara a anului trecut. Asta dupa ce si in 2004 piata sapunului crescuse in volum cu circa 7 milioane de litri. Cum se reflecta aceste cifre la nivelul consumului individual? Daca luam in calcul o greutate medie de 100 de grame pentru un sapun, potrivit reprezentantilor Colgate-Palomolive consumul anual per capita este de 5,5 bucati. Vi se pare putin?  Conform aceleiasi surse, cifrele sunt cu mult mai “modeste” in cazul gelurilor de dus, sapte romani “impartindu-si” intr-un an un flacon de 250 ml.

     

    Cu o populatie predominant rurala, care traieste intr-un mediu in care utilitati precum apa curenta si canalizarea lipsesc cu desavarsire si unde se produc anual aproximativ 6.800 de tone de sapun de casa pe an, rezultatul nu poate fi decat unul: in privinta consumului de produse de igiena, romanii sunt departe de “lumea civilizata”.

     

    Si poate ca cel mai bun exemplu pentru a ilustra aceasta distanta este cel al pastei de dinti. Cu toate ca este un produs de baza in “rutina” igienei zilnice, romanii consuma cam tot atata pasta de dinti ca si bulgarii. Cu o precizare ce se impune de la sine: Bulgaria are jumatate din populatia Romaniei. Ca urmare, piata pastei de dinti a ramas relativ constanta in ultimii ani, iar producatorii nu intrevad cresteri spectaculoase nici pentru acest an. Consumatorii raman in continuare influentati in primul rand de pret si de proprietatea produselor de a proteja dantura impotriva cariilor. Totusi, se contureaza, ce-i drept timid, o tendinta de trecere catre pastele de dinti multi-beneficii, de genul “inalbirea dintilor”, “protectie 24 de ore”, “improspatarea respiratiei” sau “prevenirea cariilor”.

     

    Volumul pietei de pasta de dinti este estimat de producatori la circa 1.200 de tone, cu un consum mediu anual per capita de 80 – 100 de grame, in conditiile in care in Germania, de exemplu, consumul anual ajunge la 430 ml per capita. Consumul de pasta de dinti este redus nu numai in comparatie cu tarile vest europene, dar si raportat la cel existent pe multe dintre pietele vecine. Totusi, datele GfK arata ca, fata de 2003, anul trecut consumul casnic de pasta de dinti a crescut cu 6,4% in volum si 13,7% in valoare (lei).

    Primele doua companii de pe piata – Colgate Palmolive si Procter&Gamble -acopera peste 80% din consumul total de pasta de dinti.

     

    Dar se reduc aceste cresteri doar la simpla explicatie a cresterii puterii de cumparare? Reprezentantii companiilor din domeniu sunt de parere ca un rol cheie in explicarea acestor cifre il are dezvoltarea retelelor moderne de comert, de la hypermarketuri (gen Carrefour, Cora sau Pic), retele cash&carry (Metro si Selgros) sau supermarketuri (ca Artima, Univers”all, Mega Image sau La Fourmi).

     

    Dr asta nu e tot. Din lista de factori care modeleaza pietele, poate cel mai important este marketingul. In viata unei marci sunt necesare, pe langa aducerea la zi a noutatilor pe o categorie si o serie de interventii (modificari de ambalaj, eticheta, gramaj etc) din partea producatorului, pentru a readuce in atentia consumatorului produsul sau.

     

    Astfel se explica si seria aparent nesfarsita de lansari, relansari si “improspatari” de imagine cu care sunt bombardati zilnic romanii, indiferent daca se uita la televizor, deschid un ziar sau se opresc in fata unui raft intr-un magazin.

     

    Chiar daca pe piata sapunului, a samponului sau a pastei de dinti, castigurile companiilor nu sunt tocmai spectaculose, marcile trebuie sa-si joace cartea. Pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, vor veni si anii curateniei. –

  • TURISM: Boutique sau hotel?

    Tot mai populare in ultimii ani, boutique hotelurile au aparut ca o alternativa la “mamutii” cu sute de camere si atmosfera impersonala. Deocamdata, pot fi numarate pe degetele de la o mana. La propriu. Pentru ca piata bucuresteana de profil abia deschide ochii.

     

    In centrul vechi al orasului Amsterdam, pe o strada de 200 de metri, numeri 15-20 boutique hoteluri. “Cochete, frumoase si intime, atente la detalii si in care simti, cand intri, ca cineva s-a gandit la tine”, sintetizeaza pentru BUSINESS Magazin esenta investitiei intr-un astfel de obiectiv Jerry Van Schaik, proprietarul boutique hotelului Rembrandt. Venit in Romania acum patru ani, olandezul a fost printre primii investitori care au vazut in centrul vechi al Bucurestiului un loc cu mult potential. A inceput cu Amsterdam Café, iar de mai putin de un an a “recidivat” cu un boutique  hotel, in care, daca nu ar fi meniurile din restaurant si biroul de receptie de la intrare, ai putea jura ca esti acasa.

     

    Cautat in special de oamenii de afaceri straini, dar si de un numar restrans de romani, hotelul are doar 15 camere, in care proprietarii au incercat sa pastreze atmosfera de sfarsit de secol XIX, combinata cu tehnologie de ultima ora. “Avem 15 camere, dar din spatiul existent puteam face 30”, recunoaste Jerry  care, impreuna cu partenerul sau Gysbert Huyink, a refuzat sa faca rabat de la calitate. Nivelul investitiei spune acelasi lucru. “Am investit aproape un milion de euro pentru Rembrandt Hotel. Desigur ca se putea si mai putin, insa am dorit sa fie o investitie pe termen lung, calitatea fiind conditia primordiala”, spune Jerry van Schaik. Si e limpede pentru toata lumea ca o astfel de investitie nu se amortizeaza decat in timp.

     

    Intr-o alta cladire din Bucurestiul vechi, mai precis intr-un bloc inalt si cu fatada ovala de langa Cismigiu, s-a deschis acum doi ani Hotelul Opera, amenajat in stilul anilor ”20. Incepand cu mobilierul si terminand cu rochiile camersitelor, totul ne intoarce in timp in perioada in care George Enescu incanta saloanele bucurestene cu muzica lui Wagner. “Hotelul a mers foarte bine de la inceput, fiind foarte bine primit de public”, spune pentru BUSINESS Magazin Diana Coca Cosma, directorul de marketing al lantului TH Hotels, care s-a lansat ca brand pe piata hoteliera in iunie 2005, purtand initialele proprietarei sale: Tonia Halpert. Care, ca si Jerry van Schaik, dupa ce a deschis primul boutique, doreste sa se extinda, atat in Bucuresti, cat si in alte orase din tara. Astfel, lantul TH Hotels, din care fac parte deocamdata Opera si Central (hotel modern), va deschide la sfarsitul acestui an un nou boutique hotel, Venezia, care va fi urmat in 2008 de Palas.

     

    Venezia, “fratele mai mare” al hotelului Opera, va avea 50 de camere, cu decoratii speciale si personalizate, dar totodata dotate cu internet de mare viteza, televiziune prin satelit, radiouri din perioada interbelica in care au fost incarsate CD-playere, exact in acelasi stilul promovat de Opera, dupa cum spune Diana Coca Cozma. 

     

    Cat de tare a prins acest gen de hoteluri la public?  “Opera are un grad de ocupare de 80%, cu variatii de plus-minus 10% in unele perioade ale anului. Oricum, 50% sunt clienti fideli, care se cazeaza doar la noi cand vin in Bucuresti”, spune directorul de marketing al hotelului, care a avut, din 2002, un ritm de crestere de 10% pe an a cifrei de afaceri.

     

    Dar cum se impaca o cladire veche, construita in cu totul alte scopuri, cu amenajarea unui hotel? In timpul restaurarii Amsterdam Café si Rembrandt Hotel, investitorii si-au dat seama ca e dificil sa modifici trasaturile originale ale unui imobil vechi pentru a-l transforma in hotel sau restaurant. “Cert este ca proiectul ti-l dicteaza in primul rand cladirea”, marturiseste Jerry van Schaik. Pe de alta parte, “astfel de hoteluri parca nu ies bine daca nu le amenajezi intr-o cladire speciala”, adauga el. 

     

    Asa stand lucrurile, proprietarii nu vor sa se opreasca aici. “Mai avem proiecte, atat pentru boutique hoteluri, cat si pentru locatii obisnuite. Primul va prinde contur in 2006, daca vom avea noroc si cladirea in care dorim sa amenajam urmatorul hotel Rembrandt va fi retrocedata proprietarului”, explica olandezul. Iar Jerry van Schaik si partenerii sai nu sunt singurii care stau cu ochii pe aceste cladiri. Numerosi investitori asteapta ca noile legi ale proprietatii sa isi faca efectul si sa iasa pe piata imobilele interesante din Bucuresti, dar si din alte orase. Dar cate astfel de cladiri sunt in Bucuresti? Dar in tara? Mai precis, exista potential arhitectonic pentru viitorul acestei nise hoteliere? Raspunsul autoritatilor este fara echivoc: “Da, investitori sa fie!”. “In intreaga tara, exista 90.000 de cladiri vechi de retrocedat, dintre care aproximativ 50.000 se afla in marile orase”, au declarat pentru BUSINESS Magazin oficiali ai Autoritatii Nationale pentru Restituirea Proprietatilor.

     

    Totusi, daca ar fi sa luam in calcul doar una dintre principalele nevoi ale boutique hotelurilor – aceea de a fi situat in centru, aproape de locurile unde se poate simti “suflul” orasului –  numarul potentialelor locatii se reduce simtitor. In zona Bucurestiului vechi (mai precis in perimetrul dintre Piata Unirii si Piata Universitatii), au fost “inventariate” aproximativ de 520 cladiri, dintre care doar 38% sunt inregistrate ca fiind semnificative arhitectural.

     

    Iar reprezentantii sectorului imobiliar spun ca acest sfarsit de an reprezinta un foarte bun moment pentru restituirea unor cladiri. “Cele mai profitabile afaceri se pare ca vor avea loc in zona cladirilor in care functioneaza scoli, licee, gradinite, sedii de partide, spitale, teatre si care urmeaza sa fie revandute dupa retrocedare”, explica Artur Silvestri, presedintele Patronatului Imobiliar Roman. Analistul imobiliar apreciaza ca aproximativ 80% dintre cladirile recuperate de proprietari sunt “aruncate” in circuitul pietei pentru a fi revandute la preturi cat mai bune.

     

    Pe de alta parte, e limpede pentru toti cei interesati ca tocmai acestea sunt si cele mai scumpe obiective de pe o piata imobiliara nu de putine ori cu preturi exorbitante. “Piata imobiliara a anului 2005 este una extrem de scumpa, iar cine vrea sa scoata bani din vanzarea cladirilor retrocedate va obtine un castig bun. In urma cu sapte ani, afacerea nu era deloc buna, pentru ca piata nu explodase inca”, mai spune Silvestri. Cu alte cuvinte, statul a fost pana la urma un bun custode pentru aceste cladiri si le-a aruncat pe piata la momentul potrivit. Iar dupa Bucuresti, momentul e potrivit indeosebi pentru orasele din Transilvania. “Pentru 2006, avem proiecte de extindere in Brasov, Sibiu si Sighisoara”, spune Jerry van Schaik. Orasele vizate sunt bogate atat din punct de vedere arhitectural, cat si din  punctul de vedere al vietii culturale si de afaceri. Iar cladiri sunt suficiente in aceste orase. “Acum, dupa experienta Rembrandt, stim exact ce avem de facut”, marturiseste el.

     

    Pana acum, boutique hotelurile au fost aduse in Romania de investitori occidentali sau care si-au petrecut lungi perioade de timp in Europa de Vest si Statele Unite. Managerii romani au preferat hoteluri mai reci, cu multe camere, din care banii sa iasa cu aceeasi viteza cu care au intrat. Tendinta care, din nefericire, nu este valabila doar pentru hoteluri.

  • RETAIL: ULTRA PRO – Pe cont propriu

    Principalii jucatori de pe piata de retail IT s-au “miscat” in ultimele cinci luni mai mult decat au facut-o in ultimii cinci ani. Principalul retailer Flamingo s-a listat la bursa, iar Diverta a inghitit un jucator mai mic, Best Computers. Tot acest tumult nu i-a starnit insa si pe proprietarii grupului K-Tech Ultra Pro, a doua mare retea de IT, care a ales sa se dezvolte pentru urmatorii doi ani prin resurse proprii.

     

    Scaderea adaosurilor comerciale din cauza intetirii concurentei, cresterea cererii de echipamente IT de la un trimestru la altul si apropierea momentului in care investitorii strategici vor face primii pasi pe piata romaneasca sunt principalele motive care ii determina pe principalii jucatori sa faca miscari strategice.

    Flamingo, de pilda, a ales sa se finanteze printr-o oferta publica initiala, metoda care te trimite cu gandul mai mult la Wall Street decat la piata romaneasca de capital. Motivatia actionarilor Flamingo care au atras, prin listare, peste 10 milioane de euro: epuizarea resurselor proprii de dezvoltare accelerata, dublata de dorinta de a nu intra intr-o cavalcada a creditelor bancare. Cu banii obtinuti, cei de la Flamingo vor sa isi extinda lantul de distributie in tarile din regiune si sa creeze un nou tip de magazin – “Future Shop”, care sa vanda dispozitive mobile: telefoane mobile, camere foto, laptop-uri.

     

    Diverta, un jucator cunoscut mai ales pentru distributia de papetarie, carte si produse multimedia, a decis sa-si foloseasca reteaua (ramificata in circa 80 de centre) pentru a vinde si echipamente IT. Consecinta: a inglobat Best Computers – un jucator mai mic, insa cu un brand cunoscut. Marele atu pe care mizeaza Octavian Radu, proprietarul grupului Diverta, este cresterea volumelor de vanzari prin diversificarea gamei de produse.

     

    Care este reactia concurentei in fata acestor miscari? Grupul K-Tech Ultra Pro, al doilea mare retailer IT dupa Flamingo, daca judecam dupa numarul de magazine, nu este tentat sa imite nici una din deciziile competitorilor. Compania va continua extinderea, insa o face pe cont propriu. “Inca doi ani, ne vom dezvolta reteaua din resurse proprii. Din 2007 ne vom gandi la posibilitatea atragerii unui partener financiar sau ne vom lista la bursa”, afirma Cristian Fughina, presedintele K-Tech Ultra Pro si coproprietar al grupului de firme, alaturi de sotia sa, Alina Fughina.

     

    Din momendul fondarii companiei (1995), cei doi actionari au reinvestit an de an profitul in extinderea retelei de magazine, care acum are circa 70 de puncte la nivel national, pana la sfarsitul lui 2005 numarul acestora urmand sa creasca la 80. Consecinta extinderii a fost cresterea ponderii retail-ului in venituri. “Daca in 2000, retail-ul reprezenta doar 5% din cifra de afaceri, acum veniturile noastre provin in proportii aproape egale din distributie si vanzarea in magazine”, completeaza Cristian Fughina. Retail-ul are fata de distributie adaosuri duble, insa si cheltuielile sunt mai mari.

     

    Proprietarii companiei nu s-au asociat pana acum cu un fond de investitii, intrucat considera ca aportul unui asemenea partener nu consta neaparat in dezvoltarea business-ului, cat mai ales in pregatirea financiara a companiei pentru vanzarea catre un partener strategic sau pentru listare. De venirea unui partener strategic se poate vorbi insa deocamdata doar la modul ipotetic. 

     

    Totusi, “venirea unui mare jucator de talia Media Markt nu este foarte indepartata”, spune Valentin Negoita, presedintele Asociatiei Producatorilor si Distribuitorilor de Echipamente de Tehnologia Informatiei si Comunicatii (APDETIC). Negoita estimeaza momentul intrarii primului mare jucator in orizontul de timp 2007-2008.

     

    Dezvoltarea prin resurse proprii are, ca orice strategie, plusuri si minsusuri. Plusurile cresterii prin reinvestirea profitului, cu un grad de indatorare redus, sunt construirea unei companii cu valoarea de piata ridicata. Dezavantajele constau in limitarea cresterii si expunerea la riscul ca oricare din competitori sa ti-o ia inainte. In acest sens este relevant exemplul Romsoft – companie care, desi cu cativa ani in urma nu parea sa ameninte concurentii, a ajuns sa ocupe primul loc in topul celor mai mari comercianti de PC-uri, atat ca volum, cat si ca valoare, potrivit unui studiu IDC. Romsoft si-a dezvoltat in tara o retea de aproximativ 50 de magazine sub brand-ul Depozitul de Calculatoare.

     

    Reinvestirea propriului profit nu este singura parghie de dezvoltare a unei companii care merge pe cont propriu. “Sunt foarte importante distributiile si relatiile cu furnizorii. Acestia te pot credita cu costuri mai mici decat banca”, explica Alina Fughina, directorul executiv al K-Tech Ultra Pro. Or, grupul de distributie IT al familiei Fughina are relatii cu furnizorii de echipamente construite in zece ani de activitate.

     

    Retail-ul IT nu mai este de mult doar afacerea magazinelor specializate. Alaturi de Flamingo, Ultra Pro, Depozitul de Calculatoare sau Best Computers, echipamentele de tehnica de calcul se gasesc si in portofoliul distribuitorilor de electronice si electrocasnice. Altex (mai ales prin Media Galaxy), Flanco, Domo concureaza din ce in ce mai puternic magazinele specializate in retail-ul IT. Se simt acestia din urma “atacati”? Si da, si nu. Managerii K-Tech Ultra Pro sunt de parere ca produsele IT care se gasesc pe rafturile unui magazin specializat se adreseaza unor consumatori difertiti fata de cei care cumpara computere din acelasi loc cu frigiderele si masinile de spalat.

     

    “Mergem pe ideea de personalizare a produselor. Cu alte cuvinte, clientul isi poate configura un PC asa cum vrea el”, afirma Cristian Fughina. Circa 70% din calculatoarele vandute de compania sa sunt configurate in functie de solicitarile clientilor. El mai spune ca vanzarea de componente este un alt factor de diferentiere fata de Altex, Flanco sau Domo.

     

    “Si anul acesta, si in 2006 ne vom concentra pe IT. Insa de anul viitor ne vom gandi daca va trebui sa ne diversificam gama de produse”, comenteaza Cristian Fughina. Pe langa diversificare, actionarii vor lua in calcul si posibilitatea extinderii grupului in strainatate, lucru pe care Flamingo deja l-a facut la nivel regional.

    Presedintele APDETIC, Valentin Negoita, este de parere ca tendinta pe piata retail-ului IT este diversificarea gamei de produse. “Majoritatea creeaza spatii in care clientii pot gasi de la baterii si CD-uri pana la echipamente care compun <casa digitala>”, explica Negoita. El mai spune ca acesta este modelul de “one stop shop” adoptat  de marii jucatori de pe piata vestica, adica exact investitorii strategici potential interesati de piata locala. Omul de afaceri Dan Ostahie a pariat in mod evident pe formatul de magazine cu suprafete mari si cu o gama larga de produse (electronice, electrocasnice, IT) prin dezvoltarea retelei Media Galaxy.

     

    K-Tech Ultra Pro, asemeni principalilor sai concurenti – Flamingo, mai nou Diverta sau Depozitul de Calculatoare – ramane deocamdata adeptul unui alt model de business: magazine specializate, pentru un public mai sofisticat. In doi ani, grupul familiei Fughina vrea sa isi extinda reteaua pana la circa 90 de magazine – numar care pentru puterea de cumparare a romanilor este suficient, in opinia actionarilor. Ce va urma dupa ce reteaua va ajunge la dimensiunea optima? “Imbunatatirea performantelor fiecarui magazin, imbunatatirea serviciilor, dublate de modernizarea centrelor de vanzare mai vechi”, sustine Alina Fughina, directorul general al grupului.

     

    Chiar daca proprietarii retailer-ilor se feresc sa pronunte cuvantul “concurenta”, aceasta exista. Investitiile pentru acoperirea teritoriala facute de principalii competitori sunt o dovada. Faptul ca unii o fac din surse atrase, prin fuziuni sau din resurse proprii este o chestiune de nuanta. Important este sa tii pasul cu ceilalti jucatori si sa ocupi primele pozitii pe piata. Asta pentru a te afla in carti cand vor incepe strainii campania de cumparat companii locale. In acel moment, optiunile vor fi clare: ne vindem, luptam singuri sau disparem.

  • AFACERI: Comert de la A la Z

    Cine nu are personalitate… sa-si cumpere. Aviz companiilor, care o pot face achizitionand in exclusivitate un set de caractere pentru a-si dobandi o identitate vizuala. Piata turnatoriilor de fonturi e infloritoare in Occident. In Romania, primul font comercial creat tocmai isi primeste ultima “patina”.

     

    Companiile sunt niste entitati abstracte, eterogene, reci si mari, care au ambitia de a convinge oamenii – fiinte sensibile, cu trairi si emotii – sa le cumpere produsele sau serviciile. Limbajul prin care li se adreseaza trebuie indulcit prin culori, mirosuri, imagini, forme, sunete sau, de ce nu, prin litere cu forme deosebite. Aceasta ultima idee a fost imbratisata de mai-toate companiile occidentale, care au hranit cu nevoia lor de noi si noi fonturi o piata prolifica a turnatoriilor de caractere. In paranteza spus, la nivel mondial, exista sute, daca nu chiar mii de turnatorii de fonturi.

     

    Sa platesti cateva zeci de euro sau cateva zeci de mii de euro pentru a folosi un set de caractere, eventual in exclusivitate, da in alte tari masura ambitiei unei companii de a se intipari in mintea potentialilor clienti drept unice si interesante.

     

    In Romania, doar circa o zecime din companiile autohtone accepta sa plateasca licenta pentru setul de caractere utilizat atunci cand comunica ceva – fie ca este vorba despre numele lor, o promotie oarecare sau construirea unui website. Restul, fie “scriu” ilegal (nu platesc licenta pentru fontul utilizat), fie se multumesc cu fonturile gratuite de pe Internet, sau cu cele oferite “la pachet” odata cu sistemele de operare.

    “Sincer, am auzit doar de doua-trei agentii (n.r. – de publicitate) care platesc licentele pentru fonturi”, spune Marius Ursache, chief creative officer la agentia autohtona de branding Grapefruit din Iasi, el insusi pasionat de fonturi.

     

    Gabi Toth, un alt designer care construieste identitati vizuale pentru companii, spune ca marea majoritate a clientilor – “daca nu chiar toti” – nu iau de la bun inceput in considerare licentierea de fonturi atunci cand isi stabilesc bugetul pentru un rebranding si mai ales “pentru subiecte de mica amploare”, cum ar fi realizarea unei brosuri.

     

    “Nu este greu sa convingi un client ca este in avantajul sau sa foloseasca o anumita familie de fonturi pentru un job. Dificultatea apare atunci cand i se comunica pretul si riscurile legale pe care le implica folosirea  acesteia fara licenta”, spune Toth, care sustine ca depune eforturi considerabile pentru a-si educa clientii.

     

    Ieseanul Marius Ursache spune ca lipsa unui organism care sa verifice corectitudinea companiilor in utilizarea fonturilor a contribuit la somnul constiintei acestora. “Singurele <turnatorii de fonturi> care sunt parte a Business Software Alliance sunt Adobe si Microsoft, insa problemele lor cu piratarea sunt majore in alte zone decat fonturile”.

     

    Grapefruit e una dintre companiile care si-au dorit un font care sa le individualizeze. Amplitude, fontul pentru care au optat in schimbul a 680 de euro (un pret mediu), poate fi utilizat acum in varianta Regular, Bold si Italic atat pe computerele companiei, cat si in fisierele transmise (de exemplu, PDF). Termenii utilizarii sunt obiectul negocierii in momentul achizitiei unui font. Ca atare, un pret vei plati daca vrei sa folosesti un font pe un singur calculator, altul daca ai 100 de calculatoare. Unde si cum il folosesti sunt alte criterii pentru stabilirea pretului licentei. Cea mai scumpa familie de caractere disponibila comercial la ora actuala, spune Marius Ursache, este Lexicon (creata in 1992) de la Enschede Type Foundry, una dintre turnatoriile de prestigiu din Olanda, care tipareste bancnote si timbre pentru guvernul olandez.

     

    Costul achizitionarii unei licente pentru un singur computer se ridica la 3.000 de euro. Dar costul unei licente poate urca la cateva zeci de mii de euro pentru familii de caractere exclusive, iar astfel de cazuri apar deseori in randul companiilor sau publicatiilor mari occidentale. Un exemplu ar fi cel al cotidianului britanic The Guardian, care si-a schimbat recent fontul cu unul creat exclusiv pentru paginile sale. Noul font va conferi ziarului un aer mai “modern” si mai “calm”, au declarat creatorii. Preocuparea pentru fonturi exclusive a existat si in presa romaneasca la un moment dat, isi amintese Cristian Tudor Popescu, directorul ziarului Gandul. “Pentru ziarul Scanteia se folosea un set exclusiv de caractere, parca Metropol ii zicea”, isi aminteste Popescu. “Era un soi de Helvetica grea, groasa, care apasa pagina si dadea impresia de inscriptie funerara. Se folosea doar la titlurile oficiale”, adica pentru titrarea cuvantarilor lui Ceausescu. Fontul a fost mostenit de la Scanteia de Adevarul, care l-a utilizat pana in 1994, cand au fost introduse calculatoarele.

     

    In Romania digitala a vremurilor in care traim, nici macar cele mai darnice buzunare nu s-au golit de mai mult de cateva sute de euro pentru un font. Totusi, exemplele se inmultesc.

     

    Electroalfa, o companie romaneasca din domeniul electrotehnic ce a trecut recent printr-un proces de re-branding, a platit 1.800 de dolari pentru licenta fontului Frutiger CE de la Linotype, valabila pentru 100 de computere. Fonturile au fost achizitionate pentru utilizare interna, jucand rolul de “corporate font family”, spune Gabi Toth, designerul care a muncit la re-brandarea companiei romanesti.

     

    Pentru producatorul de bere Interbrew, agentia romaneasca Headvertising a cumparat de la o turnatorie din Anglia doua familii de caractere prin care sa dea identitate marcii Bergenbier. Pretul platit: 275 de euro. Ceva mai putin a platit pentru marca Axe a companiei Unilever si pentru Mobifon – marca Xnet. Povestea mai interesanta e insa cea a crearii fontului “Tahoma Bold Italic” pentru Interbrew, de catre aceeasi agentie romaneasca.

     

    “Chiar daca pare incredibil, fontul acesta nu exista in familie”, povesteste Mircea Staiculescu, directorul executiv al Headvertising. Avantul creator al agentiei nu s-a oprit aici. Pentru brandul Connex al Mobifon, Headvertising a conceput Nokius, un font folosit pentru promotia sms-urilor.

     

    “Art Designer-ul care lucra la proiect nu a gasit un font care sa-l satisfaca”, povesteste Staiculescu. “De aceea a creat Nokius, pornind de la fontul pixelat care apare pe telefoanele Nokia”. Acum, Nokius e “scos” la vanzare de catre creatorul sau – Milos Jovanovic – pe un site-librarie de fonturi, pentru suma de 39 de dolari per familie de caractere. Aceasta e de altfel practica in aceasta industrie: creezi un font, dupa care il vinzi prin intermediul unei companii mari, care are forta de a promova acel font la scara internationala. Fonturile nu au piete locale.

     

    Dar am exagera sa afirmam ca in Romania s-au creat adevarate familii de fonturi. Daca versiunea “Bold Italic” pentru Tahoma sau Nokius au fost create in trei ore, adevaratele fonturi, care sa respecte criterii tehnice si de lizibilitate extrem de stricte, “inghit” mult mai mult din timpul creatorului.

     

    “Multi creatori pot crea un font in cateva saptamani”, povesteste pentru BUSINESS Magazin Gerard Unger, un designer olandez specializat in fonturi de ziar, de la care compania Grapefruit a cumparat Coranto, o familie de caractere prezenta acum in paginile ziarului Gandul. “Mie imi ia de obicei intre unul si doi ani, dar fac si altceva intre timp. Daca e nevoie, pot insa crea ceva complicat in cateva luni, cum am facut recent cu o familie de fonturi pentru gigantul german de asigurari Allianz, pentru care am terminat in cinci luni si partea de cercetare”, spune creatorul olandez.

     

    Demna de notat ar fi insa prima tentativa reusita a unor romani de a crea un font. E vorba din nou de Grapefruit, care a lucrat la identitatea vizuala a unei importante banci din Romania, al carei nume nu a putut fi precizat din motive de confidentialitate.

     

    “A fost una dintre cele mai mari provocari de pana acum, noile litere trebuind sa indeplineasca criterii tehnice si de lizibilitate extrem de exigente”, spune Marius Ursache de la Grapefruit, povestind despre propria experienta de a crea un nou set de caractere si un font pentru banca respectiva. “Durata proiectului e de cateva luni si e vorba de un proiect complex de actualizare si standardizare a identitatii bancii”.

     

    In linii mari insa, ceea ce creeaza romanii sunt litere pentru logotipuri (cateva litere care compun numele firmei). “Sunt si cateva fonturi create de designeri, insa nu putem vorbi de o activitate de design de litere, ci mai degraba de exercitii”, spune Marius Ursache, care anterior crearii fontului pentru respectiva banca nu mai crease decat seturi limitate de litere pentru logotipuri – “proiecte care se pot intinde de la 10.000 de euro la zeci de mii, si de la cateva zile la saptamani sau luni – pentru crearea unui set complet de caractere”. “La ordinea zilei” in multe dintre agentii sunt modificarile pe litere, pentru ca acestea sa corespunda nevoii designerului, spune Gabi Toth.

     

    Cum isi protejeaza creatorii literele originale? Depinde unde locuieste creatorul, explica Ursache, de la Grapefruit. “Curios, legislatia americana considera un font ca fiind exclusiv un soft”. Acest lucru inseamna ca fontul nu poate fi copiat, distribuit sau modificat. Dar legislatia americana nu apara forma literelor, partea “artistica” a acestora. “Daca tiparesti un font existent, il scanezi si il recreezi, atata timp cat nu folosesti <bitii> originali, esti proprietarul noului font rezultat”, subliniaza Ursache inconvenientul legislatiei americane. Asa se face ca multe turnatorii au fonturi foarte asemanatoare, derivate din munca altor designeri. Legislatia europeana, in schimb, protejeaza si designul unui font. “Deci nu il poti modifica si redistribui, chiar daca il scanezi”, explica Marius Ursache.

     

    Cum poti afla daca un artist a modificat intr-un program de design un font? Simplu, rogi un specialist sa recunoasca fontul modificat, dupa care verifici daca designerul are licenta pentru fontul respectiv.

     

    Dar legea copyright-ului este foarte diferita de la tara la tara, variind chiar de la un canton elvetian la altul, sau de la o provincie italieneasca la alta. In Romania, un creator de fonturi ar trebui sa treaca prin complicata procedura de inregistrare a unui soft, dupa care sa recurga la protectia legii dreptului de autor, ca pentru orice creatie. Daca setul respectiv de caractere intra in logotipul unei firme, caracterele create vor fi protejate si la Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci, in cadrul marcii companiei.

     

    Creatorul independent Gerard Unger, din Olanda, spune si el ca “protectia copyright-ului este un lucru fragil”.

    “In urma cu doi ani, un ziar din Republica Dominicana folosea Gulliver ilegal”, povesteste designerul olandez. “Le-am scris o scrisoare dupa care am facut o copie pe care am trimis-o reprezentantului comercial de la consulatul danez. Ziarul nu a ezitat si ne-a platit drepturile financiare si a semnat contractul. Pana acum nu am fost nevoit sa dau in judecata pe nimeni”. Unger vinde anual circa 60 de licente, dintre care majoritatea sunt cu drept de utilizare pentru numai cinci computere.

     

    Grosul banilor provine din vanzarea fonturilor din familia Gulliver (fiecare font costa 2.500 de euro), foarte solicitat pentru ca formatul literelor permite economisirea unei mari cantitati de hartie. De altfel, literele acest gen de litere sunt specialitatea lui Unger. “Sa va dau un exemplu: editura Oxford University Press a folosit Swift-ul meu pentru dictionarul <Shorter Oxford English Dictionary> – doua volume totalizand 3752 de pagini”, spune Unger. “Cu Swift, designerul Paul Luna a reusit sa includa cu 10% mai mult text si sa economiseasca 50 de pagini”, ceea ce a dus la mari economii pentru editura britanica.

     

    Literele care-ti personalizeaza compania si produsele sunt doar o veriga dintr-un lant tot mai lung de instrumente pentru care companiile vaneaza exclusivitati si se dau in judecata. Rosul de pe ambalajul ciocolatei Cadbury, verdele folosit de British Petroleum pentru statiile de service auto si portocaliul adjudecat de Orange pentru serviciile de telecomunicatii sunt doar cateva exemple de culori deja adjudecate. Sticla bauturii Coca-Cola e o marca tactila creata in 1915 pentru a fi recunoscuta si pe intuneric. Mirosul de iarba proaspat-taiata e inregistrat in UE pentru anumite mingi de tenis. Si anumite gusturi au fost deja inregistrate in tarile din Benelux, iar gesturi precum degetele “taind” ca o foarfeca aerul sau o persona atingandu-si varful nasului mai pot fi asociate doar cu ciocolata TWIX, respectiv cu serviciile din domeniul imobiliar si al investitiilor din Marea Britanie. Dintre toate aceastea, parca tot mai simplu este sa-ti pazesti un set de caractere.

  • Ce se intampla dupa privatizarea BCR si CEC?

    14 grupuri bancare internationale si-au anuntat interesul de a participa la privatizarea BCR sau CEC. In final, insa, doar doua dintre ele vor intra in Romania pe aceasta cale. Vor renunta ceilalti jucatori la piata romaneasca? Ce alternative le raman invinsilor?

     

    Asteptate deja de ani buni, intarziate de cateva ori si cerute cu tot mai multa insistenta de catre organismele internationale, privatizarile ultimelor doua banci de stat romanesti, CEC si BCR, reprezinta si ultimele “bilete” care pot garanta o intrare de anvergura pe piata romaneasca. Ba mai mult, chiar si pe piata central si est europeana, unde au mai ramas doar putine banci neprivatizate. Iar piata est europeana este, asa cum arata si analistii agentiei de rating Standard&Poor”s, o alternativa importanta pentru bancile occidentale, care inregistreaza un ritm redus de crestere pe pietele nationale.

     

    Astfel ca, spre mirarea nimanui si spre bucuria guvernului roman care are acum de unde alege petitori de seama pentru ultimele “fete nemaritate”, privatizarile BCR si a CEC strang la linia de start 14 concurenti. Grupuri bancare internationale dintre cele mai importante, prezente sau nu in Romania pana acum, mai extinse sau mai putin in regiune – sustin aproape toate intr-un glas ca nici nu se gandesc sa rateze intrarea pe piata romaneasca. Si totusi, inevitabil, 12 vor ramane pe dinafara. S-au gandit, in aceste conditii, la un plan de back-up? Sau vor renunta total la piata romaneasca?

     

    “Pot sa spun ca 100% Erste va fi prezenta in Romania“, este pozitia ferma a reprezentantilor bancii austriece, care si-a exprimat interesul atat pentru CEC, cat si pentru BCR. In cazul in care nu vor reusi sa cumpere nici una dintre cele doua banci, austriecii spun ca “vom intra pe piata romaneasca, anul viitor, printr-o investitie de la zero” – potrivit directorul de comunicare, Michael Mauritz. Interesul exprimat de austrieci pentru BCR difera de abordarea lor initiala, cand anuntau ca prioritatea in Romania o reprezinta preluarea CEC. Dar, spun ei acum, nu trebuie neglijata nici o “portita” de intrare pe piata romaneasca. Se mai poate insa vorbi despre succesul unei investitii greenfield, in eventualitatea unui esec in privatizarea CEC-BCR? Intr-o piata in care se lupta deja 38 de banci comerciale, in care deja se simte o tendinta de concentrare, nu este prea tarziu pentru un “start de le zero”? “Este doar ultima varianta pe care o luam in calcul”, explica Hana Cygonkova, purtatoarea de cuvant a grupului. Austriecii nu exclud insa nici achizitia unei banci romanesti private, “dar pana una alta nu ne-am uitat cu foarte multa atentie la posibilitatile existente, pentru ca ne concentram asupra CEC si BCR”, mai spune  Cygonkova.

     

    Nici belgienii de la Dexia nu par dispusi sa renunte la piata romaneasca prea usor. Motiv pentru care  si ei, ca si austriecii de la Erste, au depus scrisori de intentie atat pentru BCR, cat si pentru CEC. “Romania este o piata atractiva, cu perspective de dezvoltare”, este motivatia presedintelui belgienilor de la Dexia,  Axel Miller. Pana una alta, cele 29 miliarde de euro cat aduna activele bancare pe tot sistemul la jumatatea anului 2005 abia daca depasesc cu putin activele celei mai mari banci poloneze, de exemplu. Cu toate acestea, “sectorul bancar poate sa creasca de circa zece ori, in urmatorii 15 ani”, spune Miller. Asa ca belgienii nu au mai asteptat rezultatul privatizarilor si au venit deja in Romania, deschizandu-si un birou de reprezentare. Tinta este, pentru moment, finantarea municipalitatilor. Potrivit oficialilor Dexia, daca banca nu va prelua BCR sau CEC, isi va continua activitatea in acest domeniu.

     

    Birouri de reprezentare mai au in Romania si alti cativa dintre cei inscrisi in lupta pentru BCR: BNP Paribas, Deutsche Bank si Banca Intesa. Interesul pentru Romania al francezilor de la BNP Paribas e demonstrat si de cumpararea, acum un an, a Credisson, un jnume cu greutate din domeniul consumer finance. Alaturi de cei trei, scrisori de interes au mai depus si Fortis, Banco Comercial Portugues, Erste Bank AG, Dexia si KBC.

    Nu toti jucatorii s-au gandit insa – sau cel putin nu in mod oficial – la “planuri de back-up”. Reprezentantii KBC, spre exemplu, declarau cu ceva vreme in urma ca nu s-au gandit la astfel de planuri de rezerva, dar ca “va trebui sa cautam alternative, pentru ca Romania este o piata interesanta pentru noi”.

     

    Dintre tot cei noua concurenti care se uita acum la BCR doar grupul elen National Bank of Greece (NBG) este prezent in Romania. Grecii au cumparat, in 2003, Banca Romaneasca – institutie de credit ce avea la mijlocul acestui an active de peste 500 milioane de euro. Acum, ei s-au calificat pentru a depune oferte de preluare atat in cazul BCR, cat si al CEC. Dar ce vor face daca nu vor reusi sa preia nici una dintre banci? “Intentionam oricum sa crestem organic, pentru ca vrem sa ne dezvoltam pe piata romaneasca”, a explicat recent presedintele bancii elene, Takis Arapoglou, adaugand ca “nu suntem in cursa pentru a plati orice pret (pentru cele doua banci – n.r.)”. Ce cred grecii despre alte posibilitati de achizitii pe piata romaneasca? In prezent, sustine Arapoglou, nu exista alternativa de achizitie pe piata romaneasca, dar in cazul unei oportunitati, “NBG va avea in vedere si aceasta varianta”.

     

    Tot organic spun ca vor sa creasca, in eventualitatea unui esec in cursa de la privatizarea CEC, si ungurii de la OTP. Ei au cumparat anul trecut, dupa o incercare nereusita de a participa la privatizarea din 2003 a BCR, intreg pachetul de actiuni de la RoBank – o banca orientata preponderent pe segmentul de corporate. Acum vor CEC, o banca despre care spun ca se potriveste “manusa” profilului lor. Dar daca nu vor reusi sa o cumpere? Ungurii au planuri mari pentru RoBank, rebrandata recent cu numele grupului: atingerea unei cote de 4-5% din piata bancara pana in anul 2010 si plasarea in primii zece jucatori de profil, potrivit presedintelui consiliului de administratie al OTP Bank Romania, Antal Pongracz. La finele anului 2004, OTP Bank Romania ocupa locul 13, cu o cota de circa 1% dupa valoarea activelor.

     

    Cresterea organica este, de fapt, alternativa pe care o au cei mai multi dintre concurentii de la CEC, in cazul unui esec. Si asta pentru ca, dintre cele opt banci care se lupta pentru preluarea CEC, sase detin pachete de actiuni la banci romanesti, respectiv Banca Monte dei Paschi di Siena S.p.A., EFG Eurobank, National Bank of Greece, OTP Bank, Raiffeisen Zentralbank Oesterreich Aktiengesellschaft in consortiu cu Raiffeisen International Bank – Holding A.G si Societe Generale. Doar Dexia si Erste Bank mai cauta prin CEC o “portita de intrare” in Romania. Ceilalti – consolidarea pozitiei.

     

    Achizitia unor jucatori mai mici ar fi, asadar, o miscare posibila pentru oricare dintre ei. Dar mai exista banci “bune de petit” in Romania? Pana una alta nimeni nu se incumeta sa dea un nume, dar bancherii spun ca, in viitorul nu foarte indepartat vom asista cu siguranta la o miscare de consolidare a pietei. Motivul? In timp ce primele trei banci de pe piata concentreaza peste 48% din totalul activelor si alte zece se situeaza peste pragul de 3%, nu mai putin de 21 de banci (incluzand aici si bancile specializate si 5 sucursale de banci staine) se situeaza la mai putin de 1% din piata.

     

    Banca Transilvania, un jucator “de top ten” ce detine aproximativ 3,4% din activele totale ale sistemului, se afla printre cele zece companii est-europene cele mai vizate pentru a fi preluate de grupuri occidentale, potrivit unui studiu realizat de divizia de investitii bancare a Raiffeisen Zentralbank, RCB. Banca Transilvania este vizata de cativa ani de catre insitutiile occidentale de credit, insa conducerea considera ca o eventuala preluare nu va avea loc inainte de 2007.

     

    Dar alaturi de ea s-au vehiculat, in timp, si nume precum Banca Carpatica, Libra Bank sau alte banci cu cote de 1-3%. Ca interesul va fi mare, si ca lucrurile se pot schimba peste noapte o dovedeste si experienta recenta din cazul Bancii Tiriac, care a fuzionat in urma cu cateva luni cu HVB Bank. Asta la mai putin de un an dupa ce Ion Tiriac, actionarul majoritar, a decis ca “banca se va dezvolta pe cont propriu pe termen mediu”. La negocierile cu omul de afaceri Tiriac, ce detinea pachetul majoritar al bancii, au participat, spun surse din piata, nume mari, precum Societe Generale si BNP Parisbas.

     

    Daca cei care vor ramane “pe dinafara” dupa finalizarea privatizarilor de la BCR si CEC vor incerca astfel de miscari, ramane de vazut. Cel mai probabil, inceputul anului viitor va aduce si primele miscari de “regrupare” a perdantilor. Cert este ca, pentru actionarii micilor banci romanesti ce vor decide sa-si scoata fetele la petit, sansele de a obtine o zestre buna sunt acum mai mari ca niciodata. 

  • Cine este Lucian Butnaru?

    Varsta: 27 de ani

     

    Startul: La nici 20 de ani, a intrat in afaceri alaturi de un investitor francez, infiintand o companie de soft romaneasca. Akela a fost vanduta recent pentru circa trei milioane de euro.

     

    Prima oferta: In 2000, Butnaru primeste o oferta de preluare in valoare de circa 2,5 milioane de euro, comparabila ca valoare cu cea primita acum. Nu a cedat tentatiei.

     

    Participatie: La momentul tranzactiei detinea 85% din companie.

     

    Motivatie: Butnaru spune ca a vandut pentru ca avea nevoie de resurse financiare suplimentare ca sa mentina ritmul de crestere.

     

    Clienti: Pe lista se numara Orange, Alcatel, LukOil, France Telecom, BNP Paribas etc.

     

    Punctul culminant: Dupa o colaborare de un an, grupul IT american TechTeam decide sa cumpere Akela in octombrie 2005. Akela isi va pastra obiectul de activitate: dezvoltarea de software.

  • ANTREPRENORI: Beneficiarul caderii dotcom

    Are 27 de ani si aproape 3,5 milioane de euro. Impreuna cu un partener francez, in 1998 a pornit de la zero o afacere in domeniul IT, pe care a vandut-o sapte ani mai tarziu cu circa trei milioane. Planurile de viitor ale lui Lucian Butnaru se pot rezuma in doua propozitii: “Vreau sa raman in cadrul firmei ca sa contribui la dezvoltarea ei” si “inca nu stiu ce sa fac cu banii pe care i-am incasat”. 

     

    In 1998, Butnaru, la nici 20 de ani, era deja un informatician priceput, care dezvoltase software pentru mai multi clienti straini. Iar varsta tanarului softist nu a fost un impediment pentru unul dintre acestia – Michel Diaz, proprietar al unei firme franceze de software – care a decis sa investeasca 15.000 de dolari impreuna cu Butnaru. Asa a aparut producatorul roman de aplicatii software Akela, denumit dupa conducatorul lupilor din Cartea Junglei.

     

    Chiar daca nu isi propusese sa creeze o companie, Lucian Butnaru era pasionat de dezvoltarea aplicatiilor pentru computere. “Propunerea a venit dinspre investitorul francez, iar eu nu am ezitat”, spune el.

     

    La acea data, Butnaru era inca student, iar responsabilitatile sale nu erau foarte mari. “Nu am fost ales neaparat pentru abilitatile mele de manager”, recunoaste el. Pozitia sa era mai mult aceea a unui responsabil tehnic, avand si rolul de a recruta si forma o echipa de dezvoltare in Romania.

     

    Pana in 2000, investitorii francezi – care erau si principalii clienti ai Akela – s-au ocupat de aducerea contractelor. Anul urmator a adus insa schimbari puternice in politica firmei. La sfarsitul lui 2000, situatia economica s-a inrautatit atat pe plan mondial, cat si in Franta, de unde veneau afacerile Akela. Crash-ul dotcom-urilor incepuse. Cum perspectivele de crestere pe pietele externe scadeau vazand cu ochii, Lucian Butnaru a preluat responsabilitatea de a dezvolta o clientela in Romania. Doi ani mai tarziu, 70% din cifra de afaceri a companiei venea de la clientii autohtoni. Dar clientii externi nu puteau fi ignorati, iar Butnaru a avut si rolul de a gasi alte piete in afara de cea franceza.

     

    Perioada a fost o scoala excelenta pentru managerul roman, care frecventa in paralel si Politehnica. “Atunci mi-am dezvoltat abilitatile de manager si abilitatile comerciale”, spune el. Tot in acei ani a fost nevoit sa ia si cea mai grea decizie din – inca – scurta sa cariera in management. “In 2001 a trebuit sa las oamenii sa plece din firma. Nu neaparat sa-i dau afara, desi asa am fi putut reduce pierderile, ci sa-i las sa plece”, isi aminteste Butnaru. Activitatea companiei a fost drastic restructurata, numarul de angajati fiind redus de la 70 la 30.

     

    Spre finele crizei, Butnaru a preluat de la actionarul francez pachetul majoritar. “El nu mai credea in afacere si si-a vandut toate actiunile din grupul francez, iar eu i-am propus sa-mi vanda mie actiunile din Akela Romania“. La 24 de ani, Butnaru devenea actionar al unei companii care fusese evaluata, in perioada de glorie a sectorului IT, la 2,5 de milioane de euro.

     

    De ce a refuzat in 2000 acea oferta, comparabila cu cea pe care a acceptat-o cinci ani mai tarziu? Oferta era foarte buna, dat fiind ca valoarea Akela din 2000 era mult mai mica decat cea din 2005, spune chiar el. “Oferta era intr-o proportie prea mare in actiuni ale acelei firme – un start-up – in perspectivele careia nu credeam. Butnaru crede ca nu s-a inselat. “Firma nu s-a mai listat, a ajuns sa fie cumparata de alta companie, in fine, a disparut de pe piata”.

     

    Chiar daca in urma cu cativa ani declara ca nu va vinde firma, in 2005 americanii de la TechTeam l-au convins sa “se lase cumparat”. Ce l-a determinat? “Din 2004, am inceput o crestere destul de accelerata, in sensul ca am dublat activitatea fata de 2003, iar in 2005 am dublat fata de 2004. Probabil ca ritmul se va mentine”. Dar nici un beneficiu nu vine gratis. “In acel moment, presiunea pentru mine, ca finantator principal al afacerii, a devenit mult mai mare”.

     

    Pentru a pastra acelasi ritm de dezvoltare, Butnaru s-a gandit ca n-ar fi rau sa deschida capitalul pentru un investitor. Si a primit destule propuneri. “Nici macar nu le-am cautat eu, au venit ele la mine; in Romania exista in momentul de fata un foarte mare interes pentru domeniul IT”.

     

    In acest an au fost deja cateva tranzactii importante pe piata de software, cum ar fi achizitia Forte Company si Radix de catre Siemens Business Services, respectiv Ness Technologies. De asemenea, o treime din capitalul Siveco a fost preluat de fondurile de investitii detinute de Enterprise Investors si Intel. Adiacent, in industria “inrudita” a telecomunicatiilor au avut loc cele mai mari tranzactii din acest an – cumpararea Mobifon-Connex de catre Vodafone si preluarea Astral de catre UPC.

     

    In acest context, dupa ce a primit cateva propuneri, Butnaru a decis ca este momentul sa le analizeze mai serios. “Nu am vrut sa aleg un investitor financiar pentru ca nu ma interesa numai finantarea, ci doream si accesul la noi clienti”. A primit oferte si din partea unor consortii mult mai mari, dar considera ca astfel ar fi devenit o entitate mult prea mica in cadrul grupului, fara prea mari perspective.

     

    “TechTeam are marele avantaj ca domeniile noastre de activitate nu se suprapun, existand insa o complementaritate in ceea ce facem”. Akela le poate aduce celor de la TechTeam clienti pentru servicii de comunicatii si call-center, in timp ce americanii pot aduce firmei romanesti cereri pentru dezvoltarea de software. “Dat fiind ca nu exista o divizie de dezvoltare soft in cadrul grupului, rolul meu poate fi destul de important”, crede Butnaru. In speta, a dobandit o pozitie de senior management in cadrul TechTeam la nivel global, dar si increderea de a dezvolta in continuare divizia de software development a companiei.

     

    Pentru preluarea integrala a Akela, TechTeam va plati aproximativ 3 milioane de euro, din care 2,45 milioane in numerar si 250.000 de euro in actiuni ale grupului american. La acestea se adauga o suma de pana la 450.000 de euro care va fi platita de TechTeam daca obiectivele financiare ale Akela vor fi indeplinite in anii fiscali 2006 si 2007.

     

    Divizia din Romania a TechTeam – infiintata anul trecut – si Akela vor opera separat inca doi ani, chiar daca, din punct de vedere juridic, se vor uni in TechTeam Akela SRL. Noua companie va avea, dupa venirea celor 110 angajati ai Akela, circa 270 de salariati. Rolul fondatorului? “Am un contract de management pe trei ani”.

     

    La rubrica planuri de viitor nu intra inca o noua afacere. “In primul rand, vreau sa raman sa fac ceea ce-mi place, si mie imi place sa lucrez in domeniul IT”. Ceea ce face la Akela il motiveaza suficient si ar vrea sa dezvolte in continuare compania, mai ales ca – spune el – acum are perspectiva de a extinde afacerile de software development nu numai in Romania, ci si in alte tari.

     

    Planurile de afaceri facute inainte de preluare raman in picioare. “Dorim sa oferim din ce in ce mai multa valoare adaugata serviciilor noastre. Incercam sa furnizam aplicatii la cheie, incepand de la analiza pana la implementare, nu numai partea de dezvoltare”.

     

    Cum se vede viitorul dupa cei trei ani in slujba TechTeam? “Peste 10 ani ma vad mai mult un om de afaceri decat om de IT”. Exista insa si un mare semn de intrebare: “pana acum am fost propriul meu angajat, acum sunt manager intr-o companie si am ales sa raman pentru ca mi se ofera practic flexibilitate si posibilitatea de a face ceea ce imi doresc sa fac”. Dar nu stie daca ar putea lucra ca manager intr-o alta companie, cu alte constrangeri si mai multi superiori.

     

    De altfel, deja se considera mai degraba un antreprenor decat un informatician. “Informatica este o pasiune, insa eu nu am mai programat de sapte ani. Nu ma mai consider un informatician si cred ca as putea sa conduc orice afacere”.

     

    Experienta in cadrul Akela a avut un rol determinant. “Cel mai mult imi place la aceasta meserie ca sunt in contact cu foarte multe domenii de activitate. Dezvoltam software de business pentru o gramada de firme si am ajuns sa inteleg foarte multe domenii si sa stiu foarte multe lucruri din <bucataria interna>”.

     

    Pe plan personal, se poate considera un om realizat. Lucian Butnaru a strans, dupa propriile estimari, o avere de 3-3,5 milioane de euro. “Grosul” este suma primita pe cele 85% din Akela pe care le detinea. “Nu m-am gandit sincer ce voi face cu banii pe care i-am incasat”, afirma el.

     

    Pana acum, a investit in afaceri imobiliare –  cateva terenuri si o cladire – si va continua probabil sa investeasca in acest domeniu, chiar daca a devenit mult mai prudent. “Preturile au crescut mult prea mult”, considera el, ceea ce il face sa se orienteze acum spre investitii cu randamente mai mici, dar mai sigure, cum ar fi obligatiunile.

     

    In sapte ani, Lucian Butnaru a parcurs drumul de la studentul de nici 20 de ani care a pornit afacerea Akela, la managerul diviziei de software development a unei companii americane cotata pe piata Nasdaq.

  • SIAB, lumea luxului

    Editia de anul acesta a Salonului International Auto Bucuresti (SIAB) este, cel putin dupa spusele organizatorilor, mai stralucitoare ca niciodata. O editie cu suprafata de expunere mai mare, marci mai multe, noutati mai spectaculoase si, foarte probabil, vizitatori mult mai numerosi.

     

    6 octombrie – deschiderea oficiala a SIAB (“ziua presei” in termeni pretentiosi). E ora 10:00, iar premierul Calin Popescu Tariceanu isi incepe discursul de inaugurare a Salonului Auto. In dubla calitate: de sef al Guvernului si pasionat de automobile. Vorbeste scurt. Isi exprima optimismul despre rolul industriei auto in Romania, pe care o considera o “locomotiva” a dezvoltarii economice. Totodata, saluta prezenta la eveniment a doua personalitati din lumea automobilului: Farbrizio Giugiaro – director in cadrul casei de design Italdesign-Giugiaro – companie condiserata designer-ul auto al secolului XX si Thierry Peugeot – membru al familiei care a creat marca de automobil omonima. Cei doi au adus un element de extotism editiei de anul acesta a SIAB.

     

    Ora 10:30. Se intra in salon. Masini artatoase. Pe langa ele, hostese pe masura. Fotoreporterii (veniti in hoarde) aproape ca nu mai stiu ce fotografiaza: fetele sau masinile.

     

    Organizatorii SIAB-ului din acest an se lauda cu circa 40 de premiere, dintre care cea mai spectcaculoasa este prezenta la targ a marcii Aston Martin (reprezentanta de filiala din Austria a producatorului britanic). Noutati au adus si ceilalti producatori. Exemple: Audi RS4, BMW 530xd, Citroen C1 si C6, Chevrolet Aveo, Dacia Logan Diesel, Porsche Carrera GT, Renault Zoe. Premiere sunt si la capitolul masini de lux si sport, pe lista fiind marcile Hummer, Lexus, Infiniti, Rolls Royce, sau Lamborghini. In Romania, aceasta categorie de masini reprezinta 0,3% din totalul vanzarilor (dupa numar de unitati) din prima jumatate a anului. Daca e sa judecam dupa unitati vandute, procentul nu este mare, insa valorile unor asemenea masini sunt ametitoare. De exemplu, un Lamborghini costa intre 200.000 si 800.000 de euro – adica pretul unui mini-parc de masini foarte bune.

     

    Care este pana la urma scopul unei desfasurari de forte precum SIAB, la care participa 200 de expozanti, “intinsi” pe 38.000 de metri patrati, in hangarele de la Romaero Baneasa? “Cred ca SIAB are trei roluri. In primul rand, este o vitrina a industriei auto romanesti. Doi la mana, poate determina cresteri de vanzari pentru ultimul trimestru al anului si, nu in ultimul rand, targul raspunde si unei functii aspirationale”, este de parere Thierry Hesse, vicepresedintele companiei mixte Auto Moto Cycle (AMC)-APIA, organizatorul SIAB. Si nu intamplator, Hesse – care are o experienta de 16 ani in cadrul AMC, compania care organizeaza cel mai mare salon auto din lume (cel de la Paris) – compara oamenii de afaceri din industria auto cu niste “furnizori de vise”.

     

    AMC, jumatatea franceza a organizatorului, detine, pe langa salonul de la Paris, evenimente similare in Argentina, Mexic si Egipt. Jumatatea romana este reprezentata de Asociatia Producatorilor si Importatorilor de Automobile din Romania, care reuneste principalii fabricanti si comercianti de masini. Pentru presedintele APIA, Brent Valmar – totodata, directorul general al importatorului Porsche Romania – SIAB-ul este tot un eveniment festiv. El a declarat in speech-ul inaugural ca suprafata de expunere a fost impinsa la limita, lucru care demostreaza apetitul expozantilor pentru eveniment. Directorul Porsche Romania are motive serioase sa vina mandru la sarbatoarea automobilului romanesc. El spune ca firma pe care o conduce va vinde anul acesta circa 30.000 de masini din marcile Volkswagen, Audi, Skoda, Seat, Porsche.

     

    Dincolo de spectacolul de sunet si lumini, SIAB-ul este o dubla afacere: si pentru comercianti, si pentru organizatori. Fermecati de aparitia in premiera pe piata romaneasca a unor modele de masini,  din ce in ce mai multi vizitatori ai salonului auto se metamorfozeaza in clienti. La editia din 2001, s-au vandut circa 250 de masini, pentru ca doi ani mai tarziu numarul masinilor vandute direct din expozitie sa urce la 500-600.

     

    Cat despre organizatori, cresterea numarului de participanti si de vizitatori nu poate decat sa mareasca bugetul evenimentului. Thierry Hesse, vicepresedintele AMC-APIA, crede ca numarul vizitatorilor de anul acesta ar putea creste la 250.000, fata de 200.000 in 2003. “Veniturile obtinute din vanzarea biletelor reprezinta 30% din cifra de afaceri a salonului, restul incasarilor venind de la participanti.” Cum pretul unui bilet la SIAB este de 100.000 de lei (circa 3 euro), cifra de afaceri pe care mizeaza Hesse se ridica la 1,8 milioane de euro. Raportat la Salonul Auto de la Paris, salonul nostru este de peste zece ori mai mic, avand in vedere ca incasarile generale ale acestui eveniment se cifreaza la 25 de milioane de euro. Insa e adevarat ca acolo se practica si alte preturi: un bilet costa de trei ori mai mult decat la Bucuresti.

     

    Fabrizio Giugiaro, reprezentantul casei de design auto fondata de tatal sau, a venit la salonul romanesc din “curiozitate”, dupa cum insusi declara pentru BUSINESS Magazin. Totodata, Giugiaro marturiseste ca a fost atras sa se convinga la fata locului de amploarea “fenomenului” reprezentat de industria auto romaneasca. Si daca ne uitam pe cifrele APIA, italianul are dreptate: in 2004, numarul masinilor vandute a crescut cu 33% fata de 2003, iar in primele opt luni din  2005, cresterea a fost de circa 56% fata de perioada similara a anului precedent pentru automobile autohtone si de 80% pentru automobilele de import.

     

    La show-ul automobilelor desfasurat intre 7 si 16 octombrie 2005, au fost si un mare absent. Tiriac Auto (cu marcile Mercedes, Ford, Mazda, Hyundai etc) nu a participat la SIAB, preferand sa isi organizeze propriul eveniment care s-a consumat inaintea Salonului. Fiecare isi vinde imaginea dupa reteta pe care o considera mai buna.

     

    Ideea ca toti producatorii si comerciantii simt o nevoie nebuna de promovare, generata de avantul pietei auto. Asa se explica bugetele de publicitate in crestere. Asa se explica explozia dealing-urilor auto. Asa se explica, pana la urma, si existenta SIAB. –