BusinessMagazin

Blog

  • Televizorul Armani si vodca Roberto Cavalli

    Rucsandra Hurezeanu, directorul general al companiei Ivatherm, spune ca zboara frecvent in Europa, iar in fiecare calatorie incearca sa descopere cate un loc secret. In Milano, Hurezeanu include pe lista de preferinte cafeneaua Armani, iar la Paris restaurantul Lacoste. Si designerul Irina Androne de la Armani Casa mentioneaza cafeneaua Armani din Milano atunci cand e intrebata despre locurile preferate din orasul italian. “Este un loc unde poti lua masa in stil Armani, meniul se schimba in fiecare zi, iar intreg mobilierul poarta semnatura Armani”, spune designerul. Rucsandra Hurezeanu si Irina Androne sunt numai doi dintre consumatorii de pe piata luxului care nu numai ca isi cumpara haine sau accesorii de la grupurile de lux, ci si incearca sa traiasca stilul de viata promovat de acestea.

    Companiile care vand lux fac orice pentru a atrage o parte cat mai consistenta a bugetului clientilor. Bvlgari sau Armani s-au implicat in industria hoteliera, Roberto Cavalli, printre multe altele, si-a pus semnatura pe vodca, iar Versace realizeaza decorul pentru avioane sau iahturi. Grupurile de lux au impachetat in ambalaj de lifestyle strategia de extindere a brandului de la activitatea de baza la diferite domenii conexe; faptul ca producatorii de valize creeaza haine, designerii vestimentari isi pun semnatura pe ciocolata si ca multi au linii proprii de ceasuri si parfumuri inseamna ca brandurile nu se mai limiteaza la domenii distincte, ci devin branduri de lifestyle.

    Pe langa extinderea liniilor de accesorii si mobilier, precum si deschiderea primului hotel din Dubai la inceputul anului 2009, Giorgio Armani a dezvoltat un intreg concept de magazin de lifestyle. In noiembrie anul trecut, la Tokio a fost inaugurat al patrulea showroom multiconcept, Armani/Ginza Tower. Ocupand 12 etaje, centrul include un spa, un club de noapte si o florarie, toate marca Armani. Primul magazin multiconcept a fost Armani/Via Manzoni 31, un spatiu de 6.000 de metri patrati in Milano deschis in anul 2000.

    Casa Bvlgari, care a deschis primul hotel la Milano in 2004 si primul resort in Bali in 2006, planuieste deja sa dezvolte cinci hoteluri noi in mari metropole si sa construiasca doua resorturi in urmatorii doi ani. Brandul a intrat pe piata hoteliera in asociere cu Luxury Group, o divizie high-end a grupului Marriott International. Tot printr-un parteneriat au intrat si Versace pe piata auto sau Prada in lumea tehnologiei. Versace s-a asociat cu Lamborghini in 2006 pentru a crea o editie speciala, o masina complet alba, iar Prada cu LG pentru a lansa pe piata un telefon. Armani a semnat cu Samsung pentru o editie de LCD-uri de lux. Insa maestrul extinderii brandului este de departe Ralph Lauren. In boutique-urile designerului american se vand lenjerii de pat, lumanari parfumate, paturi, perne, vesela, albume foto, imbracaminte pentru schi, bijuterii si chiar haine din casmir pentru caini.

    “Extinderea brandului trebuie sa fie un proces atent studiat, nu este un joc cu care sa faci experiente”, spune Milton Pedraza, directorul executiv al Luxury Institute, companie de cercetare specializata in piata luxului. Totusi, daca piata si calitatea ei nu sunt evaluate corect, exista riscul de a deteriora brandul. In urma cu douazeci de ani, vanzarea in nestire a licentelor pentru produse de calitate scazuta a afectat imaginea unor branduri precum Pierre Cardin sau Gucci.

    Motivul pentru care companiile care si-au construit un brand puternic sunt dispuse sa cerceteze noi teritorii este evident: tentatia de a majora cifra de afaceri. “Cei care iau decizii considera ca brandurile pe care le detin sunt atat de puternice, incat consumatorii sunt dispusi sa cumpere orice”, sustine Eli Portnoy, director executiv al companiei de consultanta Portnoy Group.

    Succesul vine atunci cand extinderea numelui brandului urmeaza o anumita logica. Daca designerii de haine se orienteaza asupra pantofilor, mai adauga o colectie de genti sau parfumuri, consumatorii inteleg logica, pentru ca sunt produse din acelasi domeniu. Exista totusi cazuri in care extinderea brandului spre piete noi nu reprezinta o optiune pentru managerii grupurilor. Atunci, cea mai buna solutie pentru a atrage o mai mare parte din bugetul clientilor fideli ramane strategia editiilor speciale sau limitate: casele de moda nu se mai multumesc sa creeze haine pentru cele doua sezoane clasice (primavara-vara si toamna-iarna), ci au in portofoliu cel putin patru colectii. Initial au fost adaugate colectiile de croaziera si pre-toamna, care se lanseaza in iunie, respectiv noiembrie (denumirea de Cruise Collection vine de la hainele care au fost create initial pentru americanii bogati care mergeau in croaziere in Caraibe). Exista chiar case de moda, ca Dolce & Gabbana sau Christian Dior, care lanseaza peste patru colectii pe an. Yves Saint Laurent lucreaza sapte colectii, iar Prada sustine ca in magazinele sale sunt aduse haine noi la fiecare doua saptamani, dupa acelasi tipar dupa care functioneaza si brandurile de fast fashion. Anne Pitcher, directorul de achizitii de la Selfridges (lant de magazine multibrand din Londra) spune ca “in prezent cheltuim peste 70% din bugetul total pentru pre-colectii si numai 20% pentru hainele prezentate pe podium”.

    Daca in lumea modei a crescut numarul de colectii, pe piata orologeriei si a bijuteriilor sunt in voga editiile speciale, lansate pe piata pentru a marca evenimente importante sau sarbatori cu potential comercial. Anul acesta, Cupidon le-a trimis indragostitilor sageti in chip de bijuterii si ceasuri in editii speciale. Blancpain a lansat ceasul Blancpain St. Valentine Women, in editie limitata de 99 de exemplare, Hublot a imbracat modelul Big Bang aproape complet in rosu. Omega a lansat special inelul Seahorse din linia Aqua Jewellery pentru Ziua indragostitilor, iar Chopard a creat un colier cu 104 diamante care sustin o inima din diamant si un ceas “Happy Black” avand in interiorul carcasei, dupa modelul liniei Happy Diamonds, doua diamante mobile si o inima.

    Specialistii se intreaba cand si unde se va opri iuresul de cucerire a noi piete, in conditiile in care numele unui brand a ajuns sa apara pe orice, de la lenjerie de corp la rochii de seara. “Pucci a realizat uniforme de astronaut – Pucci a fost in spatiu! (Pucci a creat in 1971 emblema misiunii Apollo 15 – n.red.) Nu stiu daca mai exista si alte frontiere de depasit”, comenteaza Dana Thomas, editor de moda la Newsweek.

  • Marele jaf al timpului

    Cei pasionati de science fiction vor fi stiind despre Aelita si povestile ei. Aelita este o printesa de pe Marte si s-a nascut in 1923, creatie a scriitorului rus Alexei Tolstoi. Mie cartea, o istorie despre dragoste si lupta, mi-a oferit mai mult decat nave spatiale, lupte si monstri stelari, m-a facut constient de trecerea timpului.

    Aelita ii povesteste inginerului Los, eroul cartii, doua istorii de dinainte de Herodot, despre cetati omenesti, rase ce se infrunta si despre cum inving nu cei sleiti, ci aceia care au in vine sange tanar, proaspat, dornic, care aleg sa lupte. Cetatile Aelitei au fost stapanite de valuri si valuri de cotropitori, fiecare natie dorindu-si sa traiasca, sa reziste, sa castige timp. Nu valori, nu putere, ci timp. Lupta aceasta a marcat copilul care eram, iar acum, la maturitate, mai regasesc inca sclipiri din povestile Aelitei, pentru ca pun timpul inaintea oricarui alt castig.

    Niko Bellic este eroul principal al recent lansatului joc “Grand Theft Auto IV”, marele titlu al anului 2008, care a fost notat de majoritatea criticilor de specialitate cu note maxime, a stabilit noi standarde intr-o industrie care sufera din ce in ce mai mult de marketing agresiv si de lipsa de imaginatie. In prima zi GTA IV s-a vandut in 3,6 milioane de exemplare, iar valoarea incasarilor a fost de peste 300 de milioane de dolari (specialistii se asteapta ca jocul sa se vanda in 16 – 19 milioane de exemplare in total).

    Sa ne gandim ce inseamna asta pentru sarbi. Grand Theft Auto este una din cele mai de succes povesti ale industriei jocurilor, in ciuda criticilor permanente pe care le-a iscat, din cauza povestilor violente din cele noua editii ale jocului; si nu a fost vorba numai de violenta, ci si de conotatii sexuale sau de lipsa de respect fata de autoritati, ceea ce a iscat valuri tsunami in zona puritana a Americii.

    Am jucat GTA in vreo trei sau patru variante, dar nu este, pentru mine, Jocul. Cu toate acestea trebuie sa recunosc ca am gasit personaje pe care le-am agreat si mi-am dat seama unde castiga creatorii seriei GTA, de unde vine succesul jocului. Este vorba nu de grafica, de scenariu sau de violenta sau de latura sexuala, ci de emotii. GTA ofera jucatorului emotii: o felie de viata, cu dragoste, cu ura, cu conflicte, cu empatie; asta nu stiu puritanii revoltati.

    Pe acest fond cred ca Niko, un personaj construit aparent rece si rau, de fapt prietenos si grijuliu, poate oferi sarbilor, printr-un soi de osmoza sociala greu de explicat dar usor de intuit, un plus de simpatie, de imagine favorabila. O precizare importanta, autoritatile de la Belgrad nu au nici un amestec in poveste si, cunoscand mentalitatile balcanice, nici nu cred ca ar socoti un avantaj prezenta intr-un joc, fie el si cel mai dintre cele mai, a unui element antisocial de origine sarba. Daca facem, insa, necesarele distinctii intre cetateni, autoritati si jucatori, acestia din urma, cei mai multi, oameni normali (retineti, 3,6 milioane intr-o saptamana, aproape 20 de milioane pe durata de viata a jocului) si care probabil habar n-au ce va sa zica Serbia, Croatia sau razboiul din Bosnia, castigul mi se pare a fi evident. Intriga din GTA IV este, desigur, o conventie, in fond scenarisii puteau alege orice alta natie furnizoare de emigranti – de la rusi la asiatici sau sud-americani, iar importante sunt actiunea, feelingul, jucabilitatea jocului si mai putin nationalitatea eroului principal. Daca insa numai un sfert din jucatorii GTA IV vor ramane cu o impresie favorabila despre Bellic si se vor simti indemnati sa caute in plus date despre istoria Balcanilor si nu vor privi cu circumspectie un cetatean sarb in momentul in care il vor cunoaste, se va dovedi ca GTA IV are un neasteptat efect social. Aceasta fara investitii in campanii de imagine, in branding sau rebranding.

    Scriu toate acestea in timp ce radioul imi susura in ureche despre decizii ale guvernului italian legate de emigranti, de expulzari, de tabere ilegale si de oameni cinstiti care sufera din cauza prostiei, a nesimtirii sau a emfazei politicianiste.

    Morala povestii nu este ca magicii softisti romani sa conceapa un joc despre romanii cei cool, joc pe care sa-l distribuim gratuit pentru a ne imbunatati imaginea. Voiam numai sa va aduc aminte ca avem la dispozitie tare putin timp pentru trait si ca ar trebui sa luptati si sa va bucurati de orice moment bun.

    Va doresc sa ajungeti in situatia de a nu mai trebui sa urmariti timpul: creatorul elvetian de ceasuri Romain Jerome vinde cu 300.000 de dolari un ceas care nu indica ora exacta, ci numai daca este zi sau noapte. Isi merita banii, este un obiect frumos, complex, realizat dintr-un amestec de otel recuperat din epava Titanicului combinat cu metal furnizat de santierul unde marea nava a fost construita. Ideea realizarii ceasului vine din faptul ca 80% dintre oameni apreciaza ca timpul este luxul suprem (sunt un individ comun, nu?), dar aproape 70% nu se uita la ceas pentru a afla ora exacta. Numai un consumator cu discernamant poate cumpara ideea elvetienilor – luxul suprem de a nu-ti pasa ce ora este. Intreg stocul de ceasuri Day & Night s-a epuizat in 48 de ore de la lansare.

  • Cui le dam pana la urma?

    Concernul suedez SAAB, care produce avionul multirol Gripen, s-a retras saptamana trecuta din cursa pentru privatizarea Avioane Craiova. Suedezii au fost de-a lungul ultimului an cei mai inversunati in ideea ca, daca vor castiga licitatia si contractul de 3,5 miliarde de euro pentru inzestrarea Armatei, vor cumpara fabrica de la Craiova pentru a o integra in procesul de productie.

    Retragerea din cursa pentru Avioane Craiova s-a intamplat chiar inaintea depunerii ofertelor angajante pentru compania vecina cu Ford, iar oficialii SAAB au motivat prin faptul ca ei nu pot depune o oferta angajanta fara ca licitatia pentru inzestrarea Armatei sa fi avut loc. Mai pe scurt, suedezii au transmis cat au putut de clar ca ei nu au de gand sa cumpere fabrica pe care voiau sa o integreze in procesul de fabricatie a avioanelor de lupta, atat timp cat nu iau ei contractul pentru livrarea acestor avioane.

    Pe de alta parte, Alenia Aeronautica, principala concurenta a SAAB, reprezentantul si unul dintre cei patru producatori ai avionului Eurofighter Typhoon, de asemenea inscris in cursa pentru contractul de inzestrare, a intrat in randul celor trei companii care au depus oferte angajante. Concurentii sunt Institutul de Proiectare Aerospatiala INAV SA Bucuresti, controlat de omul de afaceri clujean Stefan Vuza, si AERO Vodochody a.s. Cehia, sora ceha a Avioane Craiova si compania cu care SAAB a decis sa subcontracteze o parte din lucrarile pentru avioane Gripen dupa ce a castigat contractul de inzestrare a armatei in Cehia.

    Alenia nu a fost niciodata atat de ferma ca SAAB in declaratiile privitoare la programele de offset. De fapt, cred ca nici nu a intentionat vreodata sa para altfel decat foarte relaxata in toata povestea cu avioanele. Oamenii de la Alenia nu s-au ferit niciodata sa admita ca ei vand cel mai scump avion (undeva in jurul a 70 de milioane de euro bucata) si i-au luat tot timpul peste picior pe concurentii lor, care cand castiga un contract, realizeaza transferul de tehnologie prin investitiile in fabrici de masini de spalat (aluzia e la Electrolux si parteneriatul acestora cu SAAB). Pe de alta parte, spre deosebire de SAAB, Alenia a vandut deja ceva Armatei Romane si anume sapte avioane militare de transport C27J (un contract de 270 de milioane de euro), care trebuie onorat incepand cu sfarsitul acestui an si care ar fi un bun punct de plecare pentru contractele pe care italienii le-ar aduce la Craiova, in caz ca vor castiga. De fapt, oficialii companiei italiene au afirmat pentru BUSINESS Magazin ca depunerea ofertei angajante nu are legatura cu licitatia pentru inzestrarea armatei cu avioane multirol.

    Au spus insa ca are legatura cu planul lor de afaceri, care vrea sa transforme fabrica de la Craiova intr-un producator “state-of-art” care sa poata concura pe piata internationala. Pozitia oficiala a Alenia suna bine si, pentru cine e dispus sa ii creada, mai sunt si alte variante de interpretare, pentru ca fabrica din Craiova a fost tot timpul legata de acest contract de inzestrare a Armatei Romane, iar privatizarea ei inainte chiar ca procesul de licitatie sa inceapa efectiv transmite un mesaj. O alta varianta este ca privatizarea Avioane Craiova sa se termine mai repede, pentru ca programul de offset care va urma atribuirii marelui contract sa nu mai oblige norocosul vanzator sa lucreze cu fabrica din Craiova. Ar trebui, bineinteles, indeplinit un program de offset, indiferent de industrie, dar in proportie de minim de 80% din valoarea contractului.

    Sau nu. Pentru ca se poate si fara offset sau cu offset partial in anumite conditii, mai ales cand contractul este negociat de guverne. Iar daca avioanele sunt la mana a doua, dupa cum spunea Rod Rodriguez, un reprezentant al Lockheed Martin, nu poti face de doua ori offset pentru acelasi produs. Astfel s-ar lasa drum liber pentru americani, candidatul cu numarul trei, si pentru vinderea la mana a doua a acelor avioane F16 pe care acum multe din tarile ce le-au cumparat le inlocuiesc cu avioane noi, F35. Rodriguez spunea ca aceste F16 la mana a doua mai pot merge linistit inca 30 de ani, iar apoi pot fi inlocuinte cu F35. Tot la mana a doua si tot de la americani, care au deja in curs de dezvoltare avionul care va inlocui F35. Probabil ca ma voi fi pensionat de mult cand Romania s-ar gandi sa cumpere un avion scos de pe liniile de productie si nu direct din razboi. Pana atunci, F16 va putea fi adus inca din aceasta toamna in Romania fara ca o Avioane Craiova neprivatizata sa le stea in ceafa celor de la Lockheed Martin, care ar fi putut sa se simta obligati sa produca ceva acolo.

  • Lectia “vechii Europe”

    Am vazut viitorul, la Berlin, si chiar functioneaza. Bine, stiu ca zilele acestea ar trebui sa vedem viitorul mai degraba in China sau India, nu in inima “vechii Europe”. Dar traim intr-o lume in care preturile petrolului bat record dupa record, in care ideea ca productia mondiala de petrol va ajunge in curand la apogeu a trecut de la stadiul de parere marginala la cel de opinie generala. Si europenii care au ajuns la standarde ridicate de viata in ciuda unor preturi la energie extrem de ridicate – benzina costa in Germania peste opt dolari galonul – ne pot preda multe lectii despre cum sa ne descurcam in acea lume.

    Observati ca am spus ca masinile trebuie sa aiba consum mic si nu ca oamenii ar trebui sa renunte cu totul la masini. In Germania, ca si in Statele Unite, majoritatea familiilor detin o masina (desi o gospodarie germana e mai putin probabil sa detina mai multe masini, spre deosebire de una din Statele Unite). Dar o masina germana obisnuita consuma cam cu 25% mai putin decat o masina americana obisnuita. In general, germanii nu conduc masini ochioase, ci vehicule de pasageri de dimensiuni modeste, mai degraba decat SUV-uri sau camionete.

    In viitorul apropiat ma astept ca si americanii sa o ia pe acelasi drum. De altfel, am mai facut-o o data: de-a lungul deceniilor sapte si opt ale secolului trecut, numarul de kilometri parcursi de masinile americanilor a crescut cu 50%, pe masura ce americanii au trecut la masini mai mici si mai usoare. Aceasta imbunatatire a fost curmata odata cu aparitia SUV-urilor in timpul erei petrolului ieftin din anii ’90. Dar acum ca benzina costa mai mult ca niciodata, chiar dupa ce ajustam pretul cu inflatia, ne putem astepta sa vedem kilometrii parcursi crescand din nou.Trebuie sa recunoastem ca urmatorii cativa ani vor fi duri pentru familiile care au cumparat vehicule de mari dimensiuni cand benzina era ieftina si acum s-au trezit posesori ai unor elefanti albi care valoreaza ca atare destul de putin. Dar cresterea eficientei consumului este ceva ce putem sa facem si vom face.

    Putem, de asemenea, si sa conducem mai putin? Da, dar sa ajungem la asa ceva va fi mult mai dificil. In ultimele saptamani au fost multe articole in presa despre americanii care-si schimba comportamentul ca raspuns la scumpirea benzinei – incep sa-si faca obisnuitele cumparaturi de la magazinele de proximitate, renunta la vacantele care implica drumuri lungi cu masina si, de asemenea, incep sa foloseasca transportul in comun. Dar niciuna dintre aceste solutii nu schimba mare lucru. Spre exemplu, sistemele mari de transport public sunt incantate ca le-a crescut gradul de ocupare cu 5% sau 10%. Dar mai putin de 5% dintre americani folosesc transportul public ca sa ajunga la serviciu, asa ca aceasta crestere a numarului de calatori inseamna disparitia doar a unei mici parti dintre soferi de pe sosele. Orice reducere semnificativa a numarului de soferi din SUA va insemna mai mult decat aceasta – va insemna schimbarea locului si a modului in care multi dintre noi traim.

    Ca sa intelegeti despre ce vorbesc, sa ne gandim unde ma aflu in acest moment: intr-un cartier placut, populat de clasa de mijloc, care consta doar din cladiri cu patru sau cinci etaje, cu acces facil la transportul public si cu o multime de magazine de cartier. Este genul de zona unde oamenii nu trebuie sa conduca mult, dar este si genul de zona care abia se mai gaseste in America, chiar in marile arii metropolitane. Zona metropolitana din Atlanta are cam aceeasi populatie cu zona similara a Berlinului, dar Berlinul este un oras de trenuri, autobuze si biciclete, in vreme ce Atlanta este un oras de masini, masini si masini.

    Iar in fata preturilor in crestere ale petrolului, care i-au prins pe multi dintre americani captivi in suburbii – total dependenti de masinile lor, dar descurcandu-se tot mai greu cu cumpararea benzinei -, incepe sa se vada ca Berlinul a avut o idee mai buna.

    Schimbarea geografiei ariilor metropolitane din America va fi dificila. Pe de o parte, casele rezista mult mai mult decat masinile. Mult dupa ce SUV-urile de astazi vor deveni piese de colectie pentru pasionati, milioane de oameni vor trai inca in suburbiile construite cand benzina costa 1,50 de dolari pe galon sau chiar mai putin. Infrastructura este o alta problema. Transportul public este in special pus in fata unei probleme de tipul “oul sau gaina”: este greu sa justifici sisteme de transport daca nu ai o densitate de populatie suficienta, dar e greu sa-i convingi pe oameni sa locuiasca in cartiere mai dense daca nu le oferi avantajul accesului la transport public. Si mai sunt, ca intotdeauna in America, problemele de rasa si de clasa. In ciuda omogenizarii populatiei, care s-a produs in unele orase din interiorul SUA, si a prabusirii ratelor criminalitatii la nivel national pana la cote nemaiintalnite in ultimele decenii, va fi greu de inlaturat asocierea pe care americanii o fac de multa vreme intre zonele cu densitate crescuta a populatiei, saracie si insecuritate personala. Totusi, daca ne indreptam spre o era prelungita a petrolului scump si tot mai putin, americanii vor avea impulsul tot mai puternic de a incepe sa traiasca precum europenii. Poate ca nu de astazi, poate ca nu maine, dar in curand si pentru tot restul vietii.

  • Kylie, Britney si tranchilizante pentru cai

    Daca exista o tendinta in muzica house a ultimului an, atunci aceasta este de a o lua mai incet. Tempo-urile se prabusesc ca mercurul unui termometru lasat in congelator. S-au dus zilele cand era nevoie de o inregistrare cu 160 de batai pe minut (BPM) ca sa faci pustimea sa danseze (ca sa va dati seama cum suna 160 BPM, incercati sa va loviti cu pumnul in cap in mod repetat cat de repede puteti. Voilà! Tocmai ati recreat experienta ascultarii de Happy Hardcore!).

    Acest lucru s-ar putea datora in parte drogurilor – utilizarea tot mai frecventa de ketamina ca drog de club se poate sa fi avut o contributie la scaderea tempo-ului (ketamina, in caz ca va intrebati, se utilizeaza in mod obisnuit ca tranchilizant pentru cai. Nu va dau niciun premiu daca ghiciti cum va simtiti de la asa ceva). Ar fi insa o dovada de oarecare marginire sa dai vina exclusiv pe droguri. In ultimii ani e de observat o revenire a sound-ului lent al Cosmo Disco, un gen de muzica aparut in cele mai luxoase cluburi de pe coasta Italiei, in paralel cu scena American Disco. Pe scena Cosmo, tempo-ul trecea rareori de 110 BPM, un tempo de mers la pas pe care majoritatea DJ-ilor l-ar fi considerat prea lent. Pana de curand. O alta mare influenta care a dus la incetinirea ritmului muzicii house a fost revenirea stilului balearic. Denumit dupa Insulele Baleare, unde se afla insula Ibiza, balearic a fost la inceput sunetul eclectic si percutant care caracteriza unele petreceri de pe insula de la finalul anilor ’80. E o muzica buna de privit soarele rasarind in timp ce te intrebi ce vei fi facut in noaptea respectiva.

    Una dintre echipele care se afla in spatele reinvierii muzicii lente de privit rasaritul este Quiet Village. Cariera lor este un exemplu de marketing genial – si-au lansat primele single-uri la casa foarte la moda Whatever We Want, in cantitati atat de limitate, incat aparitia lor pe eBay la preturi umflate era garantata. Inteligenta miscare. Marea publicitate din jurul numelui lor se datoreaza insa intr-o mare masura faptului ca jumatate din echipa este reprezentata de Matt Edwards, zis si Radio Slave, celebru pentru remixurile sale nebunesti ale unor piese cantate de artisti de masa precum Kylie, Britney, Justin si No Doubt. Cum primeste sume obscen de mari pentru remixuri, proiectul sau secundar era menit sa atraga atentia, ceea ce s-a si intamplat cu albumul de debut al Quiet Village, “Silent Movie”.

    Cealalta jumatate a Quiet Village este Joel Edwards, invitat de trei ori in calitate de DJ la Bucuresti si care si-a anuntat neparticiparea in ultima clipa tot de atatea ori – la urma urmei, la ce te-ai astepta de la un om care a produs o piesa intitulata “Too High To Move” (“Prea drogat ca sa ma misc”)? Asocierea celor doi pare interesanta – un fan al coloanelor sonore nestiute si un om cu un succes serios in topuri – si chiar functioneaza. Rezultatul general este un amestec straniu de pop Middle of the Road, Easy Listening, Disco si AOR (Adult Oriented Rock, asta va spun inainte sa ma intrebati). La fel ca scena balearica din care isi trag inspiratia, nu se tem sa arate ca le datoreaza ceva si artistilor deloc la moda precum Chris Rea sau Mike Oldfield. Este un album caracterizat de sunete de kick-drums abia auzibile, zgomote de valuri si sunete de coarde care se deruleaza lent; piese ca – “Victoria’s Secret” sunt aproape hipnotizante.

    Scena balearica pare pregatita sa explodeze in aceasta vara, ziarele de masa publicand deja articole pe tema asa-zisei “reveniri”. Nu va asteptati sa auziti aceasta muzica rasunand la maxim din hotelul Yaki din Mamaia, chiar daca “Silent Movie” ar putea deveni coloana sonora a verii. Sa nu dati vina pe mine daca va treziti cu o obsesie pentru muzica de fonoteca a anilor ‘70 si cu o dependenta serioasa de ketamina.

  • Giganticul graf global

    Saptamana trecuta am remarcat tendinta de deschidere in lumea retelelor de socializare si presiunea exercitata de Google prin coalizarea unor astfel de retele in jurul standardului OpenSocial. Cei mai mari jucatori in domeniu, MySpace si Facebook, nu prea au de ales. Daca refuza in continuare orice varianta de partajare a informatiilor si serviciilor cu alte retele, vor fi taxati de utilizatori, care chiar vor sa interactioneze cu persoane care au ales alte servicii de social networking. Asa ca, fara entuziasm, cei doi au pornit proiecte de deschidere. Si totusi, de unde a porneste acest curent de opinie? Dupa toate aparentele, “capul rautatilor” este Brad Fitzpatrick, creatorul retelei LiveJournal si al standardului de identitate digitala OpenID.

    Anul trecut, Fitzpatrick a fost cooptat de Google, unde s-a concentrat asupra extinderii notiunii de “graf social” in spatiul virtual si standardizarea caracteristicilor acestuia, astfel incat retelele de socializare sa poata fi interconectate. Aceasta implica utilizarea unor descriptori standardizati care sa poata fi folositi de programe pentru a furniza functionalitati extrem de valoroase. De exemplu, programele vor putea decide ca “mircea” din Flickr este acelasi cu “mirceasarbu” din LiveJournal si cu “msarbu” din LinkedIn, oferindu-i astfel acestui utilizator posibilitatea de a comunica cu contactele sale din oricare serviciu si chiar cu prietenii acestora (relatii FOAF “ friend of a friend). Practic, utilizatorul isi poarta cu el propriul graf social. Este evident ca o asemenea abordare ar scadea relevanta serviciului de social networking folosit, iar batalia pentru atragerea clientilor ar porni aproape de la zero – o perspectiva nu prea atragatoare pentru liderii domeniului. Un alt aspect important al acestei abordari este ca pune accent pe semnificatia informatiilor, deci se apropie de web-ul semantic.

    Nu este intamplator ca Tim Berners-Lee – principalul promotor al web-ului semantic – a postat un articol in blogul sau la scurt timp dupa ce Fitzpatrick si-a facut publice ideile. Iar cum Tim posteaza rar, articolul sau din 21 noiembrie 2007 a starnit interesul specialistilor, deoarece propune o perspectiva de ansamblu interesanta. In primul rand, autorul subliniaza diferenta dintre doi termeni utilizati adesea neglijent, Net si Web, punand in evidenta nivelurile diferite de abstractizare pe care acestia ii implica. In vreme ce net-ul (reteaua) abstractizeaza mediul de transport al datelor, fiind o legatura intre computere, web-ul leaga documente, facand abstractie de computerele pe care acestea sunt stocate. Exista si un joc al acronimelor, pornind de la Infrastructura Nationala pentru Informatii promovata de Al Gore, care intre timp a devenit internationala, asa ca net-ul devine III iar web-ul ramane WWW (World Wide Web). La un nivel superior de abstractizare, nu doar mediul de transport si computerele devin irelevante, dar chiar si documentele, viziunea concentrandu-se asupra semnificatiei informatiilor cuprinse in acestea. Iar cum atat reteaua, cat si plasa evoca notiuni din teoria grafurilor, Tim propune pentru noul nivel de abstractizare denumirea “Giant Global Graph”, adica GGG. Aici lucrurile se leaga, pentru ca din acest punct de vedere nu mai exista pozele lui “mircea” de pe Flickr si articolele lui “mirceasarbu” din LiveJournal, ci exista doar un anume utilizator si activitatea lui pe web, indiferent de computere si documente. In aceasta structura, lucrul in sine (de exemplu, o anume cursa aeriana) va capata un identificator unic si va structura in jurul sau toate informatiile relevante, culese automat din documentele companiei de transport, din ghiduri turistice sau din alte surse publice. Aceasta noua forma de agregare este de fapt web-ul semantic, iar graful social al unei persoane reprezinta doar un exemplu de materializare.

    Comentatorii articolului lui Berners-Lee subliniaza ca in vreme ce WWW reprezinta punctul de vedere al celui care publica, GGG reprezinta punctul de vedere al celui care priveste. Primul vede organizarea informatiilor in termeni de situri si documente, in vreme ce al doilea vede “spatii web”, adica forme personalizate de compozitie a resurselor web. In termenii acestia, reiese foarte clar evolutia web-ului de la paginile personale ale inceputului la actualele conturi personale din retelele sociale, care ofera facilitati de agregare personalizata a informatiilor de interes.

    Desigur, s-au gasit multi care sa decreteze ca GGG este de fapt Web3.0.

  • Portofoliu de imagine

    Inspirat dintr-un model international si adaptat pietei romanesti, site-ul Portfolios.ro a fost lansat recent din nevoia formarii unei comunitati de designeri web din Romania, o resursa destul de rara, mai ales in conditiile in care recrutarea acestui tip de oameni creativi este destul de anevoioasa. “Nu exista prea multi specialisti in resurse umane care sa poata recunoaste si selecta un designer de top”, spune Marius Dascalu, creative director in cadrul agentiei de strategie si design 2Fresh si cel care a pus bazele Portfolios.ro.

    Dincolo de faptul ca poate fi considerat un portal de joburi specializat pe nisa designerilor web, pe site fiind deja afisate cateva anunturi de locuri de munca in domeniu, Portfolios.ro le permite specialistilor in design sa-si creeze propriul portofoliu online si sa comunice online cu alti designeri. “Proiectul a necesitat sase luni pentru dezvoltare si implementare si o investitie de 15.000 de euro”, afirma Dascalu, care a creat site-ul impreuna cu alti trei specialisti din companie. In prezent, Portfolios.ro numara 72 de membri inregistrati, dintre care 36 si-au creat deja portofolii, publicand in total 377 de lucrari. Pentru a deveni membru al acestei comunitati este nevoie insa de o invitatie, care poate fi primita numai de la echipa site-ului. “Limitarea accesului prin invitatie este un avantaj, pentru ca astfel selectam designerii cu adevarat talentati, iar continutul publicat pe site va fi de calitate”, explica directorul de creatie al 2Fresh. Aceasta politica are, evident, si dezavantaje, tinand de limitarea numarului de utilizatori inregistrati.

  • Bucuresti, perioada de aur

    Spre a atrage atentia contemporanilor asupra felului in care se construia in Bucuresti si in Romania cu un veac si mai bine inainte, inginerul si profesorul Nicolae St. Noica, fost ministru al lucrarilor publice, a alcatuit un album cu fotografii, comentarii aplicate si documente evocatoare privind constructiile (toate monumente arhitectonice de majora importanta), ctitorite de primul rege al Romaniei, Carol I. Pornit in dorinta de a alcatui o antologie de „acte de fundatie” ale acestor monumente, volumul a ajuns un documentar amplu despre destinul si valoarea cladirilor respective, privite atat din unghiul importantei lor arhitectonice, cat si din acela al semnificatiei lor in ansamblurile urbanistice in care au fost integrate. Fotografii din zilele noastre, completate cu fotografii de epoca, documente de fundatie si imagini ale arhitectilor care au facut posibila realizarea unor cladiri-opere de arta contribuie la restituirea unei intregi epoci. Nicolae St. Noica recompune cei 48 de ani de domnie ai regelui Carol I – ani in care capitalismul romanesc a capatat aripi, prin prisma pietrelor de temelie puse de acesta in domeniile constructiilor avand ca destinatie cultura, invatamantul, finantele, domeniul religios: Ateneul Roman, Palatul CEC, Palatul Cantacuzino, Palatul Facultatii de Medicina, Palatul Ministerului Lucrarilor Publice (actualul sediu al Primariei), Muzeul de Arta Nationala (azi Muzeul Taranului), Liceul Gh. Lazar si multe altele. Albumul nu este doar „o bucurie pentru paseisti” (Dan. C. Mihailescu), ci si un memento pentru toti edilii prezenti si viitori, o lectie despre conditiile dainurii in istorie.

    Nicolae St. Noica – „Lucrari publice din vremea lui Carol I”,
    Editura Cadmos, Bucuresti, 2008

    Noutati

    O satira de zile mari
    Desi Evelyn Waugh (1903-1966) este in Marea Britanie un autor cult (despre care Graham Greene spunea ca este cel mai important scriitor englez al perioadei interbelice), din categoria „grea” a umoristilor de tip Jerome K. Jerome sau P.G. Wodehouse, la noi a patruns destul de anevoie spre inima publicului si a atras atentia mai ales datorita prezentei in antologiile de proza scurta umoristica engleza. Iata ca Grupul editorial Corint, in seria Maestrii Leda, incearca acum o restituire, traducand, dupa „Bomba zilei” („Scoop”), si „Un pumn de tarana”. Umorul sec, cu pante absurde, sau cel hohotitor, franc, insotesc la tot pasul povestea care incepe, in raspar, cu o trimitere la Proust, prin capitolul intitulat „Du coté de chez Beaver”. Cine este Beaver? Un individ de conditie dubioasa de care Brenda, sotia unui aristocrat englez de la inceputul secolului trecut, se agata in speranta ca va alunga plictiseala din castelul provincial in care statea exilata.

    Evelyn Waugh – „Un pumn de tarana”,
    Editura Leda, Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2008

    Despre cei ce nu mai sunt
    „Enciclopedia mortilor” este ultima carte scrisa de Danilo Kis, marele scriitor sarb refugiat la Paris, si publicata in 1984. Arta poetica si testament literar in acelasi timp, este o culegere de noua nuvele, cu teme si registre stilistice diferite – de fapt, un roman articulat din noua piste biografice, care isi gasesc numitorul comun in ideea mortii. In afara nuvelelor propriu-zise, volumul are un post-scriptum in care naratorul ofera o serie de referinte si explicatii privind geneza cartii si izvoarele sale istorice si bibliografice. Fiecare text imita un anume cod: legenda, scrisoare, eseu filozofic, cercetare filologica etc. si se desfasoara
    intr-o perioada determinata, de fiecare data alta. Nuvela care da numele cartii are drept subiect descinderea personajului narator intr-o biblioteca suedeza, unde descopera o maniera bizara de ordonare a cartilor: fiecare sala este dedicata unei anume litere, iar volumele sunt legate intre ele cu lanturi. La litera M, afla de existenta unei „enciclopedii a mortilor” si incepe sa caute referinte privind viata tatalui ei, trecut de curand in lumea celor drepti.

    Danilo Kis – „Enciclopedia mortilor”,
    Editura Polirom, Iasi, 2008

  • Traiasca accesoriile

    Cam 30% in mai putin de un an: atat inseamna accesoriile in vanzarile de produse pentru femei din magazinele Debenhams, operate de Rafar, divizia de fashion a grupului RTC, controlat de omul de afaceri Octavian Radu. Acesta este unul dintre motivele pentru care compania a decis sa importe si Mandarina Duck, un brand italian de posete, genti de calatorie si accesorii vandut in peste 1.000 de magazine pe trei continente. Primul magazin a fost deschis pe 80 mp in Baneasa Shopping City, in urma unei investitii de 100.000 de euro.

    “Accesoriile se vand bine si deocamdata nu sunt suficiente magazine specializate”, explica Ramona Stanciulescu, CEO al Rafar, de ce a semnat contractul de franciza cu grupul italian Finduck, care produce peste un milion de genti pe an si are vanzari anuale de peste 100 mil. euro. Mandarina Duck e al treilea brand care intra in portofoliul Rafar, dupa Debenhams si brandul german Olsen. Alaturi de Mandarina Duck, tot in Baneasa au deschis primul magazin din Capitala si conationalii de la Colours & Beauty, dupa ce si-au facut intrarea anul trecut in tara cu magazinul deschis in Polus Mall din Cluj, dar si turcii de la Assortie, care opereaza deja magazine la Sibiu si in Targu-Mures.

    Sub acelasi acoperis vand si branduri de accesorii “cu vechime” pe piata bucuresteana, precum Parfois, ITACC, La Pink, Dada, Sun Glass Hut sau Accessorize. “Inmultirea acestor magazine demonstreaza ca piata devine mai matura si mai pretentioasa”, considera Nicoleta Baciu, director de franciza la Accessorize Romania. Prezent de un an pe piata, brandul englez vinde genti, posete, bijuterii, curele, palarii, esarfe si alte accesorii prin cinci magazine, urmand ca pana la sfarsitul anului in curs reteaua sa numere cu doua in plus.

    Comertul cu accesorii este o afacere profitabila, “dar numai daca esti atent la ce comanzi, pentru ca altfel investitia poate deveni daunatoare indiferent de notorietatea brandului. Regulile generale ale jocului sunt acelelasi ca si in cazul hainelor”, puncteaza Florin Gherasoiu, directorul firmei Gherasos Concept, care detine franciza pentru brandul francez Lollipops in Bucuresti. Desi recunoaste ca a ales un brand de genti si accesorii tocmai in ideea ca sunt mai simplu de vandut, Gherasoiu n-a mai deschis niciun magazin Lollipops din 2006. “Ne-a luat doi ani ca sa facem cunoscut brandul pe piata”, explica directorul de franciza, completand ca abia acum se gandeste si la extindere. Planurile sale sunt sa deschida inca trei magazine Lollipops in centrele comerciale Lake Park Plaza, Cotroceni Park si Sun Plaza, investitiile necesare fiind de aproximativ 100.000 de euro. Vanzarile primului si singurului magazin Lollipops din Bucuresti au depasit anul trecut 110.000 de euro. Pentru anul in curs, Gherasoiu spera la o crestere de cel putin 50%.

    Indiferent de activitatea de baza, comerciantii de moda trebuie sa fie atenti la tot ce se cere la un moment dat si ar putea fi rentabil. Musette, spre exemplu, o afacere de familie de sase milioane de euro anul trecut, isi imparte in mod egal marfa intre incaltaminte si accesorii. “Gentile pot fi purtate doua-trei sezoane fara probleme. De aceea sunt si mai scumpe decat pantofii”, spune Cristina Batlan, care conduce afacerea alaturi de sotul ei, Roberto.

    Retailerul de incaltaminte si accesorii Aldo a mizat pe un concept nou de magazin pe piata romaneasca; lipit de magazinul de incaltaminte si marochinarie, Aldo a deschis un al doilea magazin destinat exclusiv accesoriilor. Compania numara trei astfel de magazine “compacte”, dupa cum le descrie Bianca Alexandru, director al diviziei de business a Aldo Romania, intre care unul este cel din Baneasa Shopping City. In ceea ce il priveste, Dan Pavel, directorul general al Benvenuti, afirma ca in magazinele din reteaua proprie, care au avut anul trecut vanzari de 9 milioane de euro, segmentul de genti si accesorii a ajuns in prezent la 15-20% din stocul de marfa. In paralel cu retelele Benvenuti si Enzo Bertini, Pavel s-a apucat sa dezvolte si o retea de magazine exclusiv de marochinarie si alte accesorii, sub brandul Oxus. Primul magazin a fost deschis deja la Oradea. “Vom mai deschide unul in Trident Plaza din Constanta si probabil inca unul in Bucuresti”, apreciaza Pavel.

    Accesoriile au o contributie deloc neglijabila si in afacerile retailerului de incaltaminte si marochinarie Leonardo. “Desi a pornit ca o afacere complementara pentru o mai buna valorificare a spatiului de vanzare, azi marochinaria aduce in jur de 6-7% din totalul vanzarilor”, spune Gratian Ivan, directorul comercial al Leonardo. Compania urmeaza sa deschida pana la sfarsitul anului peste 50 de noi magazine Leonardo in Romania, Ungaria, Bulgaria si Moldova. Leonardo estimeaza ca va incheia anul 2008 cu afaceri de 190-200 mil. euro, in crestere cu 30-40% fata de anul trecut.

  • Carrefour la nr. 13

    Hipermarketul este situat in centrul comercial Armonia, aflat in apropierea zonei industriale Vest a orasului. Deschiderea magazinului din Arad face parte din strategia alerta de dezvoltare adoptata de retailerul francez in Romania. Magazinul din Arad are o suprafata de 7.400 de metri patrati si 440 de angajati.

    Anul acesta, Carrefour va mai deschide hipermarketuri in Oradea, Pitesti, Buzau, Sibiu, Deva, un al doilea hipermarket la Braila, un al doilea la Iasi, inca 2 la Bucuresti – Vitan si Berceni si un al doilea la Constanta.

    In plus, Carrefour opereaza si pe segmentul de supermarketuri, prin preluarea lantului Artima, urmand ca, in cursul acestui an, toate cele 21 de magazine achizitionate sa fie reamenajate sub denumirea Carrefour Express. Saptamana trecuta, primul Carrefour Express a fost deschis la Resita.

    Carrefour este lider pe formatul de hypermarket in Romania, realizand in 2007 o cifra de afaceri de 866 milioane de euro, cu o crestere de 42,2% fata de 2006.