Blog

Zilele acestea, cele mai mari fonduri de investitii din lume par obsedate sa cumpere, rand pe rand, companii din Europa si America. Pentru retailerul britanic Sainsbury ofera 14 miliarde de euro un consortiu format din patru astfel de fonduri: Blackstone, Texas Pacific, KKR (Kohlberg Kravis Roberts & Co.) si CVC Capital Partners. Texas Pacific si Cerberus au depus o oferta de preluare a producatorului de electronice JVC. Unii joaca pe mai multe fronturi: in afara de Sainsbury, KKR a licitat 14,6 miliarde de euro pentru lantul de farmaceutice Alliance Boots, plus 7,3 miliarde de dolari pentru lantul de magazine Dollar General din Statele Unite.

Sumele enorme aruncate brusc in joc, repeziciunea cu care aliantele intre marile fonduri se fac si se desfac, dar mai ales faptul ca finantistii care pun la cale astfel de oferte n-au nicio legatura cu ceea ce inseamna retailul sau farmaceuticele par pentru multi scandaloase. Unii din actionarii lanturilor de magazine ii acuza pe directorii acestora ca ei ar orchestra de fapt vanzarea subevaluata a unor participatii semnificative sau chiar majoritare de actiuni (cazul Carrefour sau al Dollar General), altii cred ca astfel de tranzactii nu fac decat sa sufoce evolutia normala a industriilor respective si sa transforme niste companii venerabile in simple masinarii de facut bani rapid in folosul unor rechini financiari.

Dar cine sunt rechinii? In primul rand avem fondurile de private equity, denumire sub care sunt cunoscute acele fonduri de investitii care isi plaseaza resursele venite de la investitori privati, dar si banii imprumutati de la banci, in companii noi (start-up-uri) sau aflate in dificultate si/sau nelistate la bursa. De multe ori, unghiul din care se uita managerul unui fond de investitii la o companie aflata in dificultate il face sa vada in ea si valoarea care nu este exprimata de pretul de vanzare. Fondul preia de obicei o participatie majoritara de actiuni in companie, se ocupa de restructurarea si rentabilizarea afacerii, iar ulterior isi face „exit“-ul, adica isi vinde participatia, foarte rar in pierdere.

Si aceasta pentru ca rentabilizarea poate sa aiba intelesuri diferite in functie de care parte a baricadei se afla observatorul. Cel mai recent exemplu il ofera Germania, unde fondurile de private equity si-au castigat un renume extrem de prost (vicepremierul social-democrat Franz Muntefering le-a numit „lacuste“) dupa ce au inceput sa rentabilizeze si sa faca bani de pe urma companiilor, din varii domenii, pe care le-au achizitionat: in lenesa economie germana din ultimul cincinal, multi dintre manageri s-au plafonat pe performante modeste, iar intrarea in scena a unor investitori care urmaresc maximizarea castigurilor proprii (si in niciun caz principiile de protectie sociala) n-a fost deloc aplaudata la scena deschisa.

Cele mai rele sunt insa considerate fondurile speculative, asa-numitele fonduri de hedging („hedge“ – „protectie“) – vehicule private de investitii cu un numar limitat de clienti, carora isi propun sa le dea inapoi mult mai multi bani decat cei pe care acestia i-au dat (iar participatia in cele mai multe dintre fondurile de hedging se masoara incepand de la 1 milion de dolari). In schimb, un investitor lasa anual fondului o rata de 1-2% din suma investita, precum si in jur de 20% din castiguri. Particularitatea fondului de hedging fata de celelalte fonduri de investitii de pe piata vine din plasamentele pe care acesta le face pentru a-si obtine castigurile: un astfel de jucator este obligatoriu agresiv, jucand la risc, pariind pe viitoare scaderi ale pietei (short-selling), preferand tranzactiile cu instrumente derivate sau speculand pe cotatiile actiunilor, cu bani imprumutati de la banci. In plus, fondul de hedging este netransparent, de multe ori inregistrat intr-un paradis fiscal, necontrolat de nicio autoritate de reglementare bursiera, deci neobligat sa dea socoteala decat propriilor investitori pentru actiunile sale trecute sau viitoare (e drept, fondurile nici nu au voie sa isi faca publicitate prin aparitii in media, insa castigurile pe care le raporteaza anual sunt, pentru cine stie despre ce e vorba, mai eficiente decat spoturile TV din finala Super Bowl).

Lucrurile nu sunt pe cale sa se schimbe, desi ideea de reglementare a fondurilor de hedging – peste 9.000 in toata lumea –  e vehiculata deseori in mediile politice si ale analistilor. Eforturile autoritatilor din SUA sau din Europa de a impune conditii de transparenta pentru aceste fonduri au ramas pana acum fara prea mari rezultate, avand in vedere forta financiara si de lobby a unor astfel de jucatori. Bunaoara, cea mai recenta mare infrangere a partizanilor reglementarii s-a intamplat la reuniunea G7 de la Essen, de luna trecuta. Germania, tara gazda, a incercat sa determine crearea primelor norme G7 referitoare la inregistrarea fondurilor de hedging si la transparenta investitiilor; lunile trecute, cand cancelarul Angela Merkel vorbea de un parteneriat economic transatlantic, unul dintre sensurile cele mai importante ale ideii era tocmai sa impuna o disciplina tranzactiilor initiate de ambele tarmuri ale Atlanticului de catre fondurile de investitii. La Essen, reprezentantii G7 nu au reusit sa cada de acord decat ca Gerald Corrigan, fost presedinte al Rezervei Federale din New York si autor al unui raport in 2005 despre imbunatatirea stabilitatii pietelor financiare, o sa se ocupe de stabilirea de contacte intre managerii fondurilor speculative si ministrii de finante din diverse state.

Dar de ce cauta ministrii de finante sa prinda in latul transparentei publice un club de investitori privati, care in fond castiga bani pe riscul lor, in cel mai strict sens al cuvantului? Raspunsul este relativ simplu: in conditiile globalizarii, pozitiile tot mai riscante ocupate de fondurile de investitii pe pietele financiare pot ca, in cazul unui esec, sa determine in piata reactii in lant dezastruoase. Deja fondurile de hedging au cutremurat piata petrolului si a metalelor pretioase la inceputul acestei luni, cand au inceput sa-si lichideze o parte din plasamentele in metale pretioase, pentru a-si acoperi pierderile din alte sectoare.

Un prim mare semnal de alarma s-a petrecut in 1998, cand fondul Long Term Capital Management, lansat in urma cu patru ani cu ajutorul a doi fosti laureati Nobel in economie, s-a extins agresiv, ajungand sa cumuleze imprumuturi de 124,5 miliarde de dolari (activele fondului erau de doar 4,72 miliarde de dolari), apoi a inceput sa piarda masiv dupa ce Rusia a intrat in incapacitatea de a-si rascumpara bonurile de tezaur emise, dezechilibrand piata acestor titluri, unde LTCM avea expunere mare. Dupa ce a pierdut 4,6 miliarde de dolari, LTCM a fost acoperit de interventia Rezervei Federale, care a reusit sa preintampine un efect de domino pe pietele internationale, iar fondul s-a putut dizolva in liniste doi ani mai tarziu.

Lectia LTCM, invocata de atunci incoace de toti cei ce sustin ideea de a ingradi libertatea tranzactiilor speculative, nu a fost invatata nici de fondurile de hedging si, din cate se pare, nici de cele de private equity. Toamna trecuta, presa economica era plina de relatari despre rapiditatea cu care fondul de hedging Amaranth Advisers a pierdut intr-un interval de cateva zile 6 miliarde de dolari dintr-un total de active de 9,2 miliarde de dolari, dupa ce a pariat agresiv – si gresit – ca pretul gazelor naturale va creste la iesirea din iarna 2006-2007.

Problema e complicata de faptul ca fondurile nu actioneaza singure, ci au in spate o intreaga industrie financiara, care le furnizeaza resursele pentru unele din cele mai sofisticate tranzactii si cumva le confirma respectabilitatea. Imaginati-va o campie inverzita din Anglia plina de corturi hippy si de 4.000 indivizi costumati ca la Woodstock, desi multi si-au lasat in parcare luxoasele modele de BMW, Mercedes sau Porsche ca sa se aseze in jurul dubitelor „power flower“ Volkswagen. Cam asa a fost Hedgestock, festivalul care in iunie anul trecut i-a adus pe pajistea de la Knebworth, din Anglia, pe „rechinii“ fondurilor de hedging, alaturi de bancherii de investitii. Fiecare participant a platit cate 500 de lire sterline (730 de euro), nu neaparat pentru a-i asculta pe cei de la The Who, ci pentru a-si strange mainile sub motoul „Peace, Love and Higher returns“ („Pace, dragoste si castiguri mai mari“). Bancheri de la Goldman Sachs, Merrill Lynch sau Bear Stearns, impreuna cu noii hippioti ai pietelor financiare, cei ce nu asculta de nicio autoritate si care umbla liberi pe piata, liberi de aproape orice constrangere. O industrie de peste un trilion de dolari, hranita din unirea viziunii managerilor de fonduri cu banii bancherilor.

Probabil cel mai faimos exemplar de „rechin“, la ora actuala, este KKR – Kohlberg Kravis Roberts & Co., cel mai agresiv fond de private equity din ultimii ani, specializat pe achizitia de companii cu ajutorul creditelor luate de la banci („leveraged buyouts“). Fondul KKR ocupa locul al doilea in lume dupa valoarea fondurilor atrase, respectiv 21,6 miliarde de dolari. In ultimele sase luni a batut toate recordurile in materie de achizitii, pe care tot el le stabilise anterior: dupa ce a cumparat in 1989 cu 31 de miliarde de dolari producatorul de tutun RJR Nabisco Inc. (caz care a stat la baza filmului „Barbarii la porti“ – „Barbarians at the Gate“), KKR a revenit anul trecut, in noiembrie, implicandu-se in achizitia lantului de spitale HCA Inc., pentru 33 de miliarde de dolari. Nici acest record nu a tinut mult, pentru ca in 26 februarie anul acesta, KKR a anuntat ca este dispus sa plateasca 45 de miliarde de dolari pentru furnizorul de utilitati din Texas TXU Corp. Iar de la jumatatea lui martie, dupa cum am mentionat mai sus, a intrat intr-o lupta pe trei fronturi: doua in Europa si unul in SUA.

Febrilitatea cu care in ultima vreme se rostesc si se inmultesc oferte pare sa sugereze o inflorire generala a pietei financiare. Dar aceasta nu se simte prea bine, avertizeaza analistii, dupa ce expansiunea excesiva a sectorului imobiliar din SUA a inceput sa fie perceputa de burse ca periculoasa. Recent au inceput sa apara probleme (si falimente) in randul companiilor care au oferit credite imobiliare pentru cei ce nu indeplineau toate conditiile cerute de banci – companii in care fondurile de private equity aveau o expunere considerabila. Cel putin 1,5 milioane de americani si-au cumparat case extrem de scumpe cu banii acestor companii si acum, dupa cateva luni sau dupa cativa ani, au intrat in incapacitate de plata sau se apropie de asa ceva. Si astfel incepe sa prinda contur asa-numita teorie financiara a „gandacilor de bucatarie“: daca vezi un asemenea gandac in bucatarie, poti fi sigur ca nu a venit singur, ci alaturi de multi altii care deocamdata stau ascunsi in dulap sau in tocul usii. Specialistii estimeaza ca peste 100 de companii care au oferit astfel de credite ar putea sa intre in faliment in perioada urmatoare; a aparut si un site specializat – www.lenderimplode.com – care de la sfarsitul lui 2006 si pana la 9 martie contorizase 36 de astfel de cazuri. Saptamana trecuta, bursele din America, Europa si Asia au cazut in lant, dupa aparitia datelor care arata ca restantele la creditele imobiliare subprime (pentru clientii care nu se califica pentru imprumuturi de pe piata principala) au ajuns in ultimul trimestru din 2006 la cea mai mare valoare din ultimii patru ani.

Totusi, atunci cand nu e vorba de o criza generala, fondurile de investitii au mari sanse sa recupereze o astfel de scadere a burselor, daca nu chiar sa faca profit de pe urma ei, jucand altundeva. Iar noul Eldorado al fondurilor se numeste China, o piata care numai pe hedging a ajuns la 100 de miliarde de dolari in 2006, adica aproape de 10% din valoarea globala. Profiturile inregistrate aici de fondurile de investitii au depasit deja cele mai frumoase visuri: fondul de hedging Apex Greater China Directional a raportat in 2006 o crestere de 165%. In aceasta luna urmeaza sa fie lansat primul fond de hedging specializat pentru piata asiatica, in valoare de peste 1 miliard de dolari (760 de milioane de euro).

Nici in Asia, fondurile nu au fost primite cu paine si sare: corectia de la inceputul lui martie a pietelor bursiere, cu originea in China, a fost pusa pe seama tranzactiilor facute de fondurile speculative, care aveau informatii inca din decembrie ca piata va scadea, iar atunci cand corectia a inceput, au accentuat-o prin vanzarile masive de titluri. Analistii conchid ca sincopa bursei din Shanghai demonstreaza cat de volatila este piata asiatica, tocmai din cauza volumelor mari de capitaluri speculative care sunt plasate acolo, inclusiv ocolind legislatia chineza (care nu permite ca fondurile straine sa cumpere in mod direct actiuni pe piata de aici). E totusi dificil sa masori cat anume contribuie fiecare investitor la volatilitatea pietei asiatice, pentru ca „lichiditatea este un concept in cel mai bun caz efemer“, sustine Edmund Harris, manager a trei fonduri de hedging cu investitii pe piata asiatica. Sau, cum spune Hugh Young, director executiv la Aberdeen Asset Management Asia: „Sa invinuiesti fondurile speculative este probabil un pic nedrept. Ele sunt la fel ca oricare alte fonduri – doar ca se intampla sa ceara mai multi bani“.