BusinessMagazin

Blog

  • Web-ul programabil

    Faptul ca web-ul a devenit mai dinamic, mai social si totodata mai personal nu-l poate contesta nimeni. Insa lucrurile nu par sa se opreasca aici, pentru ca publicarea interfetelor de programare ale serviciilor deschide posibilitatea unor combinatii surprinzatoare.

     

    Nu cu multa vreme in urma semnalam aparitia unui nou termen care a starnit o oarecare voga: web 3.0. Comentatorii au speculat mult pe marginea lui, fara sa reuseasca sa-l defineasca. In esenta, ar fi vorba de o etapa urmatoare de evolutie in care accentul va cadea mai mult pe semantica, pe utilizare mai usoara, pe o raspandire mai larga. Versiunea minimalista vedea urmatorul web ca un fel de continuare fireasca a ceea ce se numeste astazi web 2.0 – adica o platforma de servicii cu un pronuntat caracter social, in care contributia comunitatii utilizatorilor furnizeaza o importanta valoare adaugata. Versiunea maximala – enuntata de Dan Gillmor – vede web-ul viitorului ca un urias sistem de operare.

     

    Desi considerata oarecum fantezista, viziunea web-ului ca sistem de operare tinde sa capete consistenta mult mai repede decat ne asteptam, iar analogiile incep sa iasa la iveala. Pana la urma, un sistem de operare consta intr-un set de servicii de nivel jos (adica apropiate de hardware) prin care se abstractizeaza detaliile mult prea tehnice ale masinariei. De exemplu, a muta un fisier dintr-un director intr-altul este o operatie banala pentru utilizatorul unui computer (un simplu „drag-and-drop“), insa in spatele ei se petrec o multitudine de operatii, incepand cu identificarea fisierului pe baza pozitiei mouse-ului si terminand cu pozitionarea capetelor de scriere si inscrierea unor informatii pe disc. Serviciile sistemului de operare sunt accesibile programatorilor printr-o interfata de programare numita API, ce stabileste o conventie prin care serviciul poate fi folosit: parametrii ce trebuie furnizati, formatul in care este furnizat rezultatul etc.

     

    Incetul cu incetul, web-ul incepe sa se comporte la fel. La inceput au fost cativa hackeri care au dibuit interfetele de acces la cateva servicii web si au inceput sa combine informatiile obtinute intr-o forma noua. Desi revoltati intr-o prima faza, proprietarii serviciilor au constatat ca, in esenta, hackerii nu faceau decat sa le furnizeze idei ingenioase, facand practic o munca de R&D (cercetare-dezvoltare) in mod gratuit. De pilda, un programator a creat un program care prelua anunturile imobiliare din Craiglist (un celebru serviciu de mica publicitate online) si le plasa pe o harta preluata la randul ei de la Google, furnizand astfel un serviciu mult mai util. Se pare ca Google a fost prima companie care s-a hotarat sa publice API-urile serviciilor sale, dar a fost curand urmata de numeroase altele, iar creativitatea programatorilor se dovedeste nelimitata in combinarea serviciilor diverse si prezentarea lor intr-o noua forma, rezultatul fiind numit „mashup“ – termen preluat de la cantaretii de hip-hop care denumeau astfel un mixaj format din mai multe cantece.

     

    Posibilitatile sunt atat de largi, iar entuziasmul programatorilor atat de mare, incat comentatorii vorbesc deja despre „mashup-mania“ si aseamana fenomenul cu cel din anii de inceput al calculatoarelor personale. Deocamdata, e vorba mai mult de experimente si inca modelul de afacere bazat pe aceste combinatii de servicii este difuz, pentru ca sunt inca putine situri web dispuse sa-si puna la dispozitie serviciile fara sa intrevada sansa unor beneficii. Insa pe masura ce traficul acestor servicii combinate creste, tot mai multe companii sunt dispuse sa incheie intelegeri, fie bazate pe publicitate, fie pe accesul la noi piete.

     

    O categorie populara de servicii mashup o reprezinta deja „comparatoarele de preturi“, care exploreaza diverse magazine online pentru a gasi varianta cea mai avantajoasa. O alta categorie o reprezinta agregatoarele de informatii pe tematici specifice. De pilda, MovieReviewr.com se bazeaza pe servicii ca Del.icio.us si Trynt pentru a aduna dinamic referinte la recenziile unui film, impreuna cu accesul direct la 16 motoare de cautare.

     

    Posibilitatea de a plasa o localitate pe o harta (de regula furnizata de Google Maps) si de aduna poze din Flickr, carti de la Amazon, prezentari din Wikipedia, articole din bloguri, starea vremii, lista hotelurilor si programul spectacolelor pentru acea localitate este acum doar o chestiune de combinatorica, mai ales ca a aparut deja o gama tot mai larga de instrumente software specializate.

     

    In esenta, e vorba de a exploata creativ elemente deja clasice ale web 2.0, precum folksonomia (etichetarea publica a continutului), fluxurile RSS, servicii de „social bookmarking“ si multe altele. Insa posibilitatile de combinare tind sa dea o noua fata web-ului pe care credeam ca-l stim.

  • TheyTube

    Pe cat de mult se dezvolta site-urile cu videoclipuri publicate de amatori, pe atat se diversifica metodele folosite de marile case de filme ca sa opreasca difuzarea productiilor ai caror autori de drept sunt.

     

    Printre milioanele de filmulete difuzate gratuit pe site-uri ca YouTube, ce arata lumii intamplari hazlii din curtea casei, se afla mii de alte videoclipuri pentru care casele de productie au investit bani cu un scop: sa obtina altii, si mai multi. De multe ori insa, incercarile lor de a curata site-urile gratuite de continut pentru care ar putea obtine bani se dovedesc o lupta cu morile de vant. De indata ce un videoclip e sters din lista celor difuzate pe site, noi si noi utilizatori protejati de anonimat publica aceleasi secvente.

     

    Un nou soft, dezvoltat de o mica firma din California, promite insa studiourilor de productie ca le va oferi controlul asupra creatiilor lor. Saptamana tre-cuta, cei de la Audible Magic au demonstrat, in fata unei sali pline ochi de reprezentanti ai caselor de productie, ce poate sa faca noul software. Un videoclip de doua minute, gasit pe site-ul YouTube, dublat in limba chineza si cu o imagine atat de neclara, incat era evidenta filmarea lui intr-un cinematograf intunecat cu o camera de telefon mobil, a fost trecut prin programul Audible de recunoastere a imaginii. In scurt timp, masina a dat verdictul. Era vorba de o secventa din filmul „Kill Bill 2“. Sistemul se foloseste de o baza de filme aflate sub protectia drepturilor de autor extrem de vasta, cu care sunt comparate secventele gasite in locurile unde privirea acestor filme se face fara bilet la intrare: pe Internet. Singura conditie este ca site-ul de filmulete gratuite facute de amatori sa foloseasca acest soft ca metoda de a deosebi videoclipurile originale de cele copiate.

     

    De mai multa vreme, programe similare pentru detectarea pieselor muzicale postate pe site-uri fara acordul titularilor drepturilor de autor au fost folosite, cu oarecare succes. Dar sa depistezi „amprenta“ unei bucati dintr-un film este o operatiune mai complexa, pentru care este nevoie de colectarea mai multor informatii. Si mai este dificil din cauza filmelor noi care apar zilnic, de exemplu ale emisiunilor difuzate de televiziuni, si care permanent ar trebui adaugate intr-o baza de date enorma ca sa poata fi ulterior recunoscute. Ramane de vazut daca inventia celor de la Audible Magic va insemna si incasari mai mari pentru casele de productie sau va ramane doar un cost suplimentar.

  • Intre Vista si Vista

    Cu fiecare noua lansare de Windows, versiunile sistemului de operare sunt mai multe. Cei de la Geeksquad au facut un program care usureaza alegerea.

     

    Nu e lucru usor, odata hotarata achizitia celui mai in voga sistem de operare al momentului, sa decizi intre „home basic“, „ultimate“, „home premium“ si asa mai departe. Fiecare versiune nu doar ca este potrivita pentru un anumit tip de utilizare, dar are si o pozitionare a pretului distincta, intre aproximativ 200 de euro si 400 de euro. Pe site-ul Geeksquad se afla un program care le recomanda utilizatorilor ce versiune de Vista li s-ar potrivi cel mai bine, prin selectarea catorva iconite cu aplicatiile ce urmeaza sa fie folosite frecvent. Doar numarul versiunilor de baza este de cinci, de la care pornesc alte posibilitati de a alege, cu versiuni de upgrade si in limbi diferite. Si pentru ca pretul este dublu intre versiunea de intrare si cea mai complexa, alegerea merita atentie. La selectia sistemului software, unii opteaza adesea pentru cea mai „dopata“ dintre versiuni, pe principiul ca acopera orice necesitate ulterioara. Dar pentru multi, cea mai performanta versiune s-ar putea dovedi complet inutila.

     

    O caracteristica noua a Vista face ca sistemul de operare sa functioneze la capacitatea maxima pe care o permit celelalte componente ale calculatorului. Sunt importante performantele pe care le pot pune la dispozitia Vista placa grafica, capacitatea memoriei si a procesorului. De aceea, cele mai spectaculoase dintre efectele vizuale ale versiunii „ultimate“ nu pot rula daca nu gasesc pe calculator o configuratie hardware care sa-i dea un minim de performante necesar. Cand lucrau la noua editie a suitei Microsoft Office, programatorii s-au uitat pe studiile facute pe grupuri de utilizatori si au aflat ca doar 5% dintre aplicatiile pe care le aveau la dispozitie erau folosite in mod curent, iar o mare parte dintre ele nici nu erau cunoscute si ramaneau ascunse in meniul programului.

     

    La fel este si cazul noului sistem de operare, diferenta majora fiind ca acum exista mai multe tipuri de Windows ca niciodata si nu toate au acelasi pret. Geeksquad este o firma americana ce ofera asistenta fie la telefon, fie la domiciliu pentru instalarea sau remedierea oricarei componente din calculator. Dar serviciile oferite sunt mai degraba pentru cei cu un nivel minim al cunostintelor tehnice, iar programului de alegere a tipului de sistem Vista ii va putea fi reprosata simplitatea de catre cei pentru care calculatorul are foarte putine secrete.

  • Strict interzis maselor

    Cine ar vrea sa plateasca un milion de euro pentru un colier de la Tiffany, daca exista riscul sa intalneasca alte cinci sute de persoane care poarta varianta de 100 de euro a aceluiasi brand?

     

    Democratizarea luxului a fost, pentru o scurta perioada, cuvantul de ordine in orice campanie de marketing pentru marcile de elita, fie ca era vorba de masini, moda sau bijuterii. Insa, pe langa vanzarile sporite, conceptul a avut si efecte secundare, care au luat prin surprindere companiile. Cei dispusi sa plateasca peste 10.000 de euro pentru o geanta sau 500.000 de euro pentru o masina s-au delimitat clar de produsele „democratice“ si au cerut colectii care sa le confirme statutul social si care sa ii departajeze de mase.

     

    Retailerii spun ca tocmai aceste produse exclusiviste, precum o geanta din piele de crocodil de 14.000 de euro de la Gucci, sunt primele care se vand, pentru ca in general sunt produse in serie foarte limitata, iar cei care le achizitioneaza pot fi astfel siguri ca fac parte din esalonul superior al consumatorilor de lux.

     

    In acest context, companiile fac eforturi sporite pentru a-si mentine cumparatorii, mai ales ca acestia nu mai sunt la fel de loiali ca pe vremuri. „Desi in ultima  vreme au aparut mai multi milionari ca niciodata, exista tot mai multe feluri in care isi pot cheltui banii“, spune Arnold Aronson, manager la firma de consultanta Kurt Salmon Associates si fostul CEO de la Sacks Fifth Avenue, magazin multibrand de produse de top. Iar consumatorii cer o departajare, care s-a transformat intr-un subiect aprins de discutie in interiorul grupurilor de lux.

     

    Cumparatorii nu sunt neaparat femei, pentru ca si barbatii cauta in aceeasi masura produse unicat. „Cred ca exista o piata pentru luxul extrem, nu numai in cazul hainelor de gala, dar si in ceea ce priveste linia sport“, declara la sfarsitul anului trecut Ermenegildo Zegna pentru International Herald Tribune, adaugand ca barbatii sunt la fel de entuziasmati de ideea de editie limitata ca si femeile. In acest context, costumele realizate la comanda revin in forta. In magazinele Armani, de exemplu, clientilor le este prezentata linia „Su Misura“, unde au de ales intre 220 de materiale diferite, 25 de modele de smochinguri si 120 de camasi. Un costum costa intre 1.600 si 3.000 de euro.

     

    La randul sau, in cadrul unei conferinte despre piata luxului, François-Henry Pinault, director executiv al grupului de lux Pinault-Printemps-Redoute, care detine branduri precum Balenciaga, Bottega Veneta sau Gucci, a prezentat strategia pentru acest an. Pinault a anuntat o departajare clara a doua clase de produse, cele pentru clientii aspirationali si cele destinate clientilor premium. Clienti aspirationali sunt considerati cei care au o avere de cel mult un milion de euro, iar din segmentul premium fac parte miliardarii. Cat despre luxul democratic, acesta nici nu a mai fost mentionat.

     

    Alte companii au incercat sa multumeasca ambele categorii si au dat gres. De pilda, Burberry Group a folosit tesatura sa emblematica pe orice marfuri, de la zgarda pentru caini la bandane, iar acum se lupta cu efectele unei expuneri prea mari.

     

    Dorinta consumatorilor de a avea produse unicat a devenit atat de mare, incat exista companii care au renuntat la gamele mai ieftine pentru ca le afectau imaginea. Asa au procedat bijutierii de la Tiffany, care la sfarsitul anilor ‘90 lansasera o colectie de bijuterii din argint. Colectia „Return to Tiffany“, care oferea bijuterii inscriptionate cu numele Tiffany pentru putin peste 100 de dolari (76 de euro) a fost un succes remarcabil. Chiar si Elle Woods, studenta interpretata de Reese Witherspoon in productia din 2001 „Blonda de la Drept“, isi accesoriza costumul de baie cu o bratara de la Tiffany si un colier asortat.

     

    Datorita acestei colectii, vanzarile Tiffany au crescut cu 67% in perioada de varf, din 1997 pana in 2001. Profiturile s-au dublat la 189,9 milioane de dolari (145 de milioane de euro), de la 72,8 milioane de dolari (55 de milioane de euro). Iar valoarea actiunilor a crescut cu 500% de la sfarsitul lui 1998 pana la finele lui 1999. Pana in 2003, argintul ajunsese sa reprezinte 31% din totalul vanzarilor Tiffany din SUA.

     

    In acea perioada, magazinele Tiffany erau dotate cu sonerii care sa alerteze clientii in momentul in care un vanzator devenea disponibil. Intreg personalul din sectiunea de diamante fusese transferat in partea in care se vindeau bijuterii de argint, iar Tiffany se transformase dintr-un templu al bijuteriilor de lux intr-un loc aglomerat care semana mai degraba cu un supermarket.

     

    Numai ca aceasta a ajuns o problema pentru managerii companiei, care erau constienti ca, desi bratara capatase mase de adepti, putea indeparta clientii fideli si conservatori ai brandului. Mai mult, ar fi putut afecta reputatia Tiffany ca brand de lux. „Numarul mare de clienti pentru produsele din argint reprezenta o amenintare fundamentala, nu numai pentru afaceri, dar si pentru brand“, declara anul trecut Michael Kowalski, CEO la Tiffany.

     

    Oficialii Tiffany au dezbatut luni intregi problema: daca fiecare fetita de 16 ani primeste o bijuterie de argint de la Tiffany, pana la urma isi va dori inelul de logodna tot de aici – sau daca adolescentii isi vor umple cutiile de bijuterii cu produse de la Tiffany, atunci cand vor imbatrani vor percepe brandul ca locul de unde si-au cumparat bijuteriile adolescentei. Toti erau constienti de beneficiile pe care le adusese linia respectiva de bijuterii si ca orice efort de a pune capat productiei ar putea afecta dramatic vanzarile.

     

    Pana la urma, compania a votat in favoarea pastrarii reputatiei de lux in sensul traditional, mai ales ca in cea mai mare parte a istoriei sale nici macar nu a produs bijuterii de argint. Astfel, in 2002, Tiffany a inceput o campanie agresiva de majorare a preturilor. In 2004, bratara „Return to Tiffany“ costa 175 de dolari (133 de euro), cu 30% mai mult decat in 2001.

     

    Iar nebunia dupa argint nu s-a potolit decat in al doilea semestru din 2004, cand compania a observat un declin al vanzarilor de bijuterii de argint, din cauza preturilor ridicate. Nu toti investitorii au fost multumiti de rezultat. „Daca Tiffany este considerata prea scumpa pentru achizitii mici, atunci clientii vor ocoli magazinele si atunci cand vine vorba de achizitii substantiale“, nota Adrianne Shapira, analist la Goldman Sachs, intr-o cercetare din 2004.

     

    Intre timp, compania a mers mai departe cu planul de a curta elitele: a introdus colectii mai scumpe, a reinventat magazinele si a lansat bijuterii tot mai scumpe, precum un inel cu un diamant roz de 2,5 milioane de dolari (1,9 milioane de euro). Magazinele au fost dotate cu o camera pentru prezentari speciale, unde clientii sunt serviti cu sampanie in timp ce probeaza produsele si cu o intrare secreta pentru cei care fac achizitii substantiale.

     

    Succesul noii strategii este inca subiect de dezbateri. Desi bijuteriile de lux au inlocuit gama accesibila de produse din argint, marjele de profit si pretul actiunilor inca nu au atins maximele din trecut. Cu toate acestea, se pare ca retailerii de lux prefera ca un singur Rolls-Royce pe zi sa se opreasca in spatele magazinului si sa aduca un client de elita decat invazii de sute de adolescenti pentru care „Breakfast at Tiffany’s“ este filmul de capatai.

  • TeleVitriol

    „Acid sulfuric“ este ultimul roman tradus la noi al lui Amélie Nothomb. O autoare belgiana foarte prizata in anii din urma si care la fiecare noua aparitie isi mai bifeaza in agenda personala o nevinovata intalnire cu succesul.

     

    Autoarea a placut intotdeauna publicului si criticii literare (la sfarsitul anului trecut, suplimentul „Le Figaro littéraire“ nu uita sa-i treaca ultimul roman printre cele mai semnificative sase titluri ale productiei de carte franceze pe 2006), dar n-a socat niciodata altfel decat prin niste, sa recunoastem, titluri rasunatoare: „Cosmetica dusmanului“, „Metafizica tuburilor“, „Igiena asasinului“, „Biografia foamei“. Acum, iata, s-a pregatit sa ne uluiasca si prin subiect. Ideea romanului ei vitriolant (singura, de altfel, spun carcotasii) este asocierea telerealitatii de factura Big Brother cu lagarele de concentrare de tip nazist.

     

    Nothomb inventeaza un camp concentrationar ticsit cu camere de luat vederi, in care putem contempla oroarea in direct. Deportatii sunt alesi la intamplare, iar pentru postura de kaporali-tortionari sunt alesi, pe criterii de inalta competenta in materie de sadism si cinism, tot soiul de candidati fara capatai, printre care si eroina povestii, tanara si netrebnica Zdena (care traieste si o istorie amoroasa cu Pannonique, o splendida detinuta cu studii universitare, ocazie cu care Nothomb reia problematica dominatiei in cuplu). Calvarul celor dintai este transmis la reality show-ul numit „Concentrare“, iar publicul are prilejul sa voteze in „favoarea“ celor care vor fi ulterior eliminati din concurs prin executare. Totul, desigur, cu mici intreruperi pentru publicitate. Crima, sperjurul, tortura, infometarea, umilinta sunt ingredientele de baza ale unui spectacol audiovizual pe care toata lumea il blameaza, dar pe care toti il privesc cu din ce in ce mai multa pofta.

     

    Presupunand ca mesajul (comparatia intre Shoah si show-ul TV, banalizarea raului) ar risca sa nu ultragieze indeajuns, revista Lire, in momentul in care a facut cronicile de intampinare ale cartii,  a contrapus opiniile divergente ale lui Baptiste Liger si Frédéric Beigbeder. Cel dintai  afirma ca romanul este absolut nul din punct de vedere literar si ideatic, cel de-al doilea, il lauda peste masura, incheind: „una dintre misiunile sale este sa anticipeze sfarsitul lumii. Pricep ca «Acidul sulfuric» poate fi detestat, dar sunt pentru existenta acestui tip de roman“.

  • Noutati

    Preistoria Dune

    Frank Herbert nu va putea fi vreme indelungata detronat din pozitia de pontif al SF-ului (care este din ce in ce mai mult o religie literara). Ciclul sau „Dune“ si lumea planetei desertice pe care a inventat-o, alaturi de universurile acvatice intesate de mutanti cu aspect odios si suflete lirice din trilogia „Pandora“, reprezinta niste conglomerate fictionale-reper, la care toti autorii de fantasy si de SF viseaza, dar pe care nimeni nu a izbutit sa le detroneze din inima publicului. Ca sa le consolideze si mai tare, dar si pentru a ostoi pofta de aventuri galactice in compania Atreizilor, fiul autorului, Brian Herbert, impreuna cu Kevin J. Anderson, au imaginat o continuare a epopeei „Dune“, dar nu in maniera in care ne asteptam, prelungind (deocamdata cu 800 de pagini) povestea de acolo de unde o lasase Frank, ci cu decenii inainte ca Muad’Dib (Paul Atreides) sa fi calcat pe solul planetei Arrakis.

     

    Brian Herbert, Kevin J. Anderson, „Dune – Casa Atreides“,

    Editura Tritonic, Bucuresti, 2007

     

     

    Chinta roiala

    Printre marii negociatori se vorbeste adesea de trei mari scoli de etica. Cea dintai este „Scoala de poker“, a doua este „Scoala idealista“, iar a treia este „Scoala pragmatica“. Stefan Prutianu remarca, nu fara regret, ca nimeni nu s-a gandit sa faca recurs la metafora sahului, atunci cand e vorba de profilul si de principiile scolilor de negociere: „Marturisesc ca pretuiesc puritatea de cristal a ratiunii jocului de sah. Sunt gata sa jucam o partida, undeva, candva. Totusi, atunci cand negociez, desi sunt un idealist pragmatic, prefer sa joc poker.“ Avand in mana o chinta roiala, evident. Acest volum care concepe negocierea in scopul armonizarii intereselor si care cuprinde tehnici si metode aplicabile in diverse tipuri de negociere foloseste pildele scolii de poker, fondata de Albert Z. Carr, potrivit careia orice conduita care respecta regulile este etica. Si care ingaduie inclusiv cacealmaua.

     

    Stefan Prutianu, „Antrenamentul abilitatilor de negociere“,

    Editura Polirom, Iasi, 2007

  • O ecranizare imposibila

    Kubrick a citit romanul si l-a considerat imposibil de ecranizat. Scorsese si Milos Forman au ajuns la aceeasi concluzie, dar asta nu l-a oprit pe neamtul Tom Tykwer sa adapteze pentru ecran „Parfumul“, bestseller-ul frumos mirositor al conationalului sau Patrick Süskind.

     

    Carte cu rasunator succes si in Romania, „Parfumul“ a fost adesea taiata de pe lista bestseller-urilor de ecranizat. Un motiv este si incapatanarea autorului de a refuza sa vanda drepturile de ecranizare, constient de dificultatile in a transpune pe pelicula universul olfactiv al celebrului si monstruosului sau personaj, parfumierul de geniu Jean-Baptiste Grenouille. In 2001 a vandut totusi drepturile pentru exorbitanta suma de zece milioane de euro. Jean-Baptiste Grenouille (Ben Whishaw) se naste in prima jumatate a secolului XVIII la Paris. Orfan si condamnat, in contextul vremii, la o existenta scurta si mizera, Grenouille (in franceza cuvantul inseamna „broasca“) supravietuieste numai datorita uimitorului sau simt olfactiv. Ducand o existenta mizera, Grenouille reuseste sa intre ucenic la Baldini (Dustin Hoffman), unul din maestrii parfumieri ai Parisului, pe care-l salveaza de la ruina cu ajutorul capodoperelor sale olfactive.

     

    Dar geniul flamand al lui Jean-Baptiste scapa de sub control dupa ce acesta intalneste o tanara fata al carei trup emana o fascinanta mireasma. Visul lui, acela de a crea mireasma perfecta, un elixir care sa-i permita seducerea oricarui om, da tagline-ul filmului – „traia ca sa gaseasca frumusetea, ucidea pentru a o poseda“ – si-l arunca pe personaj intr-o goana amorala care nu exclude crima. Caci mireasma perfecta este formata din mirosul trupurilor a 13 fecioare, atat de frumoase incat ii fac pe toti din jurul lor sa se indragosteasca instantaneu de ele.

     

    Iar orasul provensal Grasse, capitala mondiala a stiintei parfumeriei, il invata pe Grenouille metoda de a rapi parfumul tinerelor fete pe care le ucide. Acoperite cu un strat subtire de seu, trupurile acestora isi cedeaza pana si ultima particula mirositoare panzelor cu care Grenouille le infasoara, dupa care sunt parasite te miri unde, spre disperarea locuitorilor din Grasse. Dintre ei, negustorul Antoine Richis (Alan Rickman) este cel mai speriat, pentru ca frumusetea fiicei sale Laura (Rachel Hurd-Wood) e celebra in tot tinutul, iar inteleptul comerciant, singurul care intuieste intentiile misteriosului asasin, e sigur ca Laura e inclusa si ea in planurile lui. Intre cei doi se duce o lupta cu deznodamant neasteptat, la fel de neasteptat ca finalul expiator al filmului, care poate parea palid in comparatie cu impresionantele paragrafe de la finalul romanului lui Süskind.

     

    Ce e captivant  la „Parfumul“ este ca Tom Tykwer, cu efecte vizuale, o coloana sonora si o interpretare perfecta din partea cvasiincepatorului Ben Whishaw, reuseste imposibilul: o frumoasa ecranizare a unei carti de neecranizat. Tykwer, creatorul sprintenei Lola din „Run Lola Run“, dramuieste minutios melanjul de oroare si fascinatie pe care le exercita personajul lui Süskind, iar Ben Whishaw, la cei 26 de ani ai lui, e un actor suficient de complet ca sa nu se lase coplesit de rolul obsedatului taciturn, cu replici extrem de putine. Un lucru e clar: actorul britanic nu e genul care sa se lase dominat de un singur rol si cu siguranta va evada usor de sub presiunea lui Jean-Baptiste Grenouille, pe a carui psihologie a intuit-o extrem de exact.

     

    Prin urmare, fanii cartii lui Süskind, care au protestat rauvoitori la anuntul proiectului lui Tykwer, nu vor fi in niciun caz dezamagiti. Regizorul reuseste imposibilul in acest film, care-si conduce fidel spectatorul in universul special al lui Grenouille, ale carui puncte de reper sunt exclusiv mirosurile. Cu o coloana sonora extrem de complexa, compusa de insusi Tykwer, alaturi de partenerii sai din grupul electro Pale 3, Johnny Klimek si Reinhold Heil, si cu un buget de 50 mil. euro, „Parfumul“ este cel mai scump film produs vreodata de Germania. Si posibil ca filmul sa contina si una dintre cele mai socante scene incluse intr-un film german: sigur nu veti uita cu usurinta scena in care sute de personaje fac dragoste in piata din centrul orasului Grasse (de fapt piata muzeului in aer liber Poble Espanol din Barcelona).

     

    PERFUME: THE STORY OF A MURDER/PARFUMUL. R: TOM TYKWER. CU: BEN WHISHAW, ALAN RICKMAN, DUSTIN HOFFMAN, RACHEL HURD-WOOD, ALVARO ROQUE CORINNA HARFOUCH, PAUL BERRONDO. DIN 16 MARTIE

  • Tu inveti, eu te platesc

    Atunci cand vine vorba de instruirea propriilor angajati, multe companii aleg sa-i trimita la cursuri de MBA sau la diferite programe de training. Exista insa si companii care si-au creat propriile scoli de afaceri. Care e avantajul?

     

    In primul rand, asemenea cursuri pot rezolva o nevoie imediata a companiei, iar investitia se recupereaza destul de repede. Iar in conditiile in care piata fortei de munca este deficitara, companiile prefera sa-si aleaga viitorii angajati din randul studentilor sau al proaspetilor absolventi de facultate si sa-i creasca singure, pe principiul „juniorul e mai usor de modelat“.

     

    Fie ca se numesc academii, universitati, scoli de vara si asa mai departe, principalul lor scop este de a imbunatati cat de repede posibil competentele angajatilor. „Academiile interne sunt pachete integrate de cursuri prin care trec diverse categorii de personal ale unei companii, intr-o anumita perioada de timp. Sunt urmarite doar acele competente de care participantii au absoluta nevoie pentru a-si atinge obiectivele strategice de activitate“, confirma Madalina Popescu, general manager al Pluri Consultants Romania.

     

    Importanta pentru finantele firmei este posibilitatea de a amortiza repede niste cheltuieli care oricum sunt mai mici decat pentru cursurile deschise. In plus, pentru ca la curs participa doar angajatii aceleiasi companii, partea aplicativa a cursurilor are rezultate mai bune decat in cazul cursurilor deschise (cum sunt si cele de MBA) si apare si un efect de team building. „Companiile noi, cele in faza de crestere accelerata, cele care lanseaza in piata noi produse sau care isi schimba strategia comerciala trebuie sa investeasca in astfel de programe pentru a-si putea atinge obiectivele stabilite. Programele de MBA sunt elitiste, nu se adreseaza majoritatii. O companie care trimite un angajat la MBA face un act de motivare si nu urmareste neaparat un «return on investment». Deseori acesta nici nu apare, pentru ca participantii, cu orizontul recent largit, incep prin a-si cauta un alt job, la care inainte nu aveau acces“, sustine Madalina Popescu.

     

    Academii interne, spun specialistii de HR, sunt dezvoltate in momentul de fata de aproape toate multinationalele, companiile de distributie, de retail (unde sunt acum inca la inceput) sau din constructii. „Apeleaza la astfel de programe acele companii care vor realmente sa investeasca in cultura organizationala, pentru ca stiu ca astfel isi vor obtine mai usor profiturile scontate“, comenteaza Popescu.

    Academiile sau scolile de vara se adreseaza mai ales celor care sunt deja angajatii companiei, pentru ca rareori o mare companie investeste intr-un capital uman care nu ii apartine. Iar din programele care se adreseaza tinerilor absolventi, majoritatea sunt deja selectati, „programul de training fiind o ultima unealta de recrutare, de mare finete, de altfel, care le confirma statutul de angajati“, precizeaza reprezentantul Pluri Consultants.

     

    Cat de profitabil este un astfel de proiect? Costurile variaza in general intre 150 si 250 de euro pe zi pentru fiecare participant, in functie de locul de desfasurare a cursurilor si de alegerea trainerilor, iar recuperarea lor rapida, spune Popescu, depinde in mod esential de inteligenta cu care acele cursuri sunt gandite si adaptate, mai ales in partea de aplicatii practice, nevoilor companiei si pietei in care aceasta functioneaza.

    Lucian Mihai, trainer si consultant al Interact Development, considera insa ca nici nu se poate evalua clar cum se va recupera investitia, nici nu se poate garanta calitatea pregatirii prin astfel de mijloace. „O scoala de vara ofera posibilitatea companiilor de a-si promova imaginea, de a-si mari capacitatea de recrutare si de a-si implica angajatii in activitati care ii scot din rutina si pot fi un factor motivator. Dar exista si dezavantaje – costurile de timp, bani si resurse, nu exista o garantie a returnarii investitiei si exista un grad de amatorism in organizare si livrare“.

     

    MEDICAMENTE SI LECTII. La noi, cele mai multe companii care au scoli interne sunt mai ales din industria de farmaceutice. Cursurile sunt organizate mai ales vara, pentru ca, datorita sezonalitatii pietei, in aceasta perioada se inregistreaza o reducere a vanzarilor. „Companiile din farma investesc mult in training. Li se trage din tarile lor de origine, unde investitiile in cercetare/dezvoltare si in training sunt mai mari decat cele facute pe alte piete. Produsele din acest sector inglobeaza multa cercetare fundamentala, au un ciclu de viata cu o faza de lansare foarte lunga, ceea ce face necesare investitii mari“, explica Madalina Popescu.

    „Scoala de Afaceri GSK“ a fost lansata de GlaxoSmithKline inca din 2003, in parteneriat cu Ministerul Educatiei. „Ne-am dorit sa oferim proaspetilor absolventi de studii universitare ocazia de a intelege ce inseamna activitatea intr-o companie multinationala, in general, si ce presupune practic un job in marketing, vanzari, resurse umane, productie, finante ori comunicare“, spune Liana Rusu, manager de relatii publice GlaxoSmithKline. Scoala se adreseaza studentilor din ultimul an de facultate si absolventilor de studii universitare, indiferent de specializare. Cursurile au loc pe parcursul a doua saptamani si propun o parte teoretica, incluzand cursuri de vanzari, marketing, finante, resurse umane, dezvoltare organizationala, comunicare, si o parte practica, printr-o sesiune de prezentari de proiect (simulare de business). „Anual se investesc 100.000 de dolari pentru selectia si recrutarea participantilor, desfasurarea cursurilor si intalnirea absolventilor scolii din anii anteriori“, spune Claudia Dogaru, manager de dezvoltare organizationala al GSK.

    Profilul celor mai multi dintre admisii in program arata astfel: student cu medie generala de peste 9, care a beneficiat de burse sau schimburi de experienta la facultati din strainatate, a castigat premii in domeniul academic, s-a implicat in diverse proiecte universitare si extrauniversitare si cunoscator de limba engleza. „Scopul scolii nu este de a se constitui intr-un sistem de recrutare. Bineinteles insa ca oricine are sansa de a se angaja la GSK, daca exista posturi disponibile si daca acea persoana se potriveste profilurilor cautate. Domeniile in care am angajat absolventi ai scolii sunt vanzari, marketing si resurse umane“, a precizat Claudia Dogaru.

     

    Si Ozone Laboratories a lansat anul trecut Scola de Vara 4Success Team, ca parte a programului Ozone4Success, de sprijinire a initiativelor in domeniul formarii profesionale a tinerilor. Proiectul, lansat impreuna cu organizatia neguvernamentala Junior Achievement România (JAR), se adreseaza in mod special studentilor in anii terminali din facultatile de medicina, farmacie si economie, iar investitia anuala este de aproximativ 40.000 de euro. La prima editie au participat 60 de studenti (din 600 de cereri) care au fost grupati in 15 echipe formate din câte patru membri (doi studenti la economie, un student la farmacie si unul la medicina). „Au fost organizate sesiuni de training, team building si leadership, analiza pe probleme economice curente, studiile de caz si dezbaterile alternând cu sesiuni de leadership si management. Au participat traineri din domeniul universitar si din mediul de afaceri, dintre reprezentantii JAR si Ozone“, precizeaza Florentin Scarlat, corporate affairs director al Ozone Laboratories.

     

    La sfarsitul cursurilor, studentii primesc diplome de participare, iar echipa cu cele mai bune rezultate primeste o bursa la o scoala de vara din Europa. „In conditiile in care exista posturi libere in companie, iar studentii participanti au un profil corespunzator, oricare dintre participanti se poate angaja la Ozone. Cele mai cerute posturi/departamente in care vor sa lucreze sunt marketing, comunicare, promovare medicala“, spune Florentin Scarlat.

     

    Un program mult mai complex a fost lansat toamna trecuta de lantul de farmacii Sensiblu, detinut de A&D Pharma, cu o investitie de aproximativ 350.000 de euro. „Excelenta Profesionala Sensiblu“ cuprinde patru programe: Academia Sensiblu, Centrul de pregatire Sensiblu si Bursele sociale Sensiblu (adresate studentilor la farmacie – primul concentrat pe cursuri de comunicare) si Best of Sensiblu (un program adresat exclusiv angajatilor Sensiblu).

     

    Academia Sensiblu urmareste perfectionarea personalului de specialitate din farmacii. Pana la sfarsitul acestui an, peste 1.900 de farmacisti vor avea posibilitatea sa participe la 32 de seminarii de specialitate. „Toate seminariile vor fi sustinute de catre profesori doctori cu diferite specializari – boli infectioase, diabet, cardiovascular, terapia durerii. Cursurile vizeaza aprofundarea cunostintelor despre diverse probleme cu care se pot prezenta pacientii la farmacii, precum si efectele produselor farmaceutice asupra acestora“, spune Claudiu Opran, chief operation officer retail al Sensiblu.

     

    ASA CUM E LA EI. Aliz Kosza, CEO al Orkla Foods Romania, a fost la randul ei cursanta la academia interna a grupului norvegian Orkla, deschisa la inceputul anilor ’90 intr-un orasel de  langa Oslo. Acolo sunt instruiti in fiecare an in jur de 2.000 de angajati din filialele grupului din intreaga lume, cheltuielile de scolarizare pentru acestia ridicandu-se la 25 de milioane de coroane norvegiene (in jur de trei milioane de euro). Prima scoala de acolo, Brand Academy, a fost infiintata in 1993. Urmatoarele au fost Sales Academy, Management Academy, Business to Business Academy, Purchasing Academy si Orkla Mentor Program. „Academiile sunt importante si nu pot fi inlocuite cu programe externe de instruire, deoarece ele promoveaza modul de gandire si lucru al Orkla in domeniul marketingului, al vanzarilor si asa mai departe. Continutul cursurilor este normativ, iar studiile de caz discutate sunt modele de succes care s-au petrecut la Orkla“, spune Aliz Kosza.

     

    Fiecare filiala din lume face propuneri in functie de nevoile proprii. Pana acum, prin Academia Orkla au trecut 12 romani aflati in pozitii de middle si top management. Anul acesta au fost inscrise alte noua persoane. Acum doi ani, dupa ce a preluat conducerea Orkla Foods Romania, Aliz Kosza a urmat la Management Academy un curs pentru cei aflati in pozitii de top. „Centrul de training este intr-o superba cladire rustica, iar atmosfera este extraordinara. Ceea ce m-a impresionat foarte mult a fost diferenta de culturi si de abordari, in functie de specificul fiecarei piete. Eram un grup foarte international. Am avut colegi din Rusia, India, Germania, Portugalia“, isi aminteste Kosza. Anual, in centru predau sau sustin prelegeri in jur de 300-400 de lectori. Acestia sunt fie lectori externi, nume mari din lumea de business, fie lectori interni, oameni cu vechime in companie. Cursurile sunt finantate de compania-mama din Norvegia, iar filiala locala se ocupa doar de cheltuielile de transport si de cazare, atunci cand este cazul. „Beneficiile vin din faptul ca participantii afla cum Orkla actioneaza si rezolva anumite situatii, isi insusesc standardele si procedurile dupa care functioneaza compania. Foarte important este networkingul care are loc intre studenti. In afara experientelor diverse cu care intri in contact, se dezvolta foarte mult cultura de organizatie, fiecare se identifica cu acea filozofie comuna si atunci beneficiul este mult mai mare decat in cazul unor cursuri deschise“, este de parere Aliz Kosza.

     

    SPECIFIC LOCAL SI FOARTE LOCAL. Producatorul de tevi Tenaris Silcotub si-a dezvoltat anul trecut propria scoala, de fapt un fel de filiala locala a scolii interne initiate de actionarul companiei, grupul italian Tenaris. Industrial School, componenta a Tenaris University, are o serie de programe de instruire specifica pentru sectoarele tehnice si de productie. Primul curs s-a tinut in noiembrie, la Cluj-Napoca, iar incepand de anul acesta, compania intentioneaza sa organizeze cursuri de doua ori pe an, primavara la Bucuresti si toamna la Cluj.

     

    In România, programele de instruire vizeaza doua categorii diferite de cursanti: studenti, in cadrul parteneriatelor stabilite cu universitatile tehnice din România, si angajati ai companiei. Cursul de anul trecut a fost organizat in colaborare cu Universitatea Tehnica Cluj-Napoca si Universitatea Politehnica Bucuresti si a constat intr-un pachet de cursuri cu teme diverse, de la producerea otelului pâna la laminarea tevilor la cald. „Cheltuielile aferente instruirii (cazare, transport, masa, logistica pentru desfasurarea cursurilor) sunt suportate integral de catre Tenaris. Prin intermediul acestor cursuri dorim sa oferim viitorilor ingineri nu numai o pregatire teoretica, ci si baza practica pentru adoptarea celor mai bune decizii privind cariera lor in domeniul industrial“, declara Miguel Saralegui, director de resurse umane al Tenaris Silcotub.

     

    Notiunea de interes local in recrutare a inteles-o bine producatorul de ciment Holcim, care a lansat inca de acum trei ani la Alesd o scoala postliceala de tehnicieni in industria cimentului. Scoala se adreseaza absolventilor cu diploma de bacalaureat din orasele unde compania are fabrici de ciment (Turda, Câmpulung si Alesd), iar cursurile sunt organizate in colaborare cu liceul „Alexandru Roman“ din Alesd. Procesul de recrutare a tinerilor are loc vara, din doi in doi ani. Pentru cele 15 locuri oferite, in 2004 au candidat 25 de tineri, iar in 2006, 45.

     

    „La terminarea cursurilor, tinerii vor fi calificati pentru pozitia de tehnicieni in industria cimentului, primind un certificat recunoscut de Guvern, dar au si posibilitatea de a ocupa posturile vacante din companie“, spune Luminita Oprea, manager de comunicare al Holcim Romania. Elevii sunt pregatiti pentru a putea lucra in orice departament, iar in al treilea an de pregatire, toti sunt angajati pe o perioada determinata in cadrul Holcim. Daca rezultatele lor sunt bune, pot ramane pe mai departe angajati in companie.

  • Noi si-ai nostri

    Consultantii enumera cateva avantaje ale unei scoli interne organizate de o companie pentru angajatii sai.

    • compania realizeaza o programa specifica nevoilor sale;
    • cursurile includ o parte practica adaptata specificului companiei;
    • se poate face un control direct al felului cum evolueaza performanta angajatilor;
    • pe langa transferul de cunostinte, se asigura o transmitere a valorilor si a strategiei companiei;
    • se asigura un grad mai mare de retentie a personalului, in comparatie cu participarea la un MBA organizat de o terta parte;
    • compania poate selecta singura formatorii, in functie de experienta lor, de abilitati si de potrivirea cu valorile companiei.

  • Mai mult decat benzina la pompa

    Divizia de downstream a Rompetrol a pus in planurile pentru acest an nu numai deschiderea de noi benzinarii, ci si intrarea cu un pas in zona clasica de retail, prin deschiderea unor minisupermarketuri in Bucuresti.

     

    Conceptul de minisupermarket pe care il proiecteaza acum divizia de retail a companiei controlate de Dinu Patriciu (Rompetrol Downstream) inseamna magazine care sa includa atat varietatea oferita de un supermarket obisnuit, dar si cumulul de servicii pe care e capabila sa le ofere o benzinarie modernizata. „In Bucuresti avem un plan foarte ambitios – in special si initial pentru zona Otopeni – si anume sa dezvoltam zona de proximitate a businessului“, spune Adrian Volintiru, director financiar al Rompetrol Downstream.

     

    Adrian Volintiru precizeaza ca proiectul este momentan in lucru, dar ideea de baza este ca vor incerca o redimensionare a magazinelor Hei! (magazinele de proximitate prezente in benzinariile Rompetrol), la care sa fie atasate statii mobile de carburanti. „Ne gandim la o suprafata mai mare – eventual pana la dimensiunea unui magazin gen Mega Image – (care are aproximativ 1.000-1.500 mp – n.red.), dar depinde de zona si de dimensiunea terenului pe care il avem“, spune Volintiru.

     

    Ideea de a intra pe piata de retail a venit din cresterea de la an la an a vanzarilor din magazinele benzinariilor, si aceasta nu numai la Rompetrol, ci si la Petrom, OMV sau MOL. Cu doi ani in urma, un magazin de benzinarie aducea pana la 10% din veniturile unei statii, dar sfarsitul anului trecut a adus si vanzari de peste 30% din produse non-core business. „Produsele integrate atrag“, spune Volintiru, care considera ca trebuie sa intre pe aceasta piata inainte sa prinda elan tendinta inversa – e vorba de retailerii mari care ataseaza statii de carburanti magazinelor lor (proces care deja se intampla, Carrefour Militari avand o statie de carburanti unde se vand produse Rompetrol).

     

    Dar nici varianta de a atrage un mare lant de retail pentru a opera aceste magazine nu este exclusa: „Pana acum s-a preferat solutia in-house, dar este in studiu si varianta unui contract de operare cu un retailer. In momentul acesta, avem un plan foarte mare de rationalizare a businessului, care cuprinde si ideea asta“, mai spune Adrian Volintiru.

     

    Statiile mobile pe care compania vrea sa le ataseze magazinelor vor face parte din proiectul de lansare pe piata in acest an a minim 600 (maxim 1.000) de astfel de statii mobile. Pana acum, compania are cinci astfel de statii mobile, care nu au nevoie de personal (clientii platesc cu cardul), prima dintre ele fiind lansata in vara anului trecut, in urma unei investitii de 232.000 de dolari (181.000 de euro) – costuri ce au inclus constructia, echiparea si proiectarea.

     

    Pe langa statiile mobile, compania pregateste lansarea in acest an a 30 de benzinarii clasice. „Cele mai importante proiecte pentru deschideri se refera la cresterea pe Bucuresti“, spune Adrian Volintiru. Nu e vorba de centrul orasului, unde constructia de noi benzinarii nu mai este permisa: „Avem in pregatire benzinarii in mai multe locuri, nu neaparat spre extremele orasului, dar nici in inelul central. Dar in Baneasa, in Aviatiei sau la stadionul Lia Manoliu, de exemplu, sunt zone unde avem teren si putem deschide, iar o parte dintre acestea sunt deja in constructie“.

     

    Trei variante de teren pentru viitoare proiecte ale Rompetrol nu vor mai prinde contur, deoarece saptamana trecuta, Consiliul General al Primariei Bucuresti a respins un proiect de asociere incheiat inca din 2000 intre municipalitate si Rompetrol, care prevedea o „asociere in vederea construirii unor benzinarii“. Proiectul propunea ca Rompetrol Downstream sa primeasca trei terenuri in Bucuresti (situate unul pe Splaiul Unirii, unul in Drumul Taberei si altul pe soseaua Antiaeriana) pe care sa construiasca benzinarii, iar compania lui Dinu Patriciu sa plateasca 30.000 de dolari anual pentru folosirea acestor terenuri. Proiectul a fost respins, pentru ca alocarea acestor terenuri pentru constructia de benzinarii intra in conflict cu legislatia europeana, care prevede interzicerea constructiei de benzinarii in centrul oraselor, dar si concesionarea de terenuri de catre primarii in asemenea scop. O hotarare a Primariei, care a adaptat in fapt reglementari ale UE, a pus punct de la 1 ianuarie constructiei de benzinarii in zonele centrale. Piedica pusa doritorilor care ar fi vrut sa intre pe piata centrala a Capitalei (dar si a oraselor din tara, care se vor adapta si ele in curand acelorasi reguli) s-a transformat insa intr-o mina de aur pentru cele cinci retele de benzinarii care isi impart cele 40 de statii situate in inelul central al Bucurestiului.

     

    Cei cinci – Petrom (21 de benzinarii), OMV (6), LukOil (6), MOL (5) si Rompetrol (2) – detin, asadar, suprematia pe distributia de carburanti in centrul Capitalei. Ei pot acum sa isi modernizeze benzinariile pe care le au aici, dar nu si sa le extinda sau sa construiasca altele, dupa cum spune hotararea Primariei. In zona II a Capitalei (mai precis intre limita zonei I si limita intravilan delimitata in 1998) se vor putea construi benzinarii cu maximum 4 pompe de distributie, cu sau fara cladiri auxiliare (magazine, spatii de cazare, spalatorii de masini, ateliere de reparatii pentru autovehicule, parcaje), iar in zona III se vor putea construi benzinarii fara restrictii la numarul de pompe.

     

    Din moment ce nu se mai pot construi altele noi, vinderea benzinariilor existente aproape nu are pret, dat fiind ca atat terenul pe care sunt amplasate, cat si existenta lor in sine in zonele respective cantaresc mult mai mult decat o benzinarie de pe un drum national sau chiar dintr-un cartier limitrof. Numai ca eventualele tranzactii cu astfel de active vor intarzia sa apara, dupa cum spun operatorii, pentru ca nici unul din ei nu are de gand sa vanda.