BusinessMagazin

Blog

  • CAT COSTA FAIMA

    Strategiile de promovare a marcilor istorice difera, in functie de posibilitatile financiare ale companiilor producatoare. Publicitatea la valoare de rate-card, conform informatiilor Alfacont Mediatrack, oscileaza intre zero si 16 milioane de euro.

     

    Marca

    2004 (mii euro)

    2005* (mii euro)

    Arctic

    6.620

    2.500

    Borsec

    3.665

    2.270

    Carpa}I

    0

    4

    Dacia

    4.122

    6.158

    Dero

    9.795

    9.318

    Farmec

    48

    27

    Gerovital

    257

    90

    Ursus

    16.145

    15.233

     

    *ianuarie – octombrie; SURSA: ALFACONT MEDIATRACK

  • Betie in stil britanic

    E demult cunoscuta pasiunea britanicilor pentru alcool si convingerea lor ca pentru cei mai inhibati, bautura e un preludiu esential pentru relaxare si amuzament. Piesele lui Shakespeare sunt doldora de personaje care sunt cele mai amuzante, mai dragute si mai seducatoare cand sunt cherchelite.

     

    Dar britanicii sunt la fel de renumiti si pentru tendinta lor de a aluneca pe nesimtite de la chercheleala la harta, exagerand si purtandu-se prosteste. Asta ii deosebeste chiar si de omologii lor in ale bautului din nordul Europei si da batai serioase de cap celor din serviciile medicale si agentilor de politie care sunt nevoiti sa aiba de a face cu afectiuni datorate consumului de alcool, rani si crime. Problema se datoreaza in parte si faptului ca in pub-urile britanice – care tin acum deschis pana mai tarziu gratie unei legi recente – bautura nu e o completare in stil continental a unei mese sau a unei conversatii, ci un scop in sine.

     

    „Nu-l vei gasi pe Sartre intr-o cafenea englezeasca din doua motive“, spunea Jeremy Paxman in cartea sa „Englezii“, citat de scriitorul George Steiner: „1) Nu exista un Sartre si 2) Nu exista cafenele“. Atitudinea confuza a natiunii in privinta bautului, obiceiul de a o ridica in slavi si de a o huli apoi, au devenit evidente recent, cand Charles Kennedy, jovialul lider al Partidului Liberal Democrat, a demisionat de la sefia formatiunii sale dupa ce a recunoscut ca este alcoolic.

     

    Desi el pretindea ca s-a vindecat, colegi de-ai sai de partid spuneau ca problemele cu bautura i-au afectat intr-atat prestatia politica incat si-au pierdut increderea in el. La cateva dezbateri parlamentare cheie, spre exemplu, Kennedy pur si simplu nu a aparut, silindu-si consilierii sa-i tina locul. Ar mai putea fi enumerate un discurs dezastruos, cu transpiratii, la o conferinta a partidului, un esec la London School of Economics si un moment jenant, cand a dat unui reporter care ii punea intrebari elementare raspunsuri aproape incoerente. De fiecare data consilierii lui au dat vina pe oboseala sau pe boala pentru a-i justifica purtarea.

     

    Problema lui Kennedy nu era alcoolul in sine, ci incapacitatea sa de a functiona cum trebuie cand se imbata. Scena politica a Marii Britanii e plina de barbati care au baut si s-au mandrit cu asta. William Pitt cel Tanar* bea cu placere o sticla sau trei de vin de Porto in fiecare zi. Alan Clark, ministru si „bon vivant“ in cabinetul Thatcher, spune in memoriile sale cum, dupa ce a baut trei sticle de vin cu un prieten, s-a pomenit „sarind pasajele mai incalcite“ ale unui discurs pe care partidul il mandatase sa il prezinte in parlament.

     

    „Citeam textul in mare viteza“, scrie el, cu oarecare mandrie. „Uneori dadeam cate doua pagini deodata, alteori chiar trei.“ Cu toate ca un coleg de legislativ l-a admonestat pentru „starea in care era“ (a-l acuza pe un coleg de parlament ca ar fi baut este considerat nepoliticos, iar a-i spune de la obraz ca „nu e treaz“ a fost interzis, se spune, din 1945), Clark si-a pastrat mandatul. Churchill isi incepea fiecare zi cu un whisky cu sifon; „a trecut prin razboi pe coama unui val gigantic de sampanie si coniac“, scria Ben Macintyre in The Times.

     

    Bautura a avut un rol semnificativ si in viata lui George Brown, ministru de externe laburist din anii ‘60, despre care se spune ca la o receptie in Peru s-a indreptat, impleticindu-se, spre un barbat imbracat intr-o roba rosie pentru a-l invita la dans. Dar n-a fost sa fie. „In primul rand esti beat“, se spune ca i-ar fi raspuns oaspetele. „In al doilea, acesta nu este un vals, e imnul national al statului Peru. Si trei, eu nu sunt femeie; sunt arhiepiscop de Lima.“

     

    Pentru britanici, alcoolul e un relaxant, un emolient, un sprijin, o scuza. In cartea sa „Observatii asupra englezilor“, antropologul social Kate Fox sustine ca bautura nu-i transforma pe englezi in huligani respingatori, ci mai degraba le permite sa isi exprime caracterul huliganic latent: cu alte cuvinte, beau ca sa aiba voie sa se poarte urat.  „Dand vina pe bautura, noi eludam intrebarea – destul de inconfortabila – de ce englezii, admirati in general pentru curtoazia si retinerea lor, sunt renumiti si pentru badarania si violentele lor“, scrie Fox.

     

    Boacanele i-au facut celebri in toata Europa, de la orasele din nord, unde britanici afumati bine se dau in stamba in cate un weekend al burlacilor si pana la statiunile din sud, unde tinerii vin pe bani putini si ii oripileaza pe localnici cu bataile, vandalismul si exhibitionismul lor. Toamna trecuta, cand echipa de cricket a Angliei a invins Australia in turneul „The Ashes“, jucatorii s-au lansat intr-o orgie bahica de 36 de ore.

     

    Freddie Flintoff, vedeta turneului, s-a laudat fata de „The Sun“ despre cum „am baut, si am baut, si am baut“, vorbind pe postul national de televiziune impleticit si porcos, cu ochii injectati si clatinandu-se. Un coleg de echipa a venit cu sticla in mana chiar pe scena unde s-au decernat medaliile; despre un altul se spune ca a vomat in baia premierului in timpul unei receptii la resedinta din Downing Street 10.

     

    Intr-un articol aprobator in „The Daily Star“, Michael Booker spune ca echipa de cricket urmeaza traditia britanicilor, care „mai gusta cate un serbet cand si cand“. Cu toate ca excesul de alcool nu este recomandabil in toate ocaziile, adauga Booker, „cateodata tot ce-ti doresti – si doamna Booker ma va taxa pentru asta – este cate o bauta strasnica de o zi si o noapte“. De atunci, echipa de cricket a pierdut aproape toate meciurile. Dar in acel moment fulgerator de glorie bahica a demonstrat ca in Anglia nu conteaza cat de mult bei, atata timp cat iti faci treaba.    

     

     

    Traducerea si adaptarea Mihai Mitrica

    *Politician britanic Si premier al Marii Britanii. A fost supranumit „cel tanar“ pentru a fi deosebit de tatal sau, William Pitt cel Batran, care a condus si el Marea Britanie din functia de premier.

  • De Hoop Scheffer: Securitatea energetica, domeniu de interes pentru NATO

    În opinia lui Jaap de Hoop Scheffer, consultarile politice din cadrul NATO ar trebui extinse de la Balcani si Afganistan pentru a cuprinde Africa si Orientul Mijlociu, dar si securitatea energetica.

    El aminteste ca, în Conceptul Strategic al NATO este inclusa si protejarea liniilor de alimentare vitale ca fiind una dintre problemele critice pentru securitatea membrilor organizatiei.

    "În prezent, din motive evidente, inclusiv posibilitatea ca teroristii sa atace resursele noastre energetice, este rezonabil ca aliatii sa discute acest aspect", a afirmat Scheffer.

    Printre celelalte subiecte abordate de secretarul general se numara noile categorii de misiuni ale NATO, dobândirea capacitatii operationale depline a Fortei de Reactie NATO, mecanisme mai bune de finantare a operatiunilor, construirea unui parteneriat strategic si pragmatic cu UE si dezbaterea acestor chestiuni la summitul NATO de la Riga, din noiembrie.

    De Hoop Scheffer considera misiunea NATO în Afganistan un exemplu al transformarilor suferite de Alianta în scopul de a raspunde provocarilor secolului 21. El s-a referit la extinderea zonei de actiune a organizatiei în afara Europei, plasarea luptei împotriva terorismului printre misiunile sale principale, proiectarea si sustinerea unor forte dincolo de aria traditionala de operatii.

    Responsabilul NATO subliniaza, în continuare, ca Forta de Raspuns NATO (NRF) este "un bun militar esential" si a promis ca va face tot posibilul pentru a fi capabil sa anunte, la Riga, ca aceasta este deplin operationala, dupa testele ce se vor desfasura în vara.

    În legatura cu NRF, secretarul general aminteste ca exista o grava problema de finantare, pentru ca, în prezent, statele care participa la misiunile Fortei de Raspuns trebuie sa si plateasca, fapt care se poate dovedi disuasiv.

    Jaap de Hoop Scheffer insista ca este nevoie de mai multa solidaritate în finantarea operatiunilor NATO.

    Pe de alta parte, Scheffer subliniaza ca NATO "nu este politistul lumii", dar pledeaza pentru parteneriate si legaturi cât mai strânse cu tari care sunt dispuse sa apere aceleasi valori ca si Alianta Nord-Atlantica, fie ele Austria sau Finlanda (tari neutre), Armenia, Kazahstan, Australia, Noua Zeelanda, Coreea de Sud sau Japonia.

    În final, secretarul general NATO recunoaste ca, pentru numeroase tari, perspectiva intrarii în NATO a fost un stimulent pentru reforme si a cerut ca, în momentul în care tarile aspirante la statutul de membru NATO se dovedesc pregatite, ele ar trebui acceptate în organizatie, referindu-se în special la Balcani.

     

    (Corespondenta de la trimisul MEDIAFAX la Munchen, Alexandra Babiciu)

  • DRUMUL SPRE EURO

    1972 Tarile Comunitatii Economice Europene lanseaza Cooperativa Europeana Monetara (cunoscuta drept „sarpele monetar“, in cadrul caruia monedele fluctueaza unele in raport cu celelalte intr-o marja prestabilita), ca o incercare de a limita fluctuatiile valutare. Marea Britanie participa timp de 6 saptamani la sistem.

     

    1974 Cooperativa monetara este abandonata, in contextul crizei petrolului.

     

    1979 Lansarea Mecanismului Ratelor de Schimb (Exchange Rate Mechanism), ca  o noua incercare de a limita fluctuatiile valutare intre statele membre. Este creata unitatea monetara europeana, Ecu.

     

    1988 Primul plan al Uniunii Monetare Europene, in trei faze, conceput de Jacques Delors.

     

    1990 Marea Britanie se alatura ERM.

     

    1991 Semnarea Tratatului de la Maastricht, care stabileste termenii uniunii monetare si angajeaza toate tarile membre, cu exceptia Marii Britanii.

     

    1992 Danemarca respinge Tratatul de la Maastricht, Franta il aproba cu o majoritate stransa. Atacurile speculative pe pietele valutare determina Marea Britanie sa paraseasca ERM.

     

    1994 Atacurile speculative determina suspendarea ERM, urmata de relansarea lui intr-o forma mai putin restrictiva. Ia fiinta Institutul Monetar European, precursorul Bancii Centrale Europene.

     

    1995 Summit-ul de la Madrid stabileste ca noua moneda europeana se va numi euro.

     

    1998 Unsprezece tari convin sa adere la moneda unica la 1 ianuarie 1999. Banca Centrala Europeana este infiintata la Frankfurt. La 31 decembrie, cursurile de schimb ale celor 11 monede din zona euro sunt fixate definitiv in raport cu euro.

     

    1999 Euro incepe sa functioneze ca moneda in tranzactiile care nu implica numerar. De la un curs de 1,17 dolari la lansare, euro scade pe tot parcursul anului, ajungand in decembrie sub 1 dolar.

     

    2000 Danemarca respinge prin referendum aderarea la uniunea monetara.

     

    2001 Grecia devine al 12-lea membru al zonei euro.

     

    2002 Sunt introduse in circulatie monedele si bancnotele euro. Dupa o perioada de circulatie in paralel, la 1 martie euro devine singura moneda acceptata in cele 12 tari membre.

     

    2003 Suedia respinge prin referendum aderarea la uniunea monetara.

  • UNIUNI MONETARE

    Proiectul euro nu e decat unul dintr-o serie de tentative de armonizare monetara, legate mai mult sau mai putin de o intentie de unificare politica. 

    • Zollverein, uniunea vamala creata treptat, in secolul al XIX-lea, intre statele Confederatiei Germane. Este un exemplu bun pentru felul cum o uniune economica faciliteaza trecerea la uniunea politica. Inceputa in 1818, ajunge la standardizarea sistemelor monetare, de masuri si greutati. In 1876, la cinci ani dupa unificarea Germaniei, Banca Prusiei devine Reichbank, banca centrala care va emite moneda nationala, Reichsmark – marca germana.
    • Uniunea Monetara Latina Franta initiaza in 1865 o uniune monetara cu Belgia, Italia, Elvetia si Grecia. Monedele de aur si argint emise de fiecare tara au inceput sa circule liber pe teritoriul celorlalte. Presiunile legate de razboi si discrepantele intre valoarea aurului si cea a argintului au dus la destramarea uniunii in 1927.
    • Uniunea Monetara Scandinava In 1870, Suedia, Danemarca si Norvegia au initiat o uniune similara, folosind ca unic etalon aurul. Din aceleasi cauze ca si Uniunea Latina, proiectul a esuat in 1924.
    • SUA, cea mai cunoscuta federatie din lume, nu au avut moneda unica pana la razboiul civil din 1863: desi a existat o banca centrala inca din 1791, bancile statelor au emis monede proprii; pe la 1860 circulau in SUA peste 10.000 de tipuri diferite de bancnote. Rezerva Federala in forma ei actuala incepe sa functioneze abia din 1914.

  • Girafa supraincalzita

    Marturisesc ca n-am avut, personal, nici un fel de incredere in raportarile oficiale statistice.Cresteri economice care mi se pareau prea mari, productii agricole care mi s-au parut umflate, totul pe fondul nativ al taranului care vedea girafa si exclama ca nu crede.

     

    Nici macar discutia, nu foarte veche, cu Hostiuc, pe atunci ditamai redactorul-sef de Ziar Financiar (intre timp a avansat) – intr-o seara in care n-aveam ceva mai bun de facut decat sa analizam relansarea economica a Romaniei – nu m-a convins, cu toate ca omul a fost destul de increzator in capacitatea economiei romanesti de a dudui.

     

    Pana la urma m-au invins. Au contribuit toate stirile pe care le-am citit si care vorbesc de cresterea in special a consumului, de castiguri sau cifre de afaceri sporite, de numarul mai mare de masini vandute, de expansiunea creditelor acordate de banci.

     

    Iar in momentul in care m-am surprins explorand piata pentru un credit bancar mi-am dat seama ca am capitulat definitiv: iata, sunt pe cale sa devin un pion al consumului, deci exist, si daca au izbutit sa ma scoata din amorteala, inseamna ca lucrurile se misca, intr-adevar.

     

    Cornitele girafei mele le-a pus premierul Calin Popescu Tariceanu, care evidentia recent pericolul supraincalzirii economiei romanesti. Nu a facut-o pentru prima oara si nu este primul care atrage atentia asupra acestui risc, au mai facut-o si cei de la Moody’s, si cei de la FMI. N-as mai insista asupra cauzelor care au generat aceasta situatie- cresterea puterii de cumparare, a consumului si a importurilor si nici asupra pericolelor, cum este cel al cresterii inflatiei sau cel al adancirii deficitelor.

     

    Ce mi se pare important in acest moment este nevoia de reforma profunda, de eliminare rapida a problemelor economiei romanesti – mari entitati de stat consumatoare de resurse, obiceiul de a consuma mai mult decat de a produce. Este un loc comun deja ce spun, nevoia de reforma tot o repeta o multime de insi in tara asta. Dar cel putin la fel de multi insi, daca nu cumva mai multi, nu fac nimic.

     

    In urma cu cativa ani un oficial guvernamental imi marturisea ca s-a confruntat cu o problema ciudata. Era perioada in care se aplica reforma mineritului romanesc, disponibilizarea minerilor era in prim-plan iar ortacii se inghesuiau la plati compensatorii in numar mai mare decat cel luat in calcul de autoritati. Reactia unui angajat al unei institutii financiare internationale a fost oarecum copilareasca: „hai sa-i disponibilizam pe toti, sa vedem ce se intampla“. 

     

    Acum ma simt tentat si eu sa spun: hai sa lasam lucrurile asa, sa vedem ce se intampla? De perioade faste in economia romaneasca nu prea imi aduc aminte, si daca e sa luam in calcul un sondaj al agentiei pentru IMM, 65% dintre intreprinzatori apreciaza ca mediul de afaceri este mai bun in prezent fata de perioada similara a anului trecut. Un impact major pare sa fi avut cota unica de impozitare, evidentiata de 82% drept prima in ierarhia evolutiilor pozitive. Urmeaza accesul mai facil la sursele de finantare (71%) si cresterea vanzarilor (64%). In acelasi timp se pastreaza un nivel relativ redus al ingrijorarilor legate de integrarea in Uniunea Europeana si de efectele concurentei.

     

    Daca tot sunt asa de incalziti, de ce i-am raci? Argumentul pro: exemplul Chinei. De circa trei ani, periodic, apar ingrijorari legate de supraincazirea economiei chineze, iar autoritatile anunta ca vor aplica masuri de limitare a cresterii economice.

     

    In primul trimestru al anului, o crestere de peste noua procente a Produsului Intern Brut indica un esec al politicilor de control a economiei. Secretul chinezilor sta in intrarile masive de capital strain, mai mari cu 22% fata de anul trecut.

     

    Argumente contra: riscul unei crize majore a economiei romanesti. Cresterea economica romaneasca este in cea mai mare masura efectul cresterii consumului, pe fondul aprecierii leului.

     

    Exista in aceasta ecuatie necunoscuta cursului de schimb. Posibilitatea aprecierii leului pana la un nivel – masa critica care sa duca, pe un fond speculativ, la o explozie a valorii devizelor straine. Masina pe care ati cumparat-o in euro, dar pe care o platiti in lei la un nivel convenabil de curs ar putea deveni peste noapte nepermis de scumpa. In mare, aproximativ acesta ar fi scenariul si pentru ansamblul economiei romanesti – valoarea masinii reprezentand in acest caz valoarea deficitelor.

     

    Intre entuziasm si pesimism, ramane necesitatea eficientizarii economice, a cresterii de productivitate si a atragerii de investitii. Pentru ca si romanii din strainatate isi vor atinge in curand limitele, daca nu au facut-o deja iar privatizarea este pe terminate, astfel incat miza trebuie sa se mute de pe plusurile de intrari de valuta din cele doua canale pe altele, cel al investitiilor straine fiind cel mai evident.

     

    Vreti un sfat cuminte? Consumati cat mai aveti timp. Dar daca si peste doi ani la CFR administratia si sindicatele se vor certa pe salarii, aveti grija sa va puneti obiectele consumului la adapost.

  • Dragoste si siliciu

    La inceputul deceniului sase al secolului trecut scriitorul italian Dino Buzatti („Desertul tatarilor“) prezenta o tulburatoare poveste de dragoste sub forma unui miniroman intitulat „Marele portret“. In esenta este vorba de crearea unui echivalent al unui creier uman dintr-un supercomputer.

     

    Buzatti si-a inzestrat creatia cu personalitatea unui femei, ba chiar si cu capriciile acesteia. Pentru ca tehnica de atunci nu lasa sa se intrevada miniaturizarea de acum, computerele necesitand suprafete extrem de mari si conditii speciale de clima pentru functionare, si in fond pe Buzatti nici nu-l interesau prea mult aspectele tehnice, a iesit o faptura gigantica cu suflet de Julieta. Povestea sfarseste tragic, femeia electronica se indragosteste de creatorul ei, dar lipsa unui trup si a cailor fine de comunicare care inseamna dragostea o imping la sinucidere.

     

    Absolut nebagata in seama intr-o Romanie mai preocupata de criza ostaticilor din Irak si de situatia europeana, o stire de la inceputul saptamanii trecute m-a facut sa imi aduc aminte de povestea lui Buzatti.

    International Business Machines (IBM) a incheiat un acord de colaborare cu o echipa de cercetatori elvetieni pentru a crea primul model de creier artificial.

     

    Cercetatorii spera ca modelarea creierului la nivel celular va oferi noi perspective asupra functionarii celui mai complex organ al corpului uman.  Scopul imediat este acela de a modela neocortexul, care reprezinta 85% din masa creierului uman si care detine centrii vorbirii, ai capacitatii de invatare, ai memoriei si ai gandirii complexe.

     

    Extinzand munca si asupra altor zone ale creierului, cercetarorii spera sa obtina, in cele din urma, un model artificial al creierului uman, care sa functioneze cu ajutorul computerului. Henry Markram si echipa sa de la Ecole Polytechnique Federale de Lausanne din Elvetia vor utiliza, in urmatorii doi ani, computerul Blue Gene al IBM pentru a crea un model functional tridimensional al neocortexului. Markram a precizat ca proiectul este unul dintre cele mai ambitioase din domeniul neurologiei, intrucat exista sute de mii de parametri care trebuie luati in calcul.

     

    Sistemul Blue Gene care va fi instalat la universitatea de la Lausane va functiona cu o viteza maxima de cel putin 22.800 de miliarde de operatiuni cu virgula mobila pe secunda, echivalentul a 22,8 teraflopi. In urma cu cinci ani, nici un computer din lume nu putea depasi un teraflop. Dar, dincolo de puterea de calcul, nuanta putin inspaimantatoare a stirii este chiar ceea ce intentioneaza sa faca cercetatorii.

     

    Priviti-va calculatorul: este o masina inteligenta? Nu, si prin grija domnului Bill Gates poate sa si greseasca. Dar poate fi asemuita cu o celula, cu un neuron. Este legat la Internet? Atunci face parte dintr-un sistem de milioane de neuroni. Firele de cupru si curentul care circula prin acestea este sistemul lor sangvin. Ce le deosebeste de noi sunt lipsa sentimentelor (cu toate ca pe al meu il banuiesc cel putin ca avand nuante subtile de umor, atunci cand nu e rau de-a binelea), dar si lipsa nevoii de odihna.

     

    Ce le-ar mai lipsi ca sa devina constiente? Poate nu au ajuns la „masa critica“ necesara. Poate ca odata conectat la Internet, creatia cercetatorilor de la IBM si ai universitatii din Lausanne va oferi bestiei puterea sa se trezeasca. O sa spuneti ca bine, dar putem sa le scoatem din priza! Oare?

     

    Demersul elvetiano-american nu este singular. Jeff Hawkins, omul care a inventat Palm Pilot-ul, vrea sa construiasca computere care sa gandeasca la fel ca si creierul uman. Pentru aceasta a infiintat o companie noua, Numenta, la care are numai patru angajati.

     

    Cercetarile lui Hawkins se concentreaza asupra zonei din creier responsabila cu inteligenta, pe care vrea sa o reconstruiasca folosind siliciul folosit la fabricarea procesoarelor. Estimarile lui Hawkins arata ca un creier artificial va necesita 8 trilioane de bytes de memorie, ceea ce nici nu este prea mult – de 80 de ori memoria unui computer obisnuit -, dar crede ca ii va trebui peste zece ani pentru a depasi toate obstacolele iar masina? va functiona.

     

    Oaia Dolly a starnit destule spaime la vremea ei, iar faptul ca a putut fi fotografiata/descrisa/atinsa a transformat-o in subiect intens de dezbateri publice. Cum va reactiona oare lumea la crearea unui fiinte din siliciu, metal si electricitate? Cum va reactiona, la randul ei, aceasta „fiinta“?

     

    Raspunsul il da, poate, tot un scriitor SF, Frederic Brown, in scurta povestire intitulata chiar „Raspunsul“. Oamenii creeaza un sistem unic ce grupeaza calculatoarele de pe toate planete locuite din Univers, peste nouazeci de miliarde de planete.

     

    Ultima lipitura, cu aur, o cuplare de intrerupator electric, un bazait electric ce anunta succesul operatiunii si concentrarea energiilor tuturor planetelor si… prima intrebare: „Exista Dumnezeu?“. „Da, acum Dumnezeu exista“, raspunde o voce gigantica, mai puternica decat fulgerul ce coboara din cer si topeste parghia contactului electric, pentru totdeauna.

  • Efectul franco-olandez

    Ne aflam intr-un moment de cotitura in ceea ce priveste posibilitatea integrarii Romaniei in UE. Respingerea Constitutiei UE in Franta si Olanda e perceputa de observatori dintr-o perspectiva politica, iar efectele asupra integrarii tarii noastre sunt evaluate preponderent politic, mai putin economic.

     

    Este adevarat, politicienii vor fi cei care sub presiunea sociala ar putea respinge sau amana pentru o vreme aderarea Romaniei si a Bulgariei. O eventuala respingere sau amanare a aderarii tarii noastre va fi cu siguranta motivata economic (cu elemente agravante din zona juridicului si a coruptiei). De aceea este necesar sa intelegem care sunt implicatiile economice pentru Romania ale situatiei politice si economice din tarile UE, precum si ale recentelor evenimente din SUA.

     

    Respingerea Constitutiei europene in Franta si Olanda a marcat nu numai schimbari de ordin politic in tarile respective, dar si reactii cu tenta politica si economica in celelalte tari importante care fac parte din Uniune. In Italia, a fost lansata ideea (fantezista, dar cu priza la public) a revenirii la lira italiana, in paralel cu moneda unica. Ideea vine sa confirme ca uniunea monetara intre niste tari cu performante economice atat de diferite este greu de sustinut, aproape utopica.

     

    La randul lor, oficialii din Marea Britanie s-au gratulat din nou pentru neaderarea la euro, motivand performanta economica superioara a Regatului Unit si, prin aceasta, independenta. Fapt este ca moneda euro isi pierde forta care parea sa o propulseze catre pozitia de lider al pietei monetare. Un lider in opinia mea supraevaluat fata de dolar, cel putin din prisma cifrelor economice ale celor doua zone.

     

    UE se zbate de doi-trei ani intr-o cvasi-recesiune (salvata numai de membrii „de mana a doua“ ai Uniunii), in timp ce SUA are o crestere economica sanatoasa, chiar daca erodata de deficitele record (si aici China este principalul „vinovat“). Pentru Romania, situatia economica precara a UE inseamna un ajutor nesperat pentru BNR, care poate acum sustine ca leul s-a intarit fata de moneda unica din „motive economice fundamentale“, chiar daca se va deprecia fata de dolarul american. In fapt, continui sa afirm ca nu exista fundamente economice pentru aprecierea leului, ci numai motive monetare, conjuncturale.

     

    Cel mai important impact al evolutiilor negative din UE se manifesta asupra incertitudinii mediului economic din Europa. In aceste conditii, Romania redevine dintr-odata o zona riscanta, desi nimic esential nu s-a schimbat in tara noastra. Exporturile romanesti catre UE sunt afectate de restrangerea cererii, iar profitabilitatea mai redusa a companiilor din zona euro le ofera acestora mai putine resurse pentru investitii si extindere in restul Europei.

     

    Este deci de asteptat ca va fi influentat negativ si comertul exterior al Romaniei, precum si capacitatea tarii noastre de a atrage investitii straine. In plus, volatilitatea cursului de schimb al monedei unice (si in special perspectiva deprecierii sale fata de principalele valute) va mari in continuare apetitul clientilor romani pentru credite in valuta. Pe termen mediu, Banca Centrala Europeana va iesi din inertie si va reduce rata dobanzii de referinta in incercarea de a impulsiona economia zonei euro.

     

    Consecinta ar fi scaderea dobanzilor de refinantare pentru bancile romanesti, deci ieftinirea in continuare a creditului in valuta. Evident, in aceste conditii marirea ponderii creditelor in lei in totalul creditelor acordate de bancile comerciale devine o sarcina dificila, daca nu chiar contrara intereselor bancilor romanesti. Astfel,

     

    Romania se afunda tot mai mult intr-un cerc vicios din care nu poate iesi: aprecierea monedei nationale pentru a sustine o tinta ambitioasa de inflatie, care descurajeaza exporturile si inflameaza importurile, marind astfel deficitul de cont curent pana la valori care nu vor mai putea fi acoperite de excedentul contului de capital si de alte intrari valutare. In felul acesta, este evident ca macar una dintre tintele convenite cu organismele internationale va fi ratata, fie ea inflatie, deficit de cont curent, deficit bugetar, oferind UE o motivatie economica pentru o decizie cu iz politic.

     

    Tentatia oricarui politician in conditii de instabilitate economica este sa amane orice decizie i-ar putea fi imputata pe termen scurt. Astfel, este de inteles hotararea Germaniei de a amana ratificarea tratatului de aderare catre toamna, pana cand „apele“ se vor stabiliza intr-un fel sau altul. Din pacate, in ultima perioada economia SUA da si ea semne de usoara oboseala, in fata ofensivei ultraagresive a Chinei si epuizandu-si resursele economice pentru a-si conserva rolul de gardian universal.

     

    Sansele devin minime ca UE sa primeasca o gura de oxigen din exterior pentru a-si redresa performanta economica in lunile urmatoare, iar efortul de a integra economic inca doua tari sarace (dintre care Romania are dimensiuni importante la nivel european) este prea mare.

     

    Putem schimba ceva in acest joc politico-economic? In opinia mea, este prea tarziu. Am mers pe mana unei decizii favorabile noua pe criterii politice, respectand conditiile economice prin adoptarea de masuri monetare pe termen foarte scurt.

     

    In schimb, suntem mult in urma in ceea ce priveste competitivitatea mediului de afaceri si structura economiei, fiind dependenti de partenerul nostru economic UE pentru a ne cumpara produsele, a ne angaja forta de munca ce nu poate fi absorbita in economia romaneasca si a face investitiile necesare modernizarii infrastructurii si capacitatilor noastre productive. Asa ca vom asista, ca intotdeauna neputinciosi si fara argumente economice, la luarea unei decizii care ne priveste direct.

     

    Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari si Manager Politici de Creditare la Unicredit

  • Cu Europa pre Europa calcand

    Lectia referendumului francez pentru romani se poate reduce la clasicul (dar deseori ignoratul) „ce tie nu-ti place, altuia nu-i face“

     

    Asta este, n-avem ce face. O stiam de la bun inceput, inca de pe vremea lui Socrate – demosul nu voteaza intotdeauna cum ar trebui sau cum ne-am astepta. Marturie sta inclusiv istoria noastra postdecembrista. Si-atunci de unde surpriza imensa provocata de „non“-ul francez? Explicatia, cred, trebuie cautata intr-o atitudine raspandita in cele mai diverse medii, o atitudine de care pomeneam acum cateva saptamani – aceea ca Europa este „un dat“, iara nu un proces mai degraba fara de sfarsit.

     

    Din aceasta perspectiva, de buna seama, referendumul francez trebuia sa fie mai degraba o formalitate. Ca lucrurile nu stau chiar asa, ba dimpotriva, ca Europa e, vorba americanului, „alive and kicking“ am aflat intre timp cu totii. Europa nu „este“, pur si simplu. Ea este „intru“.

     

    Si, fiind postmoderna – dupa cum m-am straduit vreme de cateva saptamani a demonstra in aceasta pagina – nu poate fi ucisa cu una, cu doua. Neavand un cap, nu poate fi nici decapitata. Nefiind „ceva“ pe care sa poti pune degetul, nu poate fi nici atinsa, dar nici distrusa cu usurinta. E suficient de lipsita de forme, pentru a putea fi orice, cu sau fara tratatul constitutional. Trei sunt, la aceasta ora, optiunile ramase: prima ar fi sa se continue procesul de ratificare, in speranta ca mai putin de sase dintre statele membre vor vota „impotriva“; a doua ar fi aceea de a incaleca demosul cu demosul si a dispune un referendum la nivel european.

     

    Ambele variante, desi inteligente ca si chitibuserii legale, n-ar face decat sa sporeasca nemultumirea celor deja nemultumiti. Ramane, asadar, varianta trei – flexibilizarea Constitutiei. La „flexibilizare“, ca europeni, ne pricepem. Nimic mai simplu sau mai binevenit din perspectiva post-moderna.

     

    Acum, ca stim cum stam, sa vedem ce invataminte putem trage din aceasta poveste. Poate cea mai importanta lectie „r la française“ ar fi aceea ca toleranta are o capacitate limitata de extindere. Intinsa prea mult si prea repede, cedeaza, izbindu-te peste ochi, conform principiului actiunii si reactiunii. De altfel, ceea ce s-a intamplat in Europa nu face decat sa repete, in oglinda, cele petrecute in America lui Bush, unde excesul de liberalism promovat cu indarjire de catre  majoritatea mass-media si-a aflat contrareactia in America profunda, unde valorile traditionale nu au ajuns inca vorba goala.

     

    Dupa acest dus rece, a sosit timpul sa recunoastem cinstit ca excesele de toleranta, oricat de bine intentionate, pot provoca reactii adverse odata infundate pe gat in proportii industriale. Est modus in rebus. Toleranta cu asupra de masura se transforma in intoleranta. Politicienii, dar si intelectualii sau analistii politici va trebui de aici inainte sa-si recalibreze discursurile.

     

    Ca si romani, s-ar cuveni sa intelegem asta. Mult laudata noastra ingaduinta mioritica a cedat repede atat la mineriade, cat si mai tarziu, cand moldovenii de dincolo de Prut s-au transformat din „frati“ in persona non grata, din ratiuni exclusiv utilitare. Acum, am fost serviti cu aceeasi moneda. Dupa cum am mai avut ocazia sa spun, refuzul francez nu face decat sa secondeze, la o scara mai mare, o atitudine tot mai frecvent intalnita pe plaiurile noastre – aceea conform careia „banii trebuie sa ramana acolo unde-au fost facuti“.

     

    Explicabila, caci rationala pana la un punct, ba chiar si politically correct din perspectiva unei Europe a regiunilor, atitudinea devine de-a dreptul periculoasa odata luata – ca sa ramanem in acelasi registru – la bani marunti. Ce sanse de dezvoltare ar putea avea regiunile mai sarace, cata vreme cele bogate nu se indura sa le sprijine dezvoltarea?

     

    Si ce sanse au regiunile bogate, de unele singure, in absenta unor piete de desfacere capabile sa le absoarba excesul de productie? Expresia biblica „celui ce are i se va mai da, iar celui ce n-are i se va lua si ce are“ se refera la planul spiritual, nicidecum la cel economic.

     

    Cata vreme, insa, ardelenii se uita chioras la regatenii care le „fura“ impozitele, iar romanii, per ansamblu, privesc tot mai dispretuitor catre „sarantocii de peste Prut“ care abia asteapta sa le „fure painea de la gura“, n-avem a ne simti ofensati de votul francez.

     

    Un banc din copilarie, de care n-am incetat a ma amuza pana-n ziua de azi, zice ca Strul pusese ochii pe frumoasa nevasta a lui Itig. Asa ca intr-o noapte se instaleaza sub fereastra dormitorului conjugal si-ncepe a racni: „Itig, sari ca-ti fericeste altul nevasta!“. Itig se trezeste alarmat, aprinde lumina, o vede pe nevasta dormind langa el, linistita, si-si zice c-a visat.

     

    N-atipeste bine, ca Strul urla din nou: „Itig, sari ca-ti fericeste altul nevasta!“ Sare iar Itig, verifica, totul in regula. „Ia stai sa vad eu cine striga“, isi zice Itig si, imbracand un halat de casa, iese din dormitor si-ncepe a ocoli casa. Intre timp, Strul, profitand de ocazie, sare pe fereastra in dormitor si aburca pe nevasta lui Itig.

     

    Dupa cateva ture in jurul casei, dezamagit si infrigurat, Itig isi arunca privirea, intr-o doara, pe geam si constata surprins: „Uite, mai, ca de afara asa se vede!“. Daca am iesi din tara si-am da tarcoale Europei dinspre Vest, am putea exclama si noi ca si Itig: „Uite, mai, ca de afara asa se vede!“.

  • Un ideal pentru Romania

    Romania nu este o tara in care sa vrei sa traiesti. Din aceasta cauza, romanilor de valoare care aleg sa ramana si „doxatilor“ care vor sa se intoarca acasa trebuie sa li se ofere un ideal comun.

     

    Degeaba au mai scris unii si altii, prin presa culturala sau cotidiana, ca nimic nu s-a intamplat: aderarea la NATO si integrarea in UE nu pot constitui idealuri nationale, din simplul motiv ca reprezinta solutii de natura materiala, palpabila, pentru probleme politice si economice. Dovada: s-a schimbat ceva in mentalul nostru colectiv de cand facem parte din Alianta Nord-Atlantica? Ne simtim mai siguri pe noi, suntem cumva mai dezinvolti, mai relaxati?

     

    Pentru ca una dintre problemele careia trebuie sa ii gasim rezolvare pentru a face din Romania o tara unde sa vrei din nou sa traiesti, fara sila, cu firescul si linistea pe care ti le dau sentimentul de „a fi acasa“, este aceasta nesiguranta, complexul de inferioritate fata de celalalt-care-nu-e-roman, intrebarea nerostita „acuma, ce vor zice strainii cand vor vedea/auzi ca….?“.

     

    Ce-or fi zis strainii cand au vazut ca ne-am impuscat presedintele in ziua de Craciun? Cum ne judeca ei, oare, ca, timp de 15 ani, n-am trimis pe nimeni dupa gratii pentru mineriada din iunie 1990? Ce mai pot ei sa creada despre noi, daca nici macar rapirea ziaristilor din Irak nu a fost una „curata“, fara dedesubturi „romanesti“? Nu ne intereseaza. Treaba lor.

     

    Pentru a incheia perioada de „tranzitie“, a lipsei de repere, acestea ar trebui sa fie, cat mai curand, raspunsurile noastre la intrebari din categoria de mai sus. Nu ne intereseaza ce cred strainii despre defectele si greselile noastre. Sa ni le asumam si sa ne vedem de propriul drum. Ne-am privit destul prin ochii altora si am tras suficiente concluzii. Daca vrem ca Romania sa redevina o patrie, e necesar sa mergem mai departe.

     

    Cum? Lansand o ampla dezbatere interna, mai ales in randul elitei intelectuale, asupra viitorului. Sa gasim un rost conturat, un tel precis, un ideal care sa readune energiile risipite acum pentru atingerea unor obiective individual(ist)e sau, in cel mai bun caz, de tipul „NATO-UE“.

     

    Proaspata campanie pentru definirea unui brand de tara este utila, insa un ambalaj comercial, oricat de atragator ar fi el, nu va putea suplini lipsa acuta a unui focar afectiv. Aceasta chiar si in situatia fericita in care, asa cum explica marii „guru“ ai marketingului global, brandul nu va functiona doar ca magnet imposibil de evitat de catre „pilitura“ de turisti si investitori straini, ci si ca model de urmat pentru micii magneti disper(s)ati din launtrul tarii.

     

    Cristalizarea unui ideal care sa redestepte spiritele, in general, nu numai pe acelea de „intreprinzator“, este o necesitate mai ales pentru ca Romania nu-si poate permite sa piarda irevocabil doua categorii de inteligenta: (1) acele valori care, constiente de capacitatile lor competitive, aleg, totusi, sa ramana in tara, cu riscul de a se trezi la pensie ca au repetat erorile parintilor; (2) miile de posesori de doctorate si masterate stabiliti in Occident, dintre care, in anumite conditii, unii ar fi dispusi sa revina, cu tot cu eventualele familii, acasa.

     

    Din aceasta perspectiva, Bucurestiul reprezinta o alta tara, iar dezbaterea referitoare la un ideal comun ar trebui sa tina cont de particularitatile sale.  Masiva migratie de creiere spre Capitala, dincolo de firescul sau de natura economica, amana, deturneaza si oculteaza problema lipsei de orizont a tinerilor profesionisti din restul tarii care, in principiu, vor inca sa vada Romania ca pe o patrie. Patria lor.