BusinessMagazin

Blog

  • Click pe violenta

    Presa americana a spus despre Eliot Spitzer, procurorul general al statului New York, ca nu se simte bine daca trec cel mult 72 de ore fara sa apara la stiri. Intrat in politica, omul care a redus capitalizarea bursiera a companiilor Marsh si AIG cu 38 de miliarde de dolari are o noua tinta: jocurile video si modul in care acestea influenteaza tanara generatie.

     

    Spitzer, candidatul democratilor pentru postul de guvernator al statului New York se alatura astfel unei galerii de figuri din mediul politic care au o problema cu raul generat de jocurile video: senatorii Hillary Clinton, Joe Lieberman si Evan Baych – care au initiat anul trecut Family Entertainment Protection Act, menit sa protejeze copiii de jocurile cu continut inadecvat, guvernatorii statelor Illinois – Rod Blagojevich, Michigan – Jennifer Granholm si California – Arnold Schwarzenegger sau avocatul Jack Thompson.

     

    Totul a inceput cu un oarecare Ralph Baer, care, in urma cu mai bine de trei decenii, s-a gandit sa combine jocurile si televizorul. Omul a esuat, dar ideea a fost preluata de Nolan Bushnell si Al Alcorn, care au creat „Pong“ – cele doua linii albe care insemnau paletele si patratelul-minge, adica tenisul electronic. In timp jocurile video au ajuns o afacere de peste 30 de miliarde de dolari, care si-a atras si criticii de rigoare.

     

    Una dintre primele controverse a fost iscata de „Death Race“, un joculet aparut in 1976, nu cine stie cat de diferit de „Pong“: un dreptunghi alb cu cinci patratele care simboliza o masina si multi omuleti patratosi de calcat in timpul cursei. Jocul a facut obiectul unei analize la CBS, criticii invocand ideea de baza a jocului, cea de a omori oameni cu masina. „Death Race“ s-a vandut in 500 de exemplare si este astazi o piesa de colectie. Ceva mai tarziu apare si primul „porn game“, numit „Custer Revenge“, pentru sistemul Atari 2600; eroul, generalul Custer, trebuia sa lupte pentru a-si croi drum spre o tanara indiana, pe care urma sa o violeze.

     

    Ultimul deceniu al secolului trecut marcheaza explozia titlurilor violente: „Doom“ (lupta unui puscas marin cu fortele iadului), „Mortal Kombat“ (concurs de arte martiale) sau „Night Trap“ (in acest caz controversele s-au bazat pe o neintelegere – politicienii vorbeau de un joc unde trebuia sa omori tinere fete, dar ideea de baza era de a le salva de vampiri). Cu sau fara tinere ucise, senatorul Joe Lieberman sustine, propune si obtine introducerea sistemului de rating al jocurilor, in 1994: E – pentru audienta generala, T – pentru adolescenti, M – pentru persoane mature si AO – numai pentru adulti. Gratie sistemului, controversele s-au linistit pana in 1997. Este anul in care au aparut „Postal“, „Carmageddon“ si „Grand Theft Auto“. Logica primului era simpla, „ucide sau vei fi ucis“ si se baza pe date statistice reale care indicau numarul mare al postasilor americani care isi pierdeau mintile. „Carmageddon“ era versiunea imbunatatita a „Death Race“, dar in variantele vandute in unele state pietonii erau inlocuiti cu zombie sau roboti.

     

    In „Grand Theft Auto“, ca si in multele sale variante mai noi, jucatorul putea sa avanseze in baza ilegalitatilor pe care le comitea – furturi de masini sau crime. In 1997 are loc incidentul „Paducah“: tanarul de 14 ani Michael Carneal din orasul omonim din statul Texas isi ucide trei colegi. Investigatiile arata ca Michael Carneal juca „Doom“ si „Quake“. In 1999 are loc masacrul de la Columbine High School. Doi adolescenti, Eric Harris si Dylan Klebold, ambii pasionati de „Doom“, ucid 12 elevi si un profesor, ranesc alte 24 de persoane si se sinucid. In acelasi an intra in scena avocatul Jack Thompson, care deschide o actiune in justitie, in numele familiilor victimelor de la Paducah, impotriva Time Warner, Palm Pictures, Atari Corp, Nintendo si Sega. Valoarea despagubirilor solicitate este de 33 mil. dolari. Thompson pierde procesul, dar revine cu o noua cauza in 2003, cand da in judecata studiourile Rockstar Games si Take Two Interactive, magazinele Wal-Mart si Sony Computer Entertainment America, de la care cere daune de 246 mil. dolari. De data aceasta o face in numele familiilor victimelor a doi adolescenti, de 15 si 13 ani, fani ai jocului Grand Theft Auto 3, care au tras asupra masinilor ce treceau pe sosea. Procesul este in derulare.

     

    Tot in 2003 este arestat si Devin Moore (18 ani). In sediul politiei, acesta ia o arma de la un ofiter si trage in trei ofiteri; incearca sa fuga cu o masina de politie, dar este prins. La interogatoriu recunoaste ca a fost influentat, in actiunile sale, de doua din variantele mai recente ale „Grand Theft Auto“. Doi ani mai tarziu Thompson preia cazul si initiaza un nou proces impotriva acelorasi Rockstar Games si Take Two Interactive, Wal-Mart si Sony. Pentru ca nu s-a incadrat, ca avocat, in prevederile legislatiei din Alabama, judecatorul nu i-a mai permis sa continue cazul. Procesul se va judeca, totusi, in acest an, iar valoarea despagubirilor solicitate a crescut la 600 mil. dolari. De atunci, a mai avut o problema cu nuditatea din jocul Sims (producatorul Electronic Arts a sustinut ca nu difera de ceea ce ascunde o papusa Barbie sub haine), Bill Gates si Microsoft, Miami Film Festival, Madonna, Hillary Clinton, serialul de televiziune South Park sau realizatorul de programe radio Howard Stern.

     

    Pe langa politicieni sau organizatii religioase, de problema violentei jocurilor s-au ocupat si oameni de stiinta. Unii, cum sunt Sonya Brady de la University of California si Karen Matthews de la University of Pittsburg, au realizat un studiu care aduce efectul jocurilor pe acelasi plan cu consumul de droguri sau alcool: modificari fiziologice, o atitudine ostila. Subiectii au fost in numar de 100, tineri cu varste intre 18 si 21 de ani, care au jucat „Grand Theft Auto“ si „Simpsons: Hit and Run“. Dar, din cele circa 300 de studii asupra efectelor violentei in media, numai 30 au avut legatura directa cu jocurile video si numai cateva au stabilit legaturi directe intre manifestarile violente si jucatul pe calculator sau consola. Departamentul american al Sanatatii a identificat 27 de factori de risc mai importanti decat violenta media, printre care statutul social si economic, nereusitele scolare, lipsa de comunicare cu parintii si chiar masculinitatea in sine.

     

    In plus, statisticile FBI pe perioada 1976 – 2002 indica scaderi constante ale ratei criminalitatii juvenile in ultimii zece ani, segmentul 14 – 17 ani aflandu-se la cel mai redus nivel inregistrat vreodata. In 2004, rata actelor de violenta comise de tineri mai inregistra o scadere de de 2,2%, iar cel al crimelor cu 2,4%. Conform FBI, rata criminalitatii juvenile era la minimul ultimilor 40 de ani, in 2004. Cel mai bine vandut joc al anului? Grand Theft Auto: San Andreas.

     

    Prin extrapolare, Tom si Jerry sunt niste personaje violente, dupa cum si picturile lui Tizian se pot dovedi mai excitante decat grafica pe calculator. Cu toate acestea, Tom si Jerry nu au parte de avertismente in coltul ecranului si nimeni nu s-a gandit sa aplice benzi negre pe anumite parti ale picturilor maestrului italian. Cel putin nu inca.

  • SERVICII VOIP: Cum se pot evapora 200 miliarde de dolari in numai cativa ani

    Un business in ascensiune clara – telefonia prin Internet – le da migrene operatorilor telecom traditionali. Dilema lor: sa mearga impotriva curentului sau sa treaca in alta barca?

     

    Stirea conform careia operatorii de telefonie fixa ar putea pierde in doar cativa ani peste 200 de miliarde de dolari din cauza concurentei facute de telefonia prin Internet (asa-numita voice-over-IP – VoIP) a confirmat faptul ca un business vechi de peste 100 de ani, cel al telefoniei fixe, se clatina serios.

     

    In schimb, se contureaza unul nou. Telefonia prin Internet este accesibila oricarui detinator al unei casti cu microfon legat la un PC conectat la Net. Tehnologia este promovata puternic de companii relativ nou aparute pe piata, gen Skype, care scot bani frumosi dintr-un serviciu care nu presupune investitii in vreo retea, pentru ca vocea este „impachetata“ pe cablurile deja existente, de acces la Internet. Modelul de business nu este complicat: apelurile pe Internet sunt oferite gratuit, insa banii ies din apelurile initiate din computer si finalizate in retelele fixe sau mobile, dar si din publicitate.

     

    Cum era de asteptat, conflictul dintre cele doua modele de business a luat amploare, iar operatorii de telefonie traditionala  sunt pusi in fata unei alegeri aparent imposibile: sa se impotriveasca sau nu noii tehnologii? Primul reflex este cel de aparare. Recent, doi reprezentanti de marca ai taberei in defensiva, operatorul de telefonie mobila Vodafone si cel de date si telefonie Shaw Communications din Canada, au fost acuzati ca vor sa „puna piedica“ concurentilor din industria VoIP. Concret, Vodafone este acuzata ca a introdus anumite filtre de continut multimedia, pentru a impiedica astfel clientii sa instaleze pe telefon aplicatiile software care permit efectuarea apelurilor online. „Aceste filtre exista de mai bine de un an, iar scopul lor este sa opreasca accesarea paginilor de Internet ilicite“, este raspunsul oficial al companiei.

     

    Cat despre Shaw Communications, autoritatile au inceput sa investigheze motivul pentru care clientii sai sunt taxati cu 10 dolari in plus pe luna daca folosesc VoIP, sub pretextul „imbunatatirii calitatii serviciului“. O taxa care dispare insa atunci cand utilizatorii opteaza pentru serviciul de VoIP oferit de companie. „Cei 10 dolari sunt de fapt o taxa ascunsa pentru VoIP, iar Shaw Communications nu incearca decat sa determine utilizatorii sa foloseasca propriile servicii de telefonie prin Internet“, spun contestatarii metodelor practicate de operatorul telecom.

     

    In ceea ce-i priveste pe analistii din piata, acestia sunt de parere ca operatorii telecom ar face mult mai bine sa nu se mai gandeasca la cati bani pierd din cauza concurentilor care ofera servicii VoIP, ci sa intre pe piata si sa-si sustina propriile oferte. Prima consecinta pozitiva ar fi ca numarul de clienti ar creste, avand in vedere ca cei interesati de VoIP nu sunt deloc putini, tocmai pentru ca tehnologia este mai ieftina decat telefonia fixa sau mobila.

     

    Piata americana, locul unde consumatorii reactioneaza cel mai repede la noile tehnologii, este un exemplu ilustrativ in acest sens: numarul de utilizatori de telefonie prin Internet – 4,5 milioane la finalul anului trecut, va ajunge la 32 de milioane pana in 2010, conform estimarilor companiei de cercetare a pietei eMarketer. De asemenea, 40% dintre cei cu conexiuni broadband (banda larga) la Internet vor avea pe computer si o aplicatie software care permite efectuarea de apeluri online. O aplicatie a VoIP care incepe abia acum sa prinda contur este telefonia online pe telefonul mobil. Insa terminalele care se pot conecta la Internet, adaptate din punct de vedere tehnic la VoIP, nu sunt foarte numeroase. Bineinteles, si scepticismul operatorilor de telefonie mobila, care nu s-au inghesuit cu oferte pe acest domeniu, este un alt motiv pentru care acest nou business nu a luat inca amploare. Operatorii de telefonie mobila uita insa ca, prin adoptarea telefoniei prin Internet, ar putea creste numarul clientilor de servicii 3G, intrucat tehnologia VoIP presupune utilizarea unei conexiuni de calitate la Internet,  iar clientii au nevoie de terminale care sa fie compatibile cu servicii de generatia a treia (3G).

     

    Un exemplu de pionieriat il ofera E-Plus, al treilea mare operator de telefonie mobila din Germania. Compania ofera servicii VoIP pe telefonul mobil, incepand sa instaleze de curand aplicatia software Skype pe terminalele mobile ale celor interesati. Un dezavantaj important: cei 10 milioane de clienti ai companiei trebuie sa scoata din buzunar o suma destul de piperata, de aproape 50 de dolari pe luna pentru a primi acces nelimitat la Internet pe telefon si pentru a efectua apeluri online fara nici o restrictie. Oricum, tehnologia VoIP castiga notorietate si inca destul de repede. In SUA de exemplu, peste 51% dintre utilizatori stiu ce inseamna apelurile online, in conditiile in care nu cu mult timp in urma numai 36% dintre americani auzisera de aceasta tehnologie, conform unui studiu realizat de compania de cercetare Harris Interactive. Procentul in Marea Britanie este ceva mai mic, doar 46% dintre utilizatori sunt la curent cu noua tehnologie. De cealalta parte a „baricadei“, un numar mare de utilizatori nu sunt inca familiarizati cu VoIP. Aproximativ 41% dintre britanici si 36% dintre americani nu au auzit niciodata de telefonia prin Internet, conform Harris Interactive. Interesul potential al acestor utilizatori nu este insa de neglijat, studiile aratand ca circa 10% dintre „necunoscatori“ sunt foarte interesati de VoIP, iar unul din patru utilizatori au spus ca au in plan sa inceapa sa vorbeasca la telefon prin Internet in urmatorul an.

     

    Chiar daca multi inca nu stiu cu exactitate care ar fi avantajele acestei tehnologii, piata VoIP nu sta pe loc. Skype, compania achizitionata anul trecut de gigantul eBay, a platit aproximativ 27 de milioane de dolari sub forma de actiuni eBay pentru a prelua firmele americane Sonorit Holding si Camino Networks in incercarea de a castiga teren. Initiativa vine in urma problemelor pe care le-a intampinat pe masura ce concurenta s-a accentuat, iar un numar tot mai mare de companii „tinere“ din domeniu au inceput sa atraga utilizatori. „Practic, companiile care au fost printre primele pe piata telefoniei online se vor confrunta cu rivali care castiga clienti prin servicii care functioneaza si pe alte echipamente, nu doar pe computer“, a explicat Steve Blood, vicepresedinte al companiei de cercetare a pietei Gartner. „Unele companii isi limiteaza baza de clienti la acei utilizatori care lucreaza numai cu computerul. Insa serviciile de telefonie online pot fi utilizate si pe PDA-uri sau, mai nou, pe telefoane mobile“, a argumentat el. Skype nu are insa de gand sa cedeze piata rivalilor. „Avem un avantaj competitiv important: 66 de milioane de utilizatori la nivel mondial“, a explicat Henry Gomez, director de operatiuni in cadrul diviziei din SUA a Skype.

     

    Telefonia prin Internet este disponibila si in Romania, utilizatorii putand apela cunoscutii de pe Skype sau de pe alt serviciu de messenger, cum ar fi Yahoo! Messenger sau MSN Messenger. Mai nou insa, doua noi servicii au patruns recent si pe piata locala, oferind tarife reduse atat pentru apelurile nationale, cat si internationale prin Internet. Unul apartine Lycos, portalul de Internet detinut de spaniolii de la Telefonica, iar celalalt este oferit de Jajah, o companie din Austria, finantata de Sequoia Capital. Ambele servicii ofera telefonie online la tarife mai mici decat in cazul apelurilor traditionale. Cu alte cuvinte, inca un semnal pentru operatorii traditionali de telefonie ca peisajul industriei se schimba mai repede decat apuci sa spui voice-over-IP.

  • Voci peste IP

    VoIP este o tehnologie care permite utilizatorilor sa efectueze si sa primeasca apeluri telefonice prin Internet, catre computere sau telefoane (fixe sau mobile) din toata lumea, la tarife mici.

     

    TEHNICA: Este nevoie de un computer cu casti si microfon sau, mai nou, de un telefon mobil dotat cu software specializat si conexiune la Internet.

     

    PRINCIPIU: Tehnologia VoIP transforma vocea in pachete de date, la fel cum se „impacheteaza“, de exemplu, textul mesajelor e-mail. Pentru o calitate mai buna a convorbirilor este nevoie de o conexiune de mare viteza la Internet.

     

    INCEPUTURILE: Telefonia prin Internet a aparut acum mai bine de 10 ani. Prima aplicatie software pentru VoIP a aparut in 1995, si putea fi folosita numai de pe computer.

  • Sfarsitul epocii romantice

    De ce vrea Oracle propria sa distributie de Linux si este dispusa sa cheltuiasca miliarde de dolari pentru a o avea? De ce IBM aloca sume importante pentru a promova Linux si alte proiecte open source? De ce Sun a scos in open source sistemul Solaris? E vorba de generozitate? Nu, de business.

     

    Nu mai este un secret: programele „open source“ au intrat in mainstream. Lumea software le-a privit o vreme cu neincredere, apoi cu adversitate, apoi s-a uitat la ele ca la un rau necesar, pentru ca in cele din urma sa devina o parte integranta a ecosistemului informatic.

     

    Si totusi, inca persista o multime de confuzii si false mituri legate de aceasta mutatie, mai cu seama in zona corporatista. Pentru multa lume, a furniza gratuit software – de multe ori de o mare complexitate – reprezinta un nonsens economic si, in consecinta, produsele din aceasta categorie sunt privite cu suspiciune.

    In primul rand, trebuie spus ca nu caracterul gratuit este definitoriu pentru softul open source, ci faptul ca aceste programe sunt „libere“. Confuzia provine din limba engleza, unde cuvantul „free“ inseamna atat „liber“, cat si „gratuit“. Faptul ca anumite programe sunt furnizate gratuit nu inseamna ca aceste programe sunt libere. De exemplu, browserul web Internet Explorer este furnizat gratuit, dar aceasta nu inseamna ca poate fi modificat sau distribuit liber. In schimb, browserul Mozilla Firefox este liber, codul sursa este public si oricine are posibilitatea sa-l modifice si sa-l redistribuie. Disigur, acest „oricine“ este oarecum generic, pentru ca de fapt sunt foarte putini cei care pot cu adevarat sa stapaneasca codul dintr-o masinarie atat de complexa. Totusi, esenta problemei nu se schimba: codul este sub control public, iar licentele (publice) open source garanteaza ca va ramane astfel.

     

    Caracterul gratuit merita si el un amendament. Chiar daca sursa unui program este publica – si, in consecinta, oricine o poate compila si poate obtine programul executabil fara sa plateasca -, nimic nu impiedica vanzarea programelor open source. De fapt, ceea ce se vinde este valoarea adaugata. De exemplu, desi sistemul de administrare a bazelor de date PostgreSQL este open source, compania Command Prompt vinde o distributie proprie care cuprinde si componente proprii (instrumente de administrare si replicare) precum si suport tehnic, astfel incat din perspectiva unui client nu exista nici o diferenta intre a cumpara Mammoth PostgreSQL de la Command Prompt si a cumpara un produs comercial 100%. In fine, mai trebuie precizat ca pretul de achizitie nu este echivalent cu „costul total al proprietatii“. O companie care vrea sa adopte sistemul de ope-rare Linux – de exemplu – va avea de suportat costuri legate de instalare, instruire, suport tehnic si eventual adaptarea unor aplicatii.

     

    S-a vorbit foarte mult despre motivele care ii indeamna pe miile de voluntari care contribuie la proiecte open source de mai mica sau mai mare anvergura sa dedice timp si efort fara sa urmareasca un castig imediat. Aici se poate vorbi despre pasiune, de dorinta de a invata, de reputatia ce poate fi castigata, de atractia pe care o exercita lumea oarecum dezinstitutionalizata a comunitatii open source. Poate si aspectele etice pe care insista Richard Stallman – inventatorul conceptului „free software“. Insa se poate constata ca epoca romantica a softului open source e pe terminate si din ce in ce mai mult dezvoltarea proiectelor de mare anvergura din aceasta categorie este promovata, sponsorizata sau chiar realizata de firme de software orientate clar pe profit. Asa ca mult mai actuale sunt alte intrebari: De ce firme mari cum sunt IBM, Oracle, Sun sau Apple au intrat in acest joc si cheltuiesc miliarde de dolari pentru proiecte open source? De ce Borland si SAP au publicat sursele bazelor lor de date? De ce Sun sustine OpenOffice, iar Netscape proiectele Mozilla?

     

    Raspunsul nu poate fi decat unul singur: pentru ca vizeaza avantaje strategice care le vor aduce castiguri pe termen lung. Un prim aspect se leaga de costurile cercetarii si dezvoltarii, pe care contributia comunitatii le poate scadea substantial.

     

    Un altul se leaga de promovarea mult mai eficienta a unor produse proprii complementare, care reprezinta domeniul de maxima expertiza a companiilor si tocmai cele care aduc venituri. In esenta, este un joc al „comodizarii“: cu cat infrastructura software va deveni mai ieftina, cu atat mai mult va creste piata aplicatiilor si, mai departe, cu cat va creste piata aplicatiilor, cu atat va creste cererea pentru hardware. Intr-un articol recent, Joel Spolsky – un blogger cu o excelenta reputatie in lumea software – exprima cat se poate de clar principiul: „Companiile inteligente incearca sa comodizeze complementele produselor lor“. IBM si Oracle promoveaza Linux pentru a comodiza sistemul de operare si, astfel, sa-si largeasca piata pentru servicii si aplicatii. 

  • Mail2mail

    Pe masura ce fisierele pe care le trimitem via internet sunt tot mai mari, e-mail-ul face tot mai greu fata traficului de date. Solutia poate fi tehnologia peer-to-peer, care sta la baza unor aplicatii precum Kazaa, Napster sau BitTorrent.

     

    Calitatea costa si de la aceasta regula nu se abat nici electronicele de ultima generatie. Iar pretul nu tine exclusiv de bani, ci si de unele restrictii cu care utilizatorii trebuie sa se obisnuiasca atunci cand folosesc, de exemplu, un aparat de fotografiat sau o camera de filmat digitala ce asigura o calitate sporita a imaginii. Pentru ca un film sau o fotografie realizate cu un aparat cu un numar mai mare de pixeli inseamna automat nu doar fisiere mai mari, dar si batai de cap pe masura cand vine vorba despre transferul lor prin internet, via e-mail.

     

    O solutie este propusa de cateva companii din Statele Unite, care sustin ca e-mailul poate fi inlocuit cu programele lor, concepute pe platforma tehnologiilor peer-to-peer (P2P), cunoscuta si ca „file-sharing“. Spre deosebire de alte solutii tehnice, care presupun existenta unui server intermediar pe care sunt stocate fisierele transmise (cum este si cazul e-mail-ului), programele peer-to-peer faciliteaza conectarea directa a celor doua calculatoare, bineinteles tot prin intermediul Internetului. Aplicatii precum Pando Networks, Perenity sau WiredReach permit expeditorului sa trimita fisiere de mari dimensiuni folosind cea mai scurta ruta posibila.

     

    Cel care este destinatarul unui astfel de fisier va primi adresa fisierului de pe calculatorul expeditorului si il va putea descarca conectandu-se direct la acel computer, indiferent de dimensiunile acestuia. Astfel de programe au devenit o necesitate in ciuda faptului ca mai multe servicii de e-mail, cum ar fi Yahoo! sau Gmail, ofera spatiu de stocare ce depaseste 1 GB. Asta pentru ca dimensiunea fisierelor care se pot trimite este limitata in cele mai multe cazuri la maxim 10 MB. Ceea ce scoate din calcul filmele si, de ce nu, chiar si pozele la rezolutie mare.

     

    Programele peer-to-peer nu sunt o noutate, dar acest nou mod de utilizare a lor este in acelasi timp si un „face-lift“ pentru ele, dupa ce multe dintre acestea au fost „calul de bataie“ al criticilor, care au pus accentul exclusiv pe transferul de continut media piratat, indeosebi muzica si filme.

     

    Problema este rezolvata in mare parte de oferta celor trei companii: transmiterea unui fisier se poate face doar intre doua persoane, nu de la un utilizator catre toti cei care folosesc programul in acel moment, ceea ce inseamna ca depistarea sursei mama este mai usor de facut. O alta diferenta esentiala este aceea ca transferul se face doar intre persoane care se cunosc.

  • Tehnologia in dialect Yahoo!

    Prin lansarea unei noi sectiuni a portalului – Yahoo! Tech – gigantul online si-a propus sa atraga noi utilizatori, speculand o slabiciune a altor site-uri de gen: limbajul prea tehnic prin care sunt prezentate gadgeturile electronice.

     

    De fapt, Yahoo! spera sa impuste doi iepuri dintr-o data – sa detroneze concurentul sau direct pe aceasta nisa (Cnet.com) si sa atraga mai multa publicitate din partea companiilor producatoare de echipamente electronice.

     

    Yahoo! Tech (http://tech.yahoo.com) ofera informatii utilizatorilor despre cele mai noi produse din domeniul tehnologic (camere digitale, mp3 playere, laptopuri etc.) pe intelesul tuturor. Sectiunea va cuprinde 19 categorii diferite, de la recenzii ale ultimelor modele de camere foto sau de telefoane mobile la sfaturi pentru achizitia unui computer performant.

     

    Mai important, Yahoo! incearca sa faca toate aceste prezentari si explicatii cat mai accesibile, pentru a fi intelese inclusiv de cei mai putin sau chiar deloc familiarizati cu limbajul de specialitate. „Vrem sa eliberam oamenii de tirania limbajului tehnic“, explica Patrick Houston, general manager al Yahoo! Tech, fost redactor-sef al rivalei Cnet pana in luna mai a anului trecut.

     

    Acum, el trebuie sa ajute Yahoo! sa-si depaseasca rivalul. Pe langa colectarea informatiilor prezente pe Internet, noua sectiune a Yahoo! va mai fi completata de materiale scrise de patru consultanti. Fiecare dintre acestia va viza un alt public, in patru categorii diferite: „the mom“, „the working guy“, „techie diva“ si „the boomer“.

     

    In paralel, Yahoo! va oferi si continut video, prezentat de Becky Worley, o cunoscuta crainica a emisiunii „Good morning America“ de la CNN si ABC. Lansand aceasta sectiune a portalului, Yahoo! isi poate spori veniturile din publicitate, sustin analistii.

     

    Un sondaj recent al Nielsen/NetRatings arata ca, in cazul cititorilor concurentului CNet. com, posibilitatea de a cumpara un produs electronic este de patru ori mai mare in urmatoarele 30 de zile de la vizitarea site-ului.

     

    De altfel, americanii se bazeaza tot mai mult pe informatiile gasite pe Internet atunci cand urmeaza sa faca o achizitie din domeniul high-tech. Un studiu al Pew Internet & American Life Project din martie 2006 a aratat ca 45% dintre cei intervievati folosesc informatiile gasite pe Internet inainte de a face o investitie importanta. De altfel, acesta este unul dintre motivele pentru care CNet a fost o tinta perfecta pentru advertiserii din domeniul electronicelor.

     

    Este limpede ca Yahoo! are mult de recuperat pana sa ajunga la popularitatea acestuia din urma. Dar analistii sunt de parere ca, de data aceasta, a iesit la contraatac cu toate armele de care are nevoie.

  • De 100 de ori Evrika!

    Daca ne-am imagina, precum in benzile desenate, ca fiecare noua idee umana se poate traduce grafic printr-un beculet aprins deasupra capului unui personaj, lumea noastra ar fi asemenea unui carusel in noapte, cu straluciri colorate si scanteieri neobosite.

     

    Care dintre aceste semnale luminoase merita insa sa fie pastrate in memoria istoriei, cate dintre ele chiar au schimbat soarta oamenilor? Cum poti stabili care sunt cele mai importante, atata vreme cat „lumina unei idei“ e doar o metafora, iar alte unitati de masura, concrete, ne lipsesc? E intrebarea pe care si-o pune autorul volumului la care ne referim azi, Ken Langdon. In ciuda dificultatii de a opera o asemenea selectie, fie si din campul mai restrans al ideilor ce vizeaza afacerile, el a izbutit, totusi, sa stranga 100 dintre cele mai valoroase asemenea idei, potrivit unor criterii solide, care nu lasa nici un amanunt la voia intamplarii. Planificate sau nu, incredibil de simple, dar cu urmari uriase (vezi ideea care poarta numarul de ordine 57 a lui Laszlo Biro, inventatorul pixului cu bila), sau extrem de complicate si care nu au avut imediat o rasplata financiara (vezi ideea 22, Eurotunelul de sub Canalul Manecii), ideile adunate de Langdon au ca factor comun „succesul“. Desi acesta din urma este, in intelegerea autorului, mult mai vast decat simplul castig financiar, marile idei de afaceri au dus la recompense gigantice pentru inovatori si actionari. Nu de alta, dar atunci cand examinam ideile sclipitoare din lumea afacerilor, vom remarca faptul ca aproape toate au trebuit sa fie vandute cuiva.

     

    Ceea ce, pe de alta parte, a condus la nevoia consemnarii, in acest top 100, a marilor idei de vanzare, de la experienta „door to door“ la vanzarile pe Internet. Un spatiu consistent este alocat ideilor din domeniul tehnologiei, de la Microsoft (ideea 50) la telefonul mobil (ideea 96). In acest context, trebuie precizat insa ca subiectul „inventiilor in sine“ a fost evitat, pentru ca interesul autorului a fost focalizat pe inventiile care au generat idei de afaceri, din care actualii manageri sa poata invata. Au ajuns in randul „celor mai“ zece strategii de tip abtibild (concept potrivit caruia orice afacere trebuie sa fie capabila sa-si rezume in cateva cuvinte directia, scopul si strategia – vezi BMW, Ikea, Virgin, Honda, Body Shop, Volvo etc.), patru licente pentru tiparirea banilor, cinci modalitati de a castiga la bursa, patru moduri de a deveni multimilionar (sic!) pe Internet, patru brese realizate de publicitate (corectarea unui mit – Kellogg’s, dozele duble – Alka Seltzer, atacarea unui adversar mai puternic – Knorr, „daca logica nu convinge, apelati la coarda sensibila“ – British Telecom).

     

    In sfarsit, puteti afla (cu argumente si atenta descriptie istorica a fenomenului) care au fost cele mai reusite cinci branduri din toate timpurile si care sunt, in opinia autorului, cei mai geniali sase ganditori in materie de management. Un sumar apetisant pentru amatorii de informatii, dar si pentru cei care vor sa-si ia zborul, intr-o afacere, cu propriile aripi, pentru ca, nu-i asa?, ideile noi nasc idei noi.

     

    Ken Langdon, Cele mai reusite 100 idei de afaceri din toate timpurile,

    Editura Meteor Press, Bucuresti, 2006

  • NOUTATI

    Sex si metafizica

     

    Acest al doilea roman al lui Houellebecq infatiseaza, cu o luciditate atroce, vietile lui Bruno si lui Michel, frati vitregi, radical diferiti temperamental si din punct de vedere al caracterului. De o cruzime aproape insuportabila, analiza tribulatiilor celor doi se invarte in jurul mortii si sexului si etaleaza mizeria existentiala cu care se pot confrunta doi intelectuali la sfarsitul veacului XX, dintre care unul, Michel Djerzinski, este un stralucit cercetator. Bruno, profesor ratat, isi rateaza emfatic si umanitatea, atunci cand isi croieste destinul in jurul sexului, pe care il doreste polifonic, animalic. Michel, abstras parca din problemele iubirii, vede viata printr-o intersectie de teorii care merg de la Heisenberg si ajung la Kant, trecand prin Huxley, si care reduc cotidianul la o suma de procese chimice si fizice elementare.

     

    Michel Houellebecq, Particulele elementare

    Editura Polirom, Iasi, 2006

     

     

    Vertijul singuratatii

     

    Inceputul romanului lui Céline (cel despre care Frédéric Dard afirma ca e cea mai importanta carte a secolului trecut) spune totul despre viziunea crepusculara a autorului: „Si iata-ma iar singur. Curand voi fi batran. Si atunci se va termina totul, in sfarsit…“ Intram in opera pe usa de iesire. Nu ziua, ci noaptea, care este conditia esentiala a zbaterilor noastre: o gaura intunecata, din marasmul careia ne putem salva, ca si la Houellebecq, doar prin moarte. Romanul, publicat la patru ani dupa „Calatorie la capatul noptii“ (1936), povesteste copilaria lui Bardamu: fiu unic, crescut intr-o maniera schizoida, rupt intre influenta bunicii – o invatatoare subtire, cea a mamei – mereu dispusa la sacrificii, proprietara a unui mic magazin de curiozitati, si a unui tata cand morocanos, cand agresiv.

     

    Louis Ferdinand Celine, Moarte pe credit

    Editura Nemira, Bucuresti, 2006

  • Si copiii se vand, nu-i asa?

    Premiat cu un Palme d’Or la Cannes 2005, „L’Enfant“, pelicula fratilor Jean-Pierre si Luc Dardenne, a devenit unul dintre cele mediatizate filme ale anului trecut in Europa. In stilul binecunoscut al fratilor belgieni, filmul spune povestea unui cuplu care traieste in vesnica lume a temporarului si a instabilului, o lume in care totul are un pret, inclusiv un copil.

     

    Bruno (Jérémie Renier) are 20 de ani, iar Sonia (Déborah François) 18. Bruno conduce o banda de hoti de buzunare si traieste de pe azi pe maine, avand cartierul general intr-o baraca dezafectata de pe malul unui rau. Vietile lor se vor schimba pentru totdeauna atunci cand Sonia naste un baietel, Jimmy. Daca la inceput Bruno promite si chiar incearca sa se schimbe si sa devina un tata responsabil, in scurt timp va realiza ca fiul sau ar putea reprezenta o sursa neasteptata de venituri. Incapabil sa-si  asume rolul de parinte, Bruno il vinde pe Jimmy unui amic care ii promite ca va gasi o familie adoptiva. „Ce mare branza, facem altul…“, spune Bruno.

     

    „L’Enfant“ este un film plin de scene aparent inutile (calatorii interminabile cu autobuzul, traversari de strada, plimbari pe malul raului), dar care-i confera un aer de realitate dura, dar si de provizorat, de agitatie si freamat, amplificat de miscarile bruste ale camerei. Fara muzica, cu replici putine, cu personaje care trezesc in spectator sentimente ce penduleaza intre compatimire si dezgust, „L’Enfant“ respira un tragism simplu, epidermic, de fiinta pentru care nu exista viitor indepartat, nici maine, nici ieri, ci doar un prezent expandat, vesnic.

     

    Jucandu-se la granita dintre realism si naturalism, echipa Dardenne, ajutata de interpretarile extraordinare ale actorilor Jérémie Renier si Déborah François, reuseste un lucru aproape inimaginabil: sa faca spectatorul sa inteleaga si chiar sa simta contradictiile din sufletul unui vagabond care-si vinde propriul copil, dar apoi este cuprins de remuscari. Pelicula care pare filmata „in direct“, „L’Enfant“ nu spune neaparat povestea nou-nascutului Jimmy; baietelul a fost jucat de 21 de copii diferiti si chiar ar fi putut sa lipseasca din distributie. „L’Enfant“ este de fapt Bruno, este de fapt Sonia, este Steve, adolescentul din banda de hoti a lui Bruno, este aproape fiecare personaj al filmului. Fratii Dardenne cresc acesti copii si-i fac sa se maturizeze de-a lungul a 100 de minute.

     

    Juriul prezidat de regizorul bosniac Emir Kusturica a considerat ca filmul fratilor Dardenne este o realizare mai valoroasa decat celelalte filme aflate in competitie anul trecut la Cannes. Si concurenta nu a fost deloc nesemnificativa: „Manderlay“ al lui Lars von Trier, „Broken Flowers“ al lui Jarmusch, „Caché“ al lui Haneke sunt doar cateva dintre filmele care ar fi putut castiga Palme d’Or.

     

    Dar se pare ca juriile de la Cannes au dezvoltat o afinitate pentru peliculele care se invart in universul copilariei: cinci dintre ultimele opt filme care au castigat Palme d’Or au ca personaje principale copii sau adolescenti. Nu-i deloc de mirare ca fratii Dardenne sunt niste adevarati abonati ai marelui trofeu al festivalului: toate filmele lor au ca subiect copilul sau adolescentul. Din cele trei filme realizate in ultimii zece ani, doua („Rosetta“ – 1999, „L’enfant“ – 2005) au castigat Palme d’Or, iar al treilea, „Le fils“ (2002), a castigat „doar“ premiul pentru cel mai bun actor (Oliver Gourmet). „Etichetele nu sunt bune niciodata, si cu aceasta problema se confrunta si realizatorii de film care vor sa faca arta: nu trebuie sa te supui niciodata unui tipar, lucru pe care speram sa nu-l facem niciodata. Etichetele pot fi practice uneori, dar speram ca filmul nostru sa fie mai presus de ele“, au declarat Jean-Pierre si Luc Dardenne la ridicarea trofeului Palme d’Or, dedicat jurnalistei franceze Florence Aubenas.

     

    Fratii Dardenne au mania fidelitatii: actiunea din filmele lor are loc in acelasi oras, Seraing, si distribuie cam aceiasi actori. Recordmenul este Olivier Gourmet, care a jucat cate un rol principal in ultimele patru filme ale celor doi regizori belgieni. Nici Jérémie Renier nu e la prima colaborare cu echipa Dardenne: primul lui rol principal a fost in „La Promesse“ (1996). Iar Fabrizio Rongione, care suporta efectul ambitiilor Rosettei la „o viata normala“ in filmul din 1999, joaca in „L’Enfant“ rolul celui care ii intermediaza lui Bruno vanzarea lui Jimmy.  

     

    L’ENFANT / COPILUL R: JEAN-PIERRE & LUC DARDENNE; CU: JEREMIE RENIER, DEBORAH FRANCOIS, OLIVIER GOURMET, FABRIZIO RONGIONE; DIN 5 MAI

  • Cum si de ce s-a vandut Guzuchim

    „Telefonul a venit la momentul potrivit“, rezuma succint omul de afaceri Daniel Guzu primul contact cu Oresa Ventures, compania de investitii care avea sa-i devina partenera in afacerea cu lacuri si vopsele pe care a fondat-o in urma cu aproape 12 ani.

     

    Faptul in sine e deja cunoscut: suedezii de la Oresa Ventures au preluat 49% din actiunile producatorului de vopsele Guzuchim intr-o tranzactie de noua milioane de euro, care presupune achizitia unui pachet minoritar combinata cu o majorare de capital. Ca atare, Guzuchim este evaluata la 18 milioane de euro, o suma net diferita de cele 1.500 de marci germane (750 de euro), cu care Guzu a pornit afacerea in 1994. O mare diferenta exista si intre subsolul cladirii aproape parasite din cartierul bucurestean Rahova in care Guzu – pe atunci proaspat absolvent al facultatii si posesor al diplomei de inginer chimist – si unul dintre colegii sai au inceput sa produca antigel si apa demineralizata (distilata) si fabrica moderna pe care Guzuchim o construieste in Popesti-Leordeni. Iar diferentele nu tin numai de arhitectura. Un singur exemplu: daca in primul an de activitate au produs patru tone de antigel, anul trecut au livrat aproape 3.000 de tone. Totusi, antigelul nu mai ocupa acum un loc de frunte intre produsele Guzuchim. Din 1998, cand compania a inceput sa-si diversifice portofoliul, vopselele decorative au devenit noua vedeta a Guzuchim, aducandu-i an de an cresteri importante.

     

    Anul trecut insa, dupa mai bine de un deceniu, Viorel Berbec, partenerul lui Guzu, a hotarat sa se retraga din companie pentru „a avea mai mult timp liber“, dupa cum spune fondatorul firmei. Cum Daniel Guzu nu era tentat sa rascumpere participatia acestuia pentru a nu creste gradul de indatorare al Guzuchim, telefonul de la Oresa a picat cum nu se putea mai bine. Pe langa achizitia pachetului de actiuni, Oresa aduce si bani in companie pentru a sprijini planurile de extindere si dezvoltare ale Guzuchim.

     

    Negocierile au decurs repede, fara puncte divergente. Si, chiar daca a mai fost contactat si de alte fonduri de investitii, Guzu a preferat sa mearga mai departe pe mana suedezilor. Daca avantajele antreprenorului sunt clare, ce au de castigat cei de la Oresa Ventures? Prin aceasta tranzactie, fondul suedez se implica intr-o companie care controleaza aproape o cincime din piata vopselelor decorative, estimata la 130-140 de milioane de euro. O piata cu un potential de crestere insemnat, dat fiind ca in Romania consumul de vopsea este estimat la 3-4 kilograme/cap de locuitor, in timp ce la vecinii din Ungaria este de trei ori mai mare.

     

    „Teoretic, exista un potential de crestere de trei ori in cativa ani“, remarca Daniel Guzu. Si chiar daca nu vom ajunge atat de repede la statistici similare cu cele ale Ungariei, „piata tot ar trebui sa creasca cu minimum 50-60% in trei ani“, estimeaza Laurentiu Ispir, investment officer la Oresa Ventures. Planurile Guzuchim, companie care este acum in plin proces de schimbare a numelui in Fabryo, vizeaza insa o crestere mai mare decat a pietei. Anul trecut, Guzuchim a avut o cifra de afaceri de circa 25 de milioane de euro, estimand pentru 2006 vanzari de peste 30 de milioane de euro. „Mizam pe o crestere de 20-30%. Nu stiu cu cat va creste piata, se vorbeste de 10%, dar noi ne bazam estimarile pe imbunatatirea distributiei“, afirma Guzu. Cu alte cuvinte, Guzuchim vrea sa muste din felia competitorilor. De altfel, Ispir crede ca firma va ajunge in urmatorii ani la o cota de 24% din piata, fata de 18% cat detine in prezent.

     

    Piata romaneasca a vopselelor decorative este dominata acum de patru mari producatori locali: Policolor, Köber, Düfa si Guzuchim, care detin impreuna o cota de aproximativ 70-75 de procente. Marii producatori din Europa au o prezenta relativ slaba, manifestata mai mult prin importuri. Este si unul dintre motivele pentru care companiile din industrie au intrat in atentia fondurilor de investitii, care sunt implicate in trei dintre cele patru mari companii producatoare de vopsele. Fosta Intreprindere de Lacuri si Vopsele Bucuresti, infiintata in 1965, rebotezata Policolor in 1990, este controlata inca de la finalizarea privatizarii, in 1997, de fonduri de venture capital. In prezent, principalii actionari ai Policolor sunt Romanian Investment Fund (39,4% din actiuni), Fondul Romano-American pentru Investitii (33,3%), Romanian Reconstruction (10,4%) si Citibank Romania (7,3%).

     

    Pentru aceste fonduri, investitia este deja la maturitate, astfel incat nu este exclusa varianta unui exit in urmatoarea perioada. Düfa a fost preluata in iunie anul trecut de compania americana de investitii Advent International intr-o tranzactie evaluata la circa 18 milioane de euro. Iar din cate spun surse din piata, nici cei de la Köber nu s-ar putea plange de lipsa unor oferte de cumparare. Ce i-a atras totusi pe investitorii cu capital de risc catre producatorii de vopsele? Potrivit lui Laurentiu Ispir, piata vopselelor decorative are din perspectiva fondurilor de investitii doua mari atuuri. Pe de-o parte, este in crestere, iar „cresterea abia acum incepe“. Totusi, in Romania sunt multe industrii care „au potential“, deoarece consumul este mult sub cel inregistrat in tarile din jur, dar care totusi nu se remarca prin evolutii spectaculoase. Spre deosebire de acestea, spune Laurentiu Ispir, in domeniul materialelor de constructii „simti si vezi cum creste consumul“. „Cand iesi afara, vezi ca toata lumea construieste, varuieste, renoveaza, vezi cu ochii tai cum creste piata.“

     

    Potrivit Patronatului Societatilor de Constructii, piata romaneasca a constructiilor ar putea creste pana la sfarsitul anului cu 15-20 de procente, pana in jurul valorii de sapte miliarde de euro, si pe fondul lucrarilor de infrastructura.

     

    Revenind la atuurile invocate de Ispir, cel de-al doilea este marja de profitabilitate. „In cazul actorilor importanti, EBITDA (Earning Before Interests Taxes Depreciation and Amortization – profit inainte de plata dobanzilor, taxelor, deprecierii si amortizarii – n.r.) poate fi in jur de 20%, ceea ce este OK“, explica Ispir. Oficialul Oresa nu a facut nici un comentariu in legatura cu profitabilitatea Guzuchim, insa potrivit unor informatii publicate de Ziarul Financiar, marja profitului net s-ar ridica la 8%. Iar celor doua avantaje deja amintite li se poate adauga si lipsa investitorilor strategici de pe piata, pe fondul dimensiunilor inca reduse, apreciaza cei din industrie.

     

    „Piata vopselelor este cam mica acum“, spune Emma Popa-Radu, reprezentanta in Romania a Advent International, proprietarul Düfa. De aceea, adauga aceasta, „este o piata pe care are logica sa intre un investitor financiar, sa dezvolte compania in cativa ani si sa vanda apoi catre un strategic“.

    Pe de alta parte, potrivit unor surse din piata, deja mai multi giganti ai industriei chimice din Europa s-au aratat interesati de cei mai mari actori ai pietei romanesti a vopselelor. Dintre numele vehiculate, amintim aici doar cateva, cum ar fi Akzo Nobel, SigmaKalon sau Tikkurila.

     

    Olandezii de la SigmaKalon, bunaoara, sunt deja prezenti pe piata romaneasca printr-o companie infiintata de subsidiara din Ungaria impreuna cu o firma din Miercurea Ciuc. Si DAW, divizia grupului german Caparol, are un parteneriat cu grupul de firme Benta – DAW Benta – care detine, conform estimarilor companiei, 5% din piata de vopsele. In acelasi timp, finlandezii de la Tikkurila au pornit o strategie agresiva de consolidari, mai intai pe piata nordica, si mai recent in Europa de Est. Grupul finlandez este prezent in tarile baltice, in Polonia si a preluat in urma cu cateva luni un important producator rus de vopsele, devenind numarul unu pe piata din Rusia. In opinia oficialilor Tikkurila, cea mai mare crestere va veni din Europa de Est, „unde pietele de vopsele avanseaza pentru a tine pasul cu cresterea standardului de viata“.

     

    Si in statele vecine, situatia este similara pietei romanesti, cu trei-patru companii care controleaza mai bine de trei sferturi din piata totala. De altfel, procesul de consolidare va continua si nu este exclus ca in urmatorii doi ani sa apara alte fuziuni sau chiar o intrare in forta a unui investitor strategic. Daca vreunul dintre marii producatori europeni vrea sa intre pe piata romaneasca nu are la indemana decat alternativa unei achizitii. Importurile, spune Guzu, sunt mici si in scadere. „De obicei, vopselele nu prea calatoresc, doar produsele speciale. Procesul de productie nu e complicat si de aceea, vopseaua decorativa este in general o afacere locala.“

     

    Si Laurentiu Ispir apreciaza ca este imposibil sa o iei de la zero. „Nu cumperi neaparat o fabrica, cumperi de fapt brandurile si reteaua de distributie.“ Printre marcile cumparate de Oresa Ventures se numara Savana (vopsea lavabila) pe segmentul premium, Rost (vopsea alchidica) si Innenweiss (vopsea lavabila) pe segmentul mediu de preturi si Ekonomic pe segmentul low.

     

    Ceea ce s-a petrecut in industria vopselelor se poate repeta si pe alte segmente ale pietei materialelor de constructii. Acest sector devine tot mai atractiv pentru fondurile cu capital de risc cu cat alte arii traditionale pentru investitiile de venture capital se ingusteaza (vezi bunurile de larg consum, industria farmaceutica sau serviciile financiare). Pe de alta parte, cresterea continua a industriei atrage ca un magnet.

     

    „Suntem interesati in continuare de materiale de constructii. Si nu numai noi, probabil ca toate fondurile de investitii“, spune Ispir de la Oresa Ventures. Emma Popa-Radu de la Advent are o pozitie ceva mai nuantata: „Nu e chiar atat de simplu. Trebuie sa-ti dai seama care din segmente cresc intr-adevar, care sunt dominate de strategici, la care barierele de intrare nu sunt foarte mari“. Chiar si asa, ea admite ca exista segmente care „sunt inca atragatoare“ si ca Advent urmareste unele produse si unele companii, fara a da insa mai multe detalii.

     

    Pana la sfarsitul anului, Guzuchim va finaliza investitia intr-o noua fabrica, in sudul Bucurestiului – partial functionala la aceasta ora. In paralel, compania de investitii va implementa un nou sistem de management si va incheia procesul de rebranding. Dar accentul va fi pus pe dezvoltarea retelei de distributie si consolidarea brandurilor. Iar in acest punct va intra in scena Oresa, Guzu recunoscand ca reprezentantii fondului au mai multa experienta pe partea de vanzari si marketing. „Eu sunt inginer, m-am implicat cat am putut in aceste domenii, dar m-am focusat mai mult pe problemele tehnice si de dezvoltare.“ Si cum pozitia de manager nu l-a facut sa uite ca la baza este chimist, Guzu merge in fiecare zi in laboratorul companiei. De acum, telefoanele mai pot astepta.