BusinessMagazin

Blog

  • LobbyTube

    Pentru a nu cadea in capcana reclamelor de hoteluri aflate „la 5 minute de centrul orasului“ poate doar daca mergi cu viteza luminii, exista tvtrip.com.

     

    Exista si pentru a evita momentul in care oaspetii isi dau seama ca bucatarie frantuzeasca inseamna, dupa intelegerea hotelierului, in principal cartofi prajiti. Si exista pentru a vedea cu propriii ochi, prin filme de cateva minute, cum arata camera sau apartamentul care vor fi cateva zile „casa de departe de acasa“. La inceputul lunii, patru antreprenori pe Internet au anuntat lansarea site-ului tvtrip.com, cu 1.500 de filme de prezentare a hotelurilor din Londra, Paris, Bruxelles, Berlin, Barcelona, Madrid, Roma, Amsterdam si Praga, iar in viitor lista va fi completata si de alte destinatii europene. Internetul a transformat complet raportarea la traseele pe care cei ce pleaca in concediu le urmeaza inainte de a ajunge la un hotel sau altul; sunt nenumarate site-uri si forumuri in care oamenii povestesc intamplarile prin care au trecut in vacanta, facand recomandari pe baza carora cei care citesc isi aleg destinatia, tara si orasul. Apoi mai exista pleiada de site-uri de rezervari la hoteluri, uneori cu fotografii ale camerelor, dar de fiecare data cu cateva mentiuni asupra facilitatilor puse la dispozitie in hotel. Inclusiv plata se poate face online.

     

    Cei de la TvTrip considera insa ca nimic nu este mai relevant pentru a obtine o idee clara despre cum arata hotelul ales decat un film de prezentare, cu un scenariu repetitiv si facut de o persoana care nu vinde camerele din hotel. Sunt trecute in revista amplasarea hotelului si cateva scene filmate din exterior, fiecare tip de camera, de la cea mai ieftina la apartamentele prezidentiale. Pe viitor, site-ul vrea sa dezvolte o rubrica unde filmele sa nu mai fie facute de cameramani profesionisti angajati, ci chiar de cei care au avut experienta cazarii in hotelul la care au filmat. Si tot la capitolul planuri, TvTrip vrea sa se dezvolte prin extensii ale site-ului, pentru inceput pagini localizate, cu hotelurile din Marea Britanie, Franta, Germania, Spania si Italia, in limbile tarilor respective. Ideea site-ului poate trece la ceea ce unii experti ai mediului online numesc „YouTube de nisa“, ca varianta mai mica, dar mai profitabila la serviciul cu utilizare webwide al Google. Doar ca momentan site-ul nu are venituri, strategia declarata fiind aceea de a creste mai intai in popularitate si apoi sa vina incasarile.

  • LobbyTube

    Pentru a nu cadea in capcana reclamelor de hoteluri aflate „la 5 minute de centrul orasului“ poate doar daca mergi cu viteza luminii, exista tvtrip.com.

     

    Exista si pentru a evita momentul in care oaspetii isi dau seama ca bucatarie frantuzeasca inseamna, dupa intelegerea hotelierului, in principal cartofi prajiti. Si exista pentru a vedea cu propriii ochi, prin filme de cateva minute, cum arata camera sau apartamentul care vor fi cateva zile „casa de departe de acasa“. La inceputul lunii, patru antreprenori pe Internet au anuntat lansarea site-ului tvtrip.com, cu 1.500 de filme de prezentare a hotelurilor din Londra, Paris, Bruxelles, Berlin, Barcelona, Madrid, Roma, Amsterdam si Praga, iar in viitor lista va fi completata si de alte destinatii europene. Internetul a transformat complet raportarea la traseele pe care cei ce pleaca in concediu le urmeaza inainte de a ajunge la un hotel sau altul; sunt nenumarate site-uri si forumuri in care oamenii povestesc intamplarile prin care au trecut in vacanta, facand recomandari pe baza carora cei care citesc isi aleg destinatia, tara si orasul. Apoi mai exista pleiada de site-uri de rezervari la hoteluri, uneori cu fotografii ale camerelor, dar de fiecare data cu cateva mentiuni asupra facilitatilor puse la dispozitie in hotel. Inclusiv plata se poate face online.

     

    Cei de la TvTrip considera insa ca nimic nu este mai relevant pentru a obtine o idee clara despre cum arata hotelul ales decat un film de prezentare, cu un scenariu repetitiv si facut de o persoana care nu vinde camerele din hotel. Sunt trecute in revista amplasarea hotelului si cateva scene filmate din exterior, fiecare tip de camera, de la cea mai ieftina la apartamentele prezidentiale. Pe viitor, site-ul vrea sa dezvolte o rubrica unde filmele sa nu mai fie facute de cameramani profesionisti angajati, ci chiar de cei care au avut experienta cazarii in hotelul la care au filmat. Si tot la capitolul planuri, TvTrip vrea sa se dezvolte prin extensii ale site-ului, pentru inceput pagini localizate, cu hotelurile din Marea Britanie, Franta, Germania, Spania si Italia, in limbile tarilor respective. Ideea site-ului poate trece la ceea ce unii experti ai mediului online numesc „YouTube de nisa“, ca varianta mai mica, dar mai profitabila la serviciul cu utilizare webwide al Google. Doar ca momentan site-ul nu are venituri, strategia declarata fiind aceea de a creste mai intai in popularitate si apoi sa vina incasarile.

  • Brandurile de lux in filme

    Brandurile de lux au devenit personaje importante in productiile cinematografice, insa in ultima perioada, cei ce strecoara genti sau pantofi de firma in garderoba personajelor de film au inteles ca o prezenta discreta a acestor obiecte este uneori mai eficienta decat scoaterea lor in prim-plan.

     

    James Bond se lauda de cate ori are ocazia cu ceasul de la Omega si masina Aston Martin, iar Carrie Bradshaw, personajul interpretat de Sarah Jessica Parker in „Totul despre sex“, l-a transformat pe creatorul de incaltaminte Manolo Blahnik in idolul femeilor ahtiate dupa pantofi.

     

    Brandurile de lux incearca sa ajunga mai eficient la consumatori, prin transformarea imaginii lor intr-o parte integranta a viselor pe care le inspira filmele. La inceput, marcile incercau sa atraga atentia prin tinutele si bijuteriile daruite vedetelor pentru aparitiile pe covorul rosu, dar in prezent miza nu mai e doar sa ajungi pe covorul rosu, ci sa imparti prim-planul pe ecran cu starurile. Tehnica nu este nici pe departe noua pentru productiile comerciale de la Hollywood, dar recent a patruns si in lumea filmelor de arta prezente la festivaluri.

     

    In plus s-a schimbat insa si expunerea – brandurile au acum o aparitie mai discreta. „Plasarea produselor este o problema sensibila si trebuie realizata cu atentie“, sustine Leeza-Maria el Khazen, fondatorul Reelbranding, o companie care consiliaza brandurile sa gaseasca cea mai buna solutie pentru aparitiile pe marele ecran. „Cel mai rau lucru care se poate intampla este ca publicul sa aiba senzatia ca urmareste un spot publicitar“, sustine Khazen. „Acest lucru ar putea avea un efect negativ asupra filmului si a brandului, pentru ca indeparteaza publicul“, spune Khazen. Asa ca, mai nou, marca este doar sugerata sau spectatorii sunt doar lasati sa ghiceasca despre ce creator sau companie este vorba.

     

    Intr-o epoca in care publicul face orice sa scape de spoturile publicitare de la televizor, plasarea produselor in filme devine insa tot mai importanta, spune Khazen. „Si cele mai multe dintre filme sunt distribuite la nivel global, ceea ce confera brandului o expunere internationala, mult mai mare decat cea garantata de spoturile publicitare.“

     

    Unul dintre cele mai recente exemple de product placement discret este „My Blueberry Nights“, care a deschis cea de-a saizecea editie a festivalului de film de la Cannes. In prima productie de limba engleza a regizorului chinez Wong Kar-wai si-a facut debutul pe marele ecran brandul francez cu milioane de fani din Asia – Louis Vuitton. Rochia de culoarea afinelor (in ton cu titlul) purtata de actrita principala Norah Jones intr-una dintre scenele cele mai importante ale filmului a marcat inceputul unei noi ere pentru marketingul Vuitton – cinematografia. Asocierea e subtila: un set de chei care joaca un rol important in film au un port-chei Louis Vuittton, rochia mov din colectia de primavara-vara 2005 este purtata in scena de baza, gentile cu logo-ul LV apar frecvent in diferite scene. Iar brandul Louis Vuitton se strecoara in subconstientul spectatorilor pe tot parcursul filmului.

     

    „Un film si un spot publicitar nu sunt nici pe departe acelasi lucru“, a declarat Wong dupa premiera, intrebat despre numeroasele referiri care, desi s-au vrut cat se poate de discrete, nu au scapat specialistilor. Cat despre rochie, regizorul spune ca s-a potrivit foarte bine: „Am vrut exact nuanta aceea si cand am vazut rochia, am stiut ca este potrivita“.

     

    Chiar inainte de premiera, Yves Carcelle, presedintele Louis Vuitton, a explicat de ce l-a ales pe Wong pentru prima colaborare a brandului cu o productie cinematografica. „Cea mai mare calatorie in viata este cea de descoperire a propriei personalitati si noi ne-am dorit sa facem parte din asta. S-a potrivit foarte bine cu identitatea brandului nostru“, a proclamat Carcelle. Filmul spune povestea unei tinere (interpretata de Norah Jones) care face o calatorie prin Statele Unite pentru a gasi raspunsuri la problemele amoroase din viata ei si pe parcurs interactioneaza cu diverse personaje.

     

    Daca in „My Blueberry Nights“ marcile de lux sunt doar un accesoriu, exista productii in care acestea au atins statutul de simbol. In filmul „Le Divorce“ din 2003, personajul principal interpretat de Kate Hudson poarta o geanta Kelly de la Hermcs pe tot parcursul filmului. Iar producatorii filmului „Shall We Dance“ cu Jennifer Lopez in rolul principal au lasat publicul sa ghiceasca numele designerului care a creat haina visinie din casmir cu guler de blana purtata de actrita intr-o scena importanta (era vorba de casa Versace).

     

    Exista insa si exceptii de la pactul de neagresiune publicitara. Cine ar putea uita de crizele de furie ale lui Toni Collette din filmul „In her shoes“ („Eu si sora mea mai mica“), care exclama „She broke my Jimmy Choos!“ („Mi-a rupt pantofii Jimmy Choo“) cand descopera ca sora sa i-a rupt un toc de la perechea preferata de pantofi.

     

    Ambele abordari sunt cel mai bine prezentate in cel mai recent film James Bond, „Casino Royale“, unde actorul principal Daniel Craig spune despre ceasul sau ca este Omega, dar nu sufla nici un cuvant despre costumele realizate manual de casa Brioni.

     

    Legatura puternica dintre film si moda are o istorie indelungata, de cand Givenchy a lucrat cu Audrey Hepburn in „Sabrina“, iar Catherine Deneuve a purtat pantofi Roger Vivier pentru filmul „Belle de Jour“. Filmul a creat un adevarat cult pentru acest model, care acum este cunoscut sub numele de Belle Vivier. Iar in 1980 Giorgio Armani s-a impus in constiinta americanilor, dupa ce l-a imbracat pe Richard Gere in filmul „American Gigolo“. Armani este, de altfel, un expert in materie de „product placement“, designerul avand o relatie puternica cu Hollywoodul si cu starurile, dupa succesul enorm al filmului „American Gigolo“. Cel mai recent, Giorgio Armani a lucrat pentru filmul „Ocean’s Thirteen“, al treilea film din seria productiilor cu George Clooney, Brad Pitt si Matt Damon, care a avut premiera tot la Cannes. Filmul este mai presus de toate un podium de prezentare, unde apar unii dintre cei mai aratosi actori de la Hollywood, iar actiunea ajunge uneori mai putin importanta decat reliefarea prezentei lui George Clooney, impecabil in costumele lui Giorgio Armani.

     

    Armani a colaborat cu creatoarea hollywoodiana de costume Louise Frogley pentru look-ul de pe marele ecran al lui Danny Ocean, personajul interpretat de George Clooney. Designerul italian il imbraca pe Clooney in costume realizate la comanda. Decizia de a lucra impreuna a pornit de la prietenia veche dintre cei doi. De fapt, ideea le-a venit in timp ce luau pranzul impreuna la casa actorului de pe malul Lacului Como, in Italia, vara trecuta.

     

    „Sa-l imbraci pe George Clooney este visul oricarui designer“, spune Armani, care l-a asemanat pe actor cu Cary Grant, una dintre legendele Hollywoodului, care pe langa talentul de actor a ramas in istorie pentru stilul vestimentar. Iar Clooney este supranumit noul Cary Grant din Cetatea Filmului, datorita aparitiilor care amintesc de vechea stralucire de la Hollywood. La premiera de la Cannes, actorul a defilat pe covorul rosu intr-un costum de la Armani perfect croit si cu parul pieptanat cu o carare intr-o parte, exact in stilul Cary Grant.

  • Brandurile de lux in filme

    Brandurile de lux au devenit personaje importante in productiile cinematografice, insa in ultima perioada, cei ce strecoara genti sau pantofi de firma in garderoba personajelor de film au inteles ca o prezenta discreta a acestor obiecte este uneori mai eficienta decat scoaterea lor in prim-plan.

     

    James Bond se lauda de cate ori are ocazia cu ceasul de la Omega si masina Aston Martin, iar Carrie Bradshaw, personajul interpretat de Sarah Jessica Parker in „Totul despre sex“, l-a transformat pe creatorul de incaltaminte Manolo Blahnik in idolul femeilor ahtiate dupa pantofi.

     

    Brandurile de lux incearca sa ajunga mai eficient la consumatori, prin transformarea imaginii lor intr-o parte integranta a viselor pe care le inspira filmele. La inceput, marcile incercau sa atraga atentia prin tinutele si bijuteriile daruite vedetelor pentru aparitiile pe covorul rosu, dar in prezent miza nu mai e doar sa ajungi pe covorul rosu, ci sa imparti prim-planul pe ecran cu starurile. Tehnica nu este nici pe departe noua pentru productiile comerciale de la Hollywood, dar recent a patruns si in lumea filmelor de arta prezente la festivaluri.

     

    In plus s-a schimbat insa si expunerea – brandurile au acum o aparitie mai discreta. „Plasarea produselor este o problema sensibila si trebuie realizata cu atentie“, sustine Leeza-Maria el Khazen, fondatorul Reelbranding, o companie care consiliaza brandurile sa gaseasca cea mai buna solutie pentru aparitiile pe marele ecran. „Cel mai rau lucru care se poate intampla este ca publicul sa aiba senzatia ca urmareste un spot publicitar“, sustine Khazen. „Acest lucru ar putea avea un efect negativ asupra filmului si a brandului, pentru ca indeparteaza publicul“, spune Khazen. Asa ca, mai nou, marca este doar sugerata sau spectatorii sunt doar lasati sa ghiceasca despre ce creator sau companie este vorba.

     

    Intr-o epoca in care publicul face orice sa scape de spoturile publicitare de la televizor, plasarea produselor in filme devine insa tot mai importanta, spune Khazen. „Si cele mai multe dintre filme sunt distribuite la nivel global, ceea ce confera brandului o expunere internationala, mult mai mare decat cea garantata de spoturile publicitare.“

     

    Unul dintre cele mai recente exemple de product placement discret este „My Blueberry Nights“, care a deschis cea de-a saizecea editie a festivalului de film de la Cannes. In prima productie de limba engleza a regizorului chinez Wong Kar-wai si-a facut debutul pe marele ecran brandul francez cu milioane de fani din Asia – Louis Vuitton. Rochia de culoarea afinelor (in ton cu titlul) purtata de actrita principala Norah Jones intr-una dintre scenele cele mai importante ale filmului a marcat inceputul unei noi ere pentru marketingul Vuitton – cinematografia. Asocierea e subtila: un set de chei care joaca un rol important in film au un port-chei Louis Vuittton, rochia mov din colectia de primavara-vara 2005 este purtata in scena de baza, gentile cu logo-ul LV apar frecvent in diferite scene. Iar brandul Louis Vuitton se strecoara in subconstientul spectatorilor pe tot parcursul filmului.

     

    „Un film si un spot publicitar nu sunt nici pe departe acelasi lucru“, a declarat Wong dupa premiera, intrebat despre numeroasele referiri care, desi s-au vrut cat se poate de discrete, nu au scapat specialistilor. Cat despre rochie, regizorul spune ca s-a potrivit foarte bine: „Am vrut exact nuanta aceea si cand am vazut rochia, am stiut ca este potrivita“.

     

    Chiar inainte de premiera, Yves Carcelle, presedintele Louis Vuitton, a explicat de ce l-a ales pe Wong pentru prima colaborare a brandului cu o productie cinematografica. „Cea mai mare calatorie in viata este cea de descoperire a propriei personalitati si noi ne-am dorit sa facem parte din asta. S-a potrivit foarte bine cu identitatea brandului nostru“, a proclamat Carcelle. Filmul spune povestea unei tinere (interpretata de Norah Jones) care face o calatorie prin Statele Unite pentru a gasi raspunsuri la problemele amoroase din viata ei si pe parcurs interactioneaza cu diverse personaje.

     

    Daca in „My Blueberry Nights“ marcile de lux sunt doar un accesoriu, exista productii in care acestea au atins statutul de simbol. In filmul „Le Divorce“ din 2003, personajul principal interpretat de Kate Hudson poarta o geanta Kelly de la Hermcs pe tot parcursul filmului. Iar producatorii filmului „Shall We Dance“ cu Jennifer Lopez in rolul principal au lasat publicul sa ghiceasca numele designerului care a creat haina visinie din casmir cu guler de blana purtata de actrita intr-o scena importanta (era vorba de casa Versace).

     

    Exista insa si exceptii de la pactul de neagresiune publicitara. Cine ar putea uita de crizele de furie ale lui Toni Collette din filmul „In her shoes“ („Eu si sora mea mai mica“), care exclama „She broke my Jimmy Choos!“ („Mi-a rupt pantofii Jimmy Choo“) cand descopera ca sora sa i-a rupt un toc de la perechea preferata de pantofi.

     

    Ambele abordari sunt cel mai bine prezentate in cel mai recent film James Bond, „Casino Royale“, unde actorul principal Daniel Craig spune despre ceasul sau ca este Omega, dar nu sufla nici un cuvant despre costumele realizate manual de casa Brioni.

     

    Legatura puternica dintre film si moda are o istorie indelungata, de cand Givenchy a lucrat cu Audrey Hepburn in „Sabrina“, iar Catherine Deneuve a purtat pantofi Roger Vivier pentru filmul „Belle de Jour“. Filmul a creat un adevarat cult pentru acest model, care acum este cunoscut sub numele de Belle Vivier. Iar in 1980 Giorgio Armani s-a impus in constiinta americanilor, dupa ce l-a imbracat pe Richard Gere in filmul „American Gigolo“. Armani este, de altfel, un expert in materie de „product placement“, designerul avand o relatie puternica cu Hollywoodul si cu starurile, dupa succesul enorm al filmului „American Gigolo“. Cel mai recent, Giorgio Armani a lucrat pentru filmul „Ocean’s Thirteen“, al treilea film din seria productiilor cu George Clooney, Brad Pitt si Matt Damon, care a avut premiera tot la Cannes. Filmul este mai presus de toate un podium de prezentare, unde apar unii dintre cei mai aratosi actori de la Hollywood, iar actiunea ajunge uneori mai putin importanta decat reliefarea prezentei lui George Clooney, impecabil in costumele lui Giorgio Armani.

     

    Armani a colaborat cu creatoarea hollywoodiana de costume Louise Frogley pentru look-ul de pe marele ecran al lui Danny Ocean, personajul interpretat de George Clooney. Designerul italian il imbraca pe Clooney in costume realizate la comanda. Decizia de a lucra impreuna a pornit de la prietenia veche dintre cei doi. De fapt, ideea le-a venit in timp ce luau pranzul impreuna la casa actorului de pe malul Lacului Como, in Italia, vara trecuta.

     

    „Sa-l imbraci pe George Clooney este visul oricarui designer“, spune Armani, care l-a asemanat pe actor cu Cary Grant, una dintre legendele Hollywoodului, care pe langa talentul de actor a ramas in istorie pentru stilul vestimentar. Iar Clooney este supranumit noul Cary Grant din Cetatea Filmului, datorita aparitiilor care amintesc de vechea stralucire de la Hollywood. La premiera de la Cannes, actorul a defilat pe covorul rosu intr-un costum de la Armani perfect croit si cu parul pieptanat cu o carare intr-o parte, exact in stilul Cary Grant.

  • Si a fost TIFF

    Ora 9, micul dejun. Ora 10, primul film, la 12 al doilea film, ora 15 – interviu, ora 16 – al treilea film, ora 18 – masterclass, ora 19 – al patrulea film, ora 22 – al cincilea film, ora 1 – petrecere pana dimineata. O zi obisnuita la TIFF.

     

    Inmultiti cu zece, adaugati discutii cu regizori, actori si jurnalisti din lumea intreaga si atunci cel mai mare festival de film din Romania va capata un contur mai precis. Eu unul de-abia astept sa vina iunie viitor si ca mine cred ca gandesc absolut toti cei pe care i-am cunoscut la Cluj.

     

    Cum a fost la TIFF? Nu pot sa spun „wonderful“, ca Lucian Pintilie, din simplul motiv ca nu am dormit mai deloc in cele zece zile ale festivalului. Pot sa zic in schimb „minunat“, pentru ca aceste zece zile mi-au dovedit cat de necesar este TIFF si cat de important este ca el sa continue an de an. Iar filmul castigator anul acesta este emblematic pentru festival: buget minuscul, idei destepte, talent cu carul, eficienta maxima.

     

    „La Sagrada Familia“ („Sfanta Familie“) a fost filmat in trei zile. Sebastian Campos, regizor chilian aflat la primul sau lungmetraj, a fost si scenarist, cameraman si monteur al filmului, pentru care a cheltuit o suma mica inclusiv pentru standardele din cinematografia romaneasca: 200.000 de dolari. Si iata ca drama sa conversationala, despre relatiile in cadrul unei familii date peste cap de sosirea dezinhibatei prietene a unicului fiu, a castigat mai bine de 20 de premii in lumea intreaga. „Trofeul Transilvania este cel mai important dintre toate“, a declarat cu amabilitate regizorul in varsta de 34 de ani. „Si am castigat numai pentru ca juriul a ales sa nu acorde premii filmului lui Mungiu“, mi-a spus in timpul interviului pe care i l-am luat la nici zece minute de la sfarsitul galei.

     

    Am vazut „La Sagrada Familia“ exact in seara galei de decernare a premiilor. Chiar a trebuit sa alerg din cochetul cinematograf „Victoria“, ticsit de cinefili, pentru a ajunge la timp pe covorul rosu din fata Teatrului National din Cluj, unde flash-urile aparatelor de fotografiat ale jurnalistilor tocmai il orbeau pe premierul Calin Popescu-Tariceanu. Inainte de a vedea filmul, eram sigur ca premiul cel mare va pleca spre filmul sarbesc „Klopka“ („Capcana“) sau spre norvegianul „Reprise“, dar dupa ce a inceput sa se deruleze genericul, a fost clar: juriul nu avea cum sa treaca cu vederea economia de mijloace cu care Campos reuseste sa spuna aceasta poveste sensibila si socanta.

     

    Din nefericire, „La Sagrada Familia“ nu cred ca va ajunge vreodata pe marile ecrane din Romania, desi unul dintre cele mai importante aspecte ale festivalului este cel reprezentat de piata de filme foarte activa. A fost cumparat deja „La Antena“, care a primit premiul pentru imagine, si cu siguranta nu va trece mult pana cand filmul spaniol „Azul oscuro casi negro“ („Albastru inchis aproape negru“) va ajunge in cinematografele din Romania, pentru ca premiul publicului este o carte de vizita mult prea buna.

     

    Dar printre filmele prezentate in premiera la TIFF, doua sunt cele care vor pune publicul din Romania pe jar. Sunt filmele pentru care salile cinematografelor au fost neincapatoare, care au fost urmarite din picioare si de pe jos, aplaudate interminabil atat la inceput, cat si la sfarsit. Este vorba de „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“ al lui Cristian Mungiu si „Restul e tacere“ al lui Nae Caranfil. Al doilea a fost probabil cel mai asteptat film din festival, poate si din cauza faptului ca a fost cat pe ce sa nu mai ajunga la Cluj. Din fericire, Nae Caranfil a reusit sa termine filmul la timp, si acest „copil a carui sarcina a durat 19 ani si care s-a nascut azi-dimineata, in greutate de 40 de kilograme“, dupa cum a declarat Nae Caranfil cu umoru-i caracteristic, a fost proiectat pentru prima oara vineri seara, in cel mai mare cinematograf din Cluj, „Republica“. Povestea primului lungmetraj romanesc, „Independenta Romaniei“ (filmat in perioada 1911-1912 si regizat de Aristide Demetriade), a starnit deseori aplauzele publicului, spre multumirea lui Caranfil, care tremura de emotie din toate incheieturile, desi declara ca este cat se poate de calm.

     

    A fost o emotie pe care au resimtit-o multi la TIFF – si nu ma refer doar la regizorii, scenaristii si actorii care reprezentau filmele din competitie. Este emotia celui care stie ca nu trebuie sa rateze evenimentele importante din festival, pentru ca timp de un an acestea nu se vor mai petrece. Este emotia celui care asteapta sa fie uimit de talentul cineastilor din toate tarile lumii, a celui care prefera sa vada un film pe marele ecran si nu pe neinduratorul monitor al calculatorului.

     

    A fost TIFF. Sa mai fie!

  • Simtiti-va funky!

    “Mijlocul critic de productie este mic, cenusiu si cantareste in jur de 1,3 kg. E creierul uman.” Iata doar unul dintre aforismele lui Jonas Ridderstrale si Kjell Nordström, doi universitari suedezi, doctori in stiinte economice, care, pe coperta lucrarii lor “Funky business”, apar tunsi zero si imbracati in haine de piele.

     

    Cei doi specialisti vorbesc mult (unii ar spune ca prea mult), vor sa socheze si sunt violent neconventionali in exprimare. „Funky business“ este o carte care a creat o veritabila tendinta internationala in mediul de afaceri, a devenit un bestseller tradus in circa 30 de limbi. „De fapt, in vremurile funky pe care le traim, suntem cu totii lideri“, ne spun cei doi autori. Fiindca detinem controlul celei mai importante resurse a momentului: propriile creiere, iar batalia dintre creiere este noul razboi rece. Ca sa ne diferentiem de ceilalti, avem nevoie de strategii noi. Ca sa nu iesim din joc, trebuie sa iesim in evidenta. Ce solutii avem pentru a fi competitivi? „Sa refuzam competitia“ – iata raspunsul soc pe care ni-l ofera Nordström si Ridderstrale. Intr-o lume globalizata, violent concurentiala, regula jocului trebuie prin urmare schimbata. De aceea, avem nevoie sa asimilam cateva idei de forta:

     

    Funky. Astazi, intreprinderile trebuie sa-si rasfete si sa-si seduca atat angajatii, cat si clientii. Modelul funky este, inainte de orice, o arta a „atractiei globale“. Concluzia: ceea ce este modest (mediocru) nu are nicio sansa sa castige.

     

    Stiinta. Uitati ordinea de pana acum. Intr-o lume a excedentelor si a pietelor saturate, diferenta este facuta de idei. Viitorul depinde, deci, de cele 1.300 de grame de materie cenusie.

     

    Libertate. Tehnologia, institutiile si valorile sunt in prezent complet rasturnate. Ele alcatuiesc triada de energii aflate la originea schimbarii, care se influenteaza reciproc si creeaza un sat mondial haotic. Suntem condamnati sa fim liberi. Liberi sa alegem.

     

    Heterarhie. Ce-ar fi daca organizarea ideala ar semana cu o farfurie de spaghete? Ierarhia fiind depasita, heterarhia este compusa din diferite linii ierarhice in constelatie, in cadrul carora fiecare individ este legat de un proiect, de o profesie determinata, de un grup de  persoane.

     

    Emotiile. La urma, dar avand o pondere de prim rang, stau emotiile sau businessul cu motor emotional. Astazi, competitivitatea nu poate sa se mai bazeze doar pe tehnologie si pe organizare, ci si pe emotie si pe imaginatie.

     

    Jonas Ridderstrale, Kjell Nordström, „Funky Business“,

    Editura Publica, BucureSti, 2007

  • Noutati

    Crima in Islanda

     

    „Tryggvi intelese ca acel cadavru – nu putea fi vorba decat despre un cadavru, un om viu nu ar fi aratat in asemenea hal – cazuse peste Gunnar cand acesta deschisese usa cabinetului. Doamne, Dumnezeule! Carpele negre din dreptul ochilor nu erau carpe.“ Pe cadavrul lui Harald Guntlieb a fost gravata, de fapt, o runa magica. Mama defunctului, Amelia, apeleaza la serviciile unei avocate islandeze si ale unui politist german, spre a descifra misterul acestei morti ritualice, incarcata de semnificatii ce depasesc intelegerea curenta. Calatoria investigatorilor devine un drum in spatiu si timp, printre gheturile unei Islande inspaimantatoare, ramasa tributara altor vremuri si mentalitati. Un roman al brumelor Nordului, plin de situatii fantastice de culoarea sangelui, despre atmosfera caruia o editoare britanica spunea: „Aici, Hannibal Lecter se intalneste cu Blair Witch, in timp ce Bjork canta in fundal“.

     

    Yrsa Sigurdardottir, „Ultimul ritual“,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2007

     

     

    Roa Bastos, supremul

     

    Romanul „Eu, supremul“ a facut din Augusto Roa Bastos cel mai cunoscut scriitor paraguayan al tuturor timpurilor, i-a inscris candidatura pentru Nobel si i-a adus premiul Cervantes, in 1990. Din nefericire pentru el, toate celelalte productii literare ale sale au fost umbrite de aceasta capodopera si au ramas, chiar si acum, dupa moartea autorului (survenita in 2005, la varsta de 88 de ani), aproape necunoscute. „Eu, supremul“ este un roman dedicat, la modul general, monoteismului puterii, paranoiei dictatoriale din America de Sud, si, in mod concret, este ilustrat cu povestea lungii domnii a lui José Gaspar Rodríguez de Francia (1814-1840), tiran absolut in Paraguay vreme de 26 de ani. Asemanat in  multe privinte cu Marquez, maestru, ca si acesta, al realismului magic, dar si inamic fatis al despotismului, Roa Bastos s-a autoexilat in Argentina, a fost privat de cetatenia tarii sale de bastina, dar, a primit, ca recompensa, cetatenia spaniola si pe cea franceza.

     

    Augusto Roa Bastos, „Eu, supremul“,

    Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2007

  • Marea Decantare

    Nu cred ca vor veni anii in care sa nu conteze daca tii elegant un pahar de vin (de piciorul acestuia) sau daca degetele vor fi risipite pe cupa „decorand-o“ cu amprente mai mult sau mai putin unsuroase. Nu cred ca nu va conta nici ce vin bem, singura rigoare ramanand sa nu punem cola cu zahar. Nu este posibil ca aceste lucruri (si multe altele care se intampla si azi la periferie) sa ajunga dominante in tiparele de consum. In conditii normale vinul isi va recapata valoarea reala. Mediul de afaceri va fi unul in care vinul isi va pune in lumina valenta culturala, pe aceea de semn social si, abia in cele din urma, folosinta culinara. Vorbim de granite subtiri intre gastronomie, arta, stiinta…

     

    Discutam despre vin nu pentru ca analizele clinice ale societatii romanesti ar arata bine. Dimpotriva. Tocmai in tiparele deformate de consum, Romania isi arata slabiciunea invatamantului, proasta pastrare a traditiilor si excesele consumiste. Din nefericire, destui oameni cu un confort financiar sporit descalifica valorile universale, impunand reguli primitive. Nu are rost sa negam ca uneori stridenta e pusa la loc de cinste, devenind mod de viata pentru cei in cauza si model pentru cei care – deocamdata, zic ei – nu au ajuns sa aiba acest gen de „libertate“ a banului. Succesul financiar este argumentul suprem ca orice lectie de bun-gust este una fara rost, de vreme ce ei – invingatorii, nu-i asa – n-au avut nevoie de lectii ca sa ajunga in varful piramidei. Riscam ca prin condescendenta noastra sa lasam sa se aplice o eticheta gresita comunitatii oamenilor de afaceri.

     

    Asadar, daca personajele de mai sus sunt in minoritate, inseamna ca putem sa ne ocupam de bunul-gust al vinului nelasand nicio sansa imposturii. Vom putea fi siguri ca avem intotdeauna o asortare perfecta intre statutul nostru social/profesional si hainele purtate, parfumul folosit, ceasul si pantofii etalati, dar si vinurile alese.

     

    Numarul titlurilor de vin din ce in ce mai mare poate crea uneori confuzii. Cu toate acestea, cateva reguli de baza au darul de a ne asigura macar o alegere potrivita, chiar daca nu atingem, prin uzul lor, culmile rafinamentului. Dupa o perioada de acumulare, de crestere – la fel ca si in afaceri – se simte nevoia de consolidare, de decantare, de stilare. Aici apare setea de informatie specializata, actualizata si obiectiva.

    E pacat sa ai puterea de a avea acces la ceva bun si sa nu te bucuri de acel ceva doar pentru ca n-ai stiut ca exista. De pilda, vinurile celebre de pe plan international, vinurile premiate aici, la noi, colectiile bune, editiile limitate si multe altele care nu sunt simple exercitii de marketing. Informatii care (pentru pretentiosi) nu vin pe cablul TV.

     

    Se stie ca anumiti compusi ai vinurilor distrug celulele canceroase, altii intarzie imbatranirea, bolile degenerative sunt incetinite de consumul de vin rosu; se vorbeste de paradoxul francez – mancare grasa plus vin rosu egal cea mai mica rata a afectiunilor cardiovasculare. Enunturi generoase, si culmea, majoritatea sustinute realmente de vinuri. Dar care? Putem crede ca in spatele milioanelor (nu e figura de stil) de butelii apartinand brandurilor super mediatizate vom gasi prezervate astfel de insusiri naturale? Ocolesc retorica si spun nu.

     

    Nu se poate sa cautam telefonul cu cat mai multe functii (pana la urma un element exterior noua, un accesoriu) dar vinul sa fie cel mai ieftin si cu cele mai putine atribute. Pe langa problema de imagine intervine si un aspect simplu: vinul ajunge in corpul nostru! Cu putina rabdare (de vreo 17 ani) am ajuns sa vedem si piata romaneasca asaltata de vinuri bune. Romanesti si de import. Acum, aceste vinuri sunt pe acelasi raft cu vinuri proaste sau contrafacute.  Recomand celor care sunt atasati de valoare sa aleaga vinuri verificabile. Exista anuare internationale, selectii intocmite profesionist, experti si sfaturile lor!

     

    In epoca post – tranzitie sa limpezim apele si sa decantam vinurile! Ne vom simti mult mai confortabil.

     

    Catalin Paduraru este specialist oenolog si fondator al retelei Vinexpert

  • Un gentleman la Londra

    Chiar daca vremurile de glorie ale Imperiului Britanic au apus, unul dintre simbolurile a supravietuit totusi intact: gentlemanul englez, care stie de unde sa se imbrace, unde sa manance si unde sa gaseasca tot ce are orasul mai bun. Celor ce vor sa-i calce pe urme si sa fuga astfel de valurile de turisti li se recomanda urmatoarea reteta:

     

    CAZARE. Dorset Square Hotel in Marylebone Village. Construit pe locul unui fost teren de cricket in secolul al XVIII-lea, hotelul ofera camere decorate cu antichitati, opere de arta, obiecte ce amintesc de cricket. Este preferabil etajul al patrulea, pentru a putea admira in voie Dorset Square si casele stil Regency.

     

    LECTURA. Daunt Books. Descrisa drept cea mai frumoasa librarie din Londra, are o vechime de aproape 100 de ani. Impresioneaza prin uriasul sau luminator, care permite razelor de soare sa scalde spatiul deschis de dedesubt.

     

    CEAI. Fortnum & Mason, Picadilly. Sarbatoreste anul acesta trei secole de cand cei doi proprietari au fondat afacerea, in acelasi an cu unirea Angliei si Scotiei. Portari in livrea intampina clientii care pot alege dintre cele mai fine sortimente de ceai de Darjeeling, Kenya sau Ceylon, minunate gemuri si marmelade englezesti sau biscuiti si fursecuri frantuzesti.

  • Romanii de la carma Big Four

    La conducerea birourilor locale ale Big Four sunt de acum doar romani. Cine sunt ei, cum vad prezentul si viitorul economiei romanesti si ce intentii au? Sunt optimisti, chiar daca fiecare in parte vorbeste si de slabiciuni ce pot afecta mersul economiei. 

     

    La 35 de ani, Serban Toader va deveni din octombrie anul acesta cel mai tanar manager al unei companii de audit si consultanta din asa-numitul „Big Four“ romanesc. El il inlocuieste pe Victor Kevehazi (51 de ani) care a condus KPMG Romania in ultimii sapte ani, intregind astfel un cerc al celor mai mari companii din domeniu in totalitate romanesc. Seniorul romanilor din Big Four este Vasile Iuga (52 ani), director general al PricewaterhouseCoopers, in timp ce biroul din Romania al Ernst & Young este condus de Camelia Horlaci si, de mai bine de un an, in varful piramidei de la Deloitte se afla fostul bancher George Mucibabici (47 de ani).

     

    „Pentru romani, venirea la conducerea companiilor din Big Four este o evolutie fireasca, generata de experienta acumulata in ani buni“, crede Camelia Horlaci de la Ernst & Young. La randul sau, George Mucibabici de la Deloitte crede ca transferul sefiei catre lideri romani pe piata locala e legata de deschiderea acesteia, in conditiile in care la inceput mai toate companiile au fost restrictive in alegerea managerilor si chiar si a clientilor. „Primele banci, spre exemplu, au avut stabilite niveluri de intrare pentru clienti, au tintit multinationalele care erau clientii lor mari internationali“, isi aminteste Mucibabici, vorbind si din experienta dobandita anterior in sistemul bancar, unde a lucrat pe rand in Banca Nationala si apoi la Banca Tiriac. Asemeni bancilor, si companiile din Big 4 au venit dupa clientii mari, spune el, adaugand ca la inceput consultanta era si destul de elitista. „Este normal ca de la un punct conducerea sa fie preluata de romani“, sustine el, argumentand ca in timp romanii s-au ridicat foarte mult fie la locul de munca („asa cum a facut-o generatia mea“), fie prin studii de specialitate (generatia tanara).

     

    Cand si cum ajung romanii la conducere? Nu exista, in opinia lui Vasile Iuga de la PwC, un moment-cheie, prestabilit: „localnicilor li se creeaza posibilitatea sa isi asume functii de conducere“, dar fara sa existe nicaieri un program prin care localnicii sa fie impinsi in fata. Da ca exemple alte tari din regiune – Ucraina, Croatia sau Kazahstan – unde la varful PwC sunt tot localnici, asa cum este si in Romania, unde Iuga a preluat conducerea in 2004.

     

    Nu numai ca la conducere sunt romani, dar toate marile companii de consultanta cresc accelerat: fara exceptie au lansat deja campanii agresive de recrutare, iar din toamna vor creste cu totii cu „o suta, o suta si ceva“ de angajati, ce se vor  alatura celor 300-500 existenti deja in fiecare companie. „Businessul de consultanta creste in acelasi pas, sau chiar mai repede, cu economia in ansamblu“, spune Camelia Horlaci de la Ernst & Young. In compania pe care o conduce, de exemplu, si in anii trecuti au venit noi recruti – 95 in 2006 si circa 80 in urma cu doi ani. Si la PwC se fac angajari, si daca in prezent compania are 540 de angajati, anul acesta vor mai fi angajate alte 100 de persoane pentru birourile de la Bucuresti, Timisoara, Cluj, Chisinau. Tot cu 100 de noi salariati se va inmulti din octombrie si echipa KPMG Romania, in care lucreaza acum in jur de 400 de oameni.

     

    Dupa programul de training din perioada preangajarii, menit sa identifice aptitudinile candidatilor si locul lor cel mai potrivit in companie, urmeaza programe de perfectionare „care nu se sfarsesc niciodata“, dupa cum spune Camelia Horlaci. Iar intrarea intr-o firma din Big Four nu-i usoara, candidatii trecand mai intai prin sita a minim trei interviuri si a unei perioade de testare. Dar usa nu-i inchisa nimanui, pentru ca „in meseria asta conteaza cel mai mult calitatea umana si reputatia“, spune Vasile Iuga, completand ca formatia de baza nu e cea mai importanta. „Pot sa fie orice cand vin la noi, de la medici sau ingineri la medici veterinari sau filologi.“

     

    El insusi este inginer de aeronave si a lucrat ani buni la intreprinderea de specialitate din Bucuresti pana in 1991, cand a decis, dupa propriile spuse, sa-si schimbe cariera. Ingineria i-a prins insa foarte bine, „pentru ca imi ofera o perspectiva mai bogata“, dar si o gandire mai tehnica. Reteta de a deveni un consultant bun e alta – „o combinatie intre studiul structurat, completat cu experienta dobandita pe proiecte“, crede Iuga. Motiv pentru care toti salariatii PwC „sunt incurajati“ – un cuvant atent ales pentru a descrie cerintele impuse fiecarui angajat – sa obtina calificari internationale de contabili, auditori sau consilieri fiscali. „In proiecte se invata insa foarte mult.“

     

    Nici la Ernst & Young facultatea terminata nu conteaza foarte mult, compania recrutand atat absolventi din Academia de Studii Economice, cat si de la Politehnica. Dar odata intrati in firma incep programele de training – „programe globale, adaptate la piata locala“, potrivit lui Horlaci, astfel incat cu totii isi cunosc, practic, de la bun inceput programul de training pe urmatorii 3-5 ani. Acesta, de altfel, este si un bun „carlig“ pentru retentia salariatilor: „Atat timp cat lucreaza in companie, oamenii sunt stimulati si de mediul concurential sa faca acest efort“, apreciaza Camelia Horlaci.

     

    Efervescenta din companiile de consultanta (si nu doar cele din Big Four, ci si cele mai mici) are o explicatie evidenta – cresterea economica pe care Romania o inregistreaza din 2000 incoace constant. De la etajul sase al unei cladiri la fel de moderne, vizavi de Opera Romana, Vasile Iuga se raporteaza la intreg estul Europei, pe care il analizeaza impreuna cu China si India, principalii competitori din zona pietelor emergente. „Toate aceste piete sunt foarte importante, pentru ca aici se produce cresterea, dubla fata de economiile dezvoltate“, spune el. Iuga le considera importante pentru ca aici se se pot dezvolta businessurile occidentale – „si de aceea au devenit piete strategice, unde companiile se pot concentra mai mult pe crestere si mai putin pe reducerea costurilor“. In opinia sa, India si China nu exclud din jocul castigurilor regiunea central si est-europeana. „Eu le-as pune, dimpotriva, impreuna.“ Europa Centrala si de Est este avantajata de faptul ca are cel mai mare PIB pe cap de locuitor dintre cele trei piete emergente concurente, de faptul ca exista o afinitate culturala cu Occidentul si ca aici traieste o clasa mijlocie mai dezvoltata. Si la capitolul resurse naturale, Europa Centrala si de Est e mai bogata decat China si India, iar infrastructura este mai buna; in plus, multe tari de aici sunt membre ale Uniunii Europene. „Toate sunt argumente pentru care eu cred ca zona va continua sa atraga interes“, conchide Vasile Iuga.

     

    In ansamblul regiunii, Romania ocupa in prezent primul loc, conform studiului de atractivitate investitionala pentru 2007 realizat de Ernst & Young in urma chestionarii a 200 de companii cu si fara prezenta in sud-estul Europei. Cea mai mare parte dintre respondenti (58%) au indicat Romania in fruntea topului celor mai atractive tari din punctul de vedere al perceptiilor, fata de Turcia cu 49% sau Bulgaria cu 44%. Mai mult, aproape 70% dintre investitori cred ca pozitia Romaniei se va consolida in urmatorii trei ani, in timp ce pe Bulgaria mizeaza 62%, iar pe Turcia 59%. O treime dintre investitorii chestionati considera Romania cea mai atractiva tara, atat ca potential de crestere a productivitatii, cat si ca disponibilitate pentru investitii. In Romania, cred multi din cei ce au raspuns, realitatea este la nivelul imaginii, in timp ce Turcia si Grecia ofera promisiuni nefondate.

     

    In acest ansamblu, atuurile Romaniei sunt, in opinia lui Iuga, piata mare, pozitia strategica buna si, „desi este o tara bogata in resurse sarace“, faptul ca acestea exista mai mult ca in alte parti. Cu exceptia deficitelor externe, pe care le vede „periculoase pe termen mai lung“, datele macroeconomice sunt bune, iar cota unica de impozitare a avut rolul ei pozitiv. „Sectoarele de afaceri de succes sunt cel al tehnologiei informatiei, componentele auto, FMGC si cel bancar“, sustine Iuga.

     

    Si in viziunea Cameliei Horlaci de la Ernst & Young, in Romania zilelor noastre „cel mai bine merg sistemul bancar, sectorul de telecom, real estate si industria de componente pentru automobile“. In opinia ei, motivatiile pentru care Romania arata bine in ochii investitorilor straini tin in principal de existenta fortei de munca bine calificate, la costuri acceptabile, de capacitatea romanilor de a comunica in alte limbi, de avantajele fiscale si de faptul ca exista potential in infrastructura si comunicatii. „Birocratia nu e o problema de necontrolat“, crede Horlaci, minusul cel mai important al pietei venind dinspre lipsa infrastructurii. 

     

    Totusi, birocratia si coruptia sunt „stigmate care inca ne trag in jos in fata concurentei“, comenteaza si Kevehazi de la KPMG. Romania este prea birocratica, adauga el, dar la fel de adevarat este ca si Uniunea Europeana e birocratica. „Diferenta vine din modul in care se aplica aceasta birocratie – „in Romania totul este extrem de reglementat si strict chiar si ca forma“. Succesorul sau in functie, Serban Toader, crede ca exista si alte cateva puncte la care ar mai trebui lucrat: „Spre exemplu, resursele umane si sistemul de educatie ar trebui sa intre cat de repede si serios pe agenda guvernantilor ca prioritate de top“. Generatia in sarcina careia cade schimbarea profunda a Romaniei este cea a tinerilor de azi, „care vin cu alta mentalitate, sunt mult mai bine informati“, apreciaza Toader si, ca atare, si mult mai productivi. Romania trebuie sa isi faca un nume ca „furnizor“ de oameni tehnici, pentru ca romanii sunt oameni cu minte tehnica si cunosc limbi straine. „Dar ca  sa se intample asta, trebuie sa existe o directie de actiune“, spune Serban Toader.

     

    Contraponderea optimismului de pana acum apare in discursul fiecaruia dintre ei. Un eventual dezechilibru major ar putea fi generat, in opinia lui George Mucibabici de la Deloitte, fie de un eveniment local de amploare (criza politica, cataclism natural etc.), fie de un soc global (cum ar fi o criza a petrolului, de exemplu). „Ca principiu, cred insa ca e foarte greu sa mai scoti Romania de pe sina Uniunii Europene.“ Totusi, fiind deja racordata la economia mondiala intr-o lume globalizata, Romania va putea traversa perioade de recesiune iscate la Londra sau New York.

     

    Mai apropiate decat capitalele financiare mondiale sunt pentru Romania dezavantajele ce apar din cauza propriilor disfunctionalitati. Printre acestea, Vasile Iuga semnaleaza faptul ca economia opereaza cu valoare adaugata redusa si cu consumuri energetice mari, ca inovatia nu tine pasul cu cresterea salariilor si ca nu exista flexibilitate pe piata muncii. „Migratia si imbatranirea sunt insa doua bombe cu ceas“, spune el. Cheia reusitei pentru Romania? Clasa mijlocie si cea manageriala. Acesta e, dupa Iuga, pariul pe care trebuie sa-l puna Romania.

     

    Un alt risc apare din capacitatea de absorbtie a fondurilor europene. In materie de finantare a economiei, bursele sunt locurile in care, in alte tari, se aduna si se impart banii. Romania este insa departe de a avea o piata financiara integrata. „Nu exista economisire, oamenii cumpara mai degraba terenuri speculativ decat sa puna banii la banca“, spune Victor Kevehazi de la KPMG. Pentru ca listarea la Bursa de la Bucuresti este inca dificila, KPMG a avut, in fiecare an, clientii companii care au ales sa se listeze in Israel, spre exemplu, decat sa o faca local. „Acum avem alte companii care se pregatesc pentru asta“, spune Kevehazi.

     

    Vasile Iuga crede ca o parte din companiile romanesti vor avea mari dificultati in a supravietui in competitia cu cele din Uniunea Europeana, in special cele care au trait din afaceri cu statul si prin neplata impozitelor si taxelor si care nu s-au restructurat deja. In al doilea rand, adauga directorul PricewaterhouseCoopers, exista intreprinzatori romani, un bun procent, care si-au construit afacerile cu efort si fara avantaje disproportionate si care au acum ca provocare expansiunea si cresterea in afara Romaniei. Nu in ultimul rand, riscuri acumuleaza companiile conduse dupa modelul anilor ‘90, in care proprietarii se feresc sa delege responsabilitati, nu au structuri de conducere si nici management de calitate. „O rata mare de esec apare in cazul companiilor in care va avea loc transferul averii de la prima generatie la a doua“, spune Iuga.

    Si bunele, si relele vor fi ponderate de apartenenta Romaniei la UE. „Odata ce am intrat pe canalul Uniunii Europene, principiul e simplu: tu stai doar la timona si fa-ti treaba, ca de tras, te tragem noi“, spune George Mucibabici. Seful Deloitte crede ca nu exista riscul unor bubble-uri, iar motivul este evident, comparand Romania cu alte tari din regiune. Daca in deceniul trecut bancile se privatizau in Polonia pe miliarde de dolari, iar la noi se vindeau pe cateva sute de mii de euro, „Romania era subevaluata, si asa a fost multa vreme“, motiv pentru care „acum ni se pare ca suntem supraevaluati, dar poate e numai valoarea corecta“. Pana la urma, conchide Mucibabici, pretul este cat e pregatit sa plateasca clientul la un moment dat pe un activ.

     

    Interfata intre client si vanzator, consultantul isi impune o aparenta sobra; atmosfera corporatista este de altfel o constanta in Big Four. Ce se ascunde sub imaginea expertului in taior sau jacheta de firma, de fapt?

    „O mare parte din activitatea noastra se desfasoara cu clientii si de aceea trebuie sa existe o alura de business, de consultant“, spune George Mucibabici. Modelul de tinuta trebuie sa fie, in opinia lui, nici prea agresiv, nici prea modest. Este marca profesiei, ceea ce diferentiaza consultantul de programator, de exemplu. „La Google nimeni nu se intalneste cu clientul, si de aici vine diferenta intre mediul de lucru si aparentele pe care le afiseaza ei fata de noi“, spune Mucibabici. La Google, adauga Kevehazi, birourile sunt pline de jocuri, pentru ca oamenii trebuie sa fie creativi, iar „solutiile nu vin din carti, ci de la oameni“. Cei de la KPMG sustin insa ca incearca sa mentina si ei o atmosfera cat mai relaxata, pentru ca „tot pe oameni ne bazam si pe creativitatea lor“.

     

    Cu sau fara atmosfera sobra, cu sau fara manecute de contabili, cei din Big Four joaca in economie pe doua planuri: sunt companii ca oricare altele, cu clienti si costuri, dar sunt si observatori ai economiei. Poate chiar mai eficienti decat cei guvernamentali, pentru ca au un contact permanent cu marile fuziuni si achizitii, cu planurile de restructurare sau de expansiune si cu strategiile tuturor companiilor care le sunt clienti.