BusinessMagazin

Blog

  • Joaca de-a supercalculatorul

    Cel mai puternic calculator actual nu mai este un supercomputer. Poate fi calculatorul oricui se poate lipsi de cativa MHz ai procesorului pentru a face parte dintr-o retea globala, gratie conceptului de virtualizare.

     

    Consolele de jocuri produse de Sony, Microsoft sau Nintendo fac si lucruri foarte serioase, nu doar ofera divertisment celor care le utilizeaza: ajuta la gasirea unui leac pentru cancer, Alzheimer sau Parkinson. Conform teoriei de acum patru ani a unui medic, cum ca la originea acestor boli ar sta formarea gresita a unor proteine in organism, cu ajutorul calculelor s-ar putea observa care sunt mutatiile periculoase si cum pot fi ele corectate. Avand un model geometric al felului cum reactioneaza proteinele, compusi medicamentosi pot fi testati rand pe rand pentru a observa care dintre ei au sanse mai mari in lupta maladiilor. Doar ca, in loc de nenumarate si costisitoare teste de laborator, cei de la Universitatea Stanford din Statele Unite au venit cu ideea utilizarii unor modele simulate de computer. A unor infinitati de modele simulate.

     

    In acest scop nu au recurs la ajutorul vreunui supercalculator, unul din acele echipamente compuse din mii de procesoare intr-o carcasa, care ocupa cateva camere si consuma tot atat de multa electricitate ca un cartier intreg. Au preferat puterea de procesare nefolosita de milioane de persoane conectate la Internet. Folding@home, numele dat proiectului Stanford, presupune instalarea unui mic program pe calculatoarele unor voluntari, calculatoare care aloca o parte a puterii procesorului pentru rularea calculelor de modele geometrice ale reactiei proteinelor la compusi chimici. Inca nu s-a ajuns la vreun succes notabil, dar daca exista un leac, aceasta este una dintre variantele cele mai probabile de gasire a lui. Vijay Pande, unul dintre medicii de la Stanford, spune ca rezultatele de pana acum sunt promitatoare: „Am ajuns in punctul in care companiile farmaceutice incep sa fie interesate“.

     

    Principiul de impartire a nevoii de putere de procesare intre mai multe calculatoare a fost aplicat de companiile care au introdus tehnologia virtualizarii. Cu software-ul de virtualizare si cu hardware pe masura se poate imparti orice sarcina, fie ea de procesare sau de stocare. De aici apar avantaje legate de costuri, eficienta si siguranta. Cea din urma, pentru ca un singur fisier, de exemplu, care contine informatii pretioase pentru companie, este impartit intre toate filialele din tara. O bresa in securitatea uneia dintre ele nu duce automat la pierderea de informatii, pentru ca acei cativa biti sunt de nefolosit fara restul fisierului.

     

    VMware, o companie americana, a introdus la sfarsitul anilor ‘90 software pentru virtualizare pentru orice calculator. Acum, din ce in ce mai multe companii descopera ca pot face mai multe cu aceleasi calculatoare pe care le au, fara noi achizitii costisitoare. Servere care in mod obisnuit sunt dedicate unui singur proces nu vor avea in permanenta acelasi grad de solicitare si de aici rezulta putere neutilizata. Puterea neutilizata este preluata din mai multe calculatoare de catre software-ul de virtualizare si folosit pentru mai multe aplicatii. Se ajunge astfel in situatia in care un singur server este folosit pentru zeci de aplicatii simultan, alaturi de alte servere. Imediat dupa VMware, marii producatori de software sau hardware au lansat la randul lor solutii de virtualizare. Acum lista lor e completata de Hewlett-Packard, Microsoft, IBM, Sun Microsystems si Novell. Toti acestia au produsele disponibile si pentru companiile din Romania.

     

    VMware este reprezentat in Romania de catre compania SmartData. Ionut Preda, development manager la Smart Data, spune ca a furnizat anul trecut solutii de virtualizare pentru Petrom si UPC, iar grupul RTC se afla in perioada de teste ale aplicatiilor. Cu toate acestea, Preda spune ca rezultatele sunt inca modeste: „Am avut cateva contracte mari pe virtualizare, dar aceasta tehnologie nu se raspandeste atat de repede pe cat ne asteptam“. El spune ca, din testele facute, reducerile de costuri generate oscileaza intre 29% si 64% din economia activitatilor de intretinere si de achizitii ulterioare. „Solutiile de virtualizare sunt potrivite oricarui sector de activitate, dar preponderente sunt sectoarele care implica un grad ridicat de tehnologizare – financiar, telecom si utilitati“, spune reprezentantul SmartData, adaugand ca pana acum cele mai interesate au fost filiale ale unor companii multinationale, care se aliniaza cu standardul intern.

     

    Compania UPC a platit 80.000 de euro pe solutia de virtualizare pe platforma VMware si echipamente HP. Orice nou serviciu este dezvoltat si testat pe aceasta structura. „Atunci cand dorim ca un nou serviciu sa devina functional, folosind infrastructura virtuala diminuam timpul necesar, deoarece reducem din intervalul alocat achizitiei de hardware, nu mai trebuie sa instalam solutiile hardware in Datacenter si toate actiunile le facem dand un click din mouse“, declara Adrian Ciocildau, IT infrastructure manager la UPC. Tot cu ajutorul virtualizarii, in Bucuresti serverele pot simula, la o scala mai mica, infrastructura IT care in realitate este prezenta in toata tara. „Testam toate schimbarile in mediul virtual, inainte de a le implementa in mediul real“, afirma managerul UPC.

     

    Poate cel mai mare si mai cunoscut beneficiar al acestei tehnologii este Google. Desi date exacte despre infrastructura informatica a companiei sunt tinute secrete, este sigur ca Google foloseste tehnologia virtualizarii. Campuri din apropierea unor centrale electrice au fost ocupate de cladiri Google care adapostesc mii de servere. In loc sa foloseasca un megacomputer, motorul de cautare se bazeaza pe PC-uri care se gasesc si in comert. De aceea, disponibilitatea serviciilor de la infiintare pana acum a fost aproape neintrerupta, iar cele cateva accidente au fost provocate in majoritate de pene de curent, nu de suprasolicitari ale infrastructurii hardware. Daca ar fi folosit un model clasic, un centru de date chiar si cu o putere de procesare mare, ar fi fost nevoiti sa faca adaugiri complexe si costisitoare pentru a face fata cresterii accelerate a utilizarii motorului de cautare. Folosind virtualizarea, e suficient sa adauge periodic cateva zeci de calculatoare obisnuite. In cazul in care unul dintre ele nu mai functioneaza, poate fi inlocuit in scurt timp cu un altul, fara a afecta activitatea curenta.

     

    Marele avantaj este ca virtualizarea reduce costurile departamentelor de IT ale companiilor, din moment ce calculatoarele sunt folosite mai eficient. Si mai aduce un beneficiu important, libertatea de a alege orice producator de hardware. Dupa modelul clasic, odata achizitionat un echipament de calcul puternic, urmatorul va fi aproape obligatoriu de la acelasi producator, din ratiuni de compatibilitate. Tehnologia virtualizarii face mai usoara trecerea de la un producator la altul.

     

    Reprezentantul VMware spera ca anii viitori vor aduce o crestere de popularitate a acestei solutii si in Romania. „In maxim 2-3 ani, piata solutiilor de virtualizare in Romania va creste exponential, ceva de genul de la 10 la 100“, estimeaza Ionut Preda.

     

    Acelasi principiu a fost folosit si in cea mai de succes tentativa de pana acum pentru calcularea constantei „pi“. In anul 2000, dupa doi ani in care puterea de calcul nefolosita a PC-urilor a 2.000 de voluntari din mai multe tari a fost utilizata in comun pentru calcule complexe, proiectul PiHex, destinat sa determine valoarea constantei „pi“, a luat sfarsit. Dupa ce in cursul calculelor au aparut trei zerouri dupa un sir de 50 de zecimale (3,14…), matematicienii au conchis ca trebuie gasit un alt algoritm de cautare. Dar chiar si pana in zilele noastre, cea mai exacta apreciere a constantei „pi“ a fost cea realizata prin colaborarea unor calculatoare cu o configuratie medie de tipul Pentium III si 450 Mhz. Pentru un singur computer, timpul necesar spre a face aceleasi calcule ar fi fost de 148 de ani.

     

    Acum, noile console de jocuri par sa fie mult mai potrivite pentru calcule matematice complexe. Recent lansate, noile generatii de console vin cu o putere de procesare suficient de mare incat sa nu fie depasite tehnologic prea curand. In cadrul proiectului folding@home, cele mai mult de 200.000 de console PlayStation 3 inscrise au reusit sa aduca aduca aceeasi contributie cu echivalentul a pana la de 30 de ori mai multe PC-uri obisnuite cu sistem de operare Windows. „Calculele pe care le facem sunt foarte complexe si nu am reusi sa obtinem aceleasi rezultate nici daca am folosi toate supercalculatoarele din Statele Unite“, remarca Vijay Pande. Gamerii sunt atrasi astfel prin faptul ca pot contribui, jucandu-se, la gasirea unui tratament pentru boli incurabile. Inca un motiv pe care l-ar putea invoca pustii care isi doresc o consola de jocuri: pentru binele omenirii.

  • Voluntari cu procesoare

    Proiectul folding@home, dezvoltat de Universitatea Stanford, incearca sa gaseasca tratamente pentru boli incurabile urmarind pe calculator dezvoltarea unor proteine. Calculele complexe sunt facute impartind sarcini intre doua milioane de proprietari de calculatoare ce pun la dispozitie o parte a puterii procesorului.

     

    Sistem de operare

    Terraflopi

    Procesoare active

    Total procesoare

    Windows

    169

    177.586

    1.650.312

    Mac OS X/IBM

    8

    9.745

    96.671

    Mac OS X/Intel

    13

    4.320

    9.464

    Linux

    45

    26.684

    219.187

    Placi grafice ATI

    58

    989

    2.597

    PlayStation 3

    290

    22.136

    71.572

    Total

    583

    241.460

    2.049.803

     

    Cel mai mare supercalculator, Blue Gene/L, are o putere de 360 de teraflopi

     

    1 terraflop # 1 trilion de flopi, unitate de masura a performantei de calcul exprimata in operatiuni realizate de procesor intr-o secunda.

  • O iluzie rentabila

    Software-ul pentru virtualizare permite ca un singur calculator sa se comporte ca si cand ar fi vorba de mai multe si un server ca si cand ar fi mai multe – ceea ce deschide pentru companii mai multe avantaje.

     

    Mai ieftin. Pentru ca un server se comporta ca si cum de fapt ar fi mai multe, sunt necesare mai putine achizitii hardware. Cei de la VMware spun ca economia de bani se situeaza intre 29% si 64% fata de optiunea clasica.

     

    Mai simplu. Mai putine echipamente inseamna mai putine servere de intretinut. Software-ul de monitorizare urmareste permanent activitatea centrului de date si solicita resurse in mod diferit fiecarui server, in functie de nevoi, modificand automat solicitarile catre echipamente.

     

    Mai liber. Pana acum, producatorii de software si de hardware aveau o putere considerabila asupra cumparatorilor, care nu aveau alta varianta decat sa cumpere in continuare aceeasi marca de produse. Virtualizarea permite managerilor IT sa schimbe orice produs software sau hardware cu un altul.

  • WEBOSCOP: Cum sa intri la ora de istorie direct din pijama

    Intre uzul si abuzul de tehnologie, scoala incepe si ea sa se transforme, indepartandu-se de sistemul „benzii de montaj“ pe care s-a bazat atata vreme. Internetul ii ofera sansa sa devina mai personalizata, mai diversa si mai atractiva.

     

    E aproape ora 9. Profesorul de istorie e inca in pijama, dar avatarul sau – care poate sa imite figura lui Iulius Cezar si eventual poarta o mantie purpurie – intra in clasa sa, simulata intr-un spatiu virtual tridimensional similar celor care gazduiesc jocuri online precum World of Warcraft sau comunitati de genul Second Life. Elevii sunt si ei „acolo“, iar avatarurile lor isi pot permite frizuri fanteziste si n-au nevoie de uniforma. Lectia poate sa inceapa. E suficient un simplu clic pentru ca imagini dintr-un film documentar despre Roma antica sa fie proiectate pe tabla virtuala si multifunctionala, pentru ca referinte valoroase din web sa fie furnizate celor care doresc sa aprofundeze subiectul, ba chiar si un extemporal este posibil…

     

    Poate parea o fictiune dusa la extrem. Dar poate fi si o viziune a unui nou model de invatamant, iar in finalul articolului de saptamana trecuta am indraznit sa presupun ca „scoala virtuala“ poate fi o idee atractiva. Banuiesc ca nu pentru profesori, dar cu siguranta elevii ar fi incantati de o astfel de abordare. Este oare posibil? Se pare ca mijloacele tehnice sunt deja disponibile, insa nu ele sunt cele mai importante in acest scenariu. Pentru copiii din clasele mici, scoala este si un spatiu de socializare, iar tehnologia nu prea are ce cauta in sala de clasa. Desigur, si lumile virtuale au caracter social, insa diferenta este similara celei dintre jocul real si jocul pe computer. In vreme ce in jocurile electronice actiunile au consecinte simbolice, in viata reala jocul produce efecte sensibile, iar interactiunea cu mediul si grupul inseamna implicare intr-un angrenaj de o complexitate care nu va putea fi niciodata simulata de computere. Cred ca pana la o varsta nimic nu poate inlocui curtea scolii.

     

    Un alt aspect care este tot mai adesea luat in dezbatere este cel al eficientei tehnologiei – in special informatice – in procesul de invatamant. Un recent studiu realizat de un grup de cercetare tinand de Departamentul Educatiei din SUA releva ca nu se constata diferente in planul rezultatelor scolare intre elevii care au utilizat softuri educationale in sala de clasa si cei care nu au beneficiat de astfel de instrumente, ceea ce pune sub semnul intrebarii eforturile facute pentru a dota informatic sistemul scolar. Se vorbeste adesea de abuzul de tehnologie in procesul educational. De remarcat totusi ca studiul se refera la nivelul primar si secundar, in vreme ce abia de la nivelul liceului putem vorbi cu adevarat despre un interes constient al elevilor pentru propria educatie. Dar si la acest nivel persista intrebarea daca locul computerelor este in sala de clasa sau, mai degraba, in biblioteci sau in camera de studiu de acasa.

     

    Exista insa si o viziune mai optimista in privinta posibilitatilor pe care tehnologia informatica – si in special Internetul – le poate oferi sistemului educational, mai cu seama pentru nivelurile superioare. In principal este vorba despre o oferta diversificata de cursuri, flexibilitate si despre posibilitatea de personalizare, astfel incat cursantul sa urmeze un ritm propriu si chiar un traseu propriu. Mijloacele tehnice sunt in mare parte preluate din arsenalul retelelor sociale, incepand de la bloguri, forumuri si grupuri de discutii, in combinatie cu mesagerie instantanee, telefonie VoIP, video-conferinte, poate chiar spatii virtuale – toate vizand o comunicare eficienta si posibilitatea de a participa la proiecte de grup, folosind diverse sisteme colaborative si resurse informationale. Unii profesori cu experienta in aceste noi forme de invatamant afirma chiar ca reusesc sa-si cunoasca mai bine studentii prin interactiune online decat in paradigma clasica.

    Exista deja foarte multe proiecte de succes. Florida Virtual School ofera peste 90 de cursuri si dispune de 308 profesori si 180 de suplinitori. Virtual High School este o organizatie non-profit care reuneste 457 de scoli de pe toate continentele si are peste 9.000 de cursanti. Chiar daca nu ofera cursuri online, MIT pune la dispozitia publicului prin programul OpenCourseWare materialele de curs pentru majoritatea disciplinelor… Scoala virtuala nu mai este deja pura fictiune.

     

    …Ora se apropie de sfarsit. Un grup de elevi (reprezentarile lor, desigur) se ridica din banci si se indrepta spre profesor pentru un chat privat. Pumnalele isi fac aparitia, iar avatarul profesorului se prabuseste. „Si tu, Brutus?“ – intreaba teatral, in aplauzele virtuale ale asistentei. 

  • Si virusilor le place iPod

    Dupa ce au fost inventati pantofii sport cu iPod incorporat sau carcasa de protectie antiglont, norvegienii vin din urma cu cel mai nou accesoriu, primul iVirus.

     

    Saptamana trecuta, cei de la Apple au anuntat ca dupa cinci ani si jumatate au reusit sa vanda 100 de milioane de playere portabile iPod. Anuntul a fost umbrit intr-o mica masura totusi de cel al programatorilor de la Kaspersky Lab, care au anuntat ca au depistat primul virus la un iPod, botezat Podloso, ale carui origini se pare ca sunt in Norvegia. Virusul afecteaza doar iPod-urile care folosesc sisteme de operare Linux, adica o parte infima a celor 100 mil. vandute pana in prezent. Odata ajuns pe dispozitivul mobil, infecteaza toate fisierele .elf, un format specific sistemelor de operare Linux, iar orice tentativa de a accesa melodiile stocate pe iPod are ca rezultat afisarea mesajului „You are infected with Oslo, the first iPodLinux Virus“.

     

    Virusul nu reprezinta totusi o amenintare serioasa, tinand cont de faptul ca pentru a infecta fisierele are nevoie de ajutorul proprietarului. Daca fisierul care contine aplicatia periculoasa nu este deschis si rulat de proprietarul iPod-ului, ramane stocat in memoria dispozitivului si poate fi sters folosind interfata iTunes. Chiar si atunci cand dispozitivul este conectat la calculator, nu are puterea de a infecta PC-ul, indiferent de sistemul de operare folosit. Iar pentru a infecta un alt iPod, fisierul trebuie copiat manual, neavand proprietatea de a se autoreproduce. Cei de la Kaspersky spun ca virusul a fost creat mai degraba pentru a demonstra ca este posibil sa infectezi un iPod si nu neaparat pentru a declansa un atac la scara mare. Ron O’Brien, analist al companiei de securitate informatica Sophos, spune ca pe viitor atacurile asupra dispozitivelor mobile, cum sunt cele de ascultat muzica sau PDA-uri, s-ar putea inmulti. „Oamenii tind sa uite ca orice poate ascunde un virus, pana si un banal stick USB primit cadou. Oamenii le conecteaza la calculator fara a le scana in prealabil pentru virusi.“ Dispozitivele produse de Apple sunt deja la a doua mentiune venita din partea companiilor producatoare de programe antivirus, dupa ce anul trecut a fost descoperit un malware pe o parte a produselor iPod Video, cea mai scumpa gama de modele. Dar RavMonE.exe nu era un virus, ci reusea doar sa creeze o bresa de securitate ce putea fi ulterior exploatata.

     

    La momentul descoperirii, spre finalul anului trecut, Apple a venit cu o declaratie oficiala, imputand Microsoft slaba protectie. Acum, la cateva zile dupa descoperirea celor de la Kaspersky, ultimul comunicat oficial este in continuare cel care anunta vanzarea celor 100 de milioane de iPod-uri.     

  • Cu siguranta web 2.0

    Internetul tinde sa scape de suspiciunea ca e doar o unealta a insingurarii si un substitut al interactiunii reale cu oamenii. Varianta de a-ti da intalnire cu alte persoane pe orice site a ajuns cat se poate de reala.

     

    Vizitarea unei pagini de Internet inseamna in sine o experienta de consum solitara. E drept, exista retele sociale online, forumuri de discutii sau bloguri, unde oameni cu aceleasi preocupari ajung sa se cunoasca intre ei. Oricine ajunge sa recunoasca o persoana nu neaparat dupa numele adevarat, ci dupa „nickname“ sau avatar, acea reprezentare vizuala pe care si-o construieste un utilizator. Dar odata parasit un astfel de spatiu, toti ajung inapoi in anonimatul Internetului obisnuit. Cei de la Weblin schimba situatia si vin cu un nou serviciu web 2.0: un program care se instaleaza pe calculator permite celor ce folosesc Weblin sa-si realizeze un profil cu avatar, capabil sa-i insoteasca pe orice site pe care il vor vizita ulterior. De exemplu, intrand pe pagina de Internet a unui producator de masini, in partea de jos a ecranului vor aparea avatarurile tuturor celor ce folosesc Weblin si viziteaza site-ul in acel moment. Avatarurile intermediaza discutiile intre cei interesati de acea marca auto, cu replici care apar ca in benzile desenate, dar introduse din tastatura. Din acest punct de vedere, poate fi asemanat discutiilor pe forumuri, acestora din urma lipsindu-le insa caracterul comunicarii in timp real. Iar avatarurile dau impresia de realitate virtuala, pe care pana acum o putea crea doar jocul Second Life. Asemanarea cu celebrul joc virtual continua cu anuntul pe pagina de Internet a Weblin, care spune ca produsul de baza va ramane in continuare gratuit, dar ca pe viitor vor putea fi cumparate „kala“ pentru abilitati speciale, avataruri personalizate si diverse obiecte. Kala va fi moneda de tranzactie in Weblin, asa cum sunt dolarii „linden“ in Second Life. Cursul de schimb nu a fost inca stabilit. In spatele Weblin se afla Zweitgeist, o companie germana care a lansat acum cateva zile acest produs si care intre timp a si semnat un parteneriat cu Microsoft pentru a incorpora serviciul noului Windows Live Messenger. Acum, sansele de a gasi pe un site oarecare un alt avatar sunt minime. Ramane de vazut ce se va intampla dupa ce serviciul va deveni popular (nu se indoieste nimeni ca va fi altfel), iar pe site-uri care au mii de cititori simultan vor aparea multimi de avataruri carora le va deveni imposibil sa poarte o conversatie linistita.          

  • O ploaie de festivaluri

    Castigatori de premii Oscar sau Palme d’Or, regizori faimosi si filme de referinta au facut in ultimii ani escala in Romania pentru a aparea pe afisul festivalurilor locale de film.

     

    Festivalurile internationale de film au capatat o amploare atat de mare, incat au devenit afaceri de zeci de milioane de euro si destinatii turistice in sine. Orasul Cannes este anual luat cu asalt, pe durata Palme d’Or, de catre cinefili si oameni din industrie: in cele aproape doua saptamani de festival, localitatea este vizitata de 35.000 de specialisti, 4.000 de jurnalisti si peste 200.000 de turisti, iar hotelurile isi dubleaza personalul pentru a face fata. Mai aproape de noi, in Europa Centrala, renumele regal al statiunii cehe Karlovy Vary este perpetuat de festivalul de film unde, de-a lungul timpului, au ajuns multe „capete incoronate“ ale cinematografiei, inclusiv Charlie Chaplin.

     

    In Romania, festivalurile de film sunt inca in faza de dezvoltare: cam in fiecare an, de vreo cinci ani incoace, s-a lansat cate un eveniment international. Tonul l-a dat Transilvania International Film Festival (TIFF) in 2002, iar intre timp au aparut B-EST, aflat anul acesta la a treia editie, festivalul Anonimul (trei editii), iar in martie 2007 a aparut un festival de productii de scurt si mediu metraj, NexT. Bugetul unui astfel de eveniment incepe de la cateva mii de euro (pentru festivalurile studentesti) si poate ajunge la aproape un milion de euro, in cazul TIFF, cel mai mare festival international din Romania. Numarul spectatorilor, desi nu depaseste inca 50.000, se dubleaza sau se tripleaza insa in fiecare an.

     

    „Intotdeauna inceputul e greu. Filmul nu este un business bubuitor, de unde si reticentele sponsorilor de a investi intr-un astfel de eveniment. Dar, odata ce spargi gheata si dovedesti ca poti avea succes de public, in primul rand, calea e deschisa si pentru cei care au avut ideea, dar n-au fost dispusi sa riste. Iar filme bune exista pe saturate, cat sa organizezi si mai multe festivaluri“, spune Mihai Chirilov, directorul TIFF, care anul trecut a adus 35.000 de spectatori la Cluj.

     

    Specialistii pun tendinta sporirii numarului de festivaluri pe seama saturatiei consumatorului in raport cu filmele comerciale americane prezente in cinematografe. „Piata festivalurilor de film din Romania se dezvolta de la an la an si e foarte firesc sa se intample asa, pentru ca e nevoie de festivaluri. A existat dintotdeauna nevoia unei piete secundare de film, ca alternativa la cinematografele pline de filme considerate comerciale, doar uneori (accidental) fiind prezentate si filme premiate“, spune criticul de film Stefan Dobroiu.

     

    Festivalurile din Romania urmeaza o reteta testata deja cu succes in toata lumea. Astfel, pe langa competitia de baza unde se inscriu, in functie de specificul fiecarui eveniment, debutanti sau profesionisti din lumea filmului, se organizeaza seminarii si festivitati paralele, care atrag media si publicul. Si obligatoriu evenimentul se incheie cu o seara de gala in care sunt premiati castigatorii.

     

    Astfel, festivalul B-EST, care a inceput pe 14 aprilie si se va incheia pe 21 aprilie, a atras atentia prin mai multe evenimente notabile. De exemplu, organizatorii au realizat in premiera in Europa o platforma online unde amatorii de film vor putea urmari productiile care nu au fost selectionate sa intre in concurs. Sistemul, unic in Europa, a necesitat 800 de ore de munca.

     

    Daca anul trecut punctul culminant a fost seara de deschidere, cu un concert electrizant al actritei spaniole Victoria Abril, urmat de o proiectie in avanpremiera a filmului „Manderlay“, al doilea episod din „trilogia americana“ a lui Lars von Trier, anul acesta „punctul culminant al festivalului va fi intalnirea publicului roman cu doi mari regizori rusi: Nikita Mihalkov si Andrei Koncealovski“, spune Mihai Fulger, critic de film si selectioner B-EST 2007. Nikita Mihalkov a deschis festivalul B-EST cu filmul „Soare inselator“, care a obtinut in 1995 premiul Oscar pentru cel mai bun film strain, iar regizorul si scenaristul rus Andrei Koncealovski, fratele mai mare al lui Mihalkov, va prezenta la inchidere, in premiera nationala, filmul „Casa de nebuni“, care a obtinut Marele premiu al juriului la Venetia in 2002.

     

    Cat despre competitie, castigatorul trofeului B-EST va primi 10.000 de euro, cel mai bun documentar va fi premiat cu 5.000 de euro, iar cel mai bun scurt metraj cu 3.000 de euro.

     

    Festivalul B-EST a inceput la mai putin de o luna dupa prima editie a festivalului international de scurt si mediu metraj NexT de la Bucuresti. NexT a insemnat o competitie intre 29 de scurt si mediu metraje din 15 tari, patru sectiuni paralele si doua seminarii organizate de nume prestigioase din industria filmului de la noi si din strainatate. Festivalul a fost organizat de Societatea Culturala NexT, in memoria regizorului Cristian Nemescu si a sound-designerului Andrei Toncu, care si-au pierdut viata anul trecut intr-un accident rutier. Castigatorul marelui premiu, „The Substitute“ din Italia, a primit 4.000 de euro, iar regizoarea de origine turca Deniz Gamze Erguven a castigat 2.000 de euro pentru productia „A Drop of Water“.

     

    Unul dintre evenimentele conexe care a atras publicul cinefil a fost prezenta americanului Walter Murch, detinatorul unor performante atat ca inginer de sunet, cat si ca monteur al unor filme realizate de Francis Ford Coppola sau Anthony Minghella. Walter Murch a reusit sa obtina doua premii Oscar in acelasi an, unul pentru montaj si unul pentru cel mai bun sunet – pentru filmul „Cold Mountain“. El este si scenarist si regizor, ceea ce l-a facut pe Minghella sa-l declare „cineastul complet“.

     

    Nici in lunile urmatoare cinefilii nu vor avea prea mult de asteptat, pentru ca in iunie va incepe la Cluj cea de-a sasea editie a TIFF, singurul festival din Romania care este inclus in baza de festivaluri de pe IMDB, cea mai importanta baza de filme de pe Internet. TIFF s-a lansat in 2002, cand Romania nu avea niciun festival international de film de lung metraj.

     

    „Era ridicol, in conditiile in care toate tarile au deja mai multe“, sustine Mihai Chirilov. La acea vreme festivalul a uimit in primul rand prin locul ales. „N-am vrut sa ingramadim un asemenea eveniment in Bucuresti, de teama ca s-ar putea pierde printre alte evenimente; am ales Clujul pentru ca are o infrastructura cinematografica foarte buna si cea mai mare rata de filme vizionate pe cap de locuitor“, spune Chirilov. Competitia TIFF este deschisa regizorilor aflati la primul sau al doilea lungmetraj.

     

    Festivalul a crescut atat din punctul de vedere al filmelor inscrise in concurs (de la 45 la peste 100), cat si ca numar de spectatori (de la 9.000 la prima editie pana la 35.000 la cea din 2006). „Nu sunt prea bun la pronosticuri, dar sper la 50.000 anul acesta, pentru ca festivalul are loc in doua orase: nu doar in Cluj, ca pana acum, ci si la Sibiu, proclamat in 2007 capitala europeana a culturii“.

     

    Filme precum „Restul e tacere“ (regia Nae Caranfil), „Ingerul necesar“ (regia Gheorghe Preda) sau „California Dreaming“ (regia Cristian Nemescu) vor fi proiectate in premiera la Sibiu. In plus, gala de decernare a premiilor va fi un duplex Cluj-Sibiu si va fi transmisa in direct la televiziune. „In acest an, bugetul cumulat pe Cluj si Sibiu este de 998.000 de euro“, spune Mihai Chirilov. Trofeul „Transilvania“ consta intr-un premiu de 10.000 de euro, iar cel mai bun regizor va castiga 5.000 de euro.

  • Oscarurile filmului romanesc

    Dupa modelul marilor gale din cinematografia europeana (BAFTA, Goya, Cesar), anul acesta s-au decernat, pentru prima data in Romania, premii pentru  cineastii si filmele romanesti.

     

    PREMIILE GOPO. La 50 de ani dupa ce Ion Popescu-Gopo a castigat Palme d’Or pentru cel mai bun scurt metraj de animatie („Scurta istorie“), Asociatia pentru Promovarea Filmului Romanesc a lansat prima gala dedicata filmului romanesc, Premiile Gopo.

     

    CANDIDATII. In lupta pentru castigarea trofeului au intrat cinci filme de lung-metraj, 4 scurt-metraje, 4 documentare, dar si 4 filme europene, candidate la categoria „Cel mai bun film european distribuit pe ecrane in 2006“.

     

    CASTIGATORUL. Regizorul cu cele mai multe premii primite a fost Corneliu Porumboiu, rasplatit pentru cel mai bun scenariu, cea mai buna regie si cel mai bun film de lung metraj („A fost sau n-a fost“).

     

    SPECIAL. Un moment special al Premiilor Gopo a fost dedicat regizorului Lucian Pintilie pentru intreaga opera, aceasta fiind prima distinctie pe care maestrul o accepta in Romania.

  • Trupa fara nume

    O trupa ai carei membri provin din medii si generatii complet diferite reuseste sa scoata un album inchegat, care nu suna a orgolii luptandu-se pentru atentie.

     

    M-am ghidat mereu dupa trei reguli pe campul minat pe care il reprezinta lumea muzicii. Prima: Inregistrarile facute in scopuri de binefacere sunt insuportabil de proaste. A doua: Albumele conceptuale sunt, de regula, niste porcarii fandosite. A treia: Singurul lucru mai fandosit este o „supertrupa“.

     

    „Supertrupele“ sunt mereu considerate ca avand legaturi inextricabile cu anii ’70.  Cuvantul in sine evoca imaginea unora ca Emerson, Lake & Palmer cantand in fata unui auditoriu de mii de oameni la festivaluri in aer liber. Ceea ce de fapt nu e adevarat, caci exista o gramada de supertrupe, dintre care majoritatea s-au format in ulti-mii ani. De cele mai multe nici n-ati auzit. (Tomahawk? Son of Sam? Sau Purple Ribbon All-Stars?) Majoritatea sunt niste dezamagiri uriase, care implica si un orgoliu peste masura. Membrii supertrupelor sunt obisnuiti sa se bucure de stralucirea reflectoarelor fara s-o imparta cu nimeni, iar o formatie care da pe dinafara de asemenea personalitati face, de regula, o muzica ce suna ca si cum fiecare dintre componenti se lupta pentru atentie.

     

    Tocmai de aceea, atunci cand am auzit ca Damon Albarn de la Blur pusese bazele unui noi „supertrupe“, nu ma asteptam la prea multe. Cand am auzit ca au inregistrat un album conceptual descris drept „un ciclu de piese ce reprezinta totodata un mister pe tema Londrei“ (poftim?!), m-a cuprins tristetea.

     

    Trupa cunoscuta sub denumirea de The Good, The Bad and The Queen („Cel bun, cel rau si regina“) e formata din nume mari ale industriei muzicale. In afara de Albarn, il mai avem pe fostul membru The Clash, Paul Simonon, la chitara bas. La chitara il avem pe Simon Tong de la Verve si, poate cel mai impresionant, la tobe se afla nimeni altul decat omul care a inventat afrobeat-ul, bateristul Tony Allen. Iar daca acestea nu erau de ajuns, in calitate de producator al trupei il gasim pe Danger Mouse, jumatate din Gnarls Barkley, trupa care a dat hitul anului trecut, „Crazy“.

     

    Interesant la aceasta trupa este faptul ca membrii sai provin din medii complet diferite si, remarcabil, din generatii complet diferite. The Clash dadeau concerte cu aproape douazeci de ani inainte ca Blur si Oasis sa se bata in topuri, iar Albarn e suficient de tanar incat Tony Allen sa-i poata fi tata. Cooptarea lui Tony Allen in trupa este factorul care atrage atentia asupra acesteia, el fiind omul care i-a conferit muzicii lui Fela Kuti ritmurile distinctive de afrojazz si care a fost descris drept cel mai important baterist al secolului 20. Povestea formarii grupului e frumoasa: totul a inceput atunci cand Allen a auzit versul „Tony Allen got me dancing“ („Tony Allen m-a facut sa dansez“) in piesa din anul 2000 semnata Blur – „Music is My Radar“. Flatat, Allen l-a invitat pe Albarn in Nigeria sa apara pe albumul sau solo din 2002. Astfel a aparut colaborarea dintre Allen si Albarn, iar Paul Simonon s-a intamplat „sa intre“ in studio taman intr-o zi cand cei doi repetau acolo. (Inca n-am auzit nicio poveste interesanta despre cum a ajuns chitaristul de la Verve, Simon Tong, sa faca parte din formatie.)

     

    Frumoasa poveste, dar cu albumul cum e? Ca si alte proiecte secundare post-Blur de-ale lui Albarn – Gorillaz, Mali Music -, noul sau grup are clar sound-ul Albarn. Ceea ce surprinde insa la albumul de debut al grupului este retinerea de care da dovada. Fiecare dintre artisti pare sa se multumeasca cu un loc in fundal si actioneaza ca un canal pentru muzica insasi. Cum spunea Simonon: „Am facut cu totii parte din formatii unde dadeai volumul tare si sareai de colo pana colo, dar asta e… ceva diferit“. Ca album, este minunat de melancolic, introspectiv si departe de sensibilitatile pop ale trupei Gorillaz. Este, totodata, si un album antirazboinic. Desi Albarn este un critic vehement al dezastruoasei invazii din Irak, pe album isi tine criticile in frau.

     

    Ar trebui sa inchei cu o informatie fara sens: „The Good, The Bad and The Queen“ e de fapt titlul albumului. Oficial, trupa nu are niciun nume. Niciun nume? Ce chestie avangardista! V-as fi spus mai devreme, dar asta e o fandoseala incredibila si ma face sa-mi fie incredibil de greu sa scriu despre ei, asa ca m-am gandit sa o pastrez pentru final. Vedeti? Nu v-am spus ca toate supertrupele sunt ingamfate si pretentioase?

     

    Traducere de Loredana FrATilA-Cristescu

  • Discursul eficient

    Cu o cariera didactica absolut stimabila (profesoara de engleza si stiintele limbii la Farmingdale State University din NY) si avand  circa 100 de carti publicate, Laurie Rozakis si-a creat un renume mai ales datorita cartuliilor gen „Idiot’s Guide“.

     

    Nu e vorba, desigur, despre idioti in sensul medical, ci despre persoane alintate cu apelativul respectiv intr-un soi de coniventa simpatica, amicala, care nu vrea de fapt decat sa semnifice limpezimea discursului de initiere ce le este destinat, fie ca este vorba despre gradinarit, Windows Vista, sexualitate sau astronomie. Colectia „The Complete Idiot’s Guide“, caci despre ea este vorba, preluata relativ recent de Editura Curtea Veche, dezvolta diferite probleme din campuri cat se poate de variate (Feng Shui, reflexoterapia, hipnoza sau Kama Sutra – dintre titlurile aparute in traducere romaneasca) si le explica astfel incat sa le poata pricepe oricine, dar obligatoriu cu mult umor.

     

    Doamna Rozakis a produs in spatiul acestei colectii un ghid de gramatica si stilistica, ghidul de „creative writing“ sau, pur si simplu, cel de scris corect. Mai nou, si acest „Cum sa vorbim in public“, un manual despre felul in care trebuie abordata, tehnic si emotional, vorbirea in fata unui auditoriu. Ca sa ne depasim tracul, Laurie Rozakis ne ia de mana, parinteste, incercand sa ne convinga ca situatia poate fi adusa sub control. Si, ca sa ne castige increderea, porneste lectia despre discursul public cu un citat din Jerry Seinfeld: „Majoritatea studiilor afirma ca oamenii se tem cel mai mult de vorbitul in public si abia in al doilea rand de moarte. Vi se pare corect? Asta inseamna ca, daca sunteti un om obisnuit, nevoit sa mergeti la o inmormantare, preferati sa va aflati in cosciug decat sa faceti panegiricul decedatului“. Franchetea autoarei, dublata de umor si de autoironie, face digerabil continutul lectiilor de retorica in public, chiar atunci cand e vorba de notiuni ca logica discursului, tehnici de comunicare sau tehnica citatului.

     

    Promisiunea lui Rozakis suna, in tot cazul, ispititor, chiar daca pare putin credibila pentru cei ce se considera niste timizi irecuperabili: „Veti invata cum sa va adresati unor grupuri de persoane cu incredere in propria persoana. Veti descoperi importanta planificarii, a analizarii auditoriului, a repetitiei si a aspectului personal. Va voi invata cum sa castigati simpatia celor din sala si cum sa-i lasati muti“.

     

    Dr. Laurie Rozakis, „Cum vorbim in public“,

    Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2007