E demult cunoscuta pasiunea britanicilor pentru alcool si convingerea lor ca pentru cei mai inhibati, bautura e un preludiu esential pentru relaxare si amuzament. Piesele lui Shakespeare sunt doldora de personaje care sunt cele mai amuzante, mai dragute si mai seducatoare cand sunt cherchelite.
Dar britanicii sunt la fel de renumiti si pentru tendinta lor de a aluneca pe nesimtite de la chercheleala la harta, exagerand si purtandu-se prosteste. Asta ii deosebeste chiar si de omologii lor in ale bautului din nordul Europei si da batai serioase de cap celor din serviciile medicale si agentilor de politie care sunt nevoiti sa aiba de a face cu afectiuni datorate consumului de alcool, rani si crime. Problema se datoreaza in parte si faptului ca in pub-urile britanice – care tin acum deschis pana mai tarziu gratie unei legi recente – bautura nu e o completare in stil continental a unei mese sau a unei conversatii, ci un scop in sine.
Nu-l vei gasi pe Sartre intr-o cafenea englezeasca din doua motive, spunea Jeremy Paxman in cartea sa Englezii, citat de scriitorul George Steiner: 1) Nu exista un Sartre si 2) Nu exista cafenele. Atitudinea confuza a natiunii in privinta bautului, obiceiul de a o ridica in slavi si de a o huli apoi, au devenit evidente recent, cand Charles Kennedy, jovialul lider al Partidului Liberal Democrat, a demisionat de la sefia formatiunii sale dupa ce a recunoscut ca este alcoolic.
Desi el pretindea ca s-a vindecat, colegi de-ai sai de partid spuneau ca problemele cu bautura i-au afectat intr-atat prestatia politica incat si-au pierdut increderea in el. La cateva dezbateri parlamentare cheie, spre exemplu, Kennedy pur si simplu nu a aparut, silindu-si consilierii sa-i tina locul. Ar mai putea fi enumerate un discurs dezastruos, cu transpiratii, la o conferinta a partidului, un esec la London School of Economics si un moment jenant, cand a dat unui reporter care ii punea intrebari elementare raspunsuri aproape incoerente. De fiecare data consilierii lui au dat vina pe oboseala sau pe boala pentru a-i justifica purtarea.
Problema lui Kennedy nu era alcoolul in sine, ci incapacitatea sa de a functiona cum trebuie cand se imbata. Scena politica a Marii Britanii e plina de barbati care au baut si s-au mandrit cu asta. William Pitt cel Tanar* bea cu placere o sticla sau trei de vin de Porto in fiecare zi. Alan Clark, ministru si bon vivant in cabinetul Thatcher, spune in memoriile sale cum, dupa ce a baut trei sticle de vin cu un prieten, s-a pomenit sarind pasajele mai incalcite ale unui discurs pe care partidul il mandatase sa il prezinte in parlament.
Citeam textul in mare viteza, scrie el, cu oarecare mandrie. Uneori dadeam cate doua pagini deodata, alteori chiar trei. Cu toate ca un coleg de legislativ l-a admonestat pentru starea in care era (a-l acuza pe un coleg de parlament ca ar fi baut este considerat nepoliticos, iar a-i spune de la obraz ca nu e treaz a fost interzis, se spune, din 1945), Clark si-a pastrat mandatul. Churchill isi incepea fiecare zi cu un whisky cu sifon; a trecut prin razboi pe coama unui val gigantic de sampanie si coniac, scria Ben Macintyre in The Times.
Bautura a avut un rol semnificativ si in viata lui George Brown, ministru de externe laburist din anii 60, despre care se spune ca la o receptie in Peru s-a indreptat, impleticindu-se, spre un barbat imbracat intr-o roba rosie pentru a-l invita la dans. Dar n-a fost sa fie. In primul rand esti beat, se spune ca i-ar fi raspuns oaspetele. In al doilea, acesta nu este un vals, e imnul national al statului Peru. Si trei, eu nu sunt femeie; sunt arhiepiscop de Lima.
Pentru britanici, alcoolul e un relaxant, un emolient, un sprijin, o scuza. In cartea sa Observatii asupra englezilor, antropologul social Kate Fox sustine ca bautura nu-i transforma pe englezi in huligani respingatori, ci mai degraba le permite sa isi exprime caracterul huliganic latent: cu alte cuvinte, beau ca sa aiba voie sa se poarte urat. Dand vina pe bautura, noi eludam intrebarea – destul de inconfortabila – de ce englezii, admirati in general pentru curtoazia si retinerea lor, sunt renumiti si pentru badarania si violentele lor, scrie Fox.
Boacanele i-au facut celebri in toata Europa, de la orasele din nord, unde britanici afumati bine se dau in stamba in cate un weekend al burlacilor si pana la statiunile din sud, unde tinerii vin pe bani putini si ii oripileaza pe localnici cu bataile, vandalismul si exhibitionismul lor. Toamna trecuta, cand echipa de cricket a Angliei a invins Australia in turneul The Ashes, jucatorii s-au lansat intr-o orgie bahica de 36 de ore.
Freddie Flintoff, vedeta turneului, s-a laudat fata de The Sun despre cum am baut, si am baut, si am baut, vorbind pe postul national de televiziune impleticit si porcos, cu ochii injectati si clatinandu-se. Un coleg de echipa a venit cu sticla in mana chiar pe scena unde s-au decernat medaliile; despre un altul se spune ca a vomat in baia premierului in timpul unei receptii la resedinta din Downing Street 10.
Intr-un articol aprobator in The Daily Star, Michael Booker spune ca echipa de cricket urmeaza traditia britanicilor, care mai gusta cate un serbet cand si cand. Cu toate ca excesul de alcool nu este recomandabil in toate ocaziile, adauga Booker, cateodata tot ce-ti doresti – si doamna Booker ma va taxa pentru asta – este cate o bauta strasnica de o zi si o noapte. De atunci, echipa de cricket a pierdut aproape toate meciurile. Dar in acel moment fulgerator de glorie bahica a demonstrat ca in Anglia nu conteaza cat de mult bei, atata timp cat iti faci treaba.
Traducerea si adaptarea Mihai Mitrica
*Politician britanic Si premier al Marii Britanii. A fost supranumit cel tanar pentru a fi deosebit de tatal sau, William Pitt cel Batran, care a condus si el Marea Britanie din functia de premier.