BusinessMagazin

Blog

  • A fost odata Star

    Liderul pietei de chipsuri de cartofi, Star Chips poarta, mai nou, numele celor mai bine vandute chipsuri la nivel mondial: Lay’s. Ce se intampla insa cu numele de „fata“ – Star Chips?

    Nici n-a inceput bine anul si Star Chips si-a schimbat numele. Evenimentul este sustinut de o campanie semnata Graffiti BBDO, bazata pe mesaje difuzate pe TV, outdoor, radio, presa scrisa, materiale de suport si evenimente organizate la punctele de vanzare. Vechiul nume, „Star“, care a vandut pana acum chipsurile care sunt, conform informatiilor companiei de piata MEMRB, lider de piata, inca mai apare pe ambalaje, dar „va disparea treptat“, sustine Stefan Liute, director de strategie la Grapefruit, companie de branding. El apreciaza ca in mai putin de jumatate de an, vechiul nume va disparea complet de pe ambalaje, fiind inlocuit de cel nou, Lay’s, care este brandul de chipsuri din cartofi cel mai bine vandut in lume, conform studiilor ACNielsen.


    Evenimentul era intr-o oarecare masura previzibil, tinand cont de faptul ca la finalul anului 2005 compania Snack Ventures Europe (SVE), un joint-venture intre PepsiCo si grupul american de panificatie General Mills, a preluat cel mai mare producator si distribuitor de snacksuri din Romania, Star Foods. Dintre marcile detinute de Star Foods la acea vreme – Star Chips, Lotto, Star si Pop Corn, primul era si atunci lider de piata si cel mai potrivit candidat pentru a introduce, si pe piata romaneasca, numele international. Star Foods detinea in momentul preluarii doua treimi din volumul pietei de chipsuri si mai bine de o treime din volumul celei de snacksuri. Tranzactia a avut loc dupa o perioada in care au existat tentative de patrundere pe piata cu produse importate. Presedintele PepsiCo International, Mike White, declara la acea vreme ca Star Foods „ofera o platforma strategica semnificativa in vederea servirii clientilor din Romania si din intreaga zona balcanica“.


    Prin urmare, schimbarea de nume era un pas firesc, pentru ca portofoliul de produse al companiei cumparate de americani trebuia aliniat cu cel international. In pregatirea acestei campanii, Star Foods a incheiat anul trecut o serie de investitii in unitatea de productie situata langa Bucuresti, in Popesti-Leordeni. Iar dupa doi ani de la anuntarea tranzactiei, si cumparatorii romani au in fata pe rafturi produse cu nume international. Pentru a pastra totusi masa de clienti, comunicarea lansata in aceasta luna face legatura dintre noul brand si cel vechi. Campania a fost dezvoltata integral in Romania si se va derula pe o perioada de cateva luni.


    Reprezentantii Star Foods nu au dorit sa precizeze care este valoarea investitiilor dedicate acestui proiect, mentionand doar ca „pentru campania Lay’s a fost alocat un procent semnificativ din bugetul anual de comunicare“, avand in vedere ca lansarea Lay’s este pana acum cel mai important eveniment din 2007 pentru compania Star Foods. Stefan Liute apreciaza insa ca pentru un proces de rebranding, costul total (care include cheltuielile cu strategia si comunicarea in masa) ajunge in Romania la cel putin cateva sute de mii de euro. „Si cred ca sunt bugete care ating usor milionul de euro“, adauga directorul de strategie al Grapefruit.


    Campania     de rebranding a chipsurilor Star Foods este doar prima schimbare de nume, chiar daca urmatoarele nu vor avea loc prea curand. E vorba de faptul ca americanii de la PepsiCo detin, prin divizia Frito-Lay International, snacksuri sub marcile Cheetos, Lay’s, Fritos si Ruffles. Si de indata ce in magazinele din Romania vor fi prezente toate aceste marci, e de asteptat ca Star Foods sa se reinventeze in Frito-Lay Romania.

  • Veniti cu mine

    Printre cele mai noi tendinte aparute in industria IT&C se numara si asumarea de catre telefonul mobil a rolului de ghid turistic pentru strainii care viziteaza un oras necunoscut sau chiar un muzeu.

     

    Pe lista tarilor unde au aparut primele ghiduri pe celular se numara si Romania. O tara a carei capitala, ca toate marile orase din lume, are zone necunoscute inclusiv pentru unii dintre cei ce locuiesc aici de zeci de ani. Cu atat mai mult se lovesc de necunoasterea locurilor cei care vin pentru prima oara si nu stiu cum sa ajunga la un bancomat, la o benzinarie sau cum sa afle de ultimele concerte organizate aici.

     

    Solutia pentru astfel de probleme se poate dovedi telefonul mobil, care, pe langa faptul ca a ajuns sa tina loc si de televizor, radio, MP3 player, aparat foto si camera video, a invatat si meseria de ghid turistic. Ideea a devenit miza unui business cu potential destul de mare pentru mai multe companii internationale, precum Go2 Directory System, Talking System, Time Out sau AskCity.

     

    Go2 este un serviciu pentru telefonul mobil, prin care utilizatorii pot gasi punctele de interes din orasul in care se afla, in functie de zona sau dupa o cautare exacta. Spre exemplu, daca au nevoie sa ajunga la un centru comercial intr-o anumita zona, au posibilitatea sa efectueze o cautare dupa centre comerciale din zona respectiva sau sa afle unde se gaseste un anumit magazin. In cazul in care vor sa vada un film, este suficient sa caute cinematografele din zona si sa vada ce filme sunt disponibile sau pot cauta un anumit film, caz in care primesc informatii despre cinematografele unde este difuzat.

     

    In cazul Talking Street, situatia sta un pic diferit. Compania ofera un ghid audio, cu valabilitate de o saptamana (la fel ca majoritatea programelor uzuale care privesc evenimentele culturale dintr-un oras), pentru turistii aflati in trecere prin orase americane precum New York, Boston sau Washington. Ascultarea prezentarii dureaza aproximativ doua ore, luand in calcul si timpul necesar pentru deplasarea de la un obiectiv turistic la altul.

     

    Time Out ofera utilizatorilor de telefoane mobile din Londra o aplicatie prin care acestia sunt pusi la curent de doua ori pe saptamana cu toate evenimentele de divertisment care au loc in capitala Marii Britanii. La fiecare update, acestia primesc un fisier de 100 kb, pentru care trebuie sa plateasca aproximativ 14 eurocenti.

     

    In fine, AskCity este un serviciu pe care utilizatorii il pot accesa si de pe telefonul mobil si care asociaza harti ale oraselor cu informatii despre afacerile locale, restaurante, concerte si filme.

     

    In plus, multe muzee, desi in mod obis-nuit numai favorabile nu sunt telefoanelor galagioase, incurajeaza acum folosirea acestor aparate in galeriile lor. Incepand de anul trecut, mai multe muzee americane au inceput sa ofere ghiduri interactive pentru telefonul mobil, majoritatea gratuite. In Europa, moda ghidurilor audio a aparut acum cativa ani, insa informatiile despre obiectele de arta din muzeu erau redate pe un gadget, de cele mai multe ori walkman, oferit vizitatorilor la intrare.

     

    Inspirat de modelul Go2, Lucian Stanciu, un foarte tanar antreprenor roman (22 de ani), a decis sa intre intr-un astfel de business pe piata locala. Compania Mobile Romanian Solutions a lansat serviciul Where2, prin care utilizatorii de telefoane mobile din Bucuresti au acces la un ghid al orasului. Compatibil cu aproximativ 90% dintre modelele de telefoane mobile comercializate in Romania, inclusiv cele de tip mai vechi, Where2 poate fi descarcat gratuit pe telefonul mobil.

     

    Practic, acest ghid ofera in prezent informatii despre aproximativ 3.000 de obiective sau evenimente din Capitala. Acestea sunt impartite in diferite categorii, printre care localuri, recreere, cumparaturi, servicii, auto si transport. Daca nu stiti unde vreti sa luati masa de pranz, puteti cauta pe ghid, in functie de zona in care va aflati sau de statia de metrou cea mai apropiata, restaurantele, pizzeriile sau fast-food-urile, avand in plus acces la o adresa, numar de telefon si chiar si cateva indicatii.

     

    „Tehnologia am conceput-o eu, avand in vedere ca am experienta in acest domeniu“, a spus Lucian Stanciu. „Iar pentru grafica, web design, vanzari si IT am format o echipa“, a mai spus el. Experienta a acumulat-o, in cea mai mare parte, la firmele pentru care lucrat inainte ca programator. Din noiembrie 2003 a lucrat timp de un an la Gameloft, producatorul de jocuri pentru telefoanele mobile, dupa care a facut freelancing pentru o companie germana, iar la furnizorul de soft IP Devel a lucrat cam jumatate de an, pana anul acesta, cand si-a infiintat propria firma anume ca sa produca Where2.

     

    Deocamdata, serviciul este inca la inceput, avand in vedere ca a fost lansat pe piata in luna noiembrie, in urma unei investitii initiale foarte mici, de 3.500 de euro, insa numara deja aproximativ 500 de utilizatori. „Where2 a aparut dintr-o nevoie personala. Fiind nou in Bucuresti, voiam sa merg in diverse locuri, numai ca nu stiam nici unde le gasesc si nici cum ajung acolo“, a explicat Lucian Stanciu, originar din Braila.

     

    Afacerea pare sa aiba potential destul de ridicat, avand in vedere ca un astfel de ghid reprezinta si o metoda de promovare pentru companiile prezente in el. Modelul american presupune o cheltuiala lunara de aproximativ 5.000 de dolari din partea unei companii care apare in Go2 spre exemplu, suma in schimbul careia numele companiei este afisat printre primele rezultate atunci cand utilizatorii efectueaza o cautare, este corelat cu alte cautari si primeste diferite statistici cu numarul accesarilor informatiilor din ghid.

     

    Tipul de afaceri prezente in ghid variaza de la companii din domeniul financiar sau de sanatate pana la servicii IT, sali de fitness, masaj sau saloane de infrumusetare. In plus, Where2 ofera si informatii despre firme de taxi, dealeri auto, benzinarii, bancomate, florarii sau chiar mall-uri si magazine de produse electronice sau de haine.

     

    „Strategia companiei este sa incheie parteneriate cu toate marile companii, astfel incat ghidul sa fie cat mai complet“, a explicat Stanciu. „Iar daca vor fi companii care nu vor sa incheie un contract cu noi, dar care sunt suficient de importante pentru a fi mentionate, nu vor fi excluse din ghid, doar ca nu vor avea niciun fel de beneficiu de promovare“. Asa are intentia Stanciu sa castige de pe urma serviciului sau, avand in vedere ca promite sa-l mentina si in continuare gratuit pentru utilizatori.

     

    Tot ca parte din strategia pe termen scurt, adica pe cel mult un an, Stanciu are in plan sa extinda ghidul pentru mai multe din marile orase din tara, cum ar fi Timisoara, Brasov, Sibiu, Iasi sau Constanta.

     

    Cum se poate instala aplicatia pe telefon? Utilizatorul poate s-o descarce prin infrarosu sau prin Bluetooth de pe un alt telefon mobil sau s-o copieze prin cablul de date de pe computer pe telefon. Mai simplu este insa de descarcat de pe Internet aplicatia pe telefon.

     

    Incepand din urmatoarele cateva luni, companiile care isi fac reclama pe Where2 vor avea posibilitatea sa afiseze o harta a zonei in care se afla sau chiar poze si clipuri video despre ele, filmele enumerate in programul cinematografelor vor avea si cate un trailer, cluburile listate in ghid vor putea oferi scurte fragmente din melodii, astfel incat utilizatorii sa isi poata da seama daca le-ar placea sau nu atmosfera de acolo. „De asemenea, clientii vor avea posibilitatea sa faca rezervari la un restaurant sau la un film direct din meniul ghidului“, promite Lucian Stanciu.

  • Tradarea imaginilor

    In finalul cuvantului introductiv de la MacWorld, Steve Jobs l-a citat pe celebrul hocheist Wayne Gretzky: „Patinez spre locul unde urmeaza sa fie pucul, nu unde a fost“. Apple a facut asta mereu, chiar daca noi n-am stiut-o intotdeauna.

     

    M-am conectat cu iTunes la Apple iTunes Store. Nu, magazinul nu opereaza in Romania, dar continutul gratuit (podcasturi, secvente promotionale din noile filme etc.) este disponibil. Am ales „cuvantarea“ lui Steve Jobs la deschiderea conferintei MacWorld ce s-a desfasurat de curand la San Francisco. Peste noapte iTunes mi-a adus filmul, iar dimineata am privit fascinat un Steve Jobs in bluejeans si adidasi electrizand publicul care s-a adunat cu multe ore inainte (unii chiar de cu seara) in fata centrului de conferinte Moscone West, pentru a se asigura ca nu va rata evenimentul care avea sa marcheze inceputul unei noi ere. Anuntarea mult asteptatului iPhone a provocat in randul audientei reactii cu care suntem obisnuiti mai degraba la concertele rock decat la conferintele tehnologice.

     

    Fara indoiala, telefonul lui Apple este fantastic, insa, dupa ce show-ul de aproape doua ore s-a terminat, mi-am amintit de un celebru tablou de René Magritte (al carui titlu l-am preluat). Infatiseaza in modul cel mai realist o pipa, sub care scrie insa „Aceasta nu este o pipa“. Contradictia dintre mesajul iconic si cel textual te indeamna sa privesti din nou pictura si sa confrunti senzorialul cu cognitivul. Cel din urma triumfa: desigur ca nu e o pipa, e doar reprezentarea ei. In reprezentatia lui Jobs, abia in final se anunta o schimbare aparent minora in numele companiei: Apple Computer a devenit, simplu, Apple. Altfel citit: „acesta nu este un computer“. Revazand filmul cu creionul in mana, m-am convins ca Jobs s-a ferit sa rosteasca cuvintele „computer“ sau „PC“ altfel decat in comparatii („ca pe un PC“), cu toate ca deja celebrul iPhone este, de fapt, un computer. Cu o interfata revolutionara – e adevarat -, dar in esenta un computer, care ruleaza OS X si aplicatii adevarate, cum este browserul Safari. Da, se poate folosi si ca telefon.

     

    Ne-a mai pacalit magicianul Jobs pe undeva? In primul rand cu denumirea. Primul produs pe care l-a prezentat se cheama „Apple TV“ si toata lumea stie ca numele sau initial era „iTV“. Numai ca Apple l-a schimbat, pentru ca o marca asemanatoare („eyeTV“, pronuntat la fel ca iTV) era inregistrata de firma Elgato Systems – producatoare de tunere TV si conectica wireless pentru Mac-uri – pe care Apple o putea cumpara cu maruntisul de prin buzunare.

     

    Se va lupta in schimb Apple cu gigantul Cisco, care detine marca „iPhone“? Greu de crezut. In schimb expunerea mediatica pe care procesul o va obtine va fi cu siguranta pentru Apple publicitate valoroasa la un pret derizoriu.

     

    In al doilea rand, ca orice magician talentat, Jobs ne-a deturnat atentia de la locul faptei. Ne-a facut sa credem ca vrea sa intre pe imensa piata a telecomunicatiilor mobile si sa obtina un procent din vanzarile de telefoane mobile, estimate la peste un miliard de unitati in 2007. Sigur ca-l va obtine, macar pentru ca iPhone reuneste un iPod video fabulos cu un telefon mobil uluitor si cu un „comunicator“ Internet extraordinar – imi rezerv cateva superlative pentru ecran, software, camera foto de 2 gigapixeli si altele – la pretul unui telefon mobil „clasic“ ceva mai sofisticat. Dar… Cum se face ca acest briliant tehnologic – protejat de peste 200 de brevete – nu este 3G? Cel putin pana in toamna, cand va fi lansat in Europa, nu va functiona decat prin reteaua EDGE operata de Cingular, considerata 2,75G. Cum se face ca, desi stie si WiFi, nu poate sa descarce continut audio sau (mai ales) video, de vreme ce le poate reda atat de bine? Ca si Apple TV (care este un soi de iPod static ce functioneaza in conjunctie cu un ecran TV de inalta rezolutie), nu poate decat sa se sincronizeze cu un computer – singurul care poate aduce filme, muzica si seriale TV. De la iTunes Store.

     

    Industria divertismentului, aceasta este mina de aur pe care o vizeaza Apple. Iar Jobs stie foarte bine ca iPhone – fiind un computer – va impune un standard de care operatorii vor tine seama, pentru ca le va permite sa ofere clientilor o gama practic nelimitata de servicii. Iata: pentru a furniza noului aparat mesajele vocale exact ca mesajele SMS sau e-mail, Cingular si-a modificat serviciul. Toata lumea e convinsa ca telefonul lui Apple poate fi oricand 3G (poate chiar este…). Reteaua 3G MediaNet – operata tot de Cingular – ofera servicii media, dar acestea sunt bazate pe RealVideo, in vreme ce Apple le vrea QuickTime sau H.264. Adica iTunes. Daca vor fi, inseamna ca Apple face jocurile.

  • Inchiriez realitate virtuala

    La vant de 200 km/h, prototipul unei cladiri de birouri propus la o licitatie de proiecte de arhitectura a cedat si toti posibilii chiriasi au fost inghititi de moloz.

    Aceasta e o situatie ipotetica. Ceea ce este insa absolut real este ca un numar in crestere de companii isi testeaza in mediul virtual produsele inainte de a fi lansate sau construite. Cum este si camera 278 a Joshi Research Center, un centru informatic unde sunt testate modele virtuale pentru diverse produse. Mult  timp un apanaj exclusiv al armatei si al producatorilor de avioane, iar apoi popularizate de jocurile video, testele in realitatea virtuala ajung acum accesibile si companiilor care nu au bugete suficient de mari pentru a realiza centre proprii de date. Vis Lab, numele sistemului de testare operat de centrul Joshi din Statele Unite, poate fi inchiriat oricarei companii pentru pretul de 1.000 de dolari pe zi. Cateva supercalculatoare din centru vor primi in acest an date de la o companie de electricitate din Houston, date despre seismele din ultimele mii de ani si despre faliile tectonice din jurul orasului, pentru a elabora un scenariu legat de posibilele zacaminte de petrol inca neexploatate. Aceasta ar putea da o idee companiei despre unde este (sau nu este) petrol, salvand astfel milioane de dolari in procese de foraj la mare adancime.

     

    Centrul situat in statul american Iowa a fost deja folosit pentru a testa rezistenta unor viitoare cladiri de fabrici si pentru a testa un nou tip de tractor. Producatorul american de masini pentru agricultura Deers foloseste realitatea virtuala pentru a testa produsele inca neintrate in productie si pentru a fi sigur ca echipamentele vor fi usor de intretinut. Simularea mecanica este o industrie care valoreaza deja 1,5 miliarde de dolari in Statele Unite si are o rata de crestere de 12% pe an, spun cifrele analistilor de la compania Gartner. Desi realitatea virtuala ca baza de testare a unor produse noi incepuse sa fie populara inca din anii ‘80, doar recent calculatoarele au devenit suficient de puternice pentru a face fata avalansei de informatii care trebuie prelucrate instantaneu pentru o buna replica a realitatii. Iar costurile unui supercalculator care inainte costa un milion de dolari au coborat acum la doar 100.000 de dolari. Ceea ce inseamna pentru proprietarii Vis Lab ca isi vor amortiza costurile dupa doar 100 de zile de chirie. Si probabil multe cladiri demolate sau avioane prabusite.

  • Internet & Asociatii SRL

    Teoreticienii spun ca valoarea unei echipe depaseste suma valorilor individuale ale membrilor ei. Uneori insa nu ai nevoie de o echipa, ci doar de un (singur) bun consultant.

    Dar totul are un pret. Iar pe bitwine.com, pretul se calculeaza la minut. Un grup de antreprenori Internet au inceput recent o afacere care are la baza ideea unei piete a oamenilor cu expertiza pe un anumit domeniu care pot fi contractati de cei interesati. E ca si cum ai angaja o echipa de consultanti pentru un proiect, doar ca in locul unei echipe ai o singura persoana – dar care poate raspunde unei singure faze a acestui proiect. Pentru urmatoarea etapa – alt consultant, alta intrebare, alt pret. Consultantii inscrisi pana acum in sistemul Bitwine au tarife care incep de la jumatate de dolar pe minut si ajung la cinci dolari pe minut. Pretul este propus de consultant, dar in cele din urma piata este cel care il ofera sau nu; recenziile bune din partea altor utilizatori sunt o carte de vizita buna si, in cele din urma, un motiv pentru un pret mai mare.

    Site-ul este util in momentul in care exista nevoia gasirii unui specialist pe un domeniu foarte restrans sau care se afla in apropiere geografica de o anumita piata. Consultantul Bitwine cu ID-ul Dmitri, de exemplu, isi ofera serviciile pentru a furniza detalii despre sistemul fiscal rusesc, un serviciu care altfel s-ar dovedi mai scump daca ar impune calatoria pana in aceasta tara ori angajarea unui contabil local.

    Pana la gasirea raspunsului dorit, incursiunea pe site se deruleaza in trei pasi. Primul este gasirea consultantului potrivit, apoi rezervarea unei anumite ore in programul de „audiente“ afisat pe site. In cele din urma, la ora convenita, cei doi se intalnesc prin intermediul camerei web si pot discuta problema. Un mecanic, de exemplu, poate intra in legatura prin Internet cu o persoana care vrea sa-si schimbe carburatorul la masina, dar are nevoie de indrumare. Camera web poate fi instalata chiar in garaj si consultantul opereaza practic de la distanta, oferind sfaturi la fiecare etapa. Iar site-ul poate fi o buna modalitate nu doar de a afla informatii si a cheltui bani pentru asta, dar, de cealalta parte, o varianta de a castiga bani oferind sfaturi. Daca ii puteti convinge pe administratorii site-ului ca aveti o buna cunoastere a unui domeniu, puteti spune ca v-ati deschis propria firma de consultanta.

  • Top gourmet 2007

    Un tur al celor mai exclusiviste restaurante ale lumii dezvaluie locuri unde mancarurile se decoreaza cu azot lichid, unde se mananca vita adapata cu sake si unde supa de capsuni se combina cu pestele.

     

    BUSINESS Magazin propune sapte restaurante care merita vizitate in 2007, fie ca avionul aterizeaza in Europa, America sau Asia. Un singur amanunt nu trebuie trecut cu vederea: pentru a putea pasi dincolo de usa unuia dintre aceste tainice locuri este nevoie de o rabdare de fier (rezervarile se fac cu cateva luni inainte) si de portofel extrem de bine garnisit.

     

    Aragawa

    Restaurantul Aragawa este un mic steak house din cartierul Shinbashi din Tokio. Asemeni tuturor restaurantelor high end din Japonia, Aragawa nu are site Internet si nici decor grandios. In schimb, rezervarile sunt foarte dificil de obtinut, iar pretul unei mese incepe de la 285 de euro (de persoana). Vedeta meniului este carnea de vita Wagyu (cunoscuta si sub numele de Kobe), care a dus faima restaurantului in toata lumea. Carnea este adusa de la o ferma locala si servita simplu, cu mustar si piper. Totusi, ce este atat de special la un restaurant care serveste friptura de vita? Vitele Kobe sunt adapate cu sake si masate cat e ziua de lunga. Poate de aceea nu pare de mirare ca un kilogram de carne de vita astfel fragezita costa in jur de 300 de euro.

     

    Alain Ducasse au Plaza Athénée

    Alain Ducasse, unul dintre cei mai faimosi „chefs“ ai lumii, a deschis recent la Paris al treilea restaurant, intr-unul dintre cele mai grandioase hoteluri pariziene. Restaurantul din Plaza Athénée are numai 50 de locuri, dar 55 de angajati, asa ca oaspetii sunt mai mult decat rasfatati. Vedeta meniului este „volaille de bresse“, adica un pui fara oase, crescut special in Burgundia. Restaurantul este inchis timp de o luna in fiecare vara si in zilele dinaintea Craciunului.

     

    Gordon Ramsay

    „Chef“-ul britanic Gordon Ramsay, cotat cu trei stele Michelin, a deschis primul restaurant propriu in 1998, in Royal Hospital Road din Londra. Desi intre timp a mai inclus unul in portofoliu, cel dintai a ramas preferatul gurmanzilor. Restaurantul are 13 mese si primeste rezervari cu exact doua luni in avans. Liniile telefonice sunt deschise in fiecare zi la 9 a.m. Meniul include porumbel cu foie gras sau miel Cornish.

     

    Sushi Kaji

    Mitsuhiro Kaji, bucatarul de la Sushi Kaji, care a emigrat in Canada in 1980, aduce pestele direct din Japonia in mai putin de o zi dupa pescuire si il serveste exact in ziua sosirii. Kaji refuza categoric sa il congeleze. Exista trei feluri de meniuri, de 80, 100 si 120 de dolari de persoana. Meniul include supe de capsuni si pepene, tipar la gratar sau calcan prajit, in sos picant de rosii.

     

    Whampoa Club

    Jumatate din spectaculozitatea unei cine la Whampoa Club din Shanghai este data de locatie – in Bund, un cartier de zgarie-nori, imperiul luxului si al gurmanzilor, cu vedere la rau si la luminile orasului. In plus, decorul iti taie respiratia: candelabre imense de cristal, camere private despartite de restul incaperii prin paravane opulente in stil Art Nouveau. Nici mancarea nu se lasa mai prejos. Jereme Leung, un bucatar din Hong Kong care a inceput sa gateasca de la 13 ani, imagineaza interpretari moderne ale mancarurilor traditionale din Shanghai, precum felii crocante de vita cu garnitura de coaja de portocala.

     

    Moto

    Homaro Cantu, „chef“-ul restaurantului Moto din Chicago, este adeptul inovatiilor. Cantu a incercat sa se foloseasca de stiinta si in arta gatitului (asa-numita „gastronomie moleculara“), pentru a crea o mancare care pare furnizata de un laborator de cercetari. Aici, mancarea contine mango din Mexic stropit cu azot lichid, ceea ce creeaza privitorului iluzia ca are pe farfurie branza topita. La Moto nu se servesc nachos cu branza obisnuiti: chipsurile tortilla sunt o combinatie de porumb mexican si tarta cu fructe, iar ceea ce pare carne de vita este, de fapt, o ciocolata mexicana speciala.

     

    El Bulli

    El Bulli din Roses, Costa Brava (la circa doua ore de Barcelona), este considerat unul dintre cele mai fine restaurante din lume. Ferran Adria Acosta, un bucatar cu o imaginatie remarcabila, a fost si el tentat de „gastronomia moleculara“, in care nimic nu este ceea ce pare. Cea mai faimoasa creatie a sa este spuma culinara (de espresso, ciuperci sau sfecla), o combinatie intre ingrediente naturale si un gel special care da preparatului un aspect de nor. Adria Acosta este atat de perfectionist, incat inchide restaurantul timp de sase luni pe an, pentru a putea pune la punct meniul pentru anul urmator.

  • Gourmet a la roumaine

    Restaurantele de lux din Bucuresti care pot fi considerate exclusiviste atrag clientii cu delicatese insolite, preparate de bucatari in majoritate straini.

     

    AL CASOLARE este restaurantul unei familii de italieni venite de 13 ani in Romania. Meniul, scris chiar de mana proprietarilor, este schimbat in functie de inspiratia bucatarului si contine mancaruri precum parmezan cu ciuperci de padure, carpaccio de peste-spada, calamar, porc cu sos de trufe sau ciuperci, tiramisu. Pretul mediu al unei portii este de 60 de lei, iar cea mai scumpa este langusta – 180 de lei.

     

    GOLDEN DRAGON se afla intr-o vila veche renovata, cu turle imperiale. Cinci bucatari chinezi sunt responsabili de bogatia meniului (peste 100 de preparate). Vedeta delicateselor este „Buddha sare prin perete“, specialitate despre care se spune ca ar fi fost preferata presedintelui american Ro-nald Reagan. O portie mica din supa pentru care Buddha ar fi lasat probabil meditatia costa aproape 300 de lei.

     

    AVALON merge pe ideea de fusion euro asiatic. Meniul, schimbat la fiecare sase luni, este conceput de un bucatar de origine maghiara care a trait in Canada. Se pastreaza totusi mancarurile care au avut cel mai mare succes, precum muschiul de vita cu gorgonzola, dorada in crusta de sare sau supa de spanac. Cel mai scump fel de mancare este tuna steak (friptura de ton) de 98 de lei, iar pretul mediu pentru un fel principal este de 60 de lei.

  • Supravietuitorii

    Volumul „Built to Last“ (Collins si Porras) inglobeaza o uriasa cantitate de munca preliminara – studii de caz, investigatii statistice, realizate de o intreaga echipa de cercetare din cadrul Universitatii Stanford.

     

    De la prima aparitie (1994) pana in prezent, cartea a avut peste 40 de editii, fiind tradusa in 25 de limbi si vanduta in peste 3,5 milioane de exemplare (doar editia originala a atins un milion de exemplare). Lucrare devenita clasica pentru manageri, „Built to Last“ porneste de la o intrebare simpla: cum sa stii care sunt factorii ce separa cele cateva povesti de succes antreprenorial, devenite ulterior companii cu adevarat mari, de toate celelalte? Cum s-a transformat micul lant de magazine al lui Sam Walton in gigantica retea de supermarketuri Wal-Mart? Cum de a reusit „banda de antreprenori razvratiti“ a lui Masaru Ibuka sa se transforme in corporatia Sony? Cum s-a facut ca nesemnificativa Computing Tabulating Recording Company, gratie lui Thomas Watson, a devenit faimoasa IBM?

     

    Daca privim cu o suta de ani in urma, observam ca majoritatea organizatiilor bine gestionate au adoptat cam aceleasi practici si metode de baza si, cu toate acestea, putine dintre ele au devenit cu adevarat importante. Tot asa, practica de guvernare democratica poate fi exportata in intreaga lume, insa numai anumite natiuni devin dominante in decursul istoriei. Ce anume stabileste, deci, diferenta specifica? Pentru a observa care sunt elementele ce furnizeaza particularitatile unei afaceri durabile, autorii au hotarat sa aplice in aria sistemelor sociale metoda studiilor genetice asupra gemenilor (prin care se investigheaza evolutia a doi gemeni separati la nastere, punand in lucrare dihotomia natura/educatie). S-au nascut comparatii intre companii cu inceputuri similare (General Electric si Westinghouse), dar cu evolutii diferite: cea dintai a ajuns o emblema a lumii afacerilor mondiale, cea de-a doua a ramas doar o companie viabila.

     

    Concluziile pun in lumina cateva virtuti pe care edificarea unei institutii puternice, influente si durabile nu le poate cu niciun chip eluda: „artizani, nu simpli truditori“, „vizionarism managerial, nu o idee geniala de afacere“ (Sony a pornit de la o banala oala de fiert orezul), „management provenit din propria pepiniera“ sau obsedantul (mai ales pentru Jim Collins, care este autorul volumului „Excelenta in afaceri“) „niciodata nu-i indeajuns de bine“ etc. Mai importanta, poate, decat toate acestea laolalta este capacitatea unei companii de a-si reveni dupa un soc (si nu absenta perioadelor de soc). In acest fel, se poate spune ca profilul excelentei este dat nu de perfectiune, ci de perseverenta. Nu perseverenta oarba caracterizata indeobste drept diabolica, ci staruinta omeneasca fara de care nimic durabil nu se implineste.

  • Noutati

    Micutul vagabond

    Prezent deja in cadrul Bibliotecii Polirom cu un bestseller zgomotos („Virusul“, pentru care a si primit, de altfel, premiul Decibel Writer of the Year), romancierul britanic de origine indiana Hari Kunzru apare, in aceeasi serie a editurii iesene, cu „Iluzionistul“, romanul sau de debut. Volumul este compus din fragmente ce destainuie aventurile, evolutiile si esecurile morale si de intelegere a lumii pe care le traieste Pran Nath, un copil indian nascut intr-o familie instarita din Agra (orasul aflat la doar cativa kilometri de cea mai faimoasa izbanda a arhitecturii indiene – Taj Mahal). Excomunicat din mediul familial de descoperirea potrivit careia ar fi, de fapt, odrasla unui ofiter britanic, tanarul se vede silit sa vagabondeze pe strazile din Bombay, unde traieste experiente dintre cele mai bulversante. Pran ramane mereu suspendat in cautarea adevaratei identitati, pe care, in ciuda eforturilor sale uriase, nu reuseste s-o afle.

     

    Hari Kunzru, Iluzionistul

    Editura Polirom, Iasi, 2006

     

     

    Fratia paleolitica

    Stela Covaci, sotie a regretatului scriitor si traducator Aurel Covaci, scoate la lumina o serie de documente socante, de valoare istorica, din arhivele Securitatii. Acest volum da la iveala, pentru intaia oara, informatii despre evenimente deformate vreme de 50 de ani. E vorba despre protestele pentru eliberarea unor scriitori si studenti anticomunisti (in afara de autoare si de sotul ei – Gloria Barna, Grigore Veres, Alexandru Zub, Aurelian Popescu, Dumitru Vacariu, Mihalache Brudiu) din centrele Bucuresti si Iasi din inchisori sau lagare de munca fortata. Aceasta grupare, numita codificat de catre Securitate „Fratia paleolitica“, a fost mutilata fiziceste si spiritual, iar unii dintre membrii ei chiar asasinati. In aceasta situatie s-ar afla, conform convingerii autoarei, insusi Nicolae Labis, liderul de opinie al generatiei sale, „incepatorul rezistentei din 1956“ pe care – sustine Stela Covaci – „l-au ucis ca sa ne infricoseze“.

     

    Stela Covaci, Persecutia,

    Editura Vremea, Bucuresti, 2006

  • Nu totul este alb si negru

    Existenta unei diviziuni intre muzica albilor si muzica negrilor pare o realitate incontestabila la prima vedere. Privite mai indeaproape, lucrurile nu sunt insa ceea ce par a fi.

     

    Bernard Butler, Hendrix, Kele de la Bloc Party, Phil Lynott de la Thin Lizzy, Arthur Lee (conteaza si el?)… Ce au in comun toate aceste nume? Raspuns: incercam sa ne aducem aminte de toti muzicienii negri care au intrat pe „teritoriul alb“. Este vorba de diviziunea nespusa din istoria muzicii, hotarul intre muzica albilor si muzica negrilor. Impreuna cu un prieten, incerc sa inteleg de ce nu exista trupe indie formate din negri sau macar de ce nu exista artisti negri in aceste trupe. Revarsarea recenta de trupe cu „The“ in nume, toate imbracate in blugi foarte stramti, e un lucru bun. Te simti un pic deprimat insa atunci cand realizezi ca, in afara de Kele, vocalistul de la Bloc Party, si de bateristul fost candva la Liberties (al carui nume nu si-l aminteste nimeni), toti cei implicati in aceasta scena muzicala sunt albi.

     

    La prima vedere, aceasta diviziune nu prea pare constestata. Rock, new wave, punk si indie – muzica de chitara – toate apartin albilor. Muzica dance, cu accentul sau pe importanta ritmului – de la reggae la hip hop si grime – este teritoriul negrilor. Dar daca o chitara este un instrument atat de intrinsec al albilor, atunci de ce majoritatea marilor chitaristi sunt negri? Caci toti chitaristii luati de model de catre legendele anilor saizeci sunt negri: Eric Clapton asculta inregistrari cu B.B. King, iar Keith Richards il idolatriza pe Muddy Waters.

     

    Lipsa de muzicieni negri din trupele de rock „clasic“ ale anilor saizeci nu e chiar atat de surprinzatoare, daca va aduceti aminte ca, pana la inceputul acelor ani, trupele de negri lansau discuri cu muzicieni albi pe coperta. In anii ‘70 a fost o revarsare de artisti disco si funk, care produceau muzica dance, iar in anii ‘80 a reaparut aceasta diviziune reala: albi cu chitare, negri producand hip hop, house si techno timpuriu. De ce?

     

    Ideea ca muzica negrilor se construieste in jurul ritmului, iar muzica albilor in jurul melodiei este mult prea legata de mitul salbaticului primitiv, de ideea ca, de fapt, cultura negrilor este mai putin rafinata si cerebrala decat cea a albilor. Faptul ca muzicienii negri au cunoscut un succes mult mai mare in calitate de artisti dance s-ar putea sa se datoreze faptului ca genul dance a fost popularizat prin intermediului DJ-ilor, incepand din anii patruzeci. Culoarea n-avea nicio importanta atunci cand incercai sa convingi un DJ sa-ti difuzeze piesa. Pe de alta parte, ca sa reusesti sa te impui ca formatie, trebuia sa te lasi promovat de catre industria muzicala dominata de albi: negrii iau hit-urile dance, iar albii trupele renumite.

     

    Scena punk, din care se inspira multe dintre trupele de azi, pare sa fie dominata clar de albi. Acest lucru nu e, iarasi, decat o iluzie. The Clash, trupa cea mai importanta pentru definirea sound-ului pe care il emuleaza formatiile de astazi, avea un al cincilea membru, negru – Mikey Dread. Trupa a cantat si numeroase piese reggae, ba chiar si hip hop. Inceputul anilor optzeci a fost o perioada covarsitor multirasiala in materie de istorie a muzicii, cu clubul The Roxy din New York prezentand pe aceeasi scena trupe de hip hop si punk. Asadar, ce nu a mers bine?

     

    Se poate spune ca motivul este acela ca aceasta scena a inceput sa faca bani. Punk-ul s-a transformat in new wave, industria muzicala a inceput sa promoveze trupe de chitaristi si muzicienii albi au fost impinsi in fata. Muzicienii negri erau reprezentati de mass-media doar in postura de producatori ai unei muzici „negre“, iar astfel aspiratiile tinerilor muzicieni erau canalizate in functie de rasa. Frumoasa teorie. Nota zece.

     

    Intrebarea insa ramane. Astazi, in epoca Internetului, cand formatii indie apar in fiecare saptamana, de ce nu exista trupe indie negre? Sa fie vorba de reinteriorizarea de catre un grup minoritar a stereotipurilor proiectate (orice-o insemna asta)? Sau sa fie faptul ca negrii stiu ceva ce toti acesti baieti in jeansi stramti inca n-au inteles? Sa fie oare pentru ca muzica indie este fundamental plictisitoare, iar negrii au prea multa minte ca sa se implice intr-o scena atat de sterila? Raspundeti pe o carte postala, va rog.

     

    Traducere de Loredana Fratila-Cristescu