BusinessMagazin

Blog

  • Nu-i asa ca seamana cu Matiz?

    Plaga marcilor pirat de genul Pawasonic, Abibas ori Suny pare-se ca s-a extins si inspre domeniul auto. Iar daca in cazul marcilor sus-mentionate era vorba doar de inventarea unor nume care sa paraziteze branduri recunoscute mondial, in cazul Chery-Chevy e mai mult decat atat: falsificatorul a copiat piesa cu piesa originalul.

     

    General Motors Daewoo Auto & Technology Co. a decis, pe 20 decembrie 2004, sa intenteze proces producatorului chinez de automobile Chery Automobile Co. Ltd., acuzandu-l ca a copiat ilegal si distribuit un model GM Daewoo. Matiz a fost proiectat de catre fosta Daewoo Motor Corporation, firma ce a fost cumparata in 2002 de catre General Motors. Ulterior, GM a acordat licenta de fabricatie a modelului Daewoo Matiz firmei SAIC-GM (un joint-venture intre firma chineza Shanghai Auto Industry Corporation si GM), din motive de marketing, hotarand ca pe piata chineza masina sa fie vanduta sub numele de Chevy Spark.

     

    Ceea ce i-a enervat, probabil, cel mai tare pe americani e faptul e ca Chery, fiind mai ieftin cu aproximativ 3.000 $ decat fratele sau geaman, se vinde cu mult mai bine, plus ca QQ Chery a inceput sa si exporte modelul cu pricina.

     

    Procesul reprezinta un test pentru autoritatile chineze, care pana acum au avut o atitudine destul de neglijenta in problemele legate de marci si drepturi de autor. Toyota a pierdut un proces in care acuza un producator chinez ca i-a piratat sigla. Si Honda a acuzat o alta firma din China ca i-a copiat modelul CR-V, dar fara ca autoritatile sa vada vreo problema in asta. Analistii insa se asteapta ca oficialii de la Beijing sa-si schimbe atitudinea pentru a arata investitorilor straini ca justitia chineza poate fi un arbitru corect, chiar si atunci cand este acuzata o firma de stat.

     

    De fapt, nici cei de la General Motors nu asambleaza singuri masini, fiindca legea chineza stipuleaza ca intr-o firma constructoare de automobile investitorul strain nu poate avea mai mult de 50% din actiuni, motiv pentru care GM construieste Spark in parteneriat cu SAIC, o firma ce apartine in totalitate statului. Si ca lucrurile sa fie si mai complicate, SAIC are relatii de parteneriat cu Chery, acesta fiind unul dintre motivele pentru care GM a decis deschiderea actiunii in instanta doar dupa o indelunga analiza.

     

    Piata chineza de automobile reprezinta la momentul de fata un adevarat El Dorado al producatorilor auto. Pe de-o parte din cauza cresterii exponentiale a cererii de automobile, iar pe de alta din cauza mainii de lucru extrem de ieftine. Volkswagen, de exemplu, lucreaza in parteneriat cu mai multe firme chineze si a ajuns recent sa vanda in China mai multe masini decat in Germania. Analistii din domeniul auto clasifica producatorii de automobile din China in doua mari categorii: exista asa-numitii „tigri tineri“, firme autohtone 100% (constituite recent, dupa ce China a inceput sa vireze dinspre economia comunista spre liberalizare) si „tigrii casatoriti“, firme care in trecut au asamblat masini, utilizand tehnologie de sorginte sovietica, si care acum lucreaza in parteneriat cu mari producatori de automobile din strainatate.

     

    Chery face parte din prima categorie, cea a noilor producatori de automobile, „flamanzi“ dupa o halca de piata cat mai consistenta. Chery a fost infiintata in anul 1997 si si-a crescut cota de piata de la 0,4% in 2000 la 4% in prezent. In momentul de fata, Chery vinde patru modele diferite: Fengyun, Qiuyn, Son of East si QQ. Chery a exportat anul trecut aproximativ 10.000 de vehicule – mai mult decat oricare alt producator chinez, in tari precum Cuba, Egipt si Bangladesh.

     

    Chery are insa ambitii si mai mari: la inceputul acestui an, o firma americana si-a declarat intentia de a importa in SUA 250.000 de masini noi-noute Chery incepand cu anul 2007. Revenind la Chery, masinile cu care vor ataca piata americana sunt acum in faza de proiectare, fiind vorba de cinci modele diferite. Daca vor fi complet originale ori vor semana cu modele deja existente ale competitorilor, ramane de vazut. Se pregateste, de fapt, a doua invazie asiatica a pietei americane auto, dupa cea japonezo-coreeana, iar o asemenea veste n-are cum sa-i binedispuna nici pe marii producatori americani, nici pe competitorii lor asiatici ori pe europenii deja prezenti in SUA.

  • In drum catre „validare“

    La sfarsitul anului trecut, Ioana Filipescu a parasit functia de director al departamentului de Corporate Finance al KPMG pentru a prelua sefia pe Romania a Raiffeisen Financial Advisers, divizia de investment banking a grupului Raiffeisen. Tinta? Normal, cat mai multe dealuri.

     

    BUSINESS Magazin: De la o pozitie sigura, aceea de director al Departamentului de Corporate Finance, si o valoare confirmata in KPMG, la o functie aproape similara, dar unde va fi mai mult de construit, la Raiffeisen? De ce? Considerente financiare sau „provocari“ profesionale?

     

    Ioana Filipescu: Atunci cand nu esti „esalonul unu“, fiind totusi top management – dar cu o componenta profesionala mult mai puternica decat cea administrativa, poti avea momente de indoiala cu privire la „vizibilitatea“ ta profesionala.  Cand se mai intampla sa lucrezi pentru o entitate ale carei nume si reputatie transcend cu mult granitele pietei locale, inevitabil vine un moment in care vrei sa-ti afirmi identitatea profesionala si intr-un fel incerci sa obtii o „validare“ a pietei. Acea „provocare“ despre care ma intrebati…

     

    Atunci cand am inceput sa lucrez pentru KPMG, firma era deja prezenta in Romania de peste 5 ani, imaginea sa fiind deja consolidata aici. Contributia mea a constat in a demonstra ca exista o piata de Corporate Finance in Romania si de a promova imaginea KPMG de jucator important in domeniu, pe aceasta piata. Cred ca obiectivele mele profesionale din acest punct de vedere au fost atinse.

     

    Oferta primita din partea Raiffeisen Investment a sosit intr-un moment de maturitate profesionala in care imi doream mai multa vizibilitate dar si o noua experienta, si anume componenta manageriala. Nu a fost de neglijat nici „fascinatia“ pe care bancile de investitii o exercita asupra oricarui profesionist din domeniu.

     

    RFAR a intrat intr-un mic „con de umbra“ in ultimii doi ani, dupa sfarsitul perioadei de glorie a privatizarilor APAPS? De ce si cum aveti de gand sa schimbati aceasta situatie?

     

    Nu sunt neaparat de acord cu dumneavoastra… Sigur, RFAR a avut perioade de vizibilitate mult mai mare. Creata in 1996, a cunoscut o dezvoltare atunci cand Raiffeisen Bank nu era nici pe departe atat de vizibila si nici atat de puternica in Romania. Lucrurile au evoluat si am asistat in parte la un transfer, firesc cred eu, de vizibilitate. Sunt de acord ca perioada privatizarilor masive a trecut, si desi vor mai aparea cateva privatizari mari in anii ce urmeaza, o banca de investitii nu poate „trai“, nu-si poate baza business planul pe acestea. Strategia noastra centrata pe sectorul privat va fi bazata pe contextul general de „revenire“ a pietei de M&A (fuziuni si achizitii – n.r.), dar si pe cresterea economica sustinuta a ultimilor ani pe care o anticipam sa se mentina in perioada urmatoare. Argumentele sunt multiple, de la consideratii „macro“, cum ar fi cele legate de perspectiva integrarii in Uniunea Europeana, pana la atingerea maturitatii de catre companiile infiintate sau privatizate in anii anteriori.

     

    Piata consultantei din Romania este acum ingrata pentru firme precum RFAR. La dealurile foarte mari intra giganti precum CSFB, Citibank, JP Morgan, la cele mici sau chiar medii nu se fac suficienti bani. Cum vedeti evolutia in urmatorii ani?

     

    Inca o data va voi contrazice ! Deal-urile la care bancile de investitii din primul pluton conduc detasat sunt asa-numitele „vanilla debt“, avand caracteristicile de a fi concurentiale, generatoare de fee-uri nu prea mari dar profitabile prin volum si prin accesabilitate sau potential de a fi replicate. Pe piata deal-urilor medii, tipic M&A, acesti „monstri sacri“ ai domeniului sunt mai rar prezenti, in special in Romania, unde nici unul nu are o prezenta permanenta.  Profitabilitatea ar fi drastic diminuata de costurile unor operatiuni pe piete pe care acestia nu le cunosc in amanunt si in care ar trebui sa subcontracteze. Aceasta si prin prisma limitarilor structurale ale pietei romanesti de M&A, care se afla preponderent in categoria 50-100 de milioane de euro, mai degraba decat pe treapta 100 plus. Cu toate acestea, experienta mea personala este ca la tranzactii de 50 de milioane se pot incasa fee-uri foarte interesante.

     

    Concurenta pe consultanta de fuziuni si achizitii va scadea sau va creste in urmatorii ani? De ce?

     

    Sigur, in pas cu piata de M&A, este de presupus ca si concurenta in oferta serviciilor pe aceasta piata va creste. Pe de o parte, este de mentionat ca jucatorii existenti pe piata au acum, in marea lor majoritate, echipe deja formate si experimentate, rezultat al investitiilor anilor trecuti. Pe de alta parte, sigur, bancile de investitii mari vor avansa in aceste piete, ca o reactie fireasca, investind din aproape in aproape, geografic. Ei sunt deja prezenti pe piete mai dezvoltate cum ar fi Polonia sau Ungaria. Toti insa vor fi animati de anticiparea intensificarii schimburilor cu tari ale Uniunii Europene si de penetrarea masiva a companiilor mari din aceste piete, asteptate sa contribuie la consolidarea progresiva a sectoarelor economice.

     

    In final, toate acestea sunt lucruri bune, in general competitia nu poate avea decat efecte benefice asupra pietei. Obliga insa jucatorii la calitate si la diferentiere permanenta!

  • SECRETELE BANCII NATIONALE

    Anul trecut, in decembrie, marii jucatori de pe piata de comert cu electrocasnice isi frecau mainile de bucurie. Oamenii se ingramadeau sa le cumpere televizoarele sau masinile de spalat, iar conturile bancare le erau din ce in ce mai grase. Mai mult decat atat: se pregateau sa profite de entuziasmul pietei si sa vanda o parte din afaceri unor fonduri de investitii straine.

    Dar, peste noapte, totul s-a prabusit. Confruntata cu cresterea exponentiala a creditelor de consum si, implicit a deficitului comercial, Banca Nationala a decis sa ceara bancilor inasprirea conditiilor de acordare a creditelor. Rezultatul a fost dramatic. Din februarie, prin marile magazine de electrocasnice a inceput sa bata vantul, iar ceea ce ar fi trebuit sa fie o vanzare buna a pachetelor de actiuni s-a amanat. E doar un exemplu care arata puterea de a influenta viata economica de care dispune BNR.  Atunci cand cei noua membri ai Consiliului de Administratie decid sa scada sau sa mareasca rata dobanzii de interventie cu un anumit procent, hotararea lor inseamna mai multi sau mai putini bani in conturile companiei sau in buzunarele populatiei.

    De asemenea, cumpararea sau vanzarea de milioane de euro pe piata de catre BNR influenteaza cursul valutar. Daca o firma are nevoie de un milion de euro si cursul de referinta al tranzactiei este cel al BNR, atunci trebuie sa scoata din cont 41,3 miliarde de lei. Poate ca daca ar fi schimbat banii cu o zi in urma, ar fi platit numai 40,9 miliarde de lei. Lipsa de inspiratie a insemnat o pierdere de 400 de milioane de lei. Adica 9.000 de euro. O suma care conteaza. Si cand directorul financiar al companiei stie ca aceasta crestere a cursului a depins de o interventie a BNR in piata, toate gandurile lui „bune“ se indreapta catre seful BNR. 

    De 14 ani, Mugur Isarescu este figura publica care se identifica 100% cu banca centrala. Ceilalti membri ai conducerii executive – prim-viceguvernatorul si viceguvernatorul – ies mult mai rar in fata, iar aparitiile publice a celorlalti cinci membri ai Consiliului de Administratie (CA) sunt aproape nule. Dar toti au un vot atunci cand se ia o decizie, si toate voturile au aceeasi importanta. 

    Acum aproape doua saptamani, noul CA si-a preluat mandatul (media de varsta fiind de 52,1 ani; primul CA din 1991 a avut o medie de 52,6 ani iar cel din 1998 de 46,8 ani). Noua oameni vor decide politica monetara si de supraveghere bancara pentru urmatorii cinci ani. Patru dintre ei au fost colegi si in precedentul mandat. Ceilalti isi ocupa acum locul in sala de sedinta a CA, de la etajul 1, incapere in care se tin intrunirile de peste un secol. 

    Probabil ca, acum 30 de ani, la patru dintre actualii membri ai CA nici prin cap nu le trecea ca vor sta la aceeasi masa si vor decide rata dobanzii intr-o economie capitalista. Mugur Isarescu, Eugen Dijmarescu, Napoleon Pop si Virgil Stoenescu s-au ciocnit pe treptele Institutului de Economie Mondiala din Bucuresti, institutie care a fost, dupa 1989, o veritabila „pepiniera de cadre“ pentru cele mai inalte posturi de conducere, pe partea economica, din stat. 

    Isarescu si Dijmarescu au impartit chiar acelasi birou, in care studiau, pe atunci, economia capitalista alaturi de cea socialista. Dupa 1989, Dijmarescu a devenit ministru, dar a avut aceeasi soarta ca si guvernul Roman. Dupa doi ani in functia de vicepresedinte al Senatului si cinci in Japonia, ca ambasador, Dijmarescu si-a reluat locul in organigrama demnitarilor din Romania. 

    Alegerea in pozitia de viceguvernator l-a prins in functia de ministru in cabinetul Nastase. Initial, el nu a fost pe lista celor care trebuiau sa vina la BNR, dar decizia PSD de a nu-l sustine pe Mihai Bogza pentru un nou mandat l-a facut, iata, coleg din nou cu Isarescu.  Paradoxal, Dijmarescu a mai candidat pentru un loc in conducerea BNR, in 1998, fiind sustinut atunci de PD, in special de Traian Basescu – dar nu a avut succes. 

    Trimiterea in faliment a catorva banci – Bancorex, Bankcoop, Banca Internationala a Religiilor, Banca Romana de Scont – si lichidarea Bancii de Investitii si Dezvoltare  l-au facut antipatic pe Mihai Bogza in ochii varfurilor PSD. Iar alegerea noului CA nu a fost altceva decat plata unei polite. Presedintele Senatului, Nicolae Vacaroiu, si Florin Georgescu – proaspat ales in functia de prim-viceguvernator – au mancat o paine buna la BID, fiind in Consiliul de Administratie. Banca a fost infiintata cu banii controversatului om de afaceri Sorin Ovidiu Vintu, fonduri pentru care Bogza a cerut Parchetului cercetarea provenientei. In final, Vintu a lichidat banca singur.   

    Ceilalti doi membri ai CA care au trecut in CV si Institutul de Economie Mondiala sunt Napoleon Pop si profesorul Virgil Stoenescu. Daca Stoenescu a lucrat numai trei ani la Institut, dupa care a plecat profesor la ASE, unde i-a avut ca studenti pe Ioan Mircea Pascu (actualul ministru al apararii), Dan Pascariu (presedintele HVB Bank) sau pe Misu Negritoiu (vicepresedintele ING Bank), Napoleon Pop a urcat timp de doua decenii aceleasi scari ale institutului din Piata Universitatii din Bucuresti cu Isarescu si Dijmarescu. 

    Napoleon Pop, fost secretar de stat si director la WTC Bucuresti, a fost membru al PD si PNL, fiind un bun cunoscator al cercurilor puterii.  

     Noul prim-viceguvernator Florin Georgescu a fost, insa, cel mai implicat in politica, fiind un fidel al PSD. O intrebare care si-o pun multi este daca Georgescu se va integra cu adevarat in BNR sau va fi doar „omul partidului“ in curtea lui Isarescu. Cei doi se stiu de peste un deceniu, cand stateau de aceeasi parte a baricadei la negocierile cu Fondul Monetar International. Georgescu, un om care nu ar lua o nota prea mare la diplomatie, a fost  ministrul finantelor in guvernul Vacaroiu, pozitie in care nu a excelat la capitolul „reforme“.

    Cu toate ca a beneficiat de o bursa Fulbright (Universitatea Kansas City – SUA) intre 1991 si 1992, Georgescu n-a devenit fan al sistemul capitalist, cu o economie deschisa privata. Fiind si intr-un guvern care a franat reformele economice cat a putut, Florin Georgescu a preferat rolul de aparator al sistemului centralist, cu o interventie puternica a statului in economie (inainte de 1989 a lucrat la Directia de Control de Stat).  

    Probabil ca fostul ministru de finante a avut multe dispute cu Isarescu pe aceasta tema. De-a lungul timpului, a avut pozitii critice la adresa politicii BNR, vizavi de trimiterea in faliment a unor banci sau in privinta politicii de cumparare a valutei de pe piata. Cand PSD a fost in opozitie (1996-2000), Georgescu era cel trimis „la inaintare“ sa se lupte cu cei de la putere, fiindu-i cunoscuta „vorbirea plastica“ si  forta in dezbateri.

    Din pozitia de parlamentar, el a devenit si bancher, trecand pe la BID, de unde si-a dat demisia inainte ca scandalul Vintu sa se ingroase, iar apoi a semnat condica in calitate de membru in CA al BCR – prima banca de pe piata. Dupa ce BERD si IFC (ramura de investitii a Bancii Mondiale) au devenit actionari la BCR, Georgescu a ajuns  presedintele Consiliului de Supraveghere (functie non-executiva). 

    Alegerea unei noi conduceri la BNR si posibilitatea PSD-ului de a-si numi oamenii l-au adus din nou in fata reflectoarelor pe Georgescu. Acum, el trebuie sa se ocupe de supravegherea bancilor, postura in care se va izbi poate de dosarele bancare ale „prietenilor partidului“. Totusi, Georgescu are un mare avantaj: nu a fost implicat in afaceri dubioase. 

    Cristian Popa, cel mai tanar membru al echipei de conducere,  va fi vioara intai in acest mandat, avand in vedere importanta pe care o capata politica monetara. Dupa mai mult de un deceniu in care s-a ferit sa-si asume in mod clar si decis  responsabilitatea stabilitatii preturilor, acum BNR isi pune oficial capul la bataie pentru a reduce inflatia. 

    Popa este fiul unor diplomati si a devenit viceguvernator pentru prima data in 1998, la 34 de ani, cand a urcat din postul de consilier al lui Isarescu. E considerat unul dintre cei mai buni economisti romani. Este cel mai bun negociator in discutiile cu organismele financiare internationale. Totul cade pe umerii lui, iar un esec in privinta ratarii tintei de inflatie il va aduce pe prima pagina a ziarelor. Alaturi, bineinteles, de Isarescu. 

    Dintre ceilalti trei membri ai CA, profesorul de moneda Silviu Cernea este cel mai vechi (al treilea mandat), el trecand alaturi de Isarescu prin toate momentele bune sau rele ale BNR din ultimii 14 ani.

    Daca in primul CA de dupa revolutie nu era nici o femeie, acum sunt doua.

    Agnes Nagy, sustinuta de UDMR, a obtinut un nou mandat, iar alaturi de ea a intrat acum in CA Maria Ene, fost director adjunct in Bancorex, sustinuta de PRM. Intrebata fiind care sunt bancherii pe care-i apreciaza cel mai mult, Maria Ene a raspuns: „Pe domnul Ghetea ( presedintele Asociatiei Romane a Bancilor – n.r.) si pe domnul Isarescu“. Cu inca un vot asigurat de partea lui in CA, Isarescu nu va avea asadar nici o problema in a conduce Banca Nationala in urmatorii cinci ani si in a deveni, la sfarsitul mandatului din 2009, cel mai longeviv guvernator din istoria de peste un secol a Bancii Nationale.

    Totul a inceput, asadar, in 1990. Atunci, Isarescu era reprezentantul economic al Romaniei la ambasada din SUA (post primit imediat dupa revolutie) si a primit un telefon. Erau prietenii lui de la Institutul de Economie Mondiala si din Clubul de la Trocadero – se spune ca  Adrian Severin e cel care l-ar fi sunat. O parte dintre ei ajunsesera in guvernul Roman si nu aveau pe cine sa puna la conducerea Bancii Nationale a Romaniei.

  • Unii cu tineretea, altii cu functiile

    Noile liste electorale sunt noi doar din punct de vedere temporal, nu si al continutului: efortul de a-i identifica printre candidati pe oamenii tineri sau cu experienta manageriala este considerabil.

    „Administratia publica este supradimensionata si ar trebui restructurata dupa modelul unei corporatii.“ Este una din primele declaratii publice ale noului ministru ungar al economiei, Janos Koka.

    Nu pare o declaratie iesita din comun, insa devine interesanta daca este proiectata pe discutiile din Romania vizavi de listele electorale din care lipsesc, ca intotdeauna, tinerii si managerii. Ba chiar foarte interesanta daca mai adaugam doar cateva informatii despre Janos Koka. Are 32 de ani si o avere de circa 13 milioane de dolari acumulata din afaceri proprii. A fondat o companie de internet, a vandut-o apoi catre un fond de investitii american, a cumparat-o inapoi dupa ce piata a scazut si a vandut-o din nou cu profit. Iar experienta si mentalitatea antreprenoriala ale lui Koka au fost suficiente pentru ca statul ungar sa ii incredinteze conducerea unuia din cele mai importante ministere. 

    Nu la foarte mare distanta spre sud-est, unde nu lipsesc de altfel managerii tineri si de succes, inca nu exista prea multe sanse ca astfel de „minuni“ sa se intample curand. Pentru ca in Romania promovarea tinerilor inca pare mai degraba un slogan electoral menit sa lustruiasca imaginea dinozaurilor decat un fapt concret. 

    Iar noile (doar din punct de vedere temporal, nu si al continutului) liste electorale sunt cel mai bun exemplu in acest sens. Atat de partea puterii cat si, mai surprinzator, de partea opozitiei, trebuie facut un efort considerabil pentru a identifica propunerile de oameni tineri sau cu experienta manageriala.

    Asta inseamna ca, pentru inca patru ani, accederea noilor mentalitati la putere va ramane inca la stadiul in care doi sau trei tineri vor ocupa posturi cu vizibilitate mare dar putere de decizie mica. Vezi Victor Ponta (28 ani) la Corpul de Control al primului-ministru sau Alexandru Popa (25 ani) la Agentia Romana pentru Investitii Straine.

    In functiile cheie nu vom vedea, insa, indiferent cu cine am vota, decat aceeasi rotatie a cadrelor cu care Romania s-a obisnuit in ultimii 14 ani. Oameni cu praf pe idei si vocabular, care vor trebui sa ne reprezinte, din pacate, in discutiile cu reprezentanti ai Uniunii Europene vorbitori de trei limbi si scoliti la London Business School sau École Nationale d’Administration. 

    Si pana la urma, daca analizam din punct de vedere matematic, situatia este explicabila. In Romania sunt circa 4,5 milioane de salariati in total, din care mult prea multi, circa un milion, adica un sfert, lucreaza in administratia publica. Pentru comparatie, in Vest, procentul lucratorilor de stat este de 1/10 din total.

    Continuand calculele, ajungem la concluzia ca in administratia publica romaneasca exista circa o jumatate de milion de salariati a caror mentinere in functii este justificata de o singura calitate „profesionala“: aceea de a avea drept de vot.

    Si atunci, cand esti un partid care vrea sa castige alegerile si peste alti patru ani, de ce ti-ai asuma riscul de a pune in functii importante oameni cu idei ca a lui Janos Koka? Adica manageri care stiu cati oameni trebuie sa produca si cati sa coordoneze, care sa aiba in sange respectarea bugetelor, productivitatea si sa aprecieze in primul rand competenta. Care sa conduca institutiile publice ca pe niste companii si sa nu ii intereseze ca dupa un prim mandat de restructurari s-ar putea sa nu il mai castige pe urmatorul.

    In lipsa unor astfel de oameni, toate relaxarile fiscale din programele electorale (despre care politicienii spun ca vor aduce de fapt mai multi bani la buget) raman vorbe goale. Asta pentru ca nu iau in considerare un lucru foarte important: cand administratorul este prost, banii sunt, intotdeauna, mai putini.

  • Piata imobiliara iese din adolescenta

    Piata imobiliara romaneasca a intrat intr-o noua etapa. Milioane de euro aflate in portofoliul mai multor fonduri de investitii nu asteapta decat aparitia unor proiecte viabile, numai bune pentru a fi cumparate.

    Dupa ani in care piata imobiliara a fost privita drept instabila, din cauza variatiilor mari de pret, dar si a lipsei unei oferte la standarde internationale, in ultimul an cateva tranzactii au semnalat faptul ca piata este suficient de matura.

    Primul semn de stabilitate al unei piete imobiliare este intrarea investitorilor institutionali, adica a fondurilor de investitii, a fondurilor de pensii, a companiilor de asigurari, care cauta investitii pe termen lung, cu un randament usor mai ridicat decat pe piata financiara. Acestia cumpara de la developeri, adica investitorii primari, care investesc in constructia cladirilor de birouri, a centrelor logistice sau a complexurilor comerciale, pe care incearca ulterior sa le inchirieze. Deschizatorii de drumuri sunt de obicei fondurile de investitii, pentru ca mai prudentele companii de asigurari, de exemplu, nu pot risca banii asiguratilor pe o piata pe care o considera inca imatura, chiar in schimbul unei rentabilitati sporite. Totusi, mai multe tranzactii realizate in ultimii doi ani arata ca piata imobiliara romaneasca devine sigura si atractiva.  

    Saptamana trecuta, un holding austriac – Meinl European Land Ltd. – a cumparat de la Liebrecht & wooD proiectul Militari Shopping Center (MSC) cu 20 mil. euro. Poate ca suma in sine nu este foarte mare. 20 mil. euro reprezinta un sfert din veniturile incasate intr-o singura zi de Microsoft. Cu aceasta suma se poate construi o fabrica de componente auto care genereaza o mie de noi locuri de munca.

    Insa tranzactia prin care MSC a fost preluat de firma austriaca reprezinta prima achizitie a unui proiect comercial de pe piata romaneasca. Asta dupa ce, in ultimii 2 ani, mai multe companii imobiliare au cumparat centre de afaceri sau parcuri logistice. Compania austriaca CA Immo, membra a grupului HVB, a facut doi pasi uriasi. CA Immo a preluat jumatate din imobilul Charles de Gaulle Plaza, viitorul sediu al Connex, aflat la acea data (sfarsitul anului 2002) inca in stadiul de proiect. Ulterior, austriecii au cumparat primul imobil de birouri construit si inchiriat in totalitate – Opera Center, pentru 29 mil. $.

    Un alt investitor important, fondul de investitii imobiliare Europolis – detinut de banca austriaca Investkredit si de BERD – a achizitionat, in schimbul a circa 30 mil. $, cel de-al doilea centru de afaceri important din Bucuresti, Europe House (care gazduieste sediul Orange).

    Inceputul acestui an a adus o noua premiera. Immofinanz, un alt fond de investitii imobiliare din Austria, a preluat parcul industrial IRIDE, situat in nordul Capitalei. Tranzactia este estimata la circa 40 mil. euro. Iar in urma cu mai putin de o luna, Europolis si-a anuntat cea de-a doua investitie de pe piata imobiliara bucuresteana, intrand intr-un parteneriat cu compania italiana Cefin pentru construirea unui parc logistic in valoare de 75 mil. euro.

    Ce inseamna insa achizitia MSC? Complexul gazduieste un magazin al lantului german de bricolaj Praktiker si unul al lantului autohton de electrocasnice Domo. Proiectul prevedea insa construirea unui complex comercial de mari dimensiuni, format din mai multe magazine. Surse din piata erau totusi de parere ca proiectul nu merge foarte bine, deoarece nu a fost inchiriata nici un sfert din suprafata propusa.

    Investitia Meinl European Land Ltd. arata ca investitorii occidentali sunt dispusi sa achizitioneze chiar si proiecte mai putin interesante la prima vedere, care indeplinesc totusi unele criterii. Potrivit comunicatului remis de Meinl bursei din Viena, rata de rentabilitate a proiectului este de 11%. Pe de alta parte, Mircea Cleciu, directorul firmei imobiliare Neocasa, agent exclusiv al MSC, spune ca cei doi chiriasi au incheiat contracte pe termene lungi: Praktiker pe 15 ani, iar Domo pe 10.

    De altfel, in piata s-au simtit nenumarate semnale de la diverse companii de investitii imobiliare dispuse sa mizeze de la cateva sute de mii pana la zeci de milioane de euro in cladiri romanesti.

    Si chiar daca printre investitori inca nu se numara fonduri de pensii sau asiguratori, totusi tranzactiile care au insumat 200 mil. euro arata ca piata imobiliara mai are numai putin pana sa iasa din adolescenta. Iar dupa ce se va maturiza vor aparea si mai multi investitori.

  • OFF-SHORE ROMANESC

    • impozitare redusa a profiturilor (5%) din surse externe.
    • cadru legal special pentru societatile holding.
    • posibilitatea de a infiinta societati off-shore pentru investitii sau valorificare copyright. 

  • Poate fi Romania un paradis off-shore?

    Desi pare stiintifico-fantastic, scenariul transformarii Romaniei intr-un centru financiar regional este credibil si realizabil.

    Reducerea fiscalitatii este un subiect la moda pana si in Romania, chiar daca reducerea impozitelor nu vizeaza echilibrarea impozitarii muncii cu impozitarea capitalului ci, dimpotriva, adanceste acest dezechilibru prin reducerea in continuare a impozitului pe profit. Desigur ca autoritatile ar putea sustine ca acest dezechilibru este mentinut intentionat pentru a incuraja libera initiativa. Pe de alta parte, criticii vor spune ca daca guvernul ar dori incurajarea liberei initiative, ar trebui sa elimine impozitele „mascate“ introduse pe sub mana in ultimii ani precum taxa pentru serviciul public de radio sau televiziune, ar reduce numarul de impozite, taxe si contributii si, mai ales, ar simplifica formalitatile solicitate pentru functionarea intreprinderilor mici si mijlocii. Intr-adevar, investitorii nu se plang de timpul necesar infiintarii unei afaceri ci de faptul ca functionarea unei societati comerciale este ingreunata de tot felul de formalitati birocratice. 

    Daca analizam evolutia fiscalitatii in Europa, pe langa tendinta de atragere a investitiilor prin reducerea fiscalitatii (cu Slovacia ca exemplu de succes), trebuie sa remarcam reactia din ce mai dura a marilor puteri economice europene in fata procesului de relocare a unor industrii catre Europa de Est. Acest proces de relocare a industriilor prelucratoare, din Vest catre Est are o consecinta extrem de neplacuta asupra populatiei si, prin extensie, politicienilor – cresterea somajului. Trebuie sa fim constienti ca, spre exemplu, Franta sau Germania nu vor sta cu mainile in san in timp ce locurile de munca migreaza spre Est. Putem doar sa ne intrebam ce decizie vor lua in perioada urmatoare: reducerea fiscalitatii interne sau presiuni politice asupra noilor state membre pentru a mari impozitele la un nivel minim acceptat.  Este la fel de probabil ca pe langa o reducere a impozitelor, sa se intensifice presiunile asupra noilor tari membre sau tarilor care urmeaza sa adere (asa cum este Romania) pentru a mentine nivelul fiscalitatii la un nivel mai ridicat.

    In acest context, Romania se afla intr-o situatie destul de ingrata. Aceasta situatie deriva din faptul ca economia romaneasca are nevoie de o relaxare substantiala a fiscalitatii (in special, a fiscalitatii aplicate fortei de munca). Totusi, o decizie politica in acest sens va fi dificil de luat din cauza a doua constrangeri majore. Prima constrangere deriva din faptul ca aderarea la Uniunea Europeana necesita alocarea unor fonduri financiare importante pentru domenii precum protectia mediului, infrastructura etc. Pe de alta parte, nu este un secret ca aderarea Romaniei depinde (intr-o masura mai mare sau mai mica) de „bunavointa“ marilor puteri economice europene. In acest caz, o reforma fiscala de genul celei din Slovacia ar putea schimba radical „bunavointa“ aratata Romaniei pana acum.

    Cu toate acestea, reforma fiscalitatii nu se reduce la scaderea cotelor de impunere. Pozitia geografica a Romaniei ar putea fi valorificata in sensul transformarii tarii noastre intr-o placa turnanta a investitiilor spre si dinspre Est. Relatiile economice traditionale cu tarile arabe, cu Rusia  sau cu China  ar trebui valorificate intr-un mod mai inteligent decat pana acum. De exemplu, o valorificare inteligenta a acestor relatii ar presupune crearea cadrului legislativ pentru infiintarea unor firme offshore pentru investitorii din tarile mentionate mai inainte, prin care acestia sa isi deruleze investitiile in Europa, dupa modelul consacrat al Olandei sau, la o scara mult mai mica, al Ungariei. In plus, un regim fiscal privilegiat pentru firmele de tip holding ar permite investitorilor romani sa devina actori importanti pe pietele globale. Scenariul transformarii Romaniei intr-un centru financiar regional (sau chiar global), desi pare stiintifico-fantastic, este credibil si realizabil. Acest statut necesita creativitate, decizie politica si, mai ales, curajul de a lupta pentru o idee. 

    Reforma fiscalitatii, vazuta ca o componenta a strategiei economice a Romaniei, trebuie sa ia in considerare faptul ca resursa principala este (inca) forta de munca calificata si ieftina. Cu ajutorul careia ar trebui sa ne construim infrastructura economica si sa acumulam capital. Din pacate, conditiile economice nefavorabile ale tranzitiei au facut ca sporul demografic sa fie negativ, asa ca reforma fiscala ar trebui sa suplineasca si declinul resursei noastre principale. Trebuie doar sa ne deprindem sa traim si sa actionam global. 

  • Petrolul face legea si pe bursele din Est

    Preferand politica pasilor marunti, investitori mai mult sau mai putin misteriosi sunt atrasi de pachete de actiuni nu foarte mari, dar importante, ale companiilor petroliere. Investitiile sunt de milioane de euro.

    Febra petrolului scump, care a cuprins de mai multe luni si bursele de actiuni de la New York sau Londra, unde companiile petroliere au devenit mai valoroase pentru simplul fapt ca detin rezerve de petrol, a inceput sa molipseasca in ultimele saptamani si pietele bursiere din Europa Centrala si de Est.

    La Bucuresti, Budapesta sau la Viena, companiile petroliere fac de cateva saptamani jocurile pe pietele de actiuni, ducand indicii bursieri la noi maxime istorice. Pe Bursa de la Bucuresti s-au schimbat in ultimele doua saptamani pachete de actiuni ale Petrom si Rompetrol Rafinare de milioane bune de dolari, pe fondul unor cresteri semnificative ale cotatiilor.

    Un investitor ramas inca necunoscut a preluat saptamana trecuta un pachet de 4,7% din actiunile Rompetrol Rafinare cu 11 milioane de euro. Tranzactia in care vanzator a fost SIF Transilvania s-a realizat cu 10% sub pretul pietei, dar asta nu a impiedicat cresterea cotatiilor de pe piata care au atins un maximum de 690 de lei, fata de 550 de lei, pretul la care se realizase tranzactia.

    Putini cunosc identitatea cumparatorului, pentru ca actiunile sunt inregistrate deocamdata pe numele unei banci custode. La fel de putini cunosc intentiile acestuia, dar zvonurile care au circulat pe piata au fost multe. 

    Una din variantele vehiculate este cea a omului de afaceri Ovidiu Tender, despre care se stia ca mai detine un pachet mic de actiuni, sau cea a lui Sorin Ovidiu Vintu, cunoscut pentru operatiuni speculative de asemenea anvergura pe Bursa. 

    Altii spun ca este posibil sa fie compania ungara MOL, care declarase chiar cu o saptamana inainte ca ar putea fi interesata de o felie din grupul Rompetrol. Pe piata se vorbea si de faptul ca este posibil sa fi cumparat chiar principalul actionar al grupului, omul de afaceri Dinu Patriciu. 

    Cam tot 11 milioane de euro au valorat si transferurile de actiuni Petrom, tranzactiile culminand miercurea trecuta cu achizitii in valoare de 7,5 milioane de euro, care au reprezentat 0,33%  din capitalul Petrom. 

    Procentul din Petrom tranzactionat,  mult mai mic in comparatie cu cel de pe Rompetrol Rafinare, i-a facut pe brokeri sa se intrebe mai mult unde se va opri pretul decat cine este cumparatorul, despre care toata lumea banuieste ca e un fond strain de investitii.  Cotatia Petrom a urcat in primele doua saptamani ale lunii octombrie cu peste 15%. Pe Bursa din Budapesta austriecii de la OMV, viitorii proprietari ai Petrom, au anuntat ca si-au majorat de la 9% la 10% participatia la MOL, principala companie petroliera din Ungaria. 

    Austriecii au spus ca au achizitionat pachetul suplimentar de actiuni MOL din motive fiscale, o participare de 10% asigurandu-le, in conformitate cu legislatia maghiara, un tratament fiscal mai favorabil. Oficialii OMV au precizat insa ca nu s-au hotarat ce vor face pe termen lung cu participatia la MOL. 

    Cresterea puternica a pretului actiunilor MOL a dus indicele BUX al Bursei din Budapesta pentru prima data in istorie peste nivelul de 13.000 de puncte. La Bursa din Viena nu mai putin de trei departamentele de analiza pe piata de capital, cele ale Raiffeisen, Bank Austria si Dresdner Kleinwort Wasser, si-au modificat recomandarea in privinta actiunilor OMV de pe „buy“ pe „hold“.  Modificarea opiniei analistilor s-a datorat cresterii puternice a pretului actiunilor. 

    Din luna mai, cand preluarea Petrom de catre OMV a devenit aproape sigura, actiunile companiei austriece au urcat cu aproximativ 50%. Capitalizarea bursiera a OMV a atins saptamana trecuta 5,7 miliarde de euro.

  • Cautam parlament, rugam seriozitate

    Partidelor le lipseste acel „organizator’’ din sistemul politic britanic, omul a carui grija este sa asigure prezenta in corpore a parlamentarilor la discutiile si voturile importante, coeziunea in decizie, anticiparea unor situatii de criza din grup.

    Unul dintre secretarii Camerei Deputatilor anunta mai zilele trecute ca viitorul Parlament va primi drept mostenire de la predecesori cateva duzini de proiecte de legi. Nu de importanta capitala, dar cateva duzini. Tot zilele trecute, s-au auzit si cateva opinii cum ca ar fi ceva in neregula cu numarul de comisii parlamentare. Cam pe la sfarsitul toamnei, dupa plecarea randunelelor, vom avea parte si de un bilant oficial al activitatii Camerelor.

    In peste un deceniu de parlamentarism nou au fost tot felul de discutii si dispute despre functionarea mecanismului acestei agore, fara de care democratia n-ar exista si viata noastra ar fi cenusie.

    Sondajele de opinie au fost unanime in privinta aprecierii foarte reduse pe care publicul o da institutiei sus-mentionate. Parlamentul isi „disputa“ cotele cele mai joase de incredere cu partidele si sindicatele. Dar nimeni nu a pus vreodata la indoiala ratiunea de a fi si esenta sa. 

    Insa, indiferent de cine a fost majoritar in acest for deliberativ si decizional, mai e mult de slefuit in ce priveste imaginea si eficienta sa. Reprezentativitatea nu se pune in discutie, pentru ca Parlamentul este expresia vremurilor prezente.

    Este adevarat ca in epoca „CFSN-CPUN“, cand vorbea Plesu se facea liniste, cu toate ca atunci miscarea browniana a discursurilor era asurzitoare. In acea dezordine a luarilor de cuvant, care era atat de placuta ochilor si urechilor consumatorului de transmisii TV erau lideri neoficiali de opinie, ale caror cuvinte nu numai ca erau ascultate, ci si respectate. Ce sa mai zici de prezenta? Azi, cand liderii si viceliderii de grup sunt ei insisi o institutie, sustinuti de masinaria de partid, prezenta – macar pasiva – la dezbateri si la vot a ajuns o problema. 

    Partidelor le cam lipseste acel „organizator’’ din sistemul politic britanic, omul a carui grija este – printre altele – sa asigure prezenta in corpore a parlamentarilor la discutiile si voturile importante, coeziunea in decizie, anticiparea unor situatii de criza din grup. La noi, impresia este ca unitatea este asigurata prin niscaiva machiaverlacuri si alte miscari obscure, cand disciplina in actiune ar trebui sa fie rezultatul unui reflex daca nu nascut, macar dobandit.

    Partidele isi vor da seama de importanta existentei unei asemenea persoane chiar din urmatoarea sesiune legislativa, cand raportul de forte va fi mult mai echilibrat, prezenta si unitatea dobandind o importanta capitala.

    S-a vorbit si se vorbeste mult despre ritmul procesului legislativ si se arata cu indexul spre comisii. Adica spre bucataria legilor. Este adevarat ca sunt comisii supra-aglomerate, cum sunt cele juridice. Dar este si foarte probabil ca lucrurile sa se impotmoleasca nu la „juridice“, unde se lucreaza aproape la lumina reflectoarelor, ci in altele, de unde – din motive obscure sau pur si simplu din secretomanie – se emana o tacere mai apasatoare decat din Triunghiul Bermudelor. 

    Acum mai bine de patruzeci de ani, intr-un raport al unui comitet parlamentar american, se aprecia ca tendinta de a fi secretos este primul refugiu al incompetentilor. Departe de mine sa cred ca am avea parlamentari incompetenti. Avem, in schimb, comisii ce arata ca un refugiu, din pricina lipsei de comunicare.

    Bine ca macar au disparut acele dispute ciudate despre cine este mai mai util si mai reprezentativ: Senatul sau Camera Deputatilor.

    Parlamentele care au fost seamana oarecum cu acel „trabajo no, samba si“, fredonat de cubanezii lui Fidel, prinsi intr-o perpetua samba si cu „trabajo“ lasat pe margine. Productiile de discursuri au continuat sa le surclaseze pe cele de legi. Zilele usilor inchise pe cele ale usilor deschise. Anotimpul salilor golase a fost mai lung decat cel al salilor pline. 

    Parlamentul viitor ar trebui sa fie mai performant din punct de vedere al finalitatii si calitatii prestatiilor. Cel putin, daca este sa te iei dupa legile progresului. Altfel vom ajunge sa credem asta doar dintr-un optimism disperat. Clasa politica educata, deocamdata doar munitie de discurs electoral, ar putea fi ceva palpabil cand ne vom uita cine populeaza incinta viitorului Legislativ.

    Altfel, „innoirea“ de partid clamata de unii si altii, oamenii „noi“ impinsi in fata vor fi doar niste iluzii servite pe post de anestezic prost. Iar reprezentantii poporului vor face si mai abitir turism parlamentar (nu diplomatie) in tarile calde, dansand samba pe plaja.

  • Chiuveta infundata a politicii romanesti

    Canalul de comunicare dintre partide si baza lor electorala este blocat in ambele sensuri. De aici si neincrederea populatiei in clasa politica.

    Oricat de dezamagit te-ai declara de viata politica americana, nu poti sa nu admiri frenezia de care sunt cuprinse armate intregi de simpli alegatori in ultimele saptamani de campanie electorala. Iar termenul „armata“ nu este aici o simpla figura de stil. 

    Voluntarii – pentru ca despre ei este vorba – sunt organizati pe detasamente sau plutoane. Unii lipesc afise, altii dau telefoane si coloreaza harti electorale, iar altii merg din usa in usa, aidoma membrilor unui cult neo-protestant. Cand ti-e lumea mai draga, te poti trezi cu ei in prag, intrebandu-te daca te-ai inregistrat pentru vot, care-ti sunt nemultumirile si cu ce te pot ajuta. Daca, bunaoara, se intampla sa fii o mama singura, se ofera sa-ti ingrijeasca pruncii in ziua alegerilor, pentru a te putea prezenta la vot. Totul pentru partid, totul pentru victorie. Informatiile astfel obtinute sunt centralizate rapid, pentru a stabili cu exactitate profilul electoral al fiecarei circumscriptii, urmand ca strategii de campanie sa ia decizii in consecinta.

    Imaginati-va acum ca, in Romania, simpatizantul (nu membrul) unui partid, adult altminteri normal, cu familie si slujba, se prezinta la sediul partidului respectiv, intreband cu ce poate fi de folos. Gratis. In timpul sau liber. Fara sa astepte alta recompensa decat, eventual, victoria partidului sau candidatului favorit in alegeri. Sunt convins ca gestul ar starni consternare in randul membrilor de partid, si nu numai. Nevasta i-ar aduce aminte ca promisese de o luna sa vopseasca gardul, iar prietenii s-ar interesa discret daca a manifestat si alte „tulburari de comportament“. In acelasi timp, in Romania toata lumea deplange lipsa de comunicare dintre clasa politica si electorat. Si pe buna dreptate. Reactivarea bazei electorale, facuta in pripa, o data la patru ani, prin vizite si promisiuni, nu reprezinta o comunicare reala. De aici si neincrederea manifesta a populatiei in actuala clasa politica.

    Daca, insa, politica romaneasca seamana cu o chiuveta infundata, vina apartine ambelor parti. A arata, acuzator, cu degetul, exclusiv spre clasa politica, echivaleaza cu tactica aruncarii pisicii in ograda vecinului. Fiecare electorat are alesii pe care ii merita. Pentru ca politicienii sunt aidoma copiilor – cum ii cresti, asa ii ai. Daca, bunaoara, alegatorii ar renunta la mentalitatea paguboasa de tip „oricum nu se schimba nimic“ si si-ar bombarda alesii cu telefoane, scrisori sau e-mailuri despre problemele comunitatii sau daca i-ar trage la raspundere pentru votarea vreunei legi – cum se intâmpla in Statele Unite -, si politicienii si-ar mentine mai lesne „tonusul“ in intervalul dintre alegeri.

    Daca, pe de alta parte, politicienii ar catadicsi sa raspunda, cu promptitudine si amabilitate, acestor „interpelari cetatenesti“ si ar organiza intalniri regulate cu alegatorii pentru a le cunoaste pasurile, alta ar fi situatia in prag de alegeri. Exista, pentru fiecare partid sau politician, o metoda simpla si obiectiva de a-si testa conectarea reala cu baza electorala – subscriptia publica. 

    Recent, Petre Roman a anuntat ca ar putea apela la aceasta metoda pentru a-si finanta campania electorala. Departe de a fi ridicol sau jenant, gestul ar trebui luat in considerare cu toata seriozitatea, inclusiv de catre candidatii cu dare de mana si de catre partidele ce nu duc lipsa de finantare, tocmai pentru ca testeaza seriozitatea suportului popular. In mod normal, un candidat la Presedintie, bunaoara, ar putea solicita (fireste, fara sa impuna) fiecarui sustinator, pe langa semnatura, si o suma modica de bani. Daca un simpatizant nu considera ca politicianul preferat (si, implicit, propriul sau viitor) merita, sa zicem, o donatie de zece mii de lei, seriozitatea sustinerii sale ridica serioase semne de intrebare. Inmultiti, insa, 200.000 de semnaturi – numarul minim pentru candidatura la Presedintie – cu 10.000 de lei si veti obtine frumusica suma de 2 miliarde – suficient pentru un start in cursa prezidentiala.

    Cati politicieni romani, altminteri populari in aparenta, ar pica, oare, acest test?