BusinessMagazin

Blog

  • Al doilea miliard

    A fost nevoie de mai bine de un sfert de secol ca sa fie atins pragul primului miliard de computere vandute la nivel mondial. Pentru al doilea miliard va fi nevoie insa de cel mult sapte ani, sustin analistii din domeniu.

     

    Cel mai recent studiu al companiei americane de cercetare a pietei Forrester Research privind computerele personale arata ca 2008 va fi anul in care va fi atins pragul de un miliard de computere vandute in toata lumea. In conditiile unei cresteri anuale calculate de analistii companiei la cel putin 12% pe an, crestere inregistrata inca din anul 2003 la nivel mondial, piata va ajunge intr-un ritm destul de alert la un numar total de 2 miliarde de computere personale in 2015.

     

    Tot pana la sfarsitul anului 2008, si piata computerelor din Romania ar putea atinge un prag – cel de un milion de computere personale vandute, in conditiile in care pentru anul acesta piata este estimata la 800.000 de unitati, in crestere cu 25% fata de 2006 – crestere care se estimeaza ca se va mentine si anul viitor, conform unui studiu realizat de compania de cercetare IDC Romania.

     

    Cererea tot mai mare previzionata pentru piata mondiala de calculatoare se explica prin evolutia tehnologiilor in domeniu si a preturilor din ce in ce mai scazute, atat pe partea de computere de birou, cat si pe cea de laptopuri. La fel de bine insa, specialistii sustin ca al doilea miliard de computere vandute la nivel mondial va fi obtinut si cu ajutorul mai multor proiecte de computere „low cost“ aflate in desfasurare, prin care utilizatori din tarile sarace sa aiba acces la tehnologie si la Internet, cum ar fi deja binecunoscutul „One Laptop Per Child“ (OLPC) sau „laptopul de 100 de dolari“ al lui Nicholas Negroponte, respectiv Intel World Ahead Program, AMD 50 x 15 sau Microsoft Unlimited Potential.

     

    „Piete precum China sau India, unde cererea este destul de mare, iar preturile urmeaza o tendinta descendenta, vor fi zonele cu cea mai mare crestere in ceea ce priveste vanzarile mondiale de computere“, este opinia lui Simon Yates, vicepresedinte in cadrul Forrester Research, sustinuta de statisticile rezultate in urma studiului, conform carora peste 775 de milioane din cele doua miliarde de computere vandute in 2015 in toata lumea vor fi in China, India, Rusia si Brazilia. Numai India si China vor reprezenta in 2015 o piata cumulata de 700 de milioane de computere vandute. Iar zona cu cea mai importanta crestere a vanzarilor va fi China, unde populatia numeroasa si puterea de cumparare mai ridicata vor determina o crestere anuala de 27% pe piata computerelor. „Cresterile care vor fi inregistrate pe aceste piete sunt esentiale pentru industria de profil, avand in vedere ca aproape 40% din vanzarile mondiale in 2015 vor fi obtinute din pietele emergente. Industria va inregistra in continuare cresteri si in situatia in care jucatorii vor vinde mai mult componente hardware si aplicatii software celor ce deja au computere, insa cu siguranta ca in acest caz nu se va mai ajunge la 2 miliarde de computere atat de repede“, mai spune Yates.

     

    Prin urmare, producatorii de computere se grabesc sa-si extinda afacerile si pe pietele mentionate, cu toate ca situatia este imprevizibila si „poate fi o miscare destul de riscanta“, conform analistilor Forrester Research. Aceasta pentru ca, pentru a-si creste vanzarile, companiile producatoare de computere trebuie sa intre pe piete precum China sau Rusia cu volume foarte mari de la bun inceput, fara a mai avea posibilitatea de a testa piata inainte de a incepe productia la scara larga.

     

    „Este normal ca riscurile sa fie mai mari“, spune vicepresedintele Forrester Research. „Dar in cazul pietelor emergente, ciclul de viata al computerelor va fi mai mare decat media de patru sau cinci ani inregistrata pe pietele mature, iar daca producatorii inteleg diferentele, vor realiza ca afacerea lor se va baza in cea mai mare parte pe atragerea de utilizatori de PC-uri care nu au mai avut un astfel de echipament.“

     

    Perspectivele unei cresteri importante a vanzarilor de computere, nu doar in tarile emergente, ascut competitia dintre producatorii de computere. Astfel ca, in urmatorii 5-10 ani, marii jucatori din industrie, intre care HP, Dell si Lenovo, vor investi sume considerabile in infrastructura, capacitate de productie si resurse umane, in incercarea de a castiga o cota de piata cat mai mare. Hewlett-Packard incearca sa-si pastreze pozitia de lider pe piata computerelor, avand un avantaj de 3,5 puncte procentuale in fata rivalului Dell in ceea ce priveste cota de piata. „HP are un avantaj competitiv pe pietele dezvoltate si a inceput sa inregistreaze cresteri pe segmentul utilizatorilor finali“, spune Mikako Kitagawa, analist in cadrul companiei de cercetare Gartner. „Spre deosebire de HP, vanzarile Dell par a stagna, in timp ce cota de piata a inceput sa scada. Compania are nevoie de cel putin un an pana cand restructurarea prin care trece va incepe sa-si faca simtite efectele“, adauga Kitagawa. Dell a anuntat recent ca are in plan sa disponibilizeze peste 8.000 de angajati in urmatorul an. „Cat despre Lenovo, nu pare a fi nicio indoiala ca va fi numarul unu pe piata din China, unde pana in 2015 se vor vinde aproximativ 500 de milioane de computere, intrucat compania a construit o imagine de brand puternica acolo si computerele sale sunt preferate in randul utilizatorilor.“

     

    Specialistii din domeniu spun insa ca este deocamdata destul de dificil sa isi dea seama care dintre marii producatori de computere personale va fi numarul unu in piata mondiala, avand in vedere volatilitatea pietei. Majoritatea mizeaza insa pe Hewlett-Packard, pe motiv ca aceasta ar fi multinationala cel mai bine pregatita pentru pietele emergente. „Si, in timp ce competitorii locali nu mai vad cresteri atat de mari ca in anii trecuti si au inceput deja sa piarda din cota de piata, iar producatorii mari precum Dell sau Lenovo se confrunta cu diferite probleme, drumul ramane deschis pentru HP“, spune Mikako Kitagawa.

     

    Pe piata romaneasca, HP are o cota de piata de 15,7% dupa valoarea unitatilor vandute, urmata de Dell cu 10,6% si Fujitsu Siemens cu 8,9%. Competitorii locali au reusit de asemenea sa se pozitioneze in randul primilor cinci firme de pe piata computerelor – KTech detine 7,6% din piata, iar Flamingo Computers 7%, conform studiului realizat de IDC Romania. In primele trei luni ale acestui an, valoarea pietei romanesti de computere a atins 135 mil. euro, in crestere cu peste 43% fata de primul trimestru al anului trecut. Companiile prezente pe piata au vandut in acest interval un numar de 210.000 de unitati, cresterea de volum fiind de 35,2%. Si, avand in vedere ca piata se bazeaza aproape exclusiv pe importuri, preturile computerelor au scazut in ultimul an, in principal pe fondul scaderii cursului de schimb leu/dolar, iar aceasta a permis o crestere a vanzarilor. In plus, in primul trimestru al acestui an, piata PC-urilor a fost influentata de cresterea increderii consumatorilor ca urmare a aderarii la Uniunea Europeana, sustin analistii IDC.

  • Bill si Steve

    S-au nascut in acelasi an si au trait o istorie comuna, in care au fost personaje principale. Amandoi si-au abandonat studiile pentru a-si urma visul, care s-a transformat in realitatea noastra de toate zilele. Sunt total diferiti, dar sunt in egala masura eroii unei revolutii la care asistam.

     

    Foarte probabil ca televiziunea a indus tendinta spre personalizare. Ideile si evolutiile din politica, economie, cultura sau stiinta tind sa fie „intrupate“, sa fie reprezentate de catre mass media prin figuri proeminente. Ceea ce, intr-un fel, e corect. Exista insa si un efect invers: adesea publicul (si nu doar el) confera personalitatilor atributele competitiei din domeniile respective, astfel incat acestea devin repede percepute mai degraba ca fiind confruntari – daca nu chiar rafuieli – de natura personala. Unul dintre exemplele de notorietate din lumea IT il reprezinta concurenta acerba dintre Microsoft si Apple, transpusa in plan personal printr-o confruntare dintre Bill Gates si Steve Jobs. Fara indoiala ca personalitatile celor doi protagonisti se preteaza la o astfel de abordare, dar este oare ea reala?

     

    Un raspuns mai bun la aceasta intrebare nu putea veni decat de la intalnirea – considerata de multi comentatori istorica – dintre cei doi, gazduita de Kara Swisher si Walt Mossberg pe 30 mai in cadrul conferintei „D: All Things Digital“ (D5) patronata de Wall Street Journal. Filmul acestui dublu interviu – de fapt o discutie amicala – este in topul popularitatii la iTunes Store (disponibil gratuit), iar comentariile  din internet sunt de-a dreptul entuziaste. Cu greu mi-as fi putut imagina ca o astfel de discutie – care evoca, in esenta, intreaga istorie a informaticii moderne – poate fi atat de antrenanta, instructiva si chiar amuzanta, starnind adesea aplauze si rasete in audienta. Si se pare ca nu doar pentru mine a fost revelatoare in privinta faptului ca noi toti am beneficiat enorm din competitia celor doua mari firme si din „conlucrarea“ (acesta este termenul folosit in discutie) dintre Bill si Steve. Pe bloguri s-au format deja liste cu citatele preferate din discutie, dintre care multe incep cu prima fraza rostita de Bill Gates: „Mai intai as vrea sa clarific: nu sunt o imitatie de Steve Jobs“, marcand astfel diferenta de personalitate dintre cei doi. Delicios este momentul cand, ca intr-o familie, Jobs il intrerupe pe Gates: „Lasa-ma sa spun eu povestea“ (era vorba de interpretorul de Basic scris de Steve Wozniak pentru primele computere Apple).

     

    Insa ceea ce razbate din intreaga discutie este un profund respect reciproc (si chiar admiratie) intre cei pe care ne-am obisnuit sa-i consideram inamici. Steve subliniaza faptul ca Bill a construit prima companie de software si, practic, a inventat modelul de business pentru aceasta noua industrie, in vreme ce Bill recunoaste ca Steve a fost cel care a avut viziunea fundamentala a computerelor ca produse de larg consum si ca Macintosh – primul adevarat computer personal – a fost un pariu in care Steve a riscat totul in numele acestei viziuni. Si nu doar ca a reusit, dar a impus un standard. O remarca importanta face Jobs privind relatia dintre Apple si Microsoft: competitia dintre ele nu este un joc cu suma nula. Cand, in 1997, Steve Jobs s-a intors la conducerea Apple, atitudinea dominanta in ecosistemul Apple era una gresita: pentru ca Apple sa castige, Microsoft trebuia sa piarda. De fapt este un joc al pietelor, in care ambele companii pot sa castige. Apple a creat piata computerelor impreuna cu Microsoft, care intr-o vreme realiza mai mult de jumatate din venituri din softuri pentru computere Apple. Reciproc, Mac-ul n-ar fi avut atata succes daca n-ar fi beneficiat de aplicatiile dezvoltate de Microsoft.

     

    Poate ca era nevoie de aceasta intalnire pentru a ne aminti ca, oricat de exceptionali ar fi, cei doi nu sunt decat oameni obisnuiti. Bill are curajul sa-si recunoasca invidia – „Ce n-as da sa am gustul lui Steve…“ – si  admite ca adesea deciziile care pentru el reprezinta chestiuni ingineresti, la Jobs se bazeaza pe un exceptional simt al oamenilor si produselor, pe care nu si-l poate explica si-l atribuie, pe jumatate  in gluma, magiei. Steve mediteaza la trecerea timpului: „Cand eu si Bill ne-am intalnit si am inceput sa lucram impreuna, in general eram cei mai tineri din incapere. Nu stiu cum e in cazul tau, dar acum, de cele mai multe ori, sunt cel mai in varsta“. Pe secventele de final ale filmului m-am intrebat cum de acesti oameni care se concureaza nemilos  prin companiile lor pot pastra o relatie atat de naturala, in vreme ce mediul nostru politic ne prezinta zilnic o imagine rasturnata. Peste doar cateva minute am dat peste un comentariu al unui american care-si punea exact aceeasi intrebare. Retorica, desigur.

  • Bill si Steve

    S-au nascut in acelasi an si au trait o istorie comuna, in care au fost personaje principale. Amandoi si-au abandonat studiile pentru a-si urma visul, care s-a transformat in realitatea noastra de toate zilele. Sunt total diferiti, dar sunt in egala masura eroii unei revolutii la care asistam.

     

    Foarte probabil ca televiziunea a indus tendinta spre personalizare. Ideile si evolutiile din politica, economie, cultura sau stiinta tind sa fie „intrupate“, sa fie reprezentate de catre mass media prin figuri proeminente. Ceea ce, intr-un fel, e corect. Exista insa si un efect invers: adesea publicul (si nu doar el) confera personalitatilor atributele competitiei din domeniile respective, astfel incat acestea devin repede percepute mai degraba ca fiind confruntari – daca nu chiar rafuieli – de natura personala. Unul dintre exemplele de notorietate din lumea IT il reprezinta concurenta acerba dintre Microsoft si Apple, transpusa in plan personal printr-o confruntare dintre Bill Gates si Steve Jobs. Fara indoiala ca personalitatile celor doi protagonisti se preteaza la o astfel de abordare, dar este oare ea reala?

     

    Un raspuns mai bun la aceasta intrebare nu putea veni decat de la intalnirea – considerata de multi comentatori istorica – dintre cei doi, gazduita de Kara Swisher si Walt Mossberg pe 30 mai in cadrul conferintei „D: All Things Digital“ (D5) patronata de Wall Street Journal. Filmul acestui dublu interviu – de fapt o discutie amicala – este in topul popularitatii la iTunes Store (disponibil gratuit), iar comentariile  din internet sunt de-a dreptul entuziaste. Cu greu mi-as fi putut imagina ca o astfel de discutie – care evoca, in esenta, intreaga istorie a informaticii moderne – poate fi atat de antrenanta, instructiva si chiar amuzanta, starnind adesea aplauze si rasete in audienta. Si se pare ca nu doar pentru mine a fost revelatoare in privinta faptului ca noi toti am beneficiat enorm din competitia celor doua mari firme si din „conlucrarea“ (acesta este termenul folosit in discutie) dintre Bill si Steve. Pe bloguri s-au format deja liste cu citatele preferate din discutie, dintre care multe incep cu prima fraza rostita de Bill Gates: „Mai intai as vrea sa clarific: nu sunt o imitatie de Steve Jobs“, marcand astfel diferenta de personalitate dintre cei doi. Delicios este momentul cand, ca intr-o familie, Jobs il intrerupe pe Gates: „Lasa-ma sa spun eu povestea“ (era vorba de interpretorul de Basic scris de Steve Wozniak pentru primele computere Apple).

     

    Insa ceea ce razbate din intreaga discutie este un profund respect reciproc (si chiar admiratie) intre cei pe care ne-am obisnuit sa-i consideram inamici. Steve subliniaza faptul ca Bill a construit prima companie de software si, practic, a inventat modelul de business pentru aceasta noua industrie, in vreme ce Bill recunoaste ca Steve a fost cel care a avut viziunea fundamentala a computerelor ca produse de larg consum si ca Macintosh – primul adevarat computer personal – a fost un pariu in care Steve a riscat totul in numele acestei viziuni. Si nu doar ca a reusit, dar a impus un standard. O remarca importanta face Jobs privind relatia dintre Apple si Microsoft: competitia dintre ele nu este un joc cu suma nula. Cand, in 1997, Steve Jobs s-a intors la conducerea Apple, atitudinea dominanta in ecosistemul Apple era una gresita: pentru ca Apple sa castige, Microsoft trebuia sa piarda. De fapt este un joc al pietelor, in care ambele companii pot sa castige. Apple a creat piata computerelor impreuna cu Microsoft, care intr-o vreme realiza mai mult de jumatate din venituri din softuri pentru computere Apple. Reciproc, Mac-ul n-ar fi avut atata succes daca n-ar fi beneficiat de aplicatiile dezvoltate de Microsoft.

     

    Poate ca era nevoie de aceasta intalnire pentru a ne aminti ca, oricat de exceptionali ar fi, cei doi nu sunt decat oameni obisnuiti. Bill are curajul sa-si recunoasca invidia – „Ce n-as da sa am gustul lui Steve…“ – si  admite ca adesea deciziile care pentru el reprezinta chestiuni ingineresti, la Jobs se bazeaza pe un exceptional simt al oamenilor si produselor, pe care nu si-l poate explica si-l atribuie, pe jumatate  in gluma, magiei. Steve mediteaza la trecerea timpului: „Cand eu si Bill ne-am intalnit si am inceput sa lucram impreuna, in general eram cei mai tineri din incapere. Nu stiu cum e in cazul tau, dar acum, de cele mai multe ori, sunt cel mai in varsta“. Pe secventele de final ale filmului m-am intrebat cum de acesti oameni care se concureaza nemilos  prin companiile lor pot pastra o relatie atat de naturala, in vreme ce mediul nostru politic ne prezinta zilnic o imagine rasturnata. Peste doar cateva minute am dat peste un comentariu al unui american care-si punea exact aceeasi intrebare. Retorica, desigur.

  • Voci de milioane

    Vorba lunga, saracia omului. Nimic mai adevarat in cazul sistemului de plati prin comanda vocala. Fondatorul unuia dintre primele modele de sisteme de plati online, precursorul PayPal, vine cu o metoda inedita de a cumpara produse de pe Internet sau direct la telefon.

     

    Serviciul numit Voice Pay utilizeaza analize biometrice ale vocii pentru a-i identifica pe cumparatori. Nick Ogden, inventatorul acestui sistem de plati, spune ca tehnologia este atat de sigura, incat isi va asuma riscul aprobarii tuturor comenzilor primite, spre deosebire de procesatorii de plati online, care in cazurile suspecte opresc comenzile. Autentificarea prin voce este calea care va fi urmata in viitor, crede Ogden, pentru ca lumea devine din ce in ce mai mobila. Pentru a folosi Voice Pay, cei interesati vor trebui in primul rand sa-si creeze un cont in sistem cu nume de utilizator, parola si date ale cardului de plata. Un robot va pretinde apoi citirea unor numere aleatorii, pentru a retine amprenta vocala. Dupa vocalizele aritmetice care dureaza in jur de 5 minute, utilizatorul poate trece la cumparaturi din orice magazin online care a adoptat sistemul, folosind calculatorul sau telefonul mobil. Verificarea fiecarei tranzactii este apoi facuta cu un simplu „yes“ rostit in telefon dupa ce robotul enumera achizitiile. Entuziasmul analistilor fata de noua tehnologie este momentan moderat, dar acestia cred ca ar putea fi folosita de bancile care in numar crescand trec la autentificarea prin doua canale, respectiv introducerea unei parole si una dintre celelalte variante avute la dispozitie. Ogden spune insa ca tehnologia este suficient de sigura pentru a fi folosita chiar si fara un back-up pentru sporirea sigurantei.

     

    Argumentele se pare ca i-au convins pe cei de la banca olandeza ABN Amro, cu cei 4 milioane de clienti ai lor: banca a semnat un contract cu compania americana. Pana acum, Ogden a refuzat sa faca publice datele despre rata de erori pe care le da sistemul, dar spune ca va creste increderea clientilor, prin faptul ca sistemul nu presupune introducerea datelor de identificare ale cardului de fiecare data cand este solicitata aprobarea unei tranzactii. Mai mult de 120.000 de persoane si-au aratat increderea pentru noua tehnologie, inscriindu-se ca utilizatori. Insa, din pacate, momentul la care vor putea face si cumparaturi se mai amana, pentru ca magazinele online n-au impartasit deocamdata acelasi entuziasm.

  • Voci de milioane

    Vorba lunga, saracia omului. Nimic mai adevarat in cazul sistemului de plati prin comanda vocala. Fondatorul unuia dintre primele modele de sisteme de plati online, precursorul PayPal, vine cu o metoda inedita de a cumpara produse de pe Internet sau direct la telefon.

     

    Serviciul numit Voice Pay utilizeaza analize biometrice ale vocii pentru a-i identifica pe cumparatori. Nick Ogden, inventatorul acestui sistem de plati, spune ca tehnologia este atat de sigura, incat isi va asuma riscul aprobarii tuturor comenzilor primite, spre deosebire de procesatorii de plati online, care in cazurile suspecte opresc comenzile. Autentificarea prin voce este calea care va fi urmata in viitor, crede Ogden, pentru ca lumea devine din ce in ce mai mobila. Pentru a folosi Voice Pay, cei interesati vor trebui in primul rand sa-si creeze un cont in sistem cu nume de utilizator, parola si date ale cardului de plata. Un robot va pretinde apoi citirea unor numere aleatorii, pentru a retine amprenta vocala. Dupa vocalizele aritmetice care dureaza in jur de 5 minute, utilizatorul poate trece la cumparaturi din orice magazin online care a adoptat sistemul, folosind calculatorul sau telefonul mobil. Verificarea fiecarei tranzactii este apoi facuta cu un simplu „yes“ rostit in telefon dupa ce robotul enumera achizitiile. Entuziasmul analistilor fata de noua tehnologie este momentan moderat, dar acestia cred ca ar putea fi folosita de bancile care in numar crescand trec la autentificarea prin doua canale, respectiv introducerea unei parole si una dintre celelalte variante avute la dispozitie. Ogden spune insa ca tehnologia este suficient de sigura pentru a fi folosita chiar si fara un back-up pentru sporirea sigurantei.

     

    Argumentele se pare ca i-au convins pe cei de la banca olandeza ABN Amro, cu cei 4 milioane de clienti ai lor: banca a semnat un contract cu compania americana. Pana acum, Ogden a refuzat sa faca publice datele despre rata de erori pe care le da sistemul, dar spune ca va creste increderea clientilor, prin faptul ca sistemul nu presupune introducerea datelor de identificare ale cardului de fiecare data cand este solicitata aprobarea unei tranzactii. Mai mult de 120.000 de persoane si-au aratat increderea pentru noua tehnologie, inscriindu-se ca utilizatori. Insa, din pacate, momentul la care vor putea face si cumparaturi se mai amana, pentru ca magazinele online n-au impartasit deocamdata acelasi entuziasm.

  • LobbyTube

    Pentru a nu cadea in capcana reclamelor de hoteluri aflate „la 5 minute de centrul orasului“ poate doar daca mergi cu viteza luminii, exista tvtrip.com.

     

    Exista si pentru a evita momentul in care oaspetii isi dau seama ca bucatarie frantuzeasca inseamna, dupa intelegerea hotelierului, in principal cartofi prajiti. Si exista pentru a vedea cu propriii ochi, prin filme de cateva minute, cum arata camera sau apartamentul care vor fi cateva zile „casa de departe de acasa“. La inceputul lunii, patru antreprenori pe Internet au anuntat lansarea site-ului tvtrip.com, cu 1.500 de filme de prezentare a hotelurilor din Londra, Paris, Bruxelles, Berlin, Barcelona, Madrid, Roma, Amsterdam si Praga, iar in viitor lista va fi completata si de alte destinatii europene. Internetul a transformat complet raportarea la traseele pe care cei ce pleaca in concediu le urmeaza inainte de a ajunge la un hotel sau altul; sunt nenumarate site-uri si forumuri in care oamenii povestesc intamplarile prin care au trecut in vacanta, facand recomandari pe baza carora cei care citesc isi aleg destinatia, tara si orasul. Apoi mai exista pleiada de site-uri de rezervari la hoteluri, uneori cu fotografii ale camerelor, dar de fiecare data cu cateva mentiuni asupra facilitatilor puse la dispozitie in hotel. Inclusiv plata se poate face online.

     

    Cei de la TvTrip considera insa ca nimic nu este mai relevant pentru a obtine o idee clara despre cum arata hotelul ales decat un film de prezentare, cu un scenariu repetitiv si facut de o persoana care nu vinde camerele din hotel. Sunt trecute in revista amplasarea hotelului si cateva scene filmate din exterior, fiecare tip de camera, de la cea mai ieftina la apartamentele prezidentiale. Pe viitor, site-ul vrea sa dezvolte o rubrica unde filmele sa nu mai fie facute de cameramani profesionisti angajati, ci chiar de cei care au avut experienta cazarii in hotelul la care au filmat. Si tot la capitolul planuri, TvTrip vrea sa se dezvolte prin extensii ale site-ului, pentru inceput pagini localizate, cu hotelurile din Marea Britanie, Franta, Germania, Spania si Italia, in limbile tarilor respective. Ideea site-ului poate trece la ceea ce unii experti ai mediului online numesc „YouTube de nisa“, ca varianta mai mica, dar mai profitabila la serviciul cu utilizare webwide al Google. Doar ca momentan site-ul nu are venituri, strategia declarata fiind aceea de a creste mai intai in popularitate si apoi sa vina incasarile.

  • LobbyTube

    Pentru a nu cadea in capcana reclamelor de hoteluri aflate „la 5 minute de centrul orasului“ poate doar daca mergi cu viteza luminii, exista tvtrip.com.

     

    Exista si pentru a evita momentul in care oaspetii isi dau seama ca bucatarie frantuzeasca inseamna, dupa intelegerea hotelierului, in principal cartofi prajiti. Si exista pentru a vedea cu propriii ochi, prin filme de cateva minute, cum arata camera sau apartamentul care vor fi cateva zile „casa de departe de acasa“. La inceputul lunii, patru antreprenori pe Internet au anuntat lansarea site-ului tvtrip.com, cu 1.500 de filme de prezentare a hotelurilor din Londra, Paris, Bruxelles, Berlin, Barcelona, Madrid, Roma, Amsterdam si Praga, iar in viitor lista va fi completata si de alte destinatii europene. Internetul a transformat complet raportarea la traseele pe care cei ce pleaca in concediu le urmeaza inainte de a ajunge la un hotel sau altul; sunt nenumarate site-uri si forumuri in care oamenii povestesc intamplarile prin care au trecut in vacanta, facand recomandari pe baza carora cei care citesc isi aleg destinatia, tara si orasul. Apoi mai exista pleiada de site-uri de rezervari la hoteluri, uneori cu fotografii ale camerelor, dar de fiecare data cu cateva mentiuni asupra facilitatilor puse la dispozitie in hotel. Inclusiv plata se poate face online.

     

    Cei de la TvTrip considera insa ca nimic nu este mai relevant pentru a obtine o idee clara despre cum arata hotelul ales decat un film de prezentare, cu un scenariu repetitiv si facut de o persoana care nu vinde camerele din hotel. Sunt trecute in revista amplasarea hotelului si cateva scene filmate din exterior, fiecare tip de camera, de la cea mai ieftina la apartamentele prezidentiale. Pe viitor, site-ul vrea sa dezvolte o rubrica unde filmele sa nu mai fie facute de cameramani profesionisti angajati, ci chiar de cei care au avut experienta cazarii in hotelul la care au filmat. Si tot la capitolul planuri, TvTrip vrea sa se dezvolte prin extensii ale site-ului, pentru inceput pagini localizate, cu hotelurile din Marea Britanie, Franta, Germania, Spania si Italia, in limbile tarilor respective. Ideea site-ului poate trece la ceea ce unii experti ai mediului online numesc „YouTube de nisa“, ca varianta mai mica, dar mai profitabila la serviciul cu utilizare webwide al Google. Doar ca momentan site-ul nu are venituri, strategia declarata fiind aceea de a creste mai intai in popularitate si apoi sa vina incasarile.

  • Brandurile de lux in filme

    Brandurile de lux au devenit personaje importante in productiile cinematografice, insa in ultima perioada, cei ce strecoara genti sau pantofi de firma in garderoba personajelor de film au inteles ca o prezenta discreta a acestor obiecte este uneori mai eficienta decat scoaterea lor in prim-plan.

     

    James Bond se lauda de cate ori are ocazia cu ceasul de la Omega si masina Aston Martin, iar Carrie Bradshaw, personajul interpretat de Sarah Jessica Parker in „Totul despre sex“, l-a transformat pe creatorul de incaltaminte Manolo Blahnik in idolul femeilor ahtiate dupa pantofi.

     

    Brandurile de lux incearca sa ajunga mai eficient la consumatori, prin transformarea imaginii lor intr-o parte integranta a viselor pe care le inspira filmele. La inceput, marcile incercau sa atraga atentia prin tinutele si bijuteriile daruite vedetelor pentru aparitiile pe covorul rosu, dar in prezent miza nu mai e doar sa ajungi pe covorul rosu, ci sa imparti prim-planul pe ecran cu starurile. Tehnica nu este nici pe departe noua pentru productiile comerciale de la Hollywood, dar recent a patruns si in lumea filmelor de arta prezente la festivaluri.

     

    In plus s-a schimbat insa si expunerea – brandurile au acum o aparitie mai discreta. „Plasarea produselor este o problema sensibila si trebuie realizata cu atentie“, sustine Leeza-Maria el Khazen, fondatorul Reelbranding, o companie care consiliaza brandurile sa gaseasca cea mai buna solutie pentru aparitiile pe marele ecran. „Cel mai rau lucru care se poate intampla este ca publicul sa aiba senzatia ca urmareste un spot publicitar“, sustine Khazen. „Acest lucru ar putea avea un efect negativ asupra filmului si a brandului, pentru ca indeparteaza publicul“, spune Khazen. Asa ca, mai nou, marca este doar sugerata sau spectatorii sunt doar lasati sa ghiceasca despre ce creator sau companie este vorba.

     

    Intr-o epoca in care publicul face orice sa scape de spoturile publicitare de la televizor, plasarea produselor in filme devine insa tot mai importanta, spune Khazen. „Si cele mai multe dintre filme sunt distribuite la nivel global, ceea ce confera brandului o expunere internationala, mult mai mare decat cea garantata de spoturile publicitare.“

     

    Unul dintre cele mai recente exemple de product placement discret este „My Blueberry Nights“, care a deschis cea de-a saizecea editie a festivalului de film de la Cannes. In prima productie de limba engleza a regizorului chinez Wong Kar-wai si-a facut debutul pe marele ecran brandul francez cu milioane de fani din Asia – Louis Vuitton. Rochia de culoarea afinelor (in ton cu titlul) purtata de actrita principala Norah Jones intr-una dintre scenele cele mai importante ale filmului a marcat inceputul unei noi ere pentru marketingul Vuitton – cinematografia. Asocierea e subtila: un set de chei care joaca un rol important in film au un port-chei Louis Vuittton, rochia mov din colectia de primavara-vara 2005 este purtata in scena de baza, gentile cu logo-ul LV apar frecvent in diferite scene. Iar brandul Louis Vuitton se strecoara in subconstientul spectatorilor pe tot parcursul filmului.

     

    „Un film si un spot publicitar nu sunt nici pe departe acelasi lucru“, a declarat Wong dupa premiera, intrebat despre numeroasele referiri care, desi s-au vrut cat se poate de discrete, nu au scapat specialistilor. Cat despre rochie, regizorul spune ca s-a potrivit foarte bine: „Am vrut exact nuanta aceea si cand am vazut rochia, am stiut ca este potrivita“.

     

    Chiar inainte de premiera, Yves Carcelle, presedintele Louis Vuitton, a explicat de ce l-a ales pe Wong pentru prima colaborare a brandului cu o productie cinematografica. „Cea mai mare calatorie in viata este cea de descoperire a propriei personalitati si noi ne-am dorit sa facem parte din asta. S-a potrivit foarte bine cu identitatea brandului nostru“, a proclamat Carcelle. Filmul spune povestea unei tinere (interpretata de Norah Jones) care face o calatorie prin Statele Unite pentru a gasi raspunsuri la problemele amoroase din viata ei si pe parcurs interactioneaza cu diverse personaje.

     

    Daca in „My Blueberry Nights“ marcile de lux sunt doar un accesoriu, exista productii in care acestea au atins statutul de simbol. In filmul „Le Divorce“ din 2003, personajul principal interpretat de Kate Hudson poarta o geanta Kelly de la Hermcs pe tot parcursul filmului. Iar producatorii filmului „Shall We Dance“ cu Jennifer Lopez in rolul principal au lasat publicul sa ghiceasca numele designerului care a creat haina visinie din casmir cu guler de blana purtata de actrita intr-o scena importanta (era vorba de casa Versace).

     

    Exista insa si exceptii de la pactul de neagresiune publicitara. Cine ar putea uita de crizele de furie ale lui Toni Collette din filmul „In her shoes“ („Eu si sora mea mai mica“), care exclama „She broke my Jimmy Choos!“ („Mi-a rupt pantofii Jimmy Choo“) cand descopera ca sora sa i-a rupt un toc de la perechea preferata de pantofi.

     

    Ambele abordari sunt cel mai bine prezentate in cel mai recent film James Bond, „Casino Royale“, unde actorul principal Daniel Craig spune despre ceasul sau ca este Omega, dar nu sufla nici un cuvant despre costumele realizate manual de casa Brioni.

     

    Legatura puternica dintre film si moda are o istorie indelungata, de cand Givenchy a lucrat cu Audrey Hepburn in „Sabrina“, iar Catherine Deneuve a purtat pantofi Roger Vivier pentru filmul „Belle de Jour“. Filmul a creat un adevarat cult pentru acest model, care acum este cunoscut sub numele de Belle Vivier. Iar in 1980 Giorgio Armani s-a impus in constiinta americanilor, dupa ce l-a imbracat pe Richard Gere in filmul „American Gigolo“. Armani este, de altfel, un expert in materie de „product placement“, designerul avand o relatie puternica cu Hollywoodul si cu starurile, dupa succesul enorm al filmului „American Gigolo“. Cel mai recent, Giorgio Armani a lucrat pentru filmul „Ocean’s Thirteen“, al treilea film din seria productiilor cu George Clooney, Brad Pitt si Matt Damon, care a avut premiera tot la Cannes. Filmul este mai presus de toate un podium de prezentare, unde apar unii dintre cei mai aratosi actori de la Hollywood, iar actiunea ajunge uneori mai putin importanta decat reliefarea prezentei lui George Clooney, impecabil in costumele lui Giorgio Armani.

     

    Armani a colaborat cu creatoarea hollywoodiana de costume Louise Frogley pentru look-ul de pe marele ecran al lui Danny Ocean, personajul interpretat de George Clooney. Designerul italian il imbraca pe Clooney in costume realizate la comanda. Decizia de a lucra impreuna a pornit de la prietenia veche dintre cei doi. De fapt, ideea le-a venit in timp ce luau pranzul impreuna la casa actorului de pe malul Lacului Como, in Italia, vara trecuta.

     

    „Sa-l imbraci pe George Clooney este visul oricarui designer“, spune Armani, care l-a asemanat pe actor cu Cary Grant, una dintre legendele Hollywoodului, care pe langa talentul de actor a ramas in istorie pentru stilul vestimentar. Iar Clooney este supranumit noul Cary Grant din Cetatea Filmului, datorita aparitiilor care amintesc de vechea stralucire de la Hollywood. La premiera de la Cannes, actorul a defilat pe covorul rosu intr-un costum de la Armani perfect croit si cu parul pieptanat cu o carare intr-o parte, exact in stilul Cary Grant.

  • Brandurile de lux in filme

    Brandurile de lux au devenit personaje importante in productiile cinematografice, insa in ultima perioada, cei ce strecoara genti sau pantofi de firma in garderoba personajelor de film au inteles ca o prezenta discreta a acestor obiecte este uneori mai eficienta decat scoaterea lor in prim-plan.

     

    James Bond se lauda de cate ori are ocazia cu ceasul de la Omega si masina Aston Martin, iar Carrie Bradshaw, personajul interpretat de Sarah Jessica Parker in „Totul despre sex“, l-a transformat pe creatorul de incaltaminte Manolo Blahnik in idolul femeilor ahtiate dupa pantofi.

     

    Brandurile de lux incearca sa ajunga mai eficient la consumatori, prin transformarea imaginii lor intr-o parte integranta a viselor pe care le inspira filmele. La inceput, marcile incercau sa atraga atentia prin tinutele si bijuteriile daruite vedetelor pentru aparitiile pe covorul rosu, dar in prezent miza nu mai e doar sa ajungi pe covorul rosu, ci sa imparti prim-planul pe ecran cu starurile. Tehnica nu este nici pe departe noua pentru productiile comerciale de la Hollywood, dar recent a patruns si in lumea filmelor de arta prezente la festivaluri.

     

    In plus s-a schimbat insa si expunerea – brandurile au acum o aparitie mai discreta. „Plasarea produselor este o problema sensibila si trebuie realizata cu atentie“, sustine Leeza-Maria el Khazen, fondatorul Reelbranding, o companie care consiliaza brandurile sa gaseasca cea mai buna solutie pentru aparitiile pe marele ecran. „Cel mai rau lucru care se poate intampla este ca publicul sa aiba senzatia ca urmareste un spot publicitar“, sustine Khazen. „Acest lucru ar putea avea un efect negativ asupra filmului si a brandului, pentru ca indeparteaza publicul“, spune Khazen. Asa ca, mai nou, marca este doar sugerata sau spectatorii sunt doar lasati sa ghiceasca despre ce creator sau companie este vorba.

     

    Intr-o epoca in care publicul face orice sa scape de spoturile publicitare de la televizor, plasarea produselor in filme devine insa tot mai importanta, spune Khazen. „Si cele mai multe dintre filme sunt distribuite la nivel global, ceea ce confera brandului o expunere internationala, mult mai mare decat cea garantata de spoturile publicitare.“

     

    Unul dintre cele mai recente exemple de product placement discret este „My Blueberry Nights“, care a deschis cea de-a saizecea editie a festivalului de film de la Cannes. In prima productie de limba engleza a regizorului chinez Wong Kar-wai si-a facut debutul pe marele ecran brandul francez cu milioane de fani din Asia – Louis Vuitton. Rochia de culoarea afinelor (in ton cu titlul) purtata de actrita principala Norah Jones intr-una dintre scenele cele mai importante ale filmului a marcat inceputul unei noi ere pentru marketingul Vuitton – cinematografia. Asocierea e subtila: un set de chei care joaca un rol important in film au un port-chei Louis Vuittton, rochia mov din colectia de primavara-vara 2005 este purtata in scena de baza, gentile cu logo-ul LV apar frecvent in diferite scene. Iar brandul Louis Vuitton se strecoara in subconstientul spectatorilor pe tot parcursul filmului.

     

    „Un film si un spot publicitar nu sunt nici pe departe acelasi lucru“, a declarat Wong dupa premiera, intrebat despre numeroasele referiri care, desi s-au vrut cat se poate de discrete, nu au scapat specialistilor. Cat despre rochie, regizorul spune ca s-a potrivit foarte bine: „Am vrut exact nuanta aceea si cand am vazut rochia, am stiut ca este potrivita“.

     

    Chiar inainte de premiera, Yves Carcelle, presedintele Louis Vuitton, a explicat de ce l-a ales pe Wong pentru prima colaborare a brandului cu o productie cinematografica. „Cea mai mare calatorie in viata este cea de descoperire a propriei personalitati si noi ne-am dorit sa facem parte din asta. S-a potrivit foarte bine cu identitatea brandului nostru“, a proclamat Carcelle. Filmul spune povestea unei tinere (interpretata de Norah Jones) care face o calatorie prin Statele Unite pentru a gasi raspunsuri la problemele amoroase din viata ei si pe parcurs interactioneaza cu diverse personaje.

     

    Daca in „My Blueberry Nights“ marcile de lux sunt doar un accesoriu, exista productii in care acestea au atins statutul de simbol. In filmul „Le Divorce“ din 2003, personajul principal interpretat de Kate Hudson poarta o geanta Kelly de la Hermcs pe tot parcursul filmului. Iar producatorii filmului „Shall We Dance“ cu Jennifer Lopez in rolul principal au lasat publicul sa ghiceasca numele designerului care a creat haina visinie din casmir cu guler de blana purtata de actrita intr-o scena importanta (era vorba de casa Versace).

     

    Exista insa si exceptii de la pactul de neagresiune publicitara. Cine ar putea uita de crizele de furie ale lui Toni Collette din filmul „In her shoes“ („Eu si sora mea mai mica“), care exclama „She broke my Jimmy Choos!“ („Mi-a rupt pantofii Jimmy Choo“) cand descopera ca sora sa i-a rupt un toc de la perechea preferata de pantofi.

     

    Ambele abordari sunt cel mai bine prezentate in cel mai recent film James Bond, „Casino Royale“, unde actorul principal Daniel Craig spune despre ceasul sau ca este Omega, dar nu sufla nici un cuvant despre costumele realizate manual de casa Brioni.

     

    Legatura puternica dintre film si moda are o istorie indelungata, de cand Givenchy a lucrat cu Audrey Hepburn in „Sabrina“, iar Catherine Deneuve a purtat pantofi Roger Vivier pentru filmul „Belle de Jour“. Filmul a creat un adevarat cult pentru acest model, care acum este cunoscut sub numele de Belle Vivier. Iar in 1980 Giorgio Armani s-a impus in constiinta americanilor, dupa ce l-a imbracat pe Richard Gere in filmul „American Gigolo“. Armani este, de altfel, un expert in materie de „product placement“, designerul avand o relatie puternica cu Hollywoodul si cu starurile, dupa succesul enorm al filmului „American Gigolo“. Cel mai recent, Giorgio Armani a lucrat pentru filmul „Ocean’s Thirteen“, al treilea film din seria productiilor cu George Clooney, Brad Pitt si Matt Damon, care a avut premiera tot la Cannes. Filmul este mai presus de toate un podium de prezentare, unde apar unii dintre cei mai aratosi actori de la Hollywood, iar actiunea ajunge uneori mai putin importanta decat reliefarea prezentei lui George Clooney, impecabil in costumele lui Giorgio Armani.

     

    Armani a colaborat cu creatoarea hollywoodiana de costume Louise Frogley pentru look-ul de pe marele ecran al lui Danny Ocean, personajul interpretat de George Clooney. Designerul italian il imbraca pe Clooney in costume realizate la comanda. Decizia de a lucra impreuna a pornit de la prietenia veche dintre cei doi. De fapt, ideea le-a venit in timp ce luau pranzul impreuna la casa actorului de pe malul Lacului Como, in Italia, vara trecuta.

     

    „Sa-l imbraci pe George Clooney este visul oricarui designer“, spune Armani, care l-a asemanat pe actor cu Cary Grant, una dintre legendele Hollywoodului, care pe langa talentul de actor a ramas in istorie pentru stilul vestimentar. Iar Clooney este supranumit noul Cary Grant din Cetatea Filmului, datorita aparitiilor care amintesc de vechea stralucire de la Hollywood. La premiera de la Cannes, actorul a defilat pe covorul rosu intr-un costum de la Armani perfect croit si cu parul pieptanat cu o carare intr-o parte, exact in stilul Cary Grant.

  • Si a fost TIFF

    Ora 9, micul dejun. Ora 10, primul film, la 12 al doilea film, ora 15 – interviu, ora 16 – al treilea film, ora 18 – masterclass, ora 19 – al patrulea film, ora 22 – al cincilea film, ora 1 – petrecere pana dimineata. O zi obisnuita la TIFF.

     

    Inmultiti cu zece, adaugati discutii cu regizori, actori si jurnalisti din lumea intreaga si atunci cel mai mare festival de film din Romania va capata un contur mai precis. Eu unul de-abia astept sa vina iunie viitor si ca mine cred ca gandesc absolut toti cei pe care i-am cunoscut la Cluj.

     

    Cum a fost la TIFF? Nu pot sa spun „wonderful“, ca Lucian Pintilie, din simplul motiv ca nu am dormit mai deloc in cele zece zile ale festivalului. Pot sa zic in schimb „minunat“, pentru ca aceste zece zile mi-au dovedit cat de necesar este TIFF si cat de important este ca el sa continue an de an. Iar filmul castigator anul acesta este emblematic pentru festival: buget minuscul, idei destepte, talent cu carul, eficienta maxima.

     

    „La Sagrada Familia“ („Sfanta Familie“) a fost filmat in trei zile. Sebastian Campos, regizor chilian aflat la primul sau lungmetraj, a fost si scenarist, cameraman si monteur al filmului, pentru care a cheltuit o suma mica inclusiv pentru standardele din cinematografia romaneasca: 200.000 de dolari. Si iata ca drama sa conversationala, despre relatiile in cadrul unei familii date peste cap de sosirea dezinhibatei prietene a unicului fiu, a castigat mai bine de 20 de premii in lumea intreaga. „Trofeul Transilvania este cel mai important dintre toate“, a declarat cu amabilitate regizorul in varsta de 34 de ani. „Si am castigat numai pentru ca juriul a ales sa nu acorde premii filmului lui Mungiu“, mi-a spus in timpul interviului pe care i l-am luat la nici zece minute de la sfarsitul galei.

     

    Am vazut „La Sagrada Familia“ exact in seara galei de decernare a premiilor. Chiar a trebuit sa alerg din cochetul cinematograf „Victoria“, ticsit de cinefili, pentru a ajunge la timp pe covorul rosu din fata Teatrului National din Cluj, unde flash-urile aparatelor de fotografiat ale jurnalistilor tocmai il orbeau pe premierul Calin Popescu-Tariceanu. Inainte de a vedea filmul, eram sigur ca premiul cel mare va pleca spre filmul sarbesc „Klopka“ („Capcana“) sau spre norvegianul „Reprise“, dar dupa ce a inceput sa se deruleze genericul, a fost clar: juriul nu avea cum sa treaca cu vederea economia de mijloace cu care Campos reuseste sa spuna aceasta poveste sensibila si socanta.

     

    Din nefericire, „La Sagrada Familia“ nu cred ca va ajunge vreodata pe marile ecrane din Romania, desi unul dintre cele mai importante aspecte ale festivalului este cel reprezentat de piata de filme foarte activa. A fost cumparat deja „La Antena“, care a primit premiul pentru imagine, si cu siguranta nu va trece mult pana cand filmul spaniol „Azul oscuro casi negro“ („Albastru inchis aproape negru“) va ajunge in cinematografele din Romania, pentru ca premiul publicului este o carte de vizita mult prea buna.

     

    Dar printre filmele prezentate in premiera la TIFF, doua sunt cele care vor pune publicul din Romania pe jar. Sunt filmele pentru care salile cinematografelor au fost neincapatoare, care au fost urmarite din picioare si de pe jos, aplaudate interminabil atat la inceput, cat si la sfarsit. Este vorba de „4 luni, 3 saptamani si 2 zile“ al lui Cristian Mungiu si „Restul e tacere“ al lui Nae Caranfil. Al doilea a fost probabil cel mai asteptat film din festival, poate si din cauza faptului ca a fost cat pe ce sa nu mai ajunga la Cluj. Din fericire, Nae Caranfil a reusit sa termine filmul la timp, si acest „copil a carui sarcina a durat 19 ani si care s-a nascut azi-dimineata, in greutate de 40 de kilograme“, dupa cum a declarat Nae Caranfil cu umoru-i caracteristic, a fost proiectat pentru prima oara vineri seara, in cel mai mare cinematograf din Cluj, „Republica“. Povestea primului lungmetraj romanesc, „Independenta Romaniei“ (filmat in perioada 1911-1912 si regizat de Aristide Demetriade), a starnit deseori aplauzele publicului, spre multumirea lui Caranfil, care tremura de emotie din toate incheieturile, desi declara ca este cat se poate de calm.

     

    A fost o emotie pe care au resimtit-o multi la TIFF – si nu ma refer doar la regizorii, scenaristii si actorii care reprezentau filmele din competitie. Este emotia celui care stie ca nu trebuie sa rateze evenimentele importante din festival, pentru ca timp de un an acestea nu se vor mai petrece. Este emotia celui care asteapta sa fie uimit de talentul cineastilor din toate tarile lumii, a celui care prefera sa vada un film pe marele ecran si nu pe neinduratorul monitor al calculatorului.

     

    A fost TIFF. Sa mai fie!