O astfel de promisiune este un soi de artificiu politicianist,
cum place romanului: bani, repet, nu putini, emfaza, competitie
intre partide – noi suntem mai tari si voi mai putin potenti. In
acelasi stil romanesc, ii opun unei astfel de idei si de abordari
mai multe valori.
Uite, sa zicem 1.000. Este o cifra mult mai mica decat 600 de
milioane, dar ai mei sunt oameni. Adica 1.000 de economisti care au
scris o scrisoare catre G20, cerand instituirea unei taxe de tip
Robin Hood pe tranzactiile financiare. Valoarea ar urma sa fie
foarte redusa, de 0,05% sau mai putin. Chiar la o valoare asa de
redusa, economistii spun ca sumele stranse ar fi de ordinul sutelor
de miliarde de dolari anual, ar calma excesul de speculatii si ar
oferi statelor sarace fonduri suficiente pentru a face fata
spaimelor actuale ale omenirii – criza financiara, cea alimentara
sau schimbarile climatice. Si de o astfel de taxa pot beneficia si
statele care au probleme de deficit bugetar, in egala masura.
Semnatarii scrisorii sunt economisti de frunte din 55 de state
(niciunul din Romania, oare de ce?, sau poate nu m-am uitat eu
atent!?): printre ei, Jeffrey Sachs de la Columbia University, Dani
Rodrik, profesor la Harvard, Ha Joon Chang de la Cambridge si
Christian Fauliau, fost senior economist la Banca Mondiala. Pentru
a completa tabloul, mai trebuie spus ca ideea a fost avansata si de
FMI.
Personal nu cred in ideea unei astfel de taxe, din principiu –
cred ca puterea de a te dezvolta sta nu numai in niste bani, fie ei
si sute de miliarde de dolari, ci in initiativa si sustinere. Dar
simpla idee, asa cum a incoltit ea in 1.000 de minti, este mult mai
importanta.
Alta valoare: 3.600.000.000.000 de dolari, 3.600 de miliarde de
dolari, suma pe care sectorul bancar international va trebui sa o
refinanteze in urmatorii doi ani. Apare in ultimul raport al FMI
privind stabilitatea sistemului financiar bancar; peste miile de
miliarde de dolari ale bancilor trebuie luat in calcul si necesarul
de refinantare a statelor, lucru care va isca o competitie stransa
pentru resurse financiare.
A treia si ultima valoare este 7,5 milioane de dolari. Credeti
sau nu, dar este valoarea sub care patru milionari din zece nu se
mai simt bogati. Asta o spun oameni care au cel putin un milion de
dolari in investitii, fara active imobiliare si fara a mai socoti
fondurile de pensii sau altele asemanatoare. Adica oameni chiar
bogati, nu numai dupa amaratele standarde romanesti, ci chiar si in
baza celor europene.
Nesiguranta pe care o resimt acesti oameni se leaga, in mintea mea,
in mod firesc cu spaimele FMI in privinta refinantarilor si cu
sutele de miliarde ale celor 1.000 de economisti. Valorile si
referintele s-au schimbat. Lumea are nevoie de mai multi bani,
oamenii au nevoie, pentru a se simti in siguranta, de mai multi
bani, statele sarace si bancile si companiile trebuie sa caute mai
multi bani.
In context, imi pare rau sa o spun, 600 de milioane de euro sunt
o nimica toata. Nu contest aici suma sau compania, sa ne intelegem,
ci modul de gandire.
Am mai scris la un moment dat si spun din nou: in Romania sunt o
multime de oameni obsedati de numere si cred ca aceasta este una
din cauzele lipsei de progres a acestei natii – nu principala, e
adevarat. Daca vrei sa pari competent, incepi sa spui niste numere
si gata, esti competent. La scoala esti premiant daca stii multe
numere, iar la slujba esti apreciat daca ai numere la indemana;
totul este un proces cu nuante mecanice si o rigoare nefireasca.
Or, numerele in sine nu reprezinta nimic; numerele nu inseamna ca
stii, ci numai ca ai o memorie buna. Numerele sunt niste unelte si
nu solutia. In relatia cu FMI se discuta strict pe numere, iar
oficialii romani uita ca nu numerele sunt importante, ci politicile
si strategiile si viziunea de ansamblu.
La privatizare, Petrom era o vagauna capusata, care inghitea
miliarde. Imediat dupa privatizare inregistra profit – se schimbase
oare ceva in sonde, erau zacamintele mai darnice? Nu, se
schimbasera mintile care conduceau. Sa vinzi acum Petrom e cel mai
usor lucru; dar e oare intelept? Compania a dovedit ca stie sa
obtina profit si statul a beneficiat din plin de asta – taxe,
accize, dividende – in fiecare an dupa privatizare. Poate ar fi
fost mai indicata privatizarea altor companii – producatorii de
energie, de exemplu, unde nevoia de investitii este imensa. De
cautat parteneri pentru proiectul nuclear, de unde s-au retras toti
partenerii straini. Suntem gata sa oferim o sursa constanta si
sigura de bani pe o suma care pare mare. Cum ni se va parea mai
tarziu?
