BusinessMagazin

Blog

  • Plamanii comunicarii

    O patanie a colegilor de la Mediafax m-a facut sa ma razgandesc si sa reiau un subiect despre care am vrut sa scriu, dar am renuntat pentru ca m-am gandit ca multa lume nu este pregatita sa se priveasca in oglinda.

     

    Numele nu au importanta: un reporter vorbeste cu cineva, cineva ii spune ceva, reporterul apreciaza ca ceva-ul acela merita atentie si face o stire, pe care o scrie si o da pe flux, aceasta numai dupa ce persoana in cauza face publica informatia. Ulterior, informatia se dovedeste incorecta si cineva-ul in cauza arunca o parte din vina pe reporter si pe agentie. Sa nu te infurii?

     

    De cand lucrez in presa, foarte-foarte tare m-am infuriat doar de doua ori. Prima oara m-a suparat un coleg din trust, in timpul unei convorbiri telefonice. Lucram la agentie si in acea perioada eram un personaj extrem de stresat; nu-mi mai aduc aminte exact de unde a pornit, dar tin minte ce am zis dupa ce am inchis. Ca o sa-i mananc plamanii repectivului, in prealabil extrasi printr-o metoda cam neortodoxa; colegii mei s-au inspaimantat foarte tare si au izbucnit in ras – asta ca sa vedeti cat pret puneau pe supararea mea. A doua oara a fost un director de companie romaneasca din acelea de pe listele de lichidare cu care bombarda presa Victor Ciorbea, pe vremea cand era premier. Directorul in cauza era cu satarul lichidarii deasupra capului, dar nu-i pasa, el avea la momentul respectiv o problema cu competenta mea profesionala si cu cat ma pricep eu la domeniul de importanta strategica in care actiona domnia sa. Am incercat sa-i explic ca sunt altii care ma apreciaza pe mine si ca discutabila este competenta directorilor anchilozati in gandire, care i-au oferit lui Ciorbea posibilitatea sa-si dezvolte talentul de a intocmi liste. Astazi societatea pe care o conducea nu mai este, iar omul probabil mananca o pensie linistita. Am ramas numai eu si competenta mea, asa botita cum i-a parut.

     

    Motivul supararii actuale este comunicarea. In numarul 100 ati putut citi un articol intreg, bun si frumos, despre ce va sa zica presa economica si cum ii ajuta pe sefii de companii in munca. S-au spus acolo o gramada de lucruri si toata lumea a mangaiat pe toata lumea. Citind textul acela, m-am gandit ca reda numai o parte – frumoasa – a lucrurilor si nu le reda pe altele. Ce tin de comunicare schioapa, de suspiciune si de prudenta, aplicate acolo unde nu este cazul. Explicatie: imaginea companiilor si a oamenilor dintr-o companie, reflectata in presa, este suma unor perceptii ale jurnalistului; cand spun jurnalist ma gandesc chiar la jurnalisti (presa economica are din ce in ce mai multi si mai buni) si nu la fotografi pititi prin tufisuri sau la juni aburiti de filme americane de actiune, care isi inchipuie ca a face ziaristica este ceva ce penduleaza intre inchizitie si mesianism. Iar subiectele potentiale nu sunt de genul cine ce masina si-a luat sau cine cu cine merge in vacanta, ci despre negocieri, rezultate, fuziuni si achizitii, despre succese si despre cadere (cu toate ca nu am intalnit inca afaceristul roman care sa recunoasca sau, mai mult, sa accepte ideea ca a gresit si sa vrea sa si vorbeasca despre asta). Pentru acest tip de jurnalism inca nu exista comunicare in Romania. Nu exista decat extrem de putini purtatori de cuvant adevarati, care sa aiba un raspuns competent si rapid la orice problema (uneori un „no comment“ simtit face mai mult decat o balmajeala aiuritoare) si care sa fie mai mult decat o interfata plapanda dar vamuitoare; nu exista multi oameni de PR eliberati de stereotipuri si nu exista, ceea ce-i mai rau, destui sefi de companii eliberati de stereotipuri (eu cel putin sunt jurat sa ma ridic si sa plec, politicos, desigur, din fata celui care imi va servi, a nu stiu cata oara, chestia aceea cum ca „…banul nu este important pentru mine, mai importanta este provocarea…“). Discretie, inteleg; nu inteleg insa raspunsuri de genul „nu va spun nimic, ca afla concurenta“ (dar poate e de bine, face concurenta icter mecanic cand vede rezultatele bune); mandrie, inteleg; nu inteleg insa orgoliul si suficienta. Sau narcisismul.

     

    Lucrez acum la un soi de istorie a businessului romanesc, mai precis a celor care au inceput sa faca afaceri in baza decretului-lege 54 din 1990. Inregistrari din acea perioada nu mai exista sau poate sunt, dar ingropate prin cine stie ce fund de arhiva – oricum, nu le-am identificat. Am publicat niste anunturi in Ziarul Financiar la care au raspuns foarte putini oameni. Reactie relativ corecta din anumite puncte de vedere, pentru ca atunci a fost un soi de Vest salbatic al afacerilor romanesti si, in aceste conditii, multora nu le va fi confortabil sa vorbeasca de primul milion strans; dar nu asta era ideea, ce incerc eu sa fac este sa adun o suma de povesti cat mai interesante, despre patroni de top, dar si despre proprietari de chioscuri care au avut curaj si spirit intreprinzator. Celor cu care am vorbit deja le-a placut ideea, asa ca ma pot mandri cu un fel de record: am in acest moment doi ditamai patronii care lucreaza pentru mine.

     

    Si nu, nimic din acest text nu este un repros si nici o vaicareala, ci o suma de constatari menite sa stearga aburul de pe oglinda si sa ma faca, personal, mai putin ravnitor la plamanii cuiva.

  • Sun-Tzu merge pe bicicleta

    Prima oara am incercat cu o bicicleta si n-a mers. Ii sfatuiam atunci pe liberali – din reflexul celui obisnuit sa tina pasul cu iepurasul, nu din ratiuni ideologice – sa reinvete un lucru simplu: mersul pe bicicleta.

     

    Pe scurt, scriam ca, daca vor cu adevarat sa reechilibreze balanta confruntarii cu democratii (presedintele Basescu y compris), trebuie sa renunte la practica talionului – dinte pentru dinte. Strategia aceasta s-a dovedit in repetate randuri perdanta, chiar si in situatiile in care ambii combatanti aveau dinti – daramite in conditiile in care dintele are de infruntat o biata proteza. Decat sa incerci sa te opui, raspunzand fortei cu forta, mai bine inveti sa folosesti forta loviturii celuilalt. E ca la mersul pe bicicleta, spuneam: pentru a nu cadea de pe o bicicleta inclinata, in loc sa invarti ghidonul in partea opusa, cum iti dicteaza primul impuls, trebuie sa-l rasucesti spre directia in care risti sa te prabusesti. E singura solutie de redresare. Folosesti gravitatia, pentru a infrange legile gravitatiei.

     

    N-a mers. Dupa cum s-a putut constata cu ochiul liber mai zilele trecute, odata luati prin surprindere de o bicicleta cu toane, liberalii, in frunte cu primul-ministru, nu stiau altceva decat sa intoarca ghidonul in partea opusa, tipand mai mult sau mai putin din rarunchi: „ba pe-a ma-tii!“ Cand, saptamana trecuta, presedintele Basescu i-a surprins nominalizandu-l pe pesedistul Maior la sefia SRI, George Scutaru – responsabilul (cum altfel?) cu problemele de imagine ale PNL – s-a repezit automat, fara sa mai chibzuiasca, atat la beregata presedintelui, cat si la cea a PD-ului: de la „lingusiri“ si „osanale“ a trecut la „tradare“ si alte cele, recomandand – surpriza! – parlamentarilor liberali sa voteze impotriva numirii lui Maior in functie. In treacat fie spus, tanarul Scutaru nu e la prima manifestare a reflexului pavlovian. Chestionat ce intrebari i-ar pune premierului „in calitate de ex-gazetar“, liberalul a propus: „Cum de il mai suportati pe Basescu?“.

     

    Lasand la o parte simpla constatare ca Tariceanu nu prea are de ales intre „suportare“ si „demisie“, cazul Scutaru e emblematic pentru o intreaga categorie de ziaristi care au dat profesia de pe gard pe o politica din mana. (Chestiunea, insa, merita analizata separat.)

     

    La ora la care scriu aceste randuri, habar nu am care va fi decizia luata sambata de catre Delegatia permanenta la Cluj (inteleg, insa, ca alte surprize – sa fie primite – n-ar fi cu totul excluse). Stiu insa ca premierul Tariceanu a reactionat, cel putin pana in prezent, la fel de copilareste. Refuzand sa-l numeasca pe Alexandru Boer, seful de cabinet al ministrului Blaga, la sefia fostului Doi s‘un Sfert, primul-ministru n-a facut altceva decat sa mai aplice o data aceeasi strategie perdanta a legii talionului.

     

    Probabil ca imaginea mersului pe bicicleta le va fi parut consilierilor liberali prea de tot simplista pentru un motociclist atat de sofisticat precum premierul, asa ca voi incerca o alta – mai exotica si mai, cum sa-i spun?, cu staif: imaginea „razboinicului impacat“ sau „senin“ din „Arta Razboiului“ a lui Sun-Tzu. Cu putin noroc, un intelept chinez venerat de catre o intreaga planeta va avea mai multa trecere decat o amarata de bicicleta. Sa-i tinem, asadar, pumnii.

     

    Pentru necunoscatori, Sun-Tzu (Sun-tzu ping-fa, daca e sa fim scrupulosi) e, probabil, a treia figura marcanta in panteonul inteleptilor chinezi, dupa Confucius si Lao-Tze, a carui „Arta a Razboiului“, scrisa cu mai bine de doua mii de ani in urma, a starnit – odata cunoscuta – entuziasmul tuturor „marilor razboinici“ ai Vestului. Departe de mine gandul de a-i introduce pe liberali in arcanele Zen-ului, ale Chi-ului etc. Pentru situatia actuala sunt suficiente cateva readuceri aminte din zicerile inteleptului chinez. Pe vremea lui Sun-Tzu nu existau biciclete. Existau, in schimb, ca si acum, paraie de munte in apropierea carora calugarii budisti obisnuiau sa mediteze.

     

    Forta paraului, spuneau ei, consta in aceea ca nu se opune. De aceea poate muta muntii din loc. Iar forta bolovanului care se rostogoleste la vale nu e a bolovanului, ci a muntelui. Totul e sa stii din ce punct de vedere sa privesti confruntarea si cum anume sa te plasezi pe liniile de forta care ti se ofera. Cum sa pari slab atunci cand esti puternic si departe atunci cand esti aproape. Cand confrunti o problema de aproape, fa prima mutare de departe. Cand o confrunti de departe, ai grija sa incepi de aproape.

     

    As putea continua asa mult si bine – ideea, insa, ramane – in linii mari – aceeasi: razboinicul lui Sun-Tzu e victorios pentru ca nu tine mortis sa fie; si e puternic pentru ca nu depune efort, ci stie cum sa se plaseze in context.

     

    Tradus intr-un limbaj mai neaos (naeionescian), razboinicul cu pricina nu „se screme“; lui „ii vine“. Si, daca nici aceasta traducere nu e indeajuns de clara, sa mai incercam una. In cazul liberalilor, a incerca sa pareze loviturile prezidentiale prin contraatacuri de aceeasi natura nu e doar inutil, ci si perdant, facandu-i sa apara in ochii electoratului drept o banda de neputinciosi ranchiunosi, incercand, fara succes, sa-si copieze, cu cinci minute intarziere, maestrul.

     

    Dupa cum arata in prezent constelatia de forte, singurele solutii ale Partidului National Liberal  raman: (1) imbratisarea agresorului (daca preferati, in varianta crestina, intoarcerea celuilalt obraz); iertate-mi fie comparatiile, dar asa a invins crestinismul, asa a eliberat Ghandi India si asa a obtinut Martin Luther King drepturi egale pentru negri – sufocandu-si, cu dragoste si sacrificiu, agresorul. (2) surprinderea adversarului cu tactica bicicletei: orice propunere sau sugestie de la Cotroceni sa fie preluata si impinsa mai departe (in cazul dosariadei, strategia, dupa cum se vede, a dat deja rezultatele scontate).

     

    Un avertisment cat se poate de serios se impune insa la punctul doi. DACA, intr-adevar, liberalii vor sa se retraga primii de la guvernare (sincer, ma indoiesc), incercand sa fure astfel frisca anticipatelor de pe tortul pedistilor, sa-si aminteasca de un alt proverb asiatic (de prin Indochina, de-asta data): „Nu fa prostia sa te prinzi de coada tigrului. Dar, daca totusi te-ai prins, nu-i mai da drumul“.

  • Invatamintele d-lui Gulbenkian

    A fost armean si – mai e nevoie s-o spun? – afacerist. A fondat mari companii petroliere, dar s-a multumit cu putin. Putin e un fel de a spune, pentru ca averea dobandita din putin a fost uriasa. Cred ca dl. Gulbenkian va avea in curand, sau poate are deja, o lectie pentru investitorii si managerii din Romania.

     

    Calouste Gulbenkian s-a nascut in 1869 si a murit in anul 1955. Intr-o poza facuta la inceputul anilor ‘20 pare mic de statura si uscativ, cu mustata in furculita si barbison. A fost unul din oamenii care au impus pe piata petrolul din Orientul Mijlociu, a fost implicat in aparitia pe lume a mai multor companii petroliere, printre care si Royal Dutch/Shell, iar la un moment dat (in 1928) a trasat o linie pe o harta, asa-numitul Red Line Agreement, in fapt primul cartel al petrolului, cu o imensa influenta, un predecesor al OPEC – format abia in 1960.

     

    Unii admiratori i-au spus „un Talleyrand al diplomatiei petroliere“, dar mai cunoscuta a fost o alta porecla, pe care o s-o spun, celor ce nu o stiu, mai tarziu.

     

    Rasfoiam zilele trecute un studiu despre industria petrolului din estul si centrul Europei, intocmit de analistii unei importante banci. Nu prea atent, marturisesc, dar asta nu-i de rau, pentru ca subiectele adevarate sar in ochi tocmai cand esti cumva neatent. Asa si acum: „crestere“, „recomandam“, „este de asteptat“, „rezultate dezamagitoare in trimestrul doi“… hopaaa – era vorba de Petrom si de OMV – cum dezamagitoare? Cat de dezamagit poti fi cand inregistrezi un profit net de peste 400 de milioane de euro la jumatatea anului 2006, de 2,3 ori mai mare decat cel din perioada similara a anului trecut, in conditiile in care profitul bugetat este de 520 de milioane de euro pentru intregul an? Iar rezultatul este peste cel obtinut in intreg anul trecut; e adevarat ca interpretarea rezultatelor trebuie facuta si cu luarea in calcul a procesului de restructurare prin care trece acum Petrom, dupa ce OMV si-a intrat pe deplin in drepturi, cat si prin evolutia pretului titeiului pe pietele internationale, dar chiar si asa… La fel de adevarat este ca 155 de milioane de euro profit net in trimestrul al doilea poate parea putin daca facem comparatia cu cele aproape 250 de milioane de euro in primul trimestru, dar totusi sunt 155 de milioane in trei luni – comparati cu 73 de milioane de euro profit in 2002 si cu aproape 40 de milioane in 2003.

     

    Sa trecem la topul 100 al performerilor din economie pe care revista BUSINESS Magazin l-a publicat in editia anterioara. Dintre cele 100 de companii care au intrat in topul al carui lider este si anul acesta Petrom-OMV, doar cinci au inregistrat cresteri ale cifrei de afaceri de sub 10 procente, iar alte trei companii au inregistrat scaderi. In rest e…, cum sa spun?, Eldorado, poate?

     

    Pentru ca multe cresteri nu numai ca depasesc 10%, dar, cu exceptia campionilor de la Petrotel LukOil, cu 10.000% – dar din cauze obiective -, majoritatea companiilor se situeaza in zona 30-100%, cele mai multe peste 50% si multe chiar peste 100%. In cazul profitului, acolo unde este, adica cam la jumatate din companii, numai doua au o crestere sub 10%, iar cele mai multe se pot lauda cu majorari de peste 100% (600% e o valoare chiar comuna, daca pot spune asa).

     

    Unde vreau sa ajung? Intai o sa va spun ca Gulbenkian era cunoscut drept „domnul cinci la suta“, asta pentru ca a negociat si intermediat o multime de afaceri, dar totdeauna s-a multumit cu cinci la suta din ce a creat. Si cu 5% de ici si cu 5% de colo, a lasat numai fundatiei ce-i poarta numele echivalentul a trei miliarde de dolari. As compara acum cresterile pe care le inregistreaza companiile din Romania si nemultumirile pe care si le exprima pe ici si colo cu pozitia relativ umila a lui Calouste Gulbenkian si cu cele cinci procente ale sale.

     

    Initial, detasarea in Romania a unui angajat al unei companii straine era privita de acesta cam ca exilul lui Ovidiu la Pontul Euxin, in tara barbarilor nespalati si a locuintelor insalubre.

     

    Pe urma s-a dovedit ca Romania este si poate fi o mina de aur, unde poti vinde orice si unde cresterile de doi digiti sunt ceva normal. Exemplele de mai sus sunt graitoare, pentru ca si valorile anului 2004 sunt la fel de bune. Si la fel si in anii trecuti, principala caracteristica a pietei romanesti este cresterea naturala, bazata pe sporirea unei cereri grozav de reprimate inainte de ‘89.

     

    Si daca si astfel de rezultate mai isca nemultumiri, ce vor spune nemultumitii cand economia romaneasca se va aseza si cand companiile vor exulta la cresteri de numai cateva procente. Nu sunt suficient de analist sa spun de cand se va intampla aceasta, dar cred ca e destul de aproape, pentru ca avem deja zone economice unde cresterile s-au temperat – este cazul retailului cu electrocasnice.

     

    Si mai cred ca este bine ca managerii, care pana acum s-au multumit sa contabilizeze cresteri de doua cifre cu o simpla lansare de nou produs si o campanie publicitara mai mult sau mai putin sustinuta, sa sufle praful de pe manualele de management si sa mearga la noi MBA-uri, pentru ca spectrul lui cinci la suta este destul de aproape. Iar nemultumirea actionarilor sau a jucatorilor de bursa este, iata, usor de iscat.

     

    Economia romaneasca s-a maturizat destul de mult in ultimii ani, cel mai relevant simptom fiind independenta tot mai vizibila pe care a capatat-o fata de politic. Daca zona sanatoasa a economiei romanesti, care isi vede de treaba indiferenta la declaratii, conflicte si crize, va avea puterea sa treaca si de hopul integrarii si sa reziste, ma rog ca peste cativa ani sa avem numai companii cu cresteri nu de 5%, ci de 10 procente.

     

    In marea lui intelepciune, domnul Murphy a spus ca durata unui minut depinde de obicei de ce parte a usii de la baie te afli. Poate ca multumirea unora depinde pe ce parte a lui 5% se afla.

  • Francofobia

    Nu inteleg rostul francofoniei. Sau il inteleg, e un prilej de periaj diplomatic intre tari dintre cele mai diverse, aflate pe diverse pozitii: foste sclave, surori vitrege, surori europene ale Frantei.

     

    Desi un intreg oras a fost batut la cap doua saptamani cu posibile efecte ale francofoniei, ni s-au revelat ciudate adevaruri despre noi sau despre ei. Sa incepem cu adevaruri pe care le stiam de mult timp si noi, si ei: romanii sunt mult mai mult anglofoni decat francofoni. Internet, filme, muzica, tot divertismentul si mediul de informatie este aproape confiscat de engleza (daca circuli cu o masina frantuzeasca, nu devii francofon). Apoi, multi romani au devenit cunoscatori de italiana sau spaniola datorita conditiilor de munca mai indulgente din tarile respective.

     

    Francofonia imi pare tipicul eveniment de umflat in pene, despre care ni se povestesc tot soiul de avantaje greu palpabile. Marele public are acces doar la cateva evenimente muzicale, si acelea fara mari rezonante francofone: Akcent si Zdob si Zdub. Avem invitati din Africa de care, cu tot respectul, n-am auzit niciodata – nici un artist francez celebru. Or, un mediocru, precum cel care va scrie, dupa astfel de superficialitati se ghideaza in general. Nu vreau sa-mi consum rezervele de snobism pe nu-stiu-ce muzicant congolez. Se proiecteaza si filme ca „Amélie“ (foarte bun, dar difuzat pana la saturatie la TV). Aproape tot ce inseamna contact cu marele public e o mare prafuiala. Seamana a Cantarea Romaniei incropita in mare graba. Nu are vreun efect palpabil pentru bucuresteni, in afara de trafic. Are, cica, un efect prin fondurile atrase din organizare.

     

    Dimensiunea esentiala a Francofoniei este, evident, cea diplomatica. Multe VIP-uri politice (inclusiv un dictator african care dorea sa-l reintalneasca pe Ceausescu si a constatat cu amaraciune ca nu mai e printre noi) vin sa-si dea mana si sa discute chestiile alea foarte secrete si plicticoase (noua nu ni se arata decat strangerile isterice de mana de la final). Mai vin primari din toata lumea si fac schimb de experienta. E, de fapt, un soi de vacanta politica intr-un Bucuresti mohorat acoperit de ploaie marunta si deasa.

     

    PAUZA DE MEDITATIE. De ce nu s-au facut evenimente cu adevarat populare? De ce nu au venit si artisti importanti francofoni? Franta are o muzica extraordinara, francezii sunt foarte buni in zone dintre cele mai variate, de la hip-hop la muzica electronica si rock alternativ. Nimeni din francofonia comestibila nu a fost prezent in Bucuresti. A fost o reuniune bombastica din care vom retine o isterie media care a tinut bucurestenii in case si a lasat strazile pustii (s-a vazut puterea infioratoare pe care o are televizorul in Romania). A fost un eveniment care va fi  asimilat cu girofare, gramezi de politisti si sepepisti zelosi, diplomati scortosi, evenimente inaccesibile. Si Zdob si Zdub, fara Voronin.

     

    Media au gasit o singura latura delicioasa a francofoniei: aceea de a demonstra faptul ca nu avem nici o treaba cu limba franceza. O viziune corecta, in fond, nu doar tabloidala. Si mai corecta ar fi fost invitarea unor lingvisti nevirusati de aberatii nationaliste care sa discute putin si mult trambitata latinitate a limbii romane: sa amintim doar observatiile istoricului Lucian Boia despre proportiile influentei slave in vocabularul romanesc. O limba cu origini latine, dar atipica in familia latinitatii, o ignorare totala a francezei in ultimii 20 de ani (iar generatiile vorbitoare de franceza de salon din perioada interbelica s-au stins, din pacate), multa bascalie pe seama organizatorilor care aveau probleme si cu propria limba. Nu cred ca se va apuca cineva de invatat franceza dupa aceasta reuniune. Dar politicienii romani au se pare o obsesie: vor sa fie bagati in seama. Le recomand sa organizeze si o intalnire a tarilor slave – proportia cuvintelor de origine slava din vocabularul romanesc ne indreptateste sa facem acest lucru.

     

    FRANCEZA IN AMERICA. Un exemplu celebru de folosire a francezei a aparut intr-unul din episoadele Matrix in care un personaj negativ ii explica lui Neo farmecul acestei limbi: poti lega si varia injuraturile intr-un soi de incantatie eleganta a imprecatiei. Pasajul e amuzant. Explica multe din imaginea aroganta a „frantuzescului“ mai ales in mediile americane. Acel americanesc „scuzati-mi frantuzeasca“ (in traducere literala) stim cu totii ce inseamna. Si, ca sa fim intelesi, franceza mi-e foarte draga (nu si adunaturile de diplomati), am studiat-o patru ani la Litere si n-am avut ocazia s-o vorbesc aproape niciodata (tot engleza invatata de la MTV m-a salvat). Unul dintre pasajele memorabile din literatura universala apare in romanul germanului Thomas Mann, „Muntele vrajit“. Cand eroul, Hans Castorp, prinde momentul sa-i vorbeasca femeii iubite, Clavdia, o face in limba franceza, limba conversatiei amoroase, limba nuantelor si a preciziei, in acelasi timp. Va recomand macar acel pasaj frantuzesc scris de un german, daca nu aveti chef si timp de intreaga istorie. In rest, pentru toti francofonii din lume, Have A Nice Life!

  • Metafizica prostiei

    N-ai cum sa eviti in Italia comentariile din off care insotesc orice reclama la produse farmaceutice: „Acesta este un medicament, folositi-l cu precautie. Daca apar manifestari neplacute, adresati-va medicului sau farmacistului dumneavoastra“.

     

    Vorbitorul mitraliaza acest avertisment cu viteza supersonica; ar fi aproape de neinteles daca nu ne-am gandi imediat la prospectele din interiorul oricarei cutii cu medicamente sau alifie. Prospectele, scrise cu caractere inaccesibile pentru cei cu vedere slaba, explica in detaliu ce compozitie are produsul, plus o lista nelinistitoare a necazurilor care-l pot lovi pe utilizator, de la mancarimi anale si apoplexie pana la dementa precoce si colaps al sistemului imunitar.

     

    Este evident de ce aceste mesaje sunt scrise cu caractere atat de marunte: utilizatorii trebuie sa nu le bage in seama. Lista cu efecte negative – care pot face orice persoana sensibila sa renunte la tratamentul in chestiune – serveste doar ca sa previna un eventual proces, in eventualitatea ca e cineva care ia un medicament antireumatic si sfarseste sub rotile unui camion. Si toate celelalte informatii sunt scrise acolo doar pentru uzul doctorilor si al farmacistilor, atata vreme cat numai ei au timpul, vointa si lentilele bifocale de care e nevoie ca sa citeasca asa ceva.

     

    Caractere la fel de ilizibile sunt folosite pentru toate comentariile, notele si specificatiile care uneori ocupa cateva pagini bune intr-o polita de asigurare. Daca le va citi clientul, va realiza ca in 99% din cazuri prima n-o sa fie platita, asa ca nu va semna polita. Numai ca informatia trebuie sa fie plasata astfel incat clientul sa nu se poata plange – daca n-a citit-o, atunci se cheama ca e vina lui.

     

    Noi stim cu totii lucrurile astea, dar totusi continuam sa ne asiguram si sa mergem la farmacie – din superstitie mai mult decat din orice alt motiv – fara sa ne gandim mai mult la ceea ce facem. Exista insa anumite mesaje care ar trebui sa fie scrie clar si lizibil, inclusiv pentru cei care nu vad bine. De pilda, valoarea bancnotelor: daca diferentele dintre o bancnota de 10 euro si una de 100 de euro n-ar fi fost evidentiate si prin culoare, si printr-o cifra scrisa suficient de mare (dolarii sunt toti verzi, asa ca aici conteaza doar sa se vada cifra), atunci tranzactiile de afaceri ar fi incetinite si ai avea nevoie de ochi de vultur ori de lupa.

     

    Intr-un alt articol mi-am exprimat odata speranta ca hotelurile vor abandona ideea de a marca sticlutele de sampon si de lotiuni corporale cu caractere subliminale (in fond, aceste produse sunt destinate sa fie folosite in baie dupa ce ti-ai dat jos toate cele, inclusiv ochelarii), numai ca hotelierii s-au facut ca n-aud. Acum, oricum, a inceput miniaturizarea biletelor de tren. Si e greu sa nu fii multumit cu noile posibilitati oferite de caile ferate italiene. Ai carte de credit ca sa faci rezervare prin telefon sau online, dupa care n-ai decat sa te urci in tren fara sa mai fie nevoie sa stai la coada la ghiseul de bilete.

     

    Dar ce informatie fundamentala ar trebui sa contina un bilet de tren? Eu as zice: locul de plecare si destinatia, ora plecarii (ora de sosire e optionala, cel putin in Italia, si in orice caz n-ar fi cea tiparita pe bilet), numarul vagonului si al locului rezervat. Si gata. Chiar si pretul ar trebui sa fie secundar, din moment ce deja ai platit.

     

    Ei bine, eu ii invit acum pe cititori sa-si arunce o privire peste biletele electronice de tren disponibile prin Internet. E nevoie de doua foi de hartie, dar hai sa convenim ca aceea care conteaza e prima dintre ele. Sunt acolo 46 de randuri, tiparite cu caractere chiar mai mici decat cele de pe un prospect de doctorii. Singurele crampeie de informatie care apar cu caractere mai mari sunt inutile: numele calatorului, numarul de locuri (evident unul singur, cu exceptia cazurilor cand e vorba de rezervari pentru excursii cu scoala sau pentru deportari in masa), cuvantul „tarif“ si abrevierea „ES“.

     

    Datele de care e intr-adevar nevoie (destinatia, ora, vagonul si numarul locului) nu pot fi gasite decat dupa o cautare meticuloasa (presupunand ca aveti la indemana lentilele bifocale si o lupa) si fireste ca nu pot fi gasite atunci cand e cazul, adica in momentul cand va zoriti sa gasiti linia si trenul care va trebuie, iar trenul e pe punctul s-o ia din loc. Sa notam ca aceste bilete sunt predefinite de computerul central al companiei feroviare – nu e nici un motiv pentru care astfel de date sa nu poata fi tiparite cu caractere mai mari sau (o idee frizand genialitatea) sa nu includa in ele cele trei lucruri cu adevarat importante (ca de exemplu: Milano-Roma, 10 a.m., vagon 1, loc 11), in partea de sus a foii, ca niste titluri.

     

    In timp ce eu ma ocup cu asemenea nimicuri, alti ziaristi abordeaza marile probleme ale filozofiei si ale teologiei, lucruri ca Binele si Raul. Si din cand in cand ma intreb daca, in comparatie cu reflectiile lor profunde, aceste observatii ale mele nu sunt de fapt nimic mai mult decat palavrageala. Dar apoi imi dau seama ca problema Stupiditatii are aceeasi valoare metafizica precum cea a Raului, poate chiar mai mare. Fiindca ne putem gandi (in chip gnostic) ca raul se insinueaza ca posibilitate chiar in sanul Divinitatii. Dar din moment ce Divinitatea nu poate concepe si asimila Stupiditatea, simpla prezenta a unor oameni prosti in Cosmos poate fi privita drept dovada ca Dumnezeu a murit.

  • Vreo cateva Europe

    La 1 ianuarie 2007, Romania si Bulgaria adera la Uniunea Europeana, adica la un acquis comunitar si la o piata unica. Viitorul Uniunii ca spatiu economic distinct pare sa fie insa imposibil de definit in ciuda tentativelor din ultimii ani de a-l contura. Care e cel mai bun model economic pentru Europa? Liberalismul anglo-saxon sau etatismul francez? Modelul social al nordicilor sau religia estica a cotei unice?

     

    Orice, numai sa rupa axa franco-germana“, spune Gordon Greenwood din Enfield, Middlesex, unul din cititorii care au comentat pe site-ul BBC un reportaj despre Romania publicat saptamana trecuta. Reportajul vorbeste, ca multe alte articole aparute in periodicele britanice, despre saracia extrema din anumite medii ale societatii romanesti, punand intrebarea in ce masura e oportuna o deschidere nediferentata a pietei britanice a muncii dupa 1 ianuarie 2007, adica dupa aderarea Romaniei la Uniunea Europeana.

     

    Cititorul Greenwood se refera la binecunoscuta opozitie intre conceptul unei Europe sociale si protectioniste, cu inchiderea pietelor muncii si saptamana de lucru scurta (preferat in mod traditional de Franta si Germania), si cel al unei Europe liberale, care poate ajunge sa concureze SUA doar daca adopta filozofia economica anglo-americana (in afara de Marea Britanie, pe ansamblul UE doar tarile din Est tind sa aplice un astfel de model).

     

    Inmultirea familiei europene de la 15 la 25 de state si, in curand, la 27 asaza Uniunea Europeana intr-o pozitie periculos de vulnerabila. Institutiile create si regulile formulate pentru a asigura coabitarea a sase state in 1957 n-au cum sa mai ramana aceleasi in Uniunea actuala. Consiliul de ministri, Comisia, Parlamentul functioneaza destul de greoi, iar apropierea sistemelor administrative si legislative nationale se dovedeste dificila. Liderii de pe continent nu inceteaza sa spuna ca Europa are nevoie de o viziune unica si de vointa de a o pune in practica, lucru insa destul de anevoios, daca ne uitam la frecventele divergente intre partenerii din UE pe teme de interes comun, de la plafonul pentru deficitele bugetare si pana la contributia fiecarui stat la bugetul comunitar.

     

    In martie 2000, la Consiliul European de la Lisabona, sefii statelor din UE se raliasera ideii de a transforma economia Uniunii Europene, pana in 2010, in „cea mai competitiva si dinamica economie impulsionata de cunoastere“. Astazi, nobilul tel pare mai degraba o gluma. La jumatatea drumului, bilantul in privinta aplicarii directivelor adoptate in 2000 este negativ in aproape toate domeniile – piata muncii, progres social, transporturi, sanatate. In ultimele luni, politicieni reformatori precum Nicolas Sarkozy – ministrul de interne francez care spera sa devina urmatorul presedinte al Frantei -, cancelarul german Angela Merkel sau chiar presedintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso, au dat inapoi in ceea ce priveste propunerile de reforma, schimbandu-si discursul intr-unul despre necesitatea de a face fata globalizarii.

     

    Anul trecut crestin-democratii Angelei Merkel au venit la putere in Germania cu o platforma reformista, datatoare de speranta pentru o societate unde lipsa de mobilitate a fortei de munca a intretinut cea mai inalta rata a somajului din Europa. Acum insa, cel mai mare partid de opozitie, cel al liberal-democratilor, a inceput sa urce in sondaje, semn ca electoratul este dezamagit de guvernarea Merkel. Cancelarul vizeaza majorarea TVA cu 3%, pana la 19%, din ianuarie 2007, din nevoia de a aduce bani la buget, ceea ce va afecta cererea de consum si disponibilitatea pentru investitii.

     

    In Franta, Nicolas Sarkozy, ca si cel mai puternic contracandidat al sau la urmatoarele alegeri, Segolene Royal, au promis sa se rupa de trecut si de discursul politicianist care predomina pe scena politica a tarii. Dar discursul lor, extrem de asemanator, a fost axat mai mult pe etica muncii, disciplina si valorile familiei decat pe propuneri concrete de a reduce, de exemplu, o rata a somajului ajunsa la 8,9%. Ambii politicieni au motive solide sa discute vag despre reforma; o agenda reformatoare a doamnei Royal ar putea redeschide controversele ideologice in sanul socialistilor, aparute anul trecut cu ocazia referendumului privind constitutia europeana, in timp ce Sarkozy n-are prea mare libertate de a cere schimbari radicale, atata vreme cat el reprezinta, totusi, actualul guvern, ca ministru de interne. Nu-i clar deloc ce urmaresc de fapt cei doi: Sarkozy cel liberal a salutat recent majorarea destul de consistenta a salariului minim si a ajutoarelor pentru cei defavorizati, in timp ce Segolene Royal s-a dus in Suedia sa studieze modelul economic scandinav, dar in acelasi timp si-a exprimat admiratia pentru viziunea economica a premierului britanic Tony Blair.

     

    Analistii sunt de acord ca esenta problemei, cata vreme e vorba de model economic, sta in gasirea celui mai sanatos echilibru intre proiectele de dezvoltare si disciplina fiscala. Pactul de Stabilitate si Crestere in Europa, care a impus plafoane pentru datoria publica si pentru deficitele fiscale, s-a dovedit util in special pentru acele tari cu tendinta spre indisciplina bugetara, ca Italia, Grecia, inclusiv Germania, care a abordat chestiunea unificarii intre partea de vest si cea de est cu pretul unor cheltuieli publice enorme. Grecia (ca si Ungaria, mai nou) a raportat date false ca sa arate ca se incadreaza in plafoanele fixate prin Pactul de Stabilitate, in timp ce Italia a incercat sa obtina o modificare pur si simplu a acestor plafoane; Germania, in schimb, a depasit epoca de dezechilibru fiscal si isi reia cresterea. Aceeasi logica ar urma sa se aplice si la extinderea UE, sustin aceiasi analisti, din moment ce investitiile facute de statele occidentale in relansarea Estului ar urma sa aduca acum profit – inclusiv prin prisma faptului ca vesticii vor beneficia de un aflux de forta de munca ieftina si calificata.

     

    Cum ramane insa cu aspectul social al constructiei economice europene? In momentul semnarii tratatului de la Roma din 1957, de creare a Comunitatii Economice Europene, aspectul social a fost redus la statutul de accesoriu al dezvoltarii economice: „statele membre convin asupra necesitatii de a promova ameliorarea conditiilor de trai si de munca a mainii de lucru, permitand egalizarea lor in progres“. Anii ‘80 au fost marcati de doua socuri petroliere si de inceputul unei crize economice caracterizate de un somaj ridicat si de marginalizarea progresiva a unui numar tot mai mare de persoane. Aceasta criza cerea un raspuns comun la nivel european. „Comunitatea nu-si va putea consolida coeziunea economica in fata concurentei internationale daca nu-si va consolida concomitent coeziunea sociala“, se spunea, in iunie 1984, la Consiliul European de la Fontainebleau. Sefii de stat si de guvern adaugau ca „politica sociala trebuie deci sa fie dezvoltata, la nivelul Comunitatii, in acelasi fel ca si politicile economica, monetara si industriala“. Douazeci de ani mai tarziu Strategia de la Lisabona a plecat de la aceleasi ingrijorari. Formula avansata de europeni s-a referit nu numai la transformarea Uniunii in „cea mai dinamica si mai competitiva economie pana in 2010“; aceasta economie trebuia sa fie si „capabila de o crestere durabila, insotita de o ameliorare cantitativa si calitativa a pietei muncii si de o mai mare coeziune sociala“. Si vom vedea ca, de fapt, ceea ce face diferenta intre modelele economice este viziunea asupra aspectului social si nu decalajele temporare ale ritmului de crestere a PIB.

     

    Situatia economica din spatiul european este momentan stabila. Comisia Europeana a imbunatatit previziunile de crestere a PIB in zona euro la inceputul lunii septembrie, estimand o rata de expansiune de 2,5% pentru 2006. Prognoza pentru 2007 ramane incerta, cu toate ca economistii Bancii Centrale Europene prevad un salt al produsului intern brut de circa 2,2%, cu o rata a inflatiei tot peste 2%. Pretul ridicat al titeiului si al altor materii prime, incetinirea cresterii pe ansamblul economiei mondiale, dar si majorarea TVA cu 3% in Germania, cea mai mare economie din zona euro, sunt apreciate ca fiind de natura sa aiba un impact sensibil asupra perspectivei UE din 2007. UE are un produs intern brut de valoare aproximativ egala cu cel al SUA. Insa PIB european pe cap de locuitor este cu 25% mai mic, intrucat populatia UE depaseste cu 170 de milioane de persoane populatia SUA.

     

    Diferenta dintre cei doi indicatori s-a tot marit in ultimii 15 ani, iar daca aceasta tendinta va continua, OECD estimeaza ca un american va fi, peste 20 de ani, de doua ori mai bogat decat un german. Marea Britanie este intr-o situatie aparte, undeva la mijloc intre Europa continentala si SUA.

     

    Venitul pe cap de locuitor din SUA, calculat in functie de paritatea puterii de cumparare, este cu circa 30% mai ridicat decat media din UE-15. Totusi, acest indicator nu ia in calcul alte elemente care masoara calitatea vietii. Europenii isi acorda mai mult timp pentru relaxare decat americanii, fapt dovedit de orarele mai scurte de munca si concediile mai lungi, iar mamele europene se intorc mai tarziu la serviciu dupa concediul de maternitate decat angajatele din SUA. Aceasta nu inseamna ca europenii sunt mai putin productivi decat americani; masurata corect, productivitatea pe ora este aproximativ egala in cele doua zone. Din pacate pentru tabara europeana, sistemul economic din multe tari UE favorizeaza somajul in randul tinerilor, plecand de la premisa ca rolul principal al statului este sa puna la dispozitia populatiei ajutoare de somaj si asigurari de sanatate generoase, cresterea economica si locurile de munca venind abia pe locul al doilea. In septembrie 2005, 21,7% dintre tinerii francezi cu varste cuprinse intre 15 si 24 de ani nu aveau locuri de munca; Belgia, Spania, Grecia, Italia si Finlanda sunt intr-o situatie similara, cu rate ale somajului de peste 20% in randul tinerilor. Pentru comparatie, numai 11% dintre tinerii americani si 12,6% dintre cei britanici sunt someri. Mai ales din 2000 incoace, oficialii europeni au asistat fara placere la intalnirile internationale unde li se predica de catre americani necesitatea de a transforma economic Europa dupa modelul SUA. Dar conditiile din America nu sunt similare cu cele din Europa: integrarea sociala a imigrantilor e mult mai complicata pe vechiul continent, iar rezistenta culturala la deschiderea pietelor e sensibil mai mare. Un gest ca acela al premierului spaniol Zapatero, de a legaliza peste noapte situatia a mii de „clandestini“, a creat un precedent pe care alte guverne europene, in primul rand in Marea Britanie si Franta, nu stiu cum sa-l faca uitat mai repede, avand in vedere ca declinul demografic din Occident si cererea de forta de munca pentru slujbele prost remunerate au ramas fenomene neglijabile in raport cu valurile de imigranti din Africa, Asia si estul Europei.

     

    Astfel incat unii economisti propun masuri precum restrangerea imigratiei, protectionism moderat si, implicit, rezistenta la incercarile de restructurare economica rapida. Altii sustin, in schimb, ca modelul economic european ar trebui sa rezulte dintr-o sinteza intre liberalism si socialism sau intre utilitarismul anglo-saxon si principiile solidaritatii. Potrivit lui Vladimir Spidla, comisarul european in probleme de ocupare a fortei de munca, probleme sociale si egalitate de sanse, modelul economic european nu este cel liberal clasic – „laissez faire, laissez passer“, ci un sistem de economie de piata temperat de interventia puterilor publice. Modelul politic european, sustine Spidla, este cel al social-democratiei, ceea ce presupune un stat social dezvoltat, un cadru de reglementare a activitatii economice si un nivel relativ ridicat al cheltuielilor publice.

     

    Economistii semnaleaza insa existenta a trei sau patru modele sociale bine definite in Uniune. Unii vorbesc despre modelul anglo-saxon (Marea Britanie, Irlanda si cateva noi state membre), cel continental (Germania, Franta) si cel nordic (statele scandinave), iar altii afirma ca, pe langa modelul anglo-saxon si cel nordic, mai exista modelul zonei Rinului (Austria, Belgia, Franta, Germania si Luxemburg) si cel mediteranean (Grecia, Italia, Portugalia, Spania). Modelul nordic (Danemarca, Finlanda, Suedia si Olanda) este caracterizat de cel mai inalt nivel al cheltuielilor publice si de protectie sociala universala. Piata muncii nu este reglementata strict, dar administratia publica este activa, iar fortele sindicale puternice asigura o echitate a retributiilor salariale.

     

    Modelul anglo-saxon (Irlanda si Marea Britanie) ofera asistenta sociala de urgenta, in special pentru populatia activa. Sindicatele sunt lipsite de putere, iar piata muncii este slab reglementata. Modelul zonei Rinului se bazeaza pe asigurari sociale pentru someri si pe un sistem generos de pensii. Stabilitatea locului de munca este mai mare decat in nordul Europei, dar sindicatele sunt aproape la fel de puternice. Modelul mediteranean directioneaza cheltuielile publice spre pensiile de varsta. Regulile stricte ale pietei muncii protejeaza locurile de munca, iar sprijinul pentru pensionarea inainte de varsta legala incearca sa reduca numarul celor care isi cauta un loc de munca.

     

    Modelul scandinav a fost indelung admirat de restul Europei si inca exercita un farmec aparte pentru politicienii occidentali. In statele nordice, taxele relativ ridicate, un sector public puternic, salariile mari si protectia sociala generoasa n-au exclus cresterea economica si prosperitatea, ba chiar au sustinut-o. Cand se discuta despre modelul nordic, se aminteste deseori conceptul de flexicuritate, care urmareste reconcilierea obiectivelor de competitivitate si securitate sociala. Presedintia finlandeza a Uniunii Europene s-a angajat sa organizeze o reuniune extraordinara la nivel european in luna octombrie, ocazie cu care se va putea aprofunda discutia pe tema flexicuritatii.

     

    Totusi, modelul economic nordic a fost deseori laudat, dar niciodata cunoscut indeajuns. Opozitia din Suedia, de pilda, sustine ca performantele economice ale tarii nu sunt atat de stralucite pe cat se crede, iar toata cresterea economica relativ puternica din ultimul deceniu in statele scandinave n-ar fi decat o redresare dupa recesiunea profunda de la inceputul anilor ‘90. Daca teoria opozitiei suedeze e adevarata, atunci celelate state europene se iluzioneaza incercand sa se inspire dupa modelul urmat in nordul Europei. La inceputul anului curent, compania de consultanta McKinsey a analizat piata suedeza a muncii; una dintre concluzii a fost ca rata ocuparii in randul populatiei active a scazut in ultimul deceniu, iar somajul in randul tinerilor este printre cele mai insemnate din Europa. Potrivit McKinsey, rata reala a somajului este de circa 15-17% fata de rata oficiala de 6%, ceea ce inseamna ca peste un milion de persoane nu au locuri de munca.

     

    Explicatia tine de mecanismele care impiedica in mod constant crearea de locuri de munca si investitiile noi. Firmele nou infiintate sunt tratate aspru de legislatia fiscala; o singura companie din primele 50 din Suedia a fost infiintata dupa 1970. Parteneriatul ideal intre guvern, angajatori si sindicate functioneaza doar daca angajatorul este o companie mare; cele mici au parte doar de costuri mai ridicate. Impozitele apasatoare pe venit – de pana la 80% din venitul pe ultimii trei ani – descurajeaza cetatenii sa se angajeze, in timp ce angajarea de personal este descurajata de costurile demiterii angajatilor.

     

    Prin urmare, s-ar spune ca in alta parte ar trebui cautat un model mai viabil. Ultimii ani, marcati de extinderea UE cu inca 10 membri, au adus in prim-plan performantele economice ale statelor estice. Despre ratele mai inalte de crestere ale acestora s-a spus intai ca ele se datoreaza faptului ca pur si simplu au ajuns in situatia de a reusi sa recupereze ceea ce au pierdut in primii ani de tranzitie, daca nu chiar in toti anii de regim socialist; ar fi vorba, deci, cam de aceeasi iluzie optica valabila si in cazul nordicilor. Cine n-a pomenit de asa ceva s-a referit, in schimb, la „dumpingul“ esticilor, in special pe partea fiscala, prin incercarea de a atrage investitii straine uzand de regimuri fiscale avantajoase, dar si pe partea pietei muncii, avand in vedere ca, din aceeasi ratiune a atragerii de investitii straine, etica muncii in tarile est-europene a imbratisat de la bun inceput principiile anglo-saxone, cel putin in sectorul privat – flexibilitate cat cuprinde, avantaje pentru angajatori, sindicalizare slaba a fortei de munca si dereglementare in privinta programului de lucru.

     

    Presa financiara de pe continent si din SUA au vazut insa in avantul esticilor un posibil model pentru impulsionarea economiei din Europa. Cea mai mare atentie a capatat in ultima vreme zona baltica, unde Estonia traieste o poveste de succes asemanatoare cu cea a Irlandei. Aflata pe primul loc in clasamentul statelor cu cea mai mare libertate economica si politica din lume, inaintea Irlandei si la sapte locuri in fata SUA, Estonia s-a transformat dintr-o republica periferica a URSS intr-un stat unde cresterea economica a produs venituri atat de insemnate, incat impozitul unic a putut fi redus treptat de la 26% la 20%. Iar aceasta cota unica de impozitare a devenit rapid simbolul succesului economic al Estului: aplicata in tarile baltice inca de la jumatatea anilor ‘90, cota unica a fost introdusa in ultimii ani si de Rusia, Ucraina, Slovacia si Romania.

     

    Anul trecut, cand presa financiara abunda de articole despre miracolele cotei unice, ideea a prins si la politicienii occidentali: in Germania, Grecia, Olanda, Croatia, ba chiar si in Marea Britanie ori SUA s-au gasit politicieni care sa-si intemeieze discursul pe propunerea de adoptare a impozitului unic. Entuziasmul pare sa fi trecut insa, atata vreme cat dorinta de a scapa de birocratie si de a atrage investitii – motivatiile cotei unice in tarile estice – au mult mai putina priza la publicul occidental decat aspiratia spre o taxare echitabila a veniturilor. Altfel spus, occidentalii nu vad de ce impulsionarea economiei ar trebui neaparat sa se cladeasca pe o sacrificare a coeziunii sociale. Crestin-democratul Paul Kirchhof, sustinatorul cotei unice pentru Germania, a iesit din politica dupa infrangerea partidului sau in alegerile de anul trecut, tocmai fiindca propunerea sa a fost complet nepopulara. Iar mai nou, raspunzand unei initiative a conservatorilor de a introduce cota unica in Anglia, insusi Gordon Brown, ministrul de finante (si viitorul premier, dupa retragerea lui Tony Blair), a replicat ca nu-i corect ca milionarul, menajera sau lucratorul care incaseaza salariul minim pe economie sa verse la stat aceeasi cota din venituri.

     

    Prin urmare, nu numai ca nu se intrevede vreo convergenta de model economic intre membrii Uniunii (convergenta care ar fi nefireasca atata vreme cat UE nu e un stat), dar viitorul pare sa incline spre o accentuare a diferentelor, daca nu chiar a confuziei (ceea ce contribuie la senzatia ca proiectul european are lacune si in alt plan decat cel legat de absenta unei Constitutii unice). Evenimentele recente din Ungaria au pus la indoiala reteta standard a reformei, recomandata tuturor tarilor in tranzitie, iar marile schimbari asteptate de la politicienii reformatori din Germania si Franta tind sa se rezume mai curand la un sir de promisiuni contradictorii. In acest timp, la Bruxelles continua sa predomine discursul cu tenta sociala, pe baza premisei ca individualitatea Europei ca forta economica trebuie sa ramana legata de o privilegiere a aspectului social.

     

    In mai 2006, Comisia Europeana a adoptat o comunicare destinata Consiliului European si intitulata „Un proiect pentru cetateni – rezultate pentru Europa“. La Consiliul European din iunie 2006, ideea a fost dezvoltata, in dosul expresiilor de lemn privind „asocierea cetatenilor la dezbaterea privind directia Europei“ fiind de ghicit intentia institutiilor europene de a obtine un feedback mai corect in privinta politicilor economice aplicate pana acum pe ansamblul Uniunii.

     

    La urmatorul Consiliu European din martie 2007, sunt de asteptat alte discutii pe aceasta tema. Nu ca ele ar urma sa decida directia de dezvoltare a Europei. Dar e bine ca despre incertitudine sa se vorbeasca macar intr-un cadru organizat.

  • Nimeni nu-i perfect

    Organizatia pentru Cooperare Economica si Dezvoltare (OECD) a lansat in februarie 2006 un raport privind reformele in domeniul politicii economice pe ansamblul tarilor membre, intitulat „Going for Growth“ („Promovarea cresterii“). OECD formuleaza pentru fiecare tara/regiune in parte recomandari privind ceea ce ar trebui facut pentru stimularea cresterii economice.

    Uniunea Europeana Diferenta dintre veniturile pe cap de locuitor din UE si cele din SUA s-a adancit in ultimul deceniu, ca urmare a incetinirii ritmului de crestere a productivitatii muncii de la mijlocul anilor ‘90 incoace si a cresterii prea lente a utilizarii resurselor.


    Recomandari OECD

    * Diminuarea obstacolelor legislative din calea comertului transfrontalier si a intrarii pe piata

    * Promovarea concurentei in retelele de infrastructura

    * Reducerea subventiilor pentru producatorii agricoli si ameliorarea accesului pe piata a produselor din afara Uniunii Europene

    * Ameliorarea mobilitatii fortei de munca intraeuropene

    * Continuarea integrarii pietelor financiare

     

    Masuri intreprinse

    * Un proiect de reglementare a pietei interne a serviciilor a fost transmis Parlamentului European in martie 2005

    * Un set de masuri de liberalizare a serviciilor portuare pana in 2020; anchete privind concurenta in sectorul electricitatii si gazelor

    * Separarea subventiei de productie a fost aplicata la hamei, bumbac, ulei de masline si tutun; reducerea sprijinului pentru producatorii de zahar a fost aprobata

    * Lansarea unei noi „agende sociale“ care ar face posibil transferul pensiilor si al drepturilor la asigurari sociale dintr-un stat in altul

    * Comisia a anchetat concurenta din serviciile bancare si a lansat o consultare publica referitoare la piata ipotecara din UE.

    Marea Britanie Performantele Marii Britanii au fost constante, insa exista o diferenta insemnata de productivitate fata de principalele economii din OECD – SUA si Japonia.

    Recomandari OECD

    * Scheme mai stricte pentru acordarea ajutoarelor pentru cei cu disabilitati

    * Imbunatatirea infrastructurii publice; descongestionarea traficului rutier

    * Stimulente pentru cresterea performantelor in serviciile publice

    * Rol mai mare pentru considerentele economice in procesul de planificare urbana


    Masuri intreprinse

    * Reforme pentru incurajarea revenirii la serviciu a persoanelor in incapacitate partiala sau temporara de munca

    * Finantarea spitalelor in functie de activitatea efectiva

    * Majorarea investitiilor publice in infrastructura; schema nationala de taxe de drum in stadiu de proiect

    * Masuri legislative pentru simplificarea sistemului de planificare urbana.

      

    Germania Conform OECD, cresterea economica a Germaniei a fost modesta timp de peste zece ani, ceea ce a adancit diferenta fata de SUA si de alte economii din UE.

    Recomandari OECD

    * Reducerea presiunii fiscale asupra veniturilor

    * Continuarea efortului de liberalizare a pietei muncii

    * Continuarea efortului de liberalizare a serviciilor profesionale

    * Incurajarea persoanelor de varsta a treia de a ramane in randul populatiei ocupate

    * Promovarea concurentei in domeniul achizitiilor publice

     

    Masuri intreprinse

    * Contributia la fondul de somaj va fi redusa cu 2%, dar pentru TVA se pregateste o crestere de 3%

    * Reduceri in durata beneficiilor asigurarilor de somaj, introduse in februarie 2006

    * Liberalizarea remunerarii pentru arhitecti si ingineri

    * Varsta legala de pensionare va fi marita de la 65 de ani la 67 de ani

    * Reducerea unei serii de subventii si concesii fiscale in sectorul constructiilor rezidentiale.


    Franta In ciuda cresterii ratei de ocupare a fortei de munca, somajul ramane ridicat. PIB pe cap de locuitor n-a crescut suficient ca sa reduca decalajul fata de cele mai performante economii ale OECD.

     

    Recomandari OECD

    * Reducerea costurilor de concediere si in privinta programului de lucru

    * Reducerea costului minim al fortei de munca

    * Reducerea costului tranzactiilor si a birocratiei pentru companii

    * Renuntarea la schemele de pensionare anticipata si reducerea duratei de acordare a ajutoarelor de somaj


    Masuri intreprinse

    * Restrictiile privind programul de lucru au fost reduse, cu exceptia celei privind plata suplimentara pentru peste 35 de ore pe saptamana

    * Planuri de impunere a reducerii contributiilor platite de angajatori pentru slujbele cu salarii mici si de stimulare a somerilor sa accepte slujbe cu salarii mici

    * Reglementarile detaliate privind stabilirea preturilor intre producatori si comercianti au inceput sa fie modificate in favoarea comerciantilor

    * Planuri de stimulare a ramanerii persoanelor de peste 57 de ani pe piata muncii.

     

    Italia De la jumatatea anilor ‘90, productivitatea muncii s-a redus. Rata de ocupare a fortei de munca a crescut, ramanand totusi una din cele mai reduse din OECD.

     

    Recomandari OECD

    * Reducerea controlului statului in economie, accelerarea privatizarii companiilor publice

    * Reducerea taxarii veniturilor salariale, mai ales pentru salariile mici si medii

    * Intarirea guvernarii corporatiste si a supravegherii financiare

    * Impunerea unor standarde de performanta pentru profesorii din invatamantul secundar si tertiar, descentralizarea in finantarea universitatilor

     

    Masuri intreprinse

    * Continuarea privatizarii in sectorul de electricitate (ENEL, Edison), promovarea outsourcing-ului in serviciile publice locale

    * Reducerea contributiei angajatorilor la asigurarile sociale, conform bugetului pe 2006

    * Reforma legii falimentului a fost aprobata

    de parlament, ca si o noua lege privind transparenta in raportarile financiare

    * Reforma invatamantului secundar continua, desi in ritm foarte lent.

     

    Suedia Cresterea productivitatii s-a accentuat in ultimul deceniu, permitand Suediei sa reduca decalajul de venit fata de SUA, apreciaza OECD.

     

    Recomandari OECD

    * Reformarea schemelor de ajutor pentru boala si incapacitate de munca pentru reducerea absentelor de la lucru

    * Prelungirea programului de lucru, renuntarea la intentia de introducere a dreptului la anul sabatic de absenta

    * Reducerea taxarii veniturilor salariale, in special a celor pe salariile mari

    * Liberalizarea pietei imobiliare, renuntarea la plafonarea chiriilor

     

    Masuri intreprinse

    * O parte din ajutoarele pentru boala au fost trecute in sarcina angajatorilor

    * Un nou pachet de masuri pentru ocuparea fortei de munca, in special in administratia locala

    * Inceputul relaxarii fiscale a vizat deocamdata salariile mici si medii

    * Planuri de revizuire a sistemului de alocare a locuintelor sociale

  • Parlez-vous frrrrançais?

    Campania de comunicare a Sommet-ului Francofoniei – desfasurat saptamana trecuta – a fost unul dintre cele mai mari proiecte de gen pe care statul roman le-a tinut vreodata in mana. Cu toate acestea, agentiile de publicitate nu s-au batut pe el.

     

    Nu prea inteleg sensul campaniei… Poate ca vor sa comunice mai bine poporului ca uite ce CV tare are Romania, ca e prima tara est-europeana unde se organizeaza summitul… Dar, pe de alta parte, campania nu comunica asta“, comenta recent Ionut Ilea, administrator de firma, in calitate de consumator expus la avalansa de spoturi TV, radio, de panouri, brosuri si manifestari menite sa sustina unul dintre cele mai de amploare evenimente gazduite vreodata de Romania. E vorba despre cel de-al XI-lea „Sommet al Francofoniei“, primul eveniment de acest fel organizat in Europa intr-o alta tara decat Franta (au fost asteptati sefi de stat si de guvern din cele 63 tari membre ale Organizatiei Internationale a Francofoniei, reprezentanti ai organizatiilor internationale, ministri de externe, parlamentari, reprezentanti mass-media).

     

    Din cele circa 9 mil. euro pe care statul roman spune ca le-a scos de la buget pentru organizarea acestui eveniment, in jur de 600.000 de euro au mers pe comunicare. Un buget pe care nu s-au batut multe agentii – din cele cateva zeci de companii de publicitate existente numai in Bucuresti, doar cinci s-au prezentat „la discutii“ cu Ministerul Afacerilor Externe (MAE), spun oficialii institutiei: Ogilvy & Mather, GMP, Saatchi & Saatchi, Gav/Scholz & Friends si Leo Burnett & Target. „Ogivly & Mather si GMP s-au retras dupa ce au primit brieful, pentru ca nu aveau capabilitati de personal si se intra in perioada vacantelor“, spune Maria Breteanu, director de comunicare al Comisariatului General pentru Francofonie (entitate din cadrul MAE infiintata special pentru summit in iulie 2005). In cele din urma, continua Breteanu, Gav/Scholz & Friends si Leo Burnett au format un consortiu, astfel ca in pitch au ramas cele doua agentii pe de o parte si Saatchi & Saatchi pe de alta – aceasta din urma fiind desemnata si castigatoarea licitatiei (si Saatchi & Saatchi a format un consortiu cu Funky Business, agentie de BTL care nu este integrata operatiunilor Saatchi, dar legata de Saatchi printr-un actionar comun).

     

    De ce nu s-au inghesuit agentiile? Din spusele agentiilor finaliste (Leo Burnett si Saatchi) – dar si din practica – principalul motiv ar fi timingul nefericit: iulie-august (cand a avut loc licitatia) e o perioada nefasta pentru demararea unor proiecte de anvergura. Din cauza concediilor, pe de o parte, dar si pentru ca timpul ramas pana la demararea campaniei este „extrem de scurt“, precizeaza Roxana Dumitru, new business director la Leo Burnett & Target. „Pentru o campanie de o asemenea amploare – putine de altfel in Romania – produsul trebuie foarte bine inteles inainte de a-l comunica. O luna e putin, cu tot cu lucrul efectiv la campanie“, explica ea. Si Cristina Oanta, managing director la Saatchi & Saatchi (agentia castigatoare) spune ca perioada cuprinsa intre licitatie si evenimentul in sine a fost „foarte scurta“.

     

    Comentand bugetul campaniei, 600.000 de euro, Oanta crede ca acesta a fost „modest“ comparativ cu amploarea evenimentului. La randul ei, Roxana Dumitru e de parere ca pentru a crea un „awareness la nivelul maselor“ ar fi fost necesar circa 1 milion de euro (un buget pe care de obicei il consuma o banca pentru o comunicare medie – n.r.). Intrebarea care se pune insa nu tine de numarul banilor publici cheltuiti pentru aceasta campanie, ci de rostul lor. In ce masura si-a atins ea scopul? Adera romanii mai mult la valorile francofoniei acum?

  • Impartirea banilor

    Din bugetul alocat, 39% au mers catre publicitatea neconventionala (BTL). Costurile de media au fost simbolice: in afara de cele alocate panotajului mobil si pentru doua suplimente in presa scrisa, media au oferit gratuit spatii de difuzare.

     

    TITLU: „Parlez-vous frrrrancais?“

    BUGET: ATL: 127.209 de euro; PR: 92.579 de euro; BTL: 234.342 de euro; MEDIA: 121.247 de euro. TOTAL: 600.000 de euro

    OBIECTIVE: Familiarizarea publicului cu spiritul francofoniei si promovarea valorilor acesteia; comunicarea evenimentului.

    AGENTII: Saatchi&Saatchi (publicitate, PR); Zenith Media (media); Funky Business (BTL).

    EVALUARE:  Din comisia de evaluare a agentiilor de publicitate la licitatie au facut parte: Cristian Preda – secretar de stat pentru Francofonie; Corina Vintan* – director comunicare MAE; Maria Breteanu (director comunicare Comisariatul General pentru Francofonie); Bernard Vershueren (consilier probleme de comunicare).

     

    * Corina Vintan a lucrat timp de 8 ani la Saatchi&Saatchi  (1993-2001)

  • Reorganizare in stil elvetian la Ringier

    Grupul de presa elvetian Ringier a anuntat ca, incepand cu 1 ianuarie 2007, isi va remodela structura organizationala gratie cresterii afacerilor sale in regiune. In Romania au loc doua numiri importante.

     

    Ringier – care in Romania editeaza, printre altele, Evenimentul Zilei, Libertatea, ProSport, Capital, TVmania, Unica – a inceput un proces de remodelare interna al carui „factor decisiv este cresterea substantiala pe care afacerile Ringier din Europa Centrala si de Est au cunoscut-o in ultimii ani“, conform unui comunicat al companiei. Astfel, tarile din aceasta regiune sunt acum mai bine reprezentate in cadrul noii structuri manageriale a grupului, care va fi condusa de catre Martin Werfeli, in calitate de CEO.

     

    In acelasi timp, operatiunile din Elvetia vor fi si ele centralizate intr-o unitate organizationala separata, sub numele Ringier Publishing Switzerland. Aceasta va fi condusa de catre Thomas Landolt, in prezent managing director al Ringier Publishing Romania. Iar Alexander Theobald, pana in prezent directorul departamentului de reviste al Ringier AG, va prelua conducerea operationala pentru Romania si va coordona si Ungaria.

     

    In Romania, pe langa numirea lui Alexander Theobald la managementul grupului, o numire importanta mai este cea a unui nou director executiv de distributie. Este vorba despre Guenther Graml, care de la 1 octombrie a.c. preia managementul activitatilor de distributie (incluzand abonamentele) de la Razvan Corneteanu. O alta schimbare la Ringier in ultima perioada a fost numirea unui nou director executiv in cadrul diviziei de publicatii economice si de referinta – Iulia Dinu, care a preluat aceasta functie de la Oliver Gottstein. Din noul management la nivelul grupului nu va mai face parte Silvia Lepiarczyk, care a condus operatiunile Ringier la nivel regional in Europa Centrala si de Est din martie 2002. Oficialii Ringier spun ca Lepiarczyk a decis sa ia o pauza in cariera sa, timp in care se va dedica infiintarii unei fundatii Ringier in tarile Europei Centrale si de Est. In schimb, Peter Mertus – pana in prezent managing director al operatiunilor Ringier din Slovacia – devine membru in noua structura manageriala a Ringier, preluand totodata responsabilitatile de publishing pentru Slovacia si Republica Ceha.