BusinessMagazin

Blog

  • Exista vreo strategie in spatele reformei fiscale?

    Cel putin din punct de vedere fiscal, Guvernul a debutat in tromba. Dupa ce a avut initiativa sa reduca impozitul pe profit si sa inlocuiasca grila de impunere progresiva cu un impozit de 16%, Guvernul a fost nevoit sa faca fata unor critici continue si sustinute din toate partile.

    In primele saptamani ale acestui an a fost criticat pentru cresterea impozitului pe dividende (desi cresterea fusese operata de fosta guvernare), dar si pentru cresterea impozitului pe venitul microintreprinderilor. Acum Guvernul trebuie din nou sa faca fata unor critici mult mai severe in ceea ce priveste incalcarea principiului stabilitatii si a legii transparentei in procesul legislativ, lege care impunea consultari inainte de promovarea unor astfel de initiative.

    In numarul din 1 februarie al Ziarului Financiar lansam o intrebare oarecum retorica: de ce nu aplica Guvernul cota unica si asupra castigurilor din vanzarea titlurilor de participare sau din vanzarea de imobile? Asa cum spuneam si atunci, cred insa ca problema este una mult mai profunda si nu tine doar de aplicarea unui impozit mai mic sau mai mare asupra unuia sau altuia din venituri.

    Este vorba de inexistenta unei strategii coerente privind reforma fiscala. Incotro ne indreptam, ce se urmareste prin vechile sau mai noile modificari ale Codului fiscal? Sunt convins ca daca aceste lucruri ar fi fost explicate nu am fi asistat acum la reactiile absolut indreptatite din partea mediului de afaceri.

    Se maresc accizele, se elimina unele scutiri la TVA, se maresc sau se introduc impozite pe castigurile de capital ale persoanelor fizice. Prin asta se acopera un gol la buget iar conducatorii nostri o sa respire usurati. FMI-ul la fel. Care este insa strategia, la ce trebuie sa ne asteptam in viitor? Dupa ce am citit textul proiectului de ordonanta, au aparut primele intrebari cu privire la coerenta masurilor ce urmeaza a fi introduse. Primul exemplu: stimularea investitiilor, care a ramas doar la nivel declarativ dupa eliminarea posibilitatii de a deduce 20% din valoarea acestora in momentul punerii in functiune. Aceasta deducere nu este in nici un caz o scutire de impozit, ci doar o amanare: contribuabilul care calcula aceasta deducere beneficia de o amortizare mai mica ulterior, astfel incat pana la urma impozitul platit era acelasi ca si in lipsa acestei facilitati. Castiga acum bugetul mai multi bani? Probabil ca da, insa doar pe termen foarte scurt. Pe termen lung nu castiga insa nimic. Iar noi cred ca avem nevoie de gandire pe termen lung.

    Al doilea exemplu: eliminarea cotei reduse (10% fata de 16%) de impozit pe profit pentru profitul obtinut din vanzarea titlurilor de participare si a bunurilor detinute cel putin doi ani. Cum poate fi explicata aceasta masura in contextul in care persoanele fizice sunt impuse cu doar 1% daca pastreaza actiunile nu doi, ci doar un an?

    Perioada de un an este prea scurta pentru a se putea sustine ca s-a urmarit stimularea investitiilor pe termen lung, teza care de altfel pica imediat din moment ce in aceeasi ordonanta se prevede ca de la 1 ianuarie 2006 impozitul aplicabil acestor castiguri nu va mai fi 10% sau 1%, ci pur si simplu de 16%. Ceea ce are mai mult sens decat compromisul actual.

    Un alt exemplu al lipsei de coerenta este modul de calcul al accizelor la leasing. Anul trecut, printr-o hotarare de guvern, s-a stabilit ca accizele se calculeaza la valoarea de intrare si nu la valoarea reziduala. La vremea respectiva am demonstrat ca normele adaugau la lege, lucru nepermis. Greseala a fost recunoscuta si s-a revenit la aplicarea accizei la valoarea reziduala. Numai ca iata, din nou, se schimba schimbarea si se vor calcula totusi la valoarea de intrare. Sunt perfect de acord ca accizele la autoturisme intra in clasa impozitelor pe lux (la urma urmei, putem merge si cu autobuzul) si ca nu este normal sa existe posibilitatea de a plati doar 20% din acest impozit.

    Problema este insa din nou una de coerenta: ce rost mai are in acest caz calculul taxei vamale si a TVA la valoarea reziduala? Nu era mai simplu sa se reduca taxa vamala la autoturismele care nu sunt produse in UE (cele produse in UE au taxe vamale zero) la un nivel rezonabil, apropiat de nivelul la care aceste taxe se platesc efectiv si in prezent (acum taxele vamale sunt de 30%, dar practic se platesc doar 6%) si sa se efectueze importul definitiv la introducerea in tara a acestora in loc sa se perpetueze o situatie devenita deja anacronica? Probabil ca exemplele de mai sus nu ar fi existat daca Guvernul si in special Ministerul de Finante ar avea o strategie bine definita pe termen lung si daca ar fi existat consultari serioase cu mediul de afaceri, asa cum de altfel prevede si legea. Iar strategia trebuie sa includa nu numai Codul fiscal, ci si reformarea sistemului de contributii sociale si a modului in care se calculeaza acestea, introducerea asigurarilor private de pensii si sanatate si alte asemenea cazuri. In caz contrar o sa incetam sa mai vorbim de reforma si progres si o sa continuam sa carpim o haina din ce in ce mai plina de gauri.

    Gabriel Biris este avocat in cadrul biroului din Romania al firmei internationale de avocatura Salans.

  • La masa verde, fata in fata…

    Codul muncii. Schimbare. Nemultumiri. Talk show. Show. Demonstratii. Recul. Revenire. Spectacol. Negocieri? Negocieri. Discutii. Reprezentativitate. Compromisuri. Flexibilizare. Temeri. Integrare. Competitivitate.

    Pentru a evita un inceput clasic, cu raurile de cerneala care au curs pe seama modificarilor Codului muncii, sa incepem dara cu o precizare: patronilor nu le mai place sa fie numiti patroni. Ba li se pare ca au gasit chiar nuante peiorative in respectivul apelativ care, sa recunoastem, nu isca mari placeri in roman. Asa ca au inceput o campanie pentru impunerea mai pretentiosului termen de angajator, caz care ar delimita si pe proprietarul sau proprietarii unei companii de executivul acesteia. 

    De fapt termenul folosit pentru identificarea celor ce ofera locuri de munca este cea mai putin importanta parte a campaniei lansate de patronate saptamana trecuta, actiune menita sa termine cu tevatura iscata in jurul modificarii Codului muncii. Schimbarea Codului muncii, creat de fostul Executiv si sub presiunea apropierii momentului electoral, a fost initiata de Cabinetul Tariceanu atat in urma nemultumirilor prezentate de asociatiile patronale din Romania, cat si de institutiile financiare internationale  – Banca Mondiala, FMI, Banca Europeana pentru Reconstructie si Dezvoltare, precum si reprezentanti ai comunitatii straine de afaceri. Campania in cauza se numeste, vag lemnos, „Dialog pentru Prosperitate“. 

    Patronii, depasind timiditatea aparenta cu care au intrat pe teren la inceputurile povestii (ei ii spun discretie), s-au regrupat sub umbrela Aliantei Confederatiilor Patronale din Romania (ACPR), care a izbutit sa grupeze zece din cele 11 mari asociatii de angajatori din Romania si negociaza, sau mai bine spus vor incepe sa negocieze, pana undeva la finele lunii mai, cu marile centrale sindicale, o forma a legii care sa cuprinda si sa impace orgoliile sindicale cu supararile patronale. Pana atunci cinci patroni si cinci sindicalisti, grupati intr-o comisie, incearca sa gaseasca cele mai potrivite formulari pentru noua lege, care sa se constituie intr-o baza de negocieri. 

    Perspectiva patronatelor depaseste insa teritoriul Romaniei, pentru ca ACPR vrea sa impuna reguli noi, care sa pregateasca piata muncii pentru integrarea in Uniunea Europeana – noi locuri de munca, competenta, eliminarea birocratiei si a muncii la negru. In ultimul caz avem  de-a face, conform presedintelui AmCham, Roberto Musneci, cu doua milioane de romani lipsiti de protectie sociala, asistenta sanitara, pensie sau respectarea drepturilor angajatului (oficial, in Romania exista 4,5 milioane de angajati). „Daca si dupa 2007 vom fi in continuare apreciati pentru costul redus al fortei de munca, inseamna ca am intrat degeaba in UE. Nivelul de pregatire al angajatilor din Romania este din ce in ce mai redus. Scoala romaneasca a creat, in ultima perioada, prea putini tehnicieni si avem o problema severa cu calificarea fortei de munca“, spune Florin Pogonaru, presedintele Asociatiei Oamenilor de Afaceri din Romania. 

    Dinu Patriciu, presedintele Confederatiei Nationale a Patronatelor din Romania, detaliaza: „…productivitatea primelor  200 de companii private din Romania, care folosesc 5% din forta de munca, este de opt ori mai mare decat a sectorului de stat, unde lucreaza 40% din angajati“. 

    Perspectiva patronatelor mai depaseste si mentalitatile societatii romanesti, acestea spunand ca si-ar dori ca angajatii sa le devina parteneri. „Americanii nu spun «I work for this company», ci «I’m with this company», indicand faptul ca se simt o parte a corporatiei“, spune Dinu Patriciu. 

    In cazul in care angajatorii si sindicalistii isi vor rezolva problemele prin negocieri, iar rezultatul acestora va duce la aparitia unui Cod al muncii care sa multumeasca pe toata lumea vom mai inregistra o mica premiera – faptul ca s-a renuntat la arbitrajul si implicarea Guvernului in rezolvarea unei probleme. Relatiile de munca sunt pana la urma ceva personal, un contract intre doua entitati angajate intr-un act comercial – cineva vinde si altcineva cumpara forta de munca – iar in acest domeniu negocierea este de baza. Astfel incat este necesara o legislatie care sa delimiteze, dar care sa nu ingradeasca, o legislatie care sa sugereze, nu sa impuna, si, nu in ultimul rand, o legislatie care sa pedepseasca. Pentru ca nu trebuie sa uitam ca Romania este un loc unde multi angajati lucreaza de dimineata pana seara, in cazurile cele mai fericite pe „minim pe economie“. Dar patronatele spun ca astfel de cazuri vor disparea peste doi-trei ani, cand sita productivitate/calitate/ costuri/inovatie va incepe sa cearna companiile romanesti.    

    Si patronii si sindicalistii au ales sa nu faca publice detaliile discutiilor pe care le poarta. Publice sunt, insa, principiile fundamentale care ar trebui sa stea la baza unui Cod al muncii: libertatea contractuala si asigurarea protectiei sociale. Libertatea contractuala va permite angajatorului si angajatului cat si partenerilor sociali, patroni si sindicate, sa stabileasca drepturile si obligatiile pe care le insereaza in contractele individuale de munca si in contractele colective. Statul ar trebui sa nu intervina in acest proces.  Asigurarea protectiei sociale este apanajul statului, care ar trebui sa asigure protectia persoanelor neocupate, sa ii despagubeasca pe asigurati sau sa ajute categoriile profesionale defavorizate. Restul e munca.

  • Karpov, Iliescu, Oprisan. Sah etern

    Exista vreo asemanare intre Anatoli Karpov, Ion Iliescu si Marian Oprisan? Si da, si nu. Cei trei au in comun doua lucruri. Primul: ca toti trei au fost candva mari, fiecare in felul lui. Al doilea: saptamana trecuta, la un moment dat, au trecut unul pe langa altul, fara sa se vada, insa.

    Oprisan mergea la audieri la Comisia de aparare a Senatului, Iliescu la biroul lui din Senat, iar Karpov la Crown Plaza, la o partida de sah cu romanul Istratescu.

    Asemanarile se opresc aici. Anatoli Karpov este un monument al sahului, inca de pe vremea cand isi disputa titlul mondial cu Gari Kasparov. Un etern al sahului. In schimb, Ion Iliescu si Marian Oprisan, presedintele CJ Vrancea, sunt, fiecare in felul lui, monumente ale sahului etern. In sah, este o metoda prin care, in lipsa de alte variante si idei, iti obligi adversarul sa faca aceeasi mutare la nesfarsit, tu insuti mutand in acelasi fel. Nu castiga nimeni, iese remiza orice ai face. Poate fi considerata o pierdere de vreme. Sahul etern in politica este ceva total neproductiv. Inseamna desconsiderarea celui din fata ta, inseamna ca timpul trece degeaba, personajele sunt aceleasi, cu aceleasi metehne, si ca toate intamplarile nu au nimic nou in ele, sunt repetabile si fara valoare adaugata. Un exemplu sunt declaratiile aiuritoare, negarea a ceea ce reportofoanele si camerele video oricum au inregistrat si incercarile de prostire a semenilor, desconsiderati, astfel, cu explicatii dintre cele mai alambicate. 

    Saptamana trecuta, bunaoara, pe Oprisan l-a luat gura pe dinainte si s-a apucat sa spuna ca stie el cate parale fac adversarii lui politici din judet, ca are despre ei note informative de la servicii secrete. „Chiar asa?“ – l-a intrebat jurnalistul. „Chiar asa“, a raspuns el, scotand documentele pe masa. Cazul a ajuns la Comisia pentru aparare din  Senat, pentru a se afla care sunt serviciile secrete care fac politie politica. 

    Ce a facut Oprisan cand a realizat c-a bagat-o pe maneca? A apelat la metoda sahului etern. S-a dus in fata comisiei si a declarat cu seninatate ca el singur a scris nota informativa si ca i-a aratat-o jurnalistului, chipurile, ca sa demonstreze reaua-credinta a acestuia si faptul ca se publica informatii false si mincinoase. Si s-a incurcat in declaratii afirmand ba ca informatiile despre respectivii adversari politici sunt reale (i le-au adus doi care au baut un sprit la Pentagon, a zis Oprisan, in zeflemea), ba ca e o coincidenta faptul ca limbajul e aidoma celui folosit intr-adevar in notele informative ale serviciilor secrete, ba ca nota scrisa de el putea sa se numeasca memoriu sau informare dar ca i-a spus nota informativa pentru ca i s-a parut ca suna mai credibil. 

    Sunt atatea probleme cu declaratiile lui Oprisan, incat nici nu-ti vine sa crezi ca ele au fost nascocite de o minte matura. Adica ce-ar fi trebuit sa faca jurnalistul, sa mai verifice (unde? cum?) ceea ce ditamai presedintele consiliului judetean Vrancea i-a spus, s-a jurat ca e adevarat si a prezentat ca dovezi chiar documente scrise? Sa fi cerut o expertiza grafologica, sa-l fi rugat pe intelectualul Oprisan sa se conecteze la un detector de minciuni? Una dintre probleme este si aceea ca presedintele comisiei, senatorul PSD Ioan Talpes, in loc sa-i ceara sa nu insulte comisia cu asemenea declaratii, denotand lipsa de respect elementar, l-a luat in serios. Si a spus ca, gata, lucrurile s-au lamurit, nu mai avem ce sa cercetam, declaratiile lui Oprisan sunt edificatoare, nimeni nu face politie politica, la treaba, baieti. 

    Spre deosebire de colegul lui de partid din Vrancea, Ion Iliescu are o figura credibila. Ar putea sa joace cu succes poker, la cacealma. S-a specializat insa in sahul etern prin mutari invaluitoare. Ion Iliescu este deja celebru pentru negarea cu seninatate a unor afirmatii pe care nu-i convine ca le-a facut. 

    S-a intamplat din nou. Cu cateva zile in urma, el a spus despre ziaristii care au presupus ca Iliescu ar putea fi inculpat in dosarul revolutiei ca sunt magari. Nimic neobisnuit; sunt de notorietate iesirile gen „ma, animalule“ sau „esti o vipera“. De data aceasta, cineva l-o fi sfatuit s-o mai dreaga, ca e in schimbare de imagine, o data cu partidul. Asa ca a gasit de cuviinta sa-si ceara scuze, dar nu fata de jurnalisti ci fata de magari, fiinte civilizate, pe care, vezi Doamne, le-a jignit. 

    Ion Iliescu a supralicitat, chiar. Ca sa demonstreze ca, in realitate, are o relatie foarte buna cu ziaristii, Iliescu a adus asa-zise clarificari ale episodului „mai, animalule“. A remarcat printre manifestanti un tanar care i-a placut (devenit ulterior, pare-se, stalp al puterii PSD in Constanta) si l-a intrebat, de fapt, ce cauta la astfel de manifestari animalice. Deci „mai, animalule“ era, de fapt, singurul ne-animal din multimea aceea de protestatari. Cele doua exemple demonstreaza ca, oricum ai intoarce-o, iese prost.

    Metoda sahului etern e acceptata in jocul de sah, unde poate fi, la un moment dat, chiar o strategie onorabila. In politica, insa, e, pana la urma, un dezastru. E frana, luare in balon a oamenilor pentru care, chipurile, muncesti, persiflare, insulta, desconsiderare si lipsa de respect fata de semeni si fata de institutii.

  • Politica reproducerii si reproducerea politicii

    Pentru a intelege mai bine miza politica a noilor tehnici reproductive, trebuie sa ne intoarcem la diferenta hegeliana dintre etica si morala.

    „Cresteti si va inmultiti!“ Simplu, nu? Nu chiar. Nu in zilele noastre, in care doar intrebarea se mai naste (aproape) firesc: „Inmultiti-va – de acord, poate, dar cum?“. Apuse sunt vremurile in care raspunsul la aceasta intrebare era unul singur. De la copiii „in eprubeta“, la clonare, trecand prin „mame de inchiriat“, banci de sperma sau trafic de ovule, posibilitatile reproducerii mai mult sau mai putin artificiale s-au inmultit ele insele in progresie geometrica in doar cateva decenii. Implicit, si intrebarile legate de etica actului medical.

    Si pentru ca la chestiuni de etica si morala, ca si la fotbal, se pricepe toata lumea, bioetica a devenit, peste noapte, un subiect fierbinte. Valul a ajuns acum si la Portile Orientului. Povestile cu homosexuali ale campaniei din 2004 au fost doar buzduganul zmeului trimis inainte, drept avertisment, iar controversele din jurul cazului Adrianei Iliescu – mama-bunica – doar un semnal de alarma pentru politicieni. Fereastra de oportunitate se va inchide in doar cativa ani. Pana atunci, atat politicienii romani cat si partidele va trebui sa-si pozitioneze pionii in materie de bioetica.

    Peste doar cativa ani, succesul sau esecul electoral ar putea fi determinate mai putin de teme astazi atat de fierbinti, precum coruptia, impozitele, Codul muncii sau dreptul la proprietate, si mai mult de altele care au tangenta, intr-un fel sau altul, cu acest subiect atat de fierbinte in alte parti ale lumii. Cine nu ma crede sa-l intrebe pe John Kerry. Pana una-alta, stirea ca, dupa ce a fost intoarsa in parlament de la presedintie, legea privind sanatatea reproducerii si reproducerea asistata medical intampina dificultati in a primi aviz favorabil din partea comisiilor specializate din Senat, a trecut, practic, neobservata. Presedintele Comisiei pentru sanatate, ecologie si sport, senatorul Dan Sabau, se intreba, bunaoara, daca doar cuplurile heterosexuale pot beneficia de reproducerea asistata medical sau si cele homosexuale. Nefiind nici „mama-purtator“, nici „mama-surogat“, unde se incadreaza Adriana Iliescu? 

    Iar genul acesta de intrebari nu reprezinta decat varful aisbergului. Vor urma si altele, intr-o avalansa ce va cuprinde de-a valma homosexualitatea si avorturile, eutanasia si sinuciderea asistata medical, drepturile copiilor, ale persoanelor cu handicap mental, moartea clinica sau moartea cerebrala, libertatile individului si indatoririle statului. La o extrema se vor situa, fara doar si poate, adeptii liberalismului extrem, pentru care statul  nu are dreptul a interveni in nici un fel in sfera privata. La cealalta extrema, habotnicii care inca n-au inteles inca de ce Iisus si-a platit impozitele si a spus „Dati Cezarului ce-i al Cezarului si lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu“. Iar la mijloc, precum in Occident, vor aparea avocatii, judecatorii si expertii in etica.

    Tocmai aici, la mijloc, unde e mai greu de aratat cu degetul ca atare, in aurea mediocritas, in sfera juridicului, salasluieste si marele pericol – acela de a confunda etica si moralitatea. Altfel spus, de a elimina politicul, in numele dreptatii. Nu trebuie sa ma credeti pe cuvant. Cititi-l pe Hegel. Orice parinte stie ca un copil nu se naste cu „eu“. Ego-ul apare treptat. La inceput e trait, simtit, dar nu constientizat. Acest nivel, la Hegel, corespunde familiei si moralitatii – stii ce e bine si ce e rau, stii ca trebuie sa-ti spui ingerasul si ca e bine sa-ti respecti parintii, ca nu e bine sa furi sau sa minti – fara a stii si de ce. Stii, pur si simplu, dupa cum stii ca apa e rece si buna. 

    Urmeaza faza a doua, in care realizezi ca exista si alte ego-uri – iar aici apare de-abia conceptul de „eu“, in abstract. Aici incepi sa-ti pui intrebari, si totul incepe sa ti se para posibil. Aici orice reper poate fi combatut si totul poate fi, pe buna dreptate, relativizat. Acest nivel corespunde, in termeni hegelieni, societatii civile si umanismului abstract (vezi umanismul Revolutiei Franceze). Aici se face comertul. Morala nu exista, iar etica comerciantului, neincrezatoare din start, se transcrie in contracte legalizate. Aici omul nu mai e om – e un numar in buletin sau intr-o evidenta contabila. 

    Si-n fine, exista faza a treia, in care omul realizeaza ca nu e abstract catusi de putin si, asumandu-si primele doua niveluri, devine etic, supunandu-se si implicandu-se totodata, de buna voie si in deplina cunostinta de cauza, politicului. Aceasta e sfera statului. Abia aici, zice Hegel, ratusca cea urata se transforma in lebada, iar burghezul devine cetatean. Bat campii? Din perspectiva moralitatii si cea a liberalismului abstract deopotriva, cu siguranta. 

    „Sa mai cresti!“ – imi replicau parintii cand le puneam intrebari incomode sau, pur si simplu, dificil daca nu imposibil de explicat unui pusti de cativa ani. „Sa mai cresti!“, ma trezesc eu insumi replicandu-le copiilor mei. 

    Ca si popor, insa, gasesc ca am crescut suficient. Am trecut si de faza moralitatii negandite si de cea a logicii abstracte. Nadajduiesc ca am devenit etici. Animale politice. Oameni in toata firea, altfel spus.

  • Momentul „Adevarului“

    Proiectul lui C.T. Popescu de a infiinta un nou cotidian national va esua lamentabil, se va pierde in compromis sau isi va gasi adapost sub o alta umbrela.

    A inceput sfarsitul. Criza de la cotidianul „Adevarul“ marcheaza, simbolic, finalul celor 15 ani de adolescenta a presei scrise romanesti. Ce se intampla peste tot in lume se va intampla si in Romania. E sigur. Trufia decorata cu afirmatii de tipul „las’ ca stim noi mai bine ce-avem de facut…“ va fi inutila in lupta cu mecanismele necrutatoare ale pietei concurentiale. Credeati ca batalia a inceput?! Inca n-ati vazut nimic…

    Viata a demonstrat: ca business (deci cand nu serveste altor interese), publishingul nu poate supravietui pe termen lung decat sub umbrela unor mari grupuri de presa. Vorbim de cifre de afaceri de sute de milioane de euro si portofolii cuprinzand trei-patru ziare diferite, zeci, chiar sute de reviste, plus felurite activitati radio, tv si multimedia. Cine nu va intelege la timp ca intr-acolo se indreapta lucrurile, fie va muri, fie va fi inghitit de val. In publishingul modern, rolul jurnalistului se diminueaza, din pacate, proportional cu perfectionarea metodelor de marketing si cu diversificarea ideilor manageriale de sporire a profitabilitatii. Desigur, mari condeie, voci importante si lideri de opinie autentici vor exista intotdeauna. Cu toate acestea, apar „modele de business“ pentru orice. N-ar fi de mirare daca vom afla in curand despre lansarea primului ziar fara angajati (unde articolele se asaza direct in pagina, pe baza unui program ce va selecta stiri si imagini de pe agentiile de presa, conform retetei editoriale programate initial…).

    E trist pentru jurnalistii care ard zi de zi pentru fiecare cuvant pe care-l astern pe hartie dar, din nefericire, mecanismele economice lucreaza impotriva lor. Degeaba ai o super-scriitura si super-subiecte: daca nu nimeresti in organizatia care sa te poata valorifica asa cum se cuvine, nu vei conta. Iar masinaria din jurul tau va functiona, ca unsa. Cu sau fara tine. De aceea, indraznesc sa afirm ca proiectul grupului condus de Cristian Tudor Popescu, de-a infiinta un nou cotidian national, fie va esua lamentabil, fie se va pierde intr-un compromis major, fie-si va gasi rapid adapost sub umbrela unei mari companii de publishing. Desi, in paguboasa lui ingamfare, C.T. Popescu se considera „ziaristul numarul 1 al Romaniei“, el va avea o foarte neplacuta surpriza cand va constata ca insuficienti cititori il vor urma (faptul ca scrii bine, vorbesti pe masura si apari des la tv nu te transforma automat in facator de gazete de succes).

    Indiscutabil, C.T. Popescu are foarte multe calitati. Este cel mai bun orator din breasla celor care se ocupa cu scrisul, are un condei exceptional, e un excelent lider si e ajutat de un farmec aparte. Insa fostul redactor-sef al „Adevarului“ nu pare a intelege, deocamdata, ce inseamna sa faci si, mai ales, sa lansezi un ziar de la zero – o chestiune pe care, sa nu uitam, n-a mai facut-o pana acum. (Bunaoara, seninatatea cu care s-a vorbit despre lansarea „in 3 luni“ a acestui nou produs – adica in plina vara?! – a starnit zambete in lumea publishingului).

    Impunerea unui nou cotidian de informatie si opinie pe saracacioasa piata a presei scrise romanesti n-are nici o sansa fara o gandire temeinica, fara o formula editoriala clara si fara multi, foarte multi bani. Vorbim de investitii de pana la cinci milioane de euro, in primii trei-patru ani de existenta… poate si mai mult. Bani care nu exista (inca) nici la poetul Mircea Dinescu si nici la grupul din jurul lui C.T. Popescu. Mai raman, logic, doua variante: compromisul major, de-a accepta finantare de la grupuri de interese care n-au nici o legatura cu business-ul media si optiunea de a convinge un publisher serios sa piarda bani pe termen mediu, in speranta unui castig pe termen lung. 

    In orice varianta, pentru liderii de opinie de la „Adevarul“, urmeaza momentul adevarului: confruntarea dura, cu viata reala. Un examen major, cu consecinte importante pentru fosta echipa care s-a decis, dupa 15 ani, sa ingroape cu adevarat „Scanteia“. Dupa numeroasele scandaluri care au framantat in ultimele luni ziarele din Romania, adolescenta presei scrise nascute dupa 1990 s-a terminat: va urma o maturitate cu multe probleme de familie, cu multi vecini neprietenosi, dar si cu multi bani (pe care ii vor culege numai cei care vor intelege la timp incotro merg lucrurile in lumea presei moderne).

  • La Bulevard, birjar!

    In pliantele agentiilor de turism, excursiile destinate cumparaturilor sunt prezentate ca un mod perfect de relaxare. Pe marile bulevarde comerciale ale lumii, mersul la „shopping“ e o ocupatie la fel de serioasa ca si mersul la serviciu. Dar mult mai placut si, fireste, mai costisitor.

    Cand lumea virtuala a internetului tinde sa se transforme intr-un paradis al cumparaturilor, sa pleci pana la New York sau Paris pentru a admira si achizitiona ultimele creatii ale marilor case de moda pare, daca nu o extravaganta, cel putin o pierdere de timp. Pentru multi cumparatori insa, o camasa, o rochie sau o bijuterie are o valoare, fie ea sentimentala, mult mai mare daca e luata direct de pe un manechin din vitrina unui magazin aflat la bulevard. Care bulevard? Depinde de dispozitie, deoarece lumea e plina de oferte. 

    Peste ocean, Fifth Avenue, bulevardul din inima Manhattanului e luat cu asalt in fiecare zi a anului de mii de turisti, care incearca sa-si fac loc printre grabitii new-yorkezi, pentru a trage cu ochiul la ultimele creatii marca Gucci, Henri Bendel, Bergdorf Goodman, Steuben, Christian Dior sau Versace. Intr-un clasament al bulevardelor, Fifth Avenue ocupa prima pozitie, cel putin dintr-un aspect: acela al chiriilor. In 2004, metrul patrat in aceasta zona valora 10.226 de dolari pe an. Motivul e usor de inteles. Fifth Avenue e cel mai fermecator bulevard din New York, nu atat pentru paradele organizate de administratia orasului, cat pentru modul in care se prezinta vitrinele unora dintre cele mai sic magazine sau galerii.  

    Cea mai vestita zona comerciala din Statele Unite si, probabil, cea mai scumpa este considerata Rodeo Drive, bulevardul din Beverly Hills. Aici se gaseste cel mai scump magazin din lume, Bijan, unde pentru a face cumparaturi ai nevoie de o programare, iar un client modest cheltuie in jur de 100.000 de dolari. La Bijan, o pereche de ciorapi barbatesti costa in jur de 50 de dolari, iar un costum poate depasi 15.000 de dolari. Dar cei care au cheltuit bani aici spun ca merita pentru ca Rodeo Drive e unul dintre putinele bulevarde unde poti face cumparaturile umar la umar cu vedete internationale. Iar oferta bulevardului e mai mult decat bogata: Bottega Veneta, Armani, Bally, Valentino, Ralph Lauren, Gucci sau Versace.  Ultimele creatii, fie ca tin de prêt-à-porter sau haute couture, se simt insa probabil cel mai confortabil pe Avenue Montaigne. 

    Daca Parisul e sinonim cu moda, atunci bulevardul parizian ar trebui tradus prin „moda extrem de scumpa“, o veritabila Mecca a luxului. Amplasat intre Champs Elysées si Sena, bulevardul gazduieste cele mai renumite case de moda: Christian Dior, Chanel, Celline, Calvin Klein, Emmanuel Ungaro sau Prada. Via Monte Napoleone se prezinta drept cea mai eleganta strada din Milano si e poate una dintre cele mai sofisticate din toata Europa. Cuvantul care defineste bulevardul milanez e contrastul. Daca afara predomina o atmosfera romantica, oferita de arhitectura complexa a cladirilor, inauntru nu e loc decat pentru moda de ultima ora. 

    O plimbare pe Montenapo, cum o alinta milanezii, e destinatie perfecta pentru o intalnire cu tot ce este mai bun in materie de moda sau design, dar mai ales pentru a lua adevaratul puls al orasului italian. Pe langa prezenta numelor clasice din lumea modei, zona mai e cautata pentru cel mai popular complex comercial din Milano, La Rinascente, pentru 9 Peck, o locatie renumita pentru toti gurmanzii, si pentru Provera, o destinatie deja clasica pentru adeptii vinurilor foarte scumpe. 

    Chilipiruri nu se gasesc nici pe Bond Street, loc destinat elitei inca din 1850 si de departe cea mai exclusivista zona de cumparaturi din Marea Britanie. Bulevardul londonez imbina creatiile unor designeri celebri cu oferta unor pretentiosi dealeri de arta si a bijutierilor din zona. Inainte de a vizita reprezentantele Armani, Hermes, Versace, Gucci, Chanel, Asprey sau Cartier, pe Bond Street banii mai pot fi cheltuiti la doua dintre cele mai faimoase case de licitatii din lume: Sotheby’s si Phillips. 

    Pentru cei care nu vor sa imbine o excursie cu o partida de cumparaturi, Calea Victoriei ramane o alternativa. Chiar daca numele mari, Armani, Gucci, Prada, Chanel sau Versace nu au ajuns inca aici, o serie de branduri faimoase au onorat totusi cu prezenta bulevardul care a dat dintotdeauna tonul in Bucuresti. Pe artera din centrul capitalei se regasesc astazi marci precum Bigotti, Cesare Paciotti, Escada, United Colors of Benetton sau Hugo Boss. 

    Locul de promenada de altadata al aristocratilor, dar si al celor care doreau sa vada ce se mai poarta pe la Paris sau Viena, bulevardul din centrul Bucurestiului si-a trait perioada de glorie in special in perioada interbelica. A fost redus la tacere pentru aproape 45 de ani, timp in care regimul comunist a reusit sa-i dea cu totul o alta imagine, dar in ultimii ani pare sa renasca din nou. Despina Andrei, manager de vanzari si marketing la Alsa Boutiques, compania care a deschis primul magazin de talie europeana aici si care astazi detine trei spatii pe Calea Victoriei,  spune ca, de cativa ani bulevardul bucurestean a inceput chiar sa mearga in directia cea buna. O dovada in acest sens e si faptul ca se afla pe locul 35 in topul celor mai scumpe bulevarde din lume. Tot mai multe firme incearca sa-si gaseasca un spatiu de desfacere aici, „iar printre acestea se regasesc nume foarte mari“ spune Andrei. 

    Pe de alta parte lipsa spatiilor pare a fi principalul motiv pentru care schimbarea Caii Victoriei se produce totusi mai greu. „Cat timp pe Calea Victoriei nu apar noi spatii, ritmul de improspatare a bulevardului va fi in continuare lent.“ Dar si asa Calea Victoriei a ajuns la un nivel care iti permite sa ai de unde alege.   Iar preturile la spatii comerciale raman aceleasi ca si in metropolele lumii. 

    De la ceasuri de renume precum Vacheron Constantin, Cartier sau Longines, afisate in vitrina magazinului Helvetansa, la masinile Smart sau la pantofii de dama Sergio Rossi si lenjeria La Perla, luxul se simte la el acasa pe Calea Victoriei. In aceste conditii celelalte slabiciuni ale bulevardului, lipsa punctelor de atractie, a cafenelelor si, oarecum, a parcarilor nu prea se mai fac simtite.  

  • TOP MONDIAL

    La sfarsitul fiecarui an firma britanica de consultanta imobiliara Cushman & Wakefield Healey & Baker publica un top al celor mai scumpe bulevarde din lume.  

    Pozitie:
    In ultimele editii Calea Victoriei s-a plasat constant in jurul locului 36. In 2004, Calea Victoriei se afla inaintea unor artere celebre, precum City Centre din Bangkok sau bulevardul Florida din Buenos Aires, capitala Argentinei. 

    Valoare:
    In 2004, chiria pe bulevardul din centrul Capitalei era, conform  studiului,  de aproximativ 800 de euro. De 10 ori mai putin decat pentru un spatiu pe bulevardul plasat pe primului loc al topului, Fifth Avenue.

    Crestere anuala:
    La nivel mondial, zona Asia-Pacific se afla pe primul loc in ceea ce priveste scumpirea chiriilor in zona marilor bulevarde, cu o crestere medie anuala de 8,1%. In Europa Centrala si de Est cresterea ajunge la 4,1%.

  • De la Madlenka la Madeleine

    Fostul secretar de stat american Madeleine Albright descrie, in volumul sau de memorii, evolutia sa de la Madlenka Korbel, o evreica nascuta in Cehoslovacia, la „doamna secretar de stat“.

    „Eu si Madeleine am obtinut succesul peste noapte…, o noapte de douazeci si cinci de ani“, spunea, candva, senatoarea Barbara Mikulski. Aceasta vorba de spirit circumscrie cu exactitate evolutia aparent spectaculoasa a Doamnei Secretar de Stat Madeleine Albright, sugerand, in acelasi timp, eforturile uriase, dar invizibile, pe care le-a facut intreaga viata ca sa ajunga in varful piramidei sociale si profesionale. Ceea ce pare un succes spontan, o lovitura de sansa aidoma unui castig la loto reprezinta, in fapt, rodul unei trudnice evolutii „step by step“, o proba de rezistenta morala si spirituala in cursa printr-o epoca dramatica si printr-un context politic convulsiv. Nascuta in Cehoslovacia, in 1937, si primind la botez numele de Marie Jana, micuta Korbel emigreaza impreuna cu familia, de teama pericolului nazist, in Anglia. Alaturi de tatal ei, diplomat de profesie, zaboveste alaturi de guvernul ceh in exil la Londra, pana la terminarea razboiului.

    Se intoarce in Cehoslovacia dupa eliberare, dar pleaca dupa un scurt ragaz la Belgrad, unde Josef, tatal ei, fusese numit ambasador. In 1948, cand comunistii preiau puterea in tara lor natala, membrii familiei Korbel se refugiaza in Statele Unite, unde, in scurt timp, tatal ei devine profesor de relatii internationale la Universitatea din Denver. De-abia aici, prenumele viitoarei politiciene se va transforma din Madlenka in Madeleine. Tanara va urma cursurile unui celebru colegiu de fete, Wellesley, pe care, mai tarziu, il va frecventa si Hillary Clinton. Obtine cetatenia americana in 1957 si se casatoreste, dupa certuri si reveniri pline de dragoste, cu Joe Albright (mostenitor al unui prosper om de afaceri din Chicago), impreuna cu care va avea trei fiice. Studiile sale stiintifice, participarea dinamica la felurite activitati asociative dar, mai cu seama, interesanta teza de licenta asupra imperiului sovietic o recomanda calduros democratilor, la ale caror campanii electorale va lua parte intre 1972 si 1976.

    Ulterior, va lucra pentru senatorul Muskie si va patrunde pentru intaia oara pe „miraculoasa“ usa a Casei Albe, la solicitarea unui consilier al lui Jimmy Carter. Cel de-al doilea panou al carierei sale (si, in acelasi timp, al doilea segment al prezentei carti de memorii) este reprezentat de momentul numirii sale, in 1992, ca ambasador al Statelor Unite la ONU, de catre presedintele Clinton. Singura femeie din „selectul“ Consiliu de Securitate ajunge, gratie acestei posturi privilegiate, sa puna in aplicare jocurile de roluri pe care le preda studentilor sai de la Georgetown, dar si sa faca dovada, pe teren, a abilitatilor sale diplomatice, a inteligentei sale calde dar si a unei energii iesite din comun. Izbanzile – Haiti (1994), reglementarea problemei bosniace, dar si evenimentele tragice care i-au insotit demersurile diplomatice – Somalia (1993), Rwanda (1994), sunt, laolalta, episoade care i-au cladit reputatia si au generat increderea de nezdruncinat a presedintelui Clinton in puterile ei. Asa a ajuns Madeleine sa fie numita in functia de secretar de stat (cea dintai femeie in istoria SUA). Cumva peste noapte, dar, intr-adevar, o noapte care a durat 25 de ani.

    Tot aici, debuteaza cel mai interesant segment al cartii, care nu este o istorie oficiala a politicii externe a administratiei Clinton, ci viziunea personala, condimentata cu o sumedenie de istorii necunoscute, cu anecdote si comentarii sentimentale, ale unei personalitati de exceptie. Dincolo de momentele oficiale (Kosovo si Orientul Mijlociu) si de perspectivele subiective asupra evenimentelor care au infierbantat scena internationala a acelor ani, stau, sfasietoare, clipele unei revelatii tarzii: originile sale evreiesti si faptul ca trei dintre bunicii ei s-au prapadit in lagarele naziste.  

    Madeleine Albright, Doamna Secretar de Stat (Memorii), Editura RAO, Bucuresti, 2004

  • Orient Express

    • ORIENT EXPRESS

    Unul dintre cei mai prolifici si mai apreciati scriitori britanici ai secolului trecut, Graham Greene a devenit universal cunoscut de-abia in 1940, o data cu publicarea romanului „The Power and The Glory“. Inainte a publicat cateva romane mai „usoare“ (printre care se numara si „The Stamboul Train“ – 1932). Incarcat de umorul negru si de cinismul ultragiant care ii vor marca intreaga opera, „Expresul…“ aduce, in plus, tehnica narativa a decupajului cinematografic si dinamismul trepidant al thrillerului modern.

    Un om de afaceri evreu, o ziarista lesbiana si tanarul ei insotitor, un doctor cautat in Serbia pentru tradare si un hot de origine austriaca se intalnesc si interactioneaza in timpul unei calatorii de la Londra la Istambul. Fiecare personaj din acest grup ciudat si heteroclit asteapta sa i se intample ceva remarcabil pe timpul drumului, un eveniment capabil sa le amelioreze viata, dar soarta se joaca nestingherita cu ei, rezervandu-le surprize, cand amuzante cand pline de tristete. 

    Graham Greene, Expresul de Stambul, Editura Polirom, Iasi, 2005 

    • PERIFERIA VIETII

    Andrè Pieyre De Man-diargues (1909-1991) a inceput sa scrie prin 1933, dar primul sau volum publicat dateaza din 1943. E vorba de „Anii sordizi“, o suita de halucinatii controlate, pe care limbajul le secondeaza fara sa le modifice cursul. Romanul pe care vi-l prezentam, „Marginea“, recompensat in 1963 cu prestigiosul premiu Goncourt, pastreaza predilectia pentru bizar si flux narativ discontinuu a autorului.

    In urma unui cumplit soc afectiv, eroul, Sigismond, se trezeste deodata „la marginea“ vietii. Aflat la Barcelona, intr-un cartier rau famat, el pare sa intalneasca o umbra de tandrete care ii tamaduieste ranile si ia, in acelasi timp, cunostinta de situatia tragica a poporului catalan. Hotarat pana in acea clipa sa se autodistruga, Sigismond se simte brusc cuprins de exaltare si de dragoste pentru cei oprimati, transformandu-si marasmul interior in speranta de razbunare si in dorinta de eliberare.

    Andrè Pieyre De Mandiargues, Marginea, Grupul Editorial Corint, Bucuresti, 2005

  • Million Dollar Baby“, dincolo de clisee

    De la un film care a castigat doua Globuri de Aur si patru premii Oscar nu te astepti sa fie construit pe un cliseu stors de nenumarate ori la Hollywood: „niciodata nu e prea tarziu“. Totusi, „O fata de milioane“ („Million Dollar Baby“) o face.

    Dar fata de alte filme care au aceeasi baza, filmul lui Clint Eastwood se foloseste de acest cliseu doar pentru a construi o poveste de dragoste, despre devotament si loialitate, ambitie, talent, curaj, bucurie si durere, in adevaratul sens al cuvintelor. Pana si regizorul a recunoscut: „ceea ce m-a atras si m-a interesat la «Million Dollar Baby» este faptul ca nu este, de fapt, o poveste despre box. Este o poveste de dragoste despre o persoana nefericita din cauza relatiei inexistente cu fiica sa si care apoi gaseste un fel de fiica-surogat intr-o tanara femeie, care isi doreste cu disperare sa se afirme in lumea boxului“.  Frankie Dunn (Clint Eastwood) si-a petrecut o buna parte din viata in ring sau, mai bine spus, langa ring antrenand o serie de boxeri incredibili. Aceasta viata l-a instrainat de propria fiica si l-a facut sa-si guverneze viata dupa un singur principiu: inainte de toate, protejeaza-te. Dar aceeasi viata i-o ofera pe Maggie Fitzgerald (Hilary Swank). Oferta pe care insa la inceput o primeste cu reticenta. 

    Maggie are 31 de ani, varsta depasita pentru cineva care vrea sa boxeze, si in plus Frankie nu antreneaza femei. Dar refuzul nu are nici o insemnatate atunci cand nu ai alternativa. Incapabila sa renunte la ambitia ei de o viata, Maggie se antreneaza pana la epuizare in sala de gimnastica, zi de zi. Pus fata in fata cu hotararea nestramutata a femeii, lui Frankie nu-i ramane decat sa o ia sub aripa sa. O decizie ce se poate confunda cu o alta scena clasica: momentul in care eroul pune un nou pariu cu el insusi iar, dupa nenumarate lupte sau piedici, sfarsitul filmului o sa scoata la iveala castigatorul. Dar in esenta decizia nu e nici un pariu. Maggie are nevoie de cineva care sa creada in ea. Si cine ar putea face asta mai bine decat un tata care si-a pierdut o fata. Faptul ca cei doi gasesc in celalalt familia pierduta si descopera ca au in comun foarte multe lucruri, incepand cu un spirit care ii trece peste toate obstacolele, peste durere sau peste trecut, nu mai are nici o relevanta. Batalia a fost deja castigata o data cu luarea deciziei.

    Transpiratia si pumnii din ring raman doar de fatada. Poate doar pentru spectacol

    R: Clint Eastwood. Cu: Clint Eastwood, Hilary Swank, Morgan Freeman. 
    Durata: 137 de minute. In Romania din 25 martie.