BusinessMagazin

Blog

  • STRATEGII: Cum sa vinzi de-un milliard de dolari, cu numai 6 clienti in portofoliu

    In istoria Interbrands Romania, 2006 va fi „anul miliardului“. Cea mai mare firma de distributie de bunuri de larg consum se asteapta sa depaseasca un miliard de dolari ca si cifra de afaceri – si asta spunand frecvent „nu“ clientilor care ii bat la poarta.

    Mai concret: „80% din ofertele de parteneriat nici nu le luam in considerare“, dupa cum spune Rand Sherif, directorul general al Interbrands. Firma primeste lunar cam doua-trei propuneri de parteneriat „serioase“ – dupa cum le caracterizeaza el – de la firme ce vor sa-si distribuie produsele prin compania pe care o conduce. Iar astfel de refuzuri sunt o practica definitorie a companiei, explica Sherif: e bine sa ai putini clienti, pentru ca numai asa te poti concentra asupra lor.

    Dupa cei 13 ani de cand si-a inceput afacerile in Romania, pe lista de companii cu care Interbrands lucreaza sunt scrise doar sase nume. Cu cat mai putini clienti ai, „cu atat mai putine greseli poti face“, spune Sherif, in opinia caruia numarul mic de greseli a fost factorul determinant in ascensiunea Interbrands, factorul care a adus compania pe locul 12 in Top 25 al celor mai mari companii private din 2004 intocmit de BUSINESS Magazin. In top mai figureaza o singura firma de distributie, compania Transilvania General Import Export, parte a grupului European Drinks, care ocupa locul al 20-lea, cu o cifra de afaceri de circa 360  mil. dolari (fara TVA).

    In 2004, cifra de afaceri a Interbrands a fost de circa 640 mil. dolari (inclusiv TVA). Cresterea vanzarilor din 2005 i-a luat oarecum pe nepregatite pana si pe managerii companiei: 880 mil. dolari in 2005, adica o crestere de 35% fata de 2004. Lucrurile nu vor sta la fel insa si in 2006, crede Sherif, care estimeaza ca ritmul de crestere va incetini, pentru ca nici factorii de crestere nu vor mai fi la fel de dinamici – fluctuatia cursului, spre exemplu. Chiar si asa, pentru atingerea cifrei de 1 miliard de dolari, vanzarile nu trebuie sa creasca decat cu 13%, fata de peste 30% in 2005 fata de 2004. Motorul cresterii sunt insa produsele pe care Interbrands le distribuie.

    Daca in urma cu 13 ani Interbrands ar fi inceput prin a distribui no-name-uri in locul marcilor Procter & Gamble, spune directorul companiei, „azi n-am mai vinde nimic“. Pentru ca, indiferent cat de buna este o companie de distributie, ea nu poate creste fara produse bune. O companie de distributie poate face o treaba extraordinara, dar daca nu are produse cunoscute, nu va avea succes, „indiferent cat de bine isi face treaba“. Or, Interbrands a avut „privilegiul“, cum il numeste Sherif, de a lucra cu lideri de nivel international pe domeniile lor (cum e cazul Procter & Gamble si British American Tobacco), care au fost combustibilul pentru dezvoltarea companiei de distributie. O companie care apartine grupului Sarkis, cu afaceri in distributie si agricultura in Romania, Bulgaria, Mongolia, Liban, Cipru, Libia.  In rest, n-ar mai fi mare lucru de spus despre felul in care Interbrands isi face treaba. Pentru ca „distributia nu e un secret – nu e vorba de cercetare spatiala“. Este, spune Sherif, un proces foarte simplu care trebuie facut simplu, profesionist, adecvat, eficient, prompt si cu costuri cat mai mici. Si una dintre cele mai mari greseli pe care le poti face e sa neglijezi, in afaceri, astfel de lucruri. 

    Pe de alta parte, spune Sherif, Interbrands a avut cateva atuuri din start. Mediul economic al anilor ‘90 a fost dificil, dar multi ani actionarii firmei au investit „si au acceptat faptul ca nu eram profitabili“. Era perioada in care alte companii de distributie „poate nu au avut suficienta viziune sau poate bani, sau curaj, sau management financiar“, crede Sherif, pentru a se descurca cu hiperinflatia acelor ani.

    Dar chiar si acum, cand Romania incepe sa se stabilizeze si legislativ, si in privinta mediului de afaceri, „e «fun» sa construiesti o afacere in Romania“, fata de tari ca Franta sau Elvetia, pe care Sherif le descrie drept „stagnante“. In plus, spune el, in Romania, oamenii – angajatii – se implica, le pasa. Ce altceva e diferit la Romania fata de alte tari? Sherif raspunde fara ezitare: femeile. „Sunt mult mai emancipate chiar decat in tari ca Franta sau Marea Britanie“. Ceea ce e bine, e de parere directorul Interbrands, nu doar in cuplu, ci si intr-o echipa de management. Faptul ca Sherif e aici arata cat de mult ii place Romania: a lucrat in diverse tari, vreme de 18 ani, la Philip Morris International, avand ceea ce el numeste „o cariera de succes“, dar a ales sa-si petreaca o vreme aici. „Pentru ca“, spune el cu un zambet larg, „sunt in pozitia fericita de a alege ce vreau sa fac“.

     

  • VANZARI MARI, PARTENERI PUTINI

    Una din caracteristicile definitorii ale Interbrands este un portofoliu restrans de clienti. Desi Interbrands are o istorie de aproape 13 ani pe piata romaneasca, numarul partenerilor (firme pentru care distribuie produse) nu este mai mare de sase, in timp ce numarul clientilor (firme unde distribuie produsele, ca magazine, restaurante, baruri si farmacii) depaseste 38.000. 

    BAT: Pentru British American Tobacco, Interbrands este singurul distribuitor pe care l-a avut in Romania. BAT a vandut de 370 mil. dolari in 2004; compania este lider pe piata tigarilor.

    PROCTER & GAMBLE: Compania americana a inregistrat, in 2004, o cifra de afaceri de peste 200 de milioane de dolari si este lider pe diverse categorii (ex: scutece, vopsea de par).

    ORKLA FOODS: Compania a avut in 2004 o cifra de afaceri de circa 20 de milioane de dolari, dar aceasta va creste ca urmare a achizitiilor din 2005 (Royal Brinkers – producator de margarina; Ardealul – producator de pate). Orkla este lider pe piata de margarina.

    NESTLE PURINA: Interbrands continua sa distribuie produsele diviziei de petcare (hrana pentru animale), desi divizia de produse alimentare a Nestlé a renuntat in 2004 la colaborarea cu Interbrands (produsele Nestlé Foods sunt acum distribuite de Interbrands doar catre farmacii). 

    GILLETTE: Interbrands era distribuitorul Gillette chiar inainte de preluarea companiei de catre Procter & Gamble, la nivel international, in cursul anului trecut. 

    KOTANYI: Compania austriaca este unul din liderii pietei romanesti de condimente si a avut in 2004 o cifra de afaceri de aproape 0,5 milioane de dolari.

  • DISTRIBUITORI VOR EXISTA INTOTDEAUNA

    Rand Sherif explica pentru BUSINESS Magazin ce inseamna comertul modern pentru distributie.

    BUSINESS MAGAZIN: Super si hypermarketurile invadeaza piata romaneasca si dezvolta propriile centre logistice. Ca urmare, rolul distribuitorilor se diminueaza. Este afacerea Interbrands afectata?

    RAND SHERIFF: Intr-un fel, da, pentru ca se schimba serviciile pe care le furnizam si rolul pe care il jucam. Cand un retailer se dezvolta, rolul unui distribuitor este diferit fata de cazul in care ar aproviziona cateva sute de chioscuri. Dar daca ne uitam la orase moderne ca Londra sau Parisul, vedem ca in afara magazinele moderne, mari, mai exista si magazine mici. Fiecare dintre acesti clienti are un specific aparte in cereri, iar rolul nostru se schimba. Pentru ca sunt unele lucruri pe care nu e nevoie sa le mai facem. Cu toate acestea, mai sunt multe lucruri de facut (pentru noi – n.r.), chiar si intr-un magazin modern. Simplul fapt ca am crescut si noi, ca afacere, dar si comertul modern, arata ca afacerile noastre sunt complementare, nu in conflict.

    Dar ati redus numarul de depozite.

    Da, cred ca la finele lui 2005 aveam 24 de depozite. In urma cu cativa ani aveam 48. Dar asta inseamna si costuri mai mici – pentru chirii in depozite, pentru stocare, pentru manipulare. O data cu dezvoltarea infrastructurii si cu circulatia mai buna a informatiei, am ajuns sa coordonam activitati pe arii tot mai mari.

    Cautam sa simplificam procesele de la an la an. De exemplu, cu cat mai putini oameni ating un produs, cu atat mai mare este sansa ca produsul respectiv sa ajunga la consumator ca atunci cand a iesit din fabrica. Ceea ce inseamna costuri mai mari. In plus, cu cat il atingi mai mult, cu atat cresc propriile costuri. Pentru ca ai oameni care fac lucruri care poate nu sunt necesare.


    Dar pe termen lung care va fi viitorul distributiei? 

     Mereu va fi nevoie de cineva care sa ia marfa de la fabrica si s-o duca la magazin. Deci distribuitori vor fi intotdeauna.

  • TURISM: Val de anunturi de vanzare pentru hotelurile de pe litoral

    Primavara lui 2006 sta sub semnul unei intoarceri in timp cu patru ani, cand statul roman cauta proprietari pentru hotelurile de pe litoral. O parte dintre „norocosii“ de atunci sunt nevoiti acum sa vanda.

    La sfarsitul sezonului 2005, Ciprian Popescu, directorul agentiei Danubius din Constanta, al carei actionar majoritar este touroperatorul german TUI, a constatat cu amaraciune ca nu a putut onora toate cererile pentru a aduce turisti straini pe litoral. Iar dezamagirea sa era cauzata de simplul fapt ca nu a avut unde sa ii cazeze. Statistic vorbind, doar 5.100 din cele 44.000 de locuri de cazare de pe litoralul romanesc corespund normelor turismului international, fiind parte a unor hoteluri noi sau modernizate. 

    Restul, de obicei clasificate la una, doua sau trei stele, sunt camere nerenovate, vechi de peste 15 ani, pe care proprietarii actuali le-au cumparat la marea privatizare din 2002. „Au fost atunci doua categorii de cumparatori: cei care aveau bani din alte afaceri si au platit cu banii jos, si altii care au dat fuga la banci, rude, prieteni sau cunostinte sa se imprumute pentru a pune mana pe o asemenea comoara, cum era vazut la vremea respectiva un hotel pe litoral“, spune Daniel Vasilescu, presedintele Federatiei Romane a Patronatelor din Turism (FPTR). 

    Dupa patru ani de la marea privatizare, multi dintre ei si-au dat seama ca un asemenea hotel devine o comoara doar daca investesti in el si ai rabdare cativa ani buni sa recuperezi investitia. Asta deoarece sezonul scurt face ca o investitie pe litoral sa se recupereze in mai mult de zece ani. 

    „Multi dintre ei se gandesc sa vanda, iar cu banii sa construiasca hoteluri la munte sau in Bucuresti, unde cererea este mult mai mare, e constanta, iar la un grad de ocupare de peste 65% tot anul investitia se intoarce in aproximativ cinci ani si investitorul intra mult mai repede pe profit“, explica Vasilescu. 

    In ceea ce priveste hotelurile care nu au fost inca privatizate, cel mai asteptat anunt de vanzare este cel al societatii Olimp Estival (care are in patrimoniu hotelurile Amfiteatru, Belvedere si Panoramic din Olimp). Actionarii Olimp Estival vor discuta la viitoarea AGA, stabilita pentru data de 2 februarie, divizarea firmei „prin desprinderea unei societati comerciale cu actionar unic Regia Autonoma a Protocolului de Stat (RAPPS)“, dupa cum anunta convocatorul publicat pe RASDAQ. De asemenea, CA va propune spre aprobare „vanzarea activelor prin licitatie, precum si cesionarea actiunilor detinute de RA-APPS catre actionarul SIF Transilvania, in baza dreptului de preemptiune“. 

    Societatea de investitii financiare detine un pachet minoritar de actiuni, de 39,62%, la Olimp Estival. Complexul din Olimp (care anul trecut a fost declasificat de la trei la doua stele, iar unul din hoteluri a fost inchis) nu a fost vandut la privatizarea din 2002, desi grupul german Thomas Cook formulase o oferta avantajoasa. Acum, renovarea hotelului la nivelul anului 2010 (cand s-ar finaliza lucrarile) ar costa aproximativ 150 de milioane de euro. 

    Anunturile de vanzare nu vin insa numai din zona celor care nu au bani pentru a-i investi, ci si din partea marilor grupuri care au cumparat mai multe hoteluri.  Cu cateva luni in urma, Mihai Fercala, presedintele SIF Transilvania, actionarul principal al THR Marea Neagra (care detine 14.400 de locuri de cazare pe litoral) declara ca se gandeste serios sa vanda aproximativ 10 hoteluri pe litoral. 

    O decizie nu a fost luata inca, deoarece, dupa cum spune vicepresedintele SIF Transilvania, Florian Firu, „daca ai doua active alaturate si vinzi unul, nu faci decat sa isi intaresti concurenta“.  Un alt grup cu o baza importanta de hoteluri pe litoral – European Drinks, al fratilor Viorel si Ioan Micula -, nu a decis nici pana acum ce va face cu cele noua hoteluri pe care le detine in Neptun-Olimp, in care nu s-a investit nimic din 2002 incoace. 

    Pe de alta parte, la vanzare sunt scoase si hoteluri noi sau renovate. Un exemplu este hotelul Palm Beach (5 stele, 50 de camere) din Mamaia, al carui proprietar s-a saturat de briza schimbatoare a litoralului, preferand sa isi „regrupeze“ afacerile in Bucuresti, unde recuperarea investitiei nu depinde de cat de bun e sezonul. 

    Pretul de vanzare: 6,5 milioane de euro, nenegociabil. La un pret mare, de 7,5 milioane de euro, a fost scos la vanzare si hotelul Siret din Mamaia, de doua stele, usor modernizat. „Acesti proprietari nu isi dau seama poate ca un eventual cumparator care vine si plateste aceasta suma trebuie sa aiba de fapt pregatite inca 7 milioane de euro pentru a aduce hotelul pe linia de plutire?“, se intreaba retoric Daniel Vasilescu. 

    La preturi mai mici sunt scoase la vanzare doua hoteluri din statiunea Cap Aurora. Hotelul California este de vanzare cu 1,8 milioane de euro, si asta deoarece proprietarii prefera sa investeasca in alta zona a tarii. In aceeasi situatie e si hotelul vecin, Opal, pe care proprietarii cer mai putin de doua milioane de euro. 

    Pentru aceste hoteluri, vanzarea va fi mai usoara, deoarece exista cerere. „Cumparatorii sunt in proportie de 90% straini si, in general, sunt investitori in cautare de «chiftele», cu camere multe (peste 100), in statiuni, langa plaja, cu teren proprietate si, eventual, cu pret pana intr-un milion de euro“, spune directorul executiv al agentiei imobiliare Coriax, din Mamaia, Valentin Gaman, care admite ca inceputul lui 2006 aduce un adevarat exod al hotelierilor de pe litoral. In opinia sa, la aceasta ora exista doua categorii de oferte de vanzare: „In principiu, sunt 2 grupuri de hoteluri prezentate la vanzare: cel vechi (eventual renovate) din perioada ceausista – cu multe camere si situate in cele mai bune zone, si grupul pensiunilor noi de dupa ‘93-’95, cu un numar mic de camere, intre 15 si 50“. Acestea din urma sunt cautate in special de clientii romani. O alta categorie e reprezentata de cei care lucreaza de cativa ani in strainatate si care acum cumpara terenuri pentru a construi vile turistice in zona.

  • OFERTA 2006

    • California, Cap Aurora, 110 camere, 3 stele – 1,8 mil. euro pentru 80% din actiuni
    • Opal, Cap Aurora, 257 camere, 2-3 stele – 1,9 milioane de euro
    • Palm Beach, Mamaia, 50 de camere, 5 stele – 6,5 mil. euro pachetul integral de actiuni
    • Siret, Mamaia, 175 de camere, 2 stele – 7,5 mil. euro pentru tot pachetul de actiuni
    • pensiune cu 36 de camere mobilate, Eforie Nord, 2003 – 690.000 de euro
    • pensiune cu 17 camere, Mamaia, pe plaja – 500.000 de euro
    • pensiune cu 24 de camere si teren de 800 mp, Costinesti – 375.000 de euro
    • pensiune cu 23 de camere si teren 1.000 mp, Eforie Sud – 850.000 de euro

     

  • Ultimul Imparat

    Poate ca e soarta regilor sa fie iubiti mai mult dupa moarte decat in anii de domnie. Chiar daca a fost socialist, François Mitterand e cel mai regal dintre presedintii Frantei, iar cea de-a zecea comemorare a mortii lui, la inceputul lunii, a scaldat Franta intr-un val de calda nostalgie fata de un om detestat de unii, tolerat de altii, iubit de cativa.

    Acum politicienii socialisti se intrec in a revendica mantia lui Mitterand – sau vor cel putin sa puna mana, prin transfer, pe ceva din stralucirea pe care el a capatat-o in timp. Toti presedintii francezi sunt masurati cu etalonul Mitterand, spre stanjeneala lui Jacques Chirac, care n-a iesit bine niciodata dintr-o asemenea de comparatie. Dar cum a devenit François Mitterand deodata un standard de aur pentru leadership-ului francez?

    „François Mitterand a fost ultimul rege al Frantei“, spune Jacques Attali, unul dintre cei mai apropiati consilieri pe care presedintele i-a avut, autor al unei biografii a acestuia, devenita intre timp best-seller. „Franta nu mai e azi o natiune cu adevarat independenta, dar nici nu e, inca, parte a unei natiuni globale europene. Suntem intr-un «no man’s land». Exista acum o nostalgie dupa monarhie si o nevoie de un presedinte mai puternic.“ In timpul domniei sale de 14 ani, Mitterand si-a ascuns cancerul de ochiul public. A incercat sa impiedice reunificarea Germaniei, a ignorat epidemia de SIDA. S-au facut, in mandatul lui, inregistrari ilegale pentru a proteja existenta secreta a fiicei sale, nascuta in afara casatoriei. Scandalurile financiare si dezvaluirile despre serviciul militar al lui Mitterand in timpul razboiului, cand s-a pus in slujba colaborationistilor guvernului de la Vichy, i-au patat si mai mult numele. 

    Miterrand a umflat numarul de functionari publici, a facut din somajul ridicat o trasatura permanenta a economiei franceze, a fixat la 60 de ani varsta de pensionare si a pus in miscare o politica a fortei de munca in care punctul culminant a fost saptamana de lucru de 35 de ore. „Anii Mitterand au fost“, potrivit unui editorial recent din ziarul Le Figaro, de centru-dreapta, „o incredibila colectie de prostii economice pentru care inca nu s-a terminat de calculat nota de plata“.

    Dar intunecata lui mostenire n-a stavilit potopul de carti, suplimente ale ziarelor si revistelor, documentare si filme de televiziune – nu mai putin de sase – si nici zecile de ore de comentarii si discursuri pe marginea vietii sale. Fiind cel mai longeviv conducator al Frantei de la Napoleon al III-lea incoace (1852-1870), Mitterand a ramas in memoria oamenilor drept un intelectual care si-a acoperit tara de glorie, un campion al stangii, ai carui primi ani la putere sunt echivalenti cu abolirea pedepsei cu moartea, intarirea guvernelor regionale si promisiunea unui nou model economic, al carui scop principal era sa protejeze francezul de rand.

    Atat de puternica e imaginea lui incat un sondaj recent facut de ziarul de centru-stanga Liberation il infatiseaza drept cel mai popular presedinte francez din ultima jumatate de secol, cu cinci procente inaintea lui Charles de Gaulle si 23 de procente inaintea actualului presedinte, Jacques Chirac.

    Mitterand insusi a prezis, cu infatuare, ca Franta se va duce la vale de indata ce el va parasi presedintia. „Sunt ultimul dintre marii presedinti“, se spune ca ar fi afirmat, adaugand ca din pricina unificarii europene si a globalizarii „nimic nu va mai fi ca inainte“. Intr-adevar, Mitterando-mania – cum e numit valul de interes pentru raposatul presedinte – este, in parte, o persistenta nostalgie pentru o epoca in care Franta inca mai era in pozitia de a-si proiecta influenta pe scena mondiala. 

    Mitterand a domnit inainte ca prabusirea Uniunii Sovietice sa priveze Franta de importanta strategica de care se bucura ca natiune nucleara de frunte, ca natiune care stabilea agenda politica a Comunitatii Europene – cum se numea in acele vremuri Uniunea Europeana. Expansiunea Uniunii Europene a pus la incercare capacitatea Frantei de a lua propriile decizii, de una singura, si a amplificat spaimele francezilor ca tara lor isi va pierde puterea nationala. Iar asta s-a vazut anul trecut in stupefianta decizie populara de respingere a Constitutiei europene.

    E o ironie cruda pentru Chirac, care s-a luptat pentru supravietuire in ultimele 16 luni din cel de-al zecelea an de mandat, ca pana si de dincolo de mormant Mitterand continua sa-l hartuiasca. Decenii la rand Chirac n-a putut iesi din umbra lui Mitterand, care l-a infrant la prezidentiale de doua ori. Ca premier al lui Mitterand intre 1986 si 1988, Chirac a fost cu mainile legate – iar asta l-a infuriat atat de tare, incat in 1993, in timpul celui de-al doilea mandat al lui Mitterand, a refuzat propunerea de a fi din nou premier.

    Ca presedinte, Chirac n-a fost niciodata nici atat de monarhic, nici atat de misterios ca Mitterand, al carui zambet enigmatic, scria Le Monde, l-a facut sa para „pe jumatate vampir, pe jumatate seducator“. Actualul presedinte e altfel – ii place sa creasca vaci si sa bea bere; isi trage energia evadand de sub protectia bodyguarzilor si plonjand in multime.  E evident, daca ne uitam la discursurile sale de Anul Nou, ca Chirac si-a pierdut viziunea. Cea mai indrazneata initiativa anuntata in discursul sau televizat a fost un apel prin care cerea companiilor sa schimbe maniera in care strang bani pentru asigurarile sociale. Entuziasmul cu care e inconjurat predecesorul lui, mort de un deceniu, nu face decat sa scoata in evidenta cat de subred e acum Chirac.

    Puterea mitului lui Mitterand se suprapune peste esecul Partidului Socialist de a produce un nou lider care sa aiba autoritatea si credibilitatea necesare pentru a putea promite o victorie la alegerile prezidentiale din 2007.

    „François Mitterand a dat impresia de forta, de om de succes“, spune Huberd Vedrine, sfatuitor apropiat al raposatului presedinte. „Seducea pe toata lumea. Franta trece azi printr-o perioada de «malaise», de depresie nervoasa, si nici Chirac, nici socialistii nu au fost capabili sa-l inlocuiasca.“

    Cu siguranta, multi dintre liderii Partidului Socialist care au marcat zece ani de la moartea lui Mitterand in orasul sau natal din vestul Frantei, Jarnac, au celebrat prea galagios reflexia unei glorii trecute. S-au vazut si diferentele dintre cele cateva factiuni create de Mitterand insusi, caruia ii facea mare placere sa se joace cu diferitele aripi din partid, impiedicandu-i astfel pe potentialii rivali sa-i dea bataie de cap. 

    Roland Dumas, fost ministru in mandatul lui Mitterand, a glumit la un moment dat ca „macar minutul de tacere“ in onoarea celui care-a fost presedintele Frantei va amuti certurile dintre socialisti. Iar azi cea mai charismatica figura a partidului e o femeie: Segolene Royal, o deputata telegenica, de 52 de ani, care conduce ca vicepresedinte partidul impreuna cu partenerul ei de viata, François Hollande, cu care are patru copii. Intr-un sondaj de luna aceasta, Segolene Royal a fost votata drept cel mai popular politician al partidului, cu un procent de 49%, fata de cele 46 de procente ale premierului lui Chirac, Dominique de Villepin.

    Royal e considerata de multi dintre colegii sai de partid drept un personaj fara sanse sa fie ales la prezidentiale – nu numai pentru ca e femeie, dar si pentru ca nu are experienta in guvernul national. 
    Dar ar mai fi si alte probleme. „Cine o sa aiba grija de copii?“, se intreaba Laurent Fabius, socialist de vaza si unul dintre protejatii lui Mitterand, care si-a anuntat propria candidatura pentru presedintie luna aceasta. Iar Jack Lang, fostul ministru socialist al culturii, comenta la un moment dat ca „alegerile prezidentiale nu sunt un concurs de frumusete“.

    Dar cea mai proeminenta vedeta din saga Mitterand nu e Royal, ci o alta femeie – fiica lui Mitterand, Mazarine Pingeot, nascuta in afara casatoriei – care si-a adunat capital de imagine aparand intr-un documentar de televiziune intitulat „Secretul“, un portret amanuntit al tatalui ei si al celei de-a doua familii pe care si-a pastrat-o departe de ochii lumii. Si s-a mai intamplat ceva luma aceasta: Mazarine Pingeot a anuntat ca intentioneaza sa-si schimbe numele in Pingeot-Mitterand. 

  • In spatele luptelor virtuale

    Adevaratele lupte se poarta in lumea calculatoarelor nu pe ecranele monitoarelor, in jocuri, ci in spatele acestora, intre actorii implicati: producatorii de componente hardware, de software sau intre distribuitori. Putini au ales si au avut taria sa se impuna ca arbitri in aceasta disputa. Finlandezii de la Futuremark au reusit. Cat sunt insa ei de corecti?

    Din ansamblul unui PC, placile video au devenit in ultimii ani o componenta de baza, fiind mai dorite de catre segmentul entuziast al posesorilor de calculatoare chiar decat ultimul tip de procesor, oricat de puternic ar fi acesta. Piata este dominata de doi mari producatori de procesoare grafice, compania americana Nvidia si cea canadiana ATI, chiar daca, in ansamblu, un rol important si o anume cota de piata il ocupa si solutiile oferite de Intel pentru sistemele ceva mai lipsite de pretentii, care ruleaza in special programe office, filme, muzica si internet. Importanta procesorului grafic in sistem este mare pentru ca acesta preia calculele si implementeaza tehnologiile ce creeaza imaginea afisata pe monitor; un procesor grafic are de regula un numar dublu de tranzistori fata de un procesor de sistem – 300 de milioane in cazul celui mai puternic chip produs de Nvidia.

    A avea in portofoliu cea mai puternica placa video a momentului nu este, pentru fiecare din cele doua companii, numai o chestiune de orgoliu: consumatorii vor fi influentati de aceasta in alegerea pe care o fac, chiar daca isi pot permite numai o placa video echipata cu un procesor grafic mai slab, adica mai ieftina. 

    „Indiscutabil, aplicatiile sofware influenteaza vanzarile de componente. Pe primul loc sunt sistemele de operare, urmate de jocuri si programele de benchmark“, spune Razvan Uluc, retail manager la Best Computers. Lansarea unui nou sistem de operare, cum este Vista, urmasul Windows XP al celor de la Microsoft, si cerintele de sistem ale programului, peste cele dintr-o configuratie medie actuala, ar putea determina, in opinia lui Razvan Uluc, cam jumatate din posesorii de PC sa isi schimbe configuratia calculatorului sau sistemul in intregime. In cazul jocurilor sau al benchmark-urilor, impactul este mai redus, 5 – 10 procente din piata; valoric, in schimb, lucrurile se schimba, pentru ca respectivii consumatori cumpara cele mai scumpe componente. „Jocul Doom a impulsionat, mai demult, decisiv, vanzarile de sisteme 386 si 486. Mai tarziu, Quake a fost determinant pentru vanzarile de placi video din gama Voodoo, iar anul trecut piata a reactionat la cerintele grafice ale jocurilor Farcry si Doom III“, spune Razvan Uluc.

    Si cum se determina puterea unui computer? Primul indiciu il ofera  comportamentul in jocuri, iar presa de specialitate chiar foloseste intens acest mod de testare. Dar aici intervin o multime de variabile: rezolutia la care ruleaza aplicatia, nivelul de detalii ales si, nu in ultimul rand, optimizarile software. Adica modul in care progamatorii jocului pot influenta, in functie de partizanatele celor din conducerile companiilor la care lucreaza, functionarea jocului pe un anumit echipament: un parteneriat al producatorului cu Nvidia, de exemplu, poate asigura un plus de performanta – un numar mai mare de cadre randate pe secunda, un nivel sporit al detaliului – posesorilor de placi video echipate cu chipseturi americane, in detrimentul echipamentelor furnizate de ATI.

    Ar trebui un benchmark, un program independent de masurare. Aici intervin finlandezii de la Futuremark, fosta MadOnion (Ceapa Nebuna), o companie cu doar 30 de angajati. Futuremark este furnizoarea seriei de benchmark-uri 3DMark, menite sa masoare performanta placilor grafice. Primul a fost lansat in 1999, iar ultimul saptamana trecuta. Programul este gratuit pentru utilizatorul comun si vandut, cu pana la 500 de dolari pentru varianta cu optiuni suplimentare de testare, companiilor producatoare de echipamente IT sau publicatiilor de specialitate. Evident ca marea masa de consumatori prefera varianta free; in plus, compania ofera doritorilor posibilitatea de a-si posta rezultatele obtinute pe site-ul companiei. Prezenta in respectivele topuri si mentinerea la varf este invidiata, dorita si… deschide portofelele. 3DMark nu este singurul produs al celor de la Futuremark, care mai au programe de testare a capabilitatilor sistemelor in ansamblul lor, precum si pentru evaluarea performantelor in mediu office. In total, mai mult de 30 de milioane de copii ale programelor de testare finlandeze au fost distribuite in lumea intreaga. 

    In plus, in baza rezultatelor furnizate de useri, compania a constituit o formidabila baza de date legata de cele 30 de milioane de computere, care poate oferi informatii relevante despre evolutia pietei PC-urilor: distributie geografica, echipamente sau software folosit. Baza de date creste saptamanal cu cate 50.000 de useri, si pentru fiecare computer finlandezii obtin informatii amanuntite, in jur de 300 de detalii separate.

    Din suita 3Dmark, varianta 2001 a fost o piesa de referinta, folosita si in prezent cu destul entuziasm. In urma cu trei ani compania a oferit 3Dmark 03, un test care incerca sa masoare forta bruta a sistemului video si care, intr-un mod subtil, avantaja placile ATI, aceasta dupa ce Nvidia a renuntat sa mai colaboreze cu Futuremark la programul de dezvoltare a testelor. Gurile rele mai vorbesc si de o suma de sapte milioane de dolari, evidentiata in bilantul ATI undeva la capitolul protocol si care pare sa fi sustinut cresterea nivelului de trai pentru 30 de finlandezi. O serie de optimizari ale driverelor Nvidia, menite sa sporeasca artificial performanta si sa asigure un punctaj mai bun, descoperite de cei de la Futuremark, au generat un razboi al comunicatelor intre cele doua companii.  ATI au pus si ei paie pe foc, desi nu sunt straini de astfel de optimizari, comunitatea fanilor din cele doua tabere a ridicat stindardele si s-au inclestat in dispute pe net, astfel incat pana la urma toata lumea a iesit sifonata din toata aceasta afacere. In final, lucrurile s-au mai calmat, dar 3Dmark 03 a fost folosit in teste de un numar redus de publicatii si site-uri de specialitate, fiindu-i pusa la indoiala credibilitatea.

    3Dmark 2005, in schimb, a primit aprecieri favorabile din partea comunitatii de gameri si a specialistilor, chiar daca a avut portia sa de controverse. Iar daca varianta din 2003 a starnit valuri, cea din acest an ar putea isca un adevarat tsunami. Pentru un ochi grabit, noul program ar putea parea o varianta cosmetizata a 3DMark 2005, pentru ca multe dintre vechile teste au fost pastrate, insa au fost imbunatatite din punct de vedere grafic, iar ansamblul solicita mult mai intens sistemul. Disputele ar putea aparea pentru ca balanta puterii se inclina de data aceasta spre Nvidia: testul foloseste intens si puncteaza suplimentar o serie de tehnologii folosite de compania americana si ignorate de ATI. Respectivele tehnologii fac imaginea mai „ochioasa“ – specialistii spun „eye candy“ – detalii suplimentare, umbre dinamice, jocuri de lumini – dar nu sunt foarte prezente in jocuri. Cel putin nu inca. In final, testul ajunge sa atribuie un numar aproximatix egal de puncte unui sistem echipat cu o placa video Nvidia din segmentul de mijloc si unuia inzestrat cu o placa ATI din clasa high-end, cu toate ca in utilizarea de zi cu zi egalitatea nu se regaseste. 

    In razboiul punctelor nimeni nu este ingeras, fiecare companie implicata incercand sa triseze intr-un fel sau altul, prin optimizari de drivere, „scurgeri“ de informatii menite sa denigreze produsele concurentei, incheierea de „aliante“ mai putin ortodoxe. 

    In plus, piata speculeaza orice greseala: Nvidia a trait, in urma cu doi ani, o lectie usturatoare, atunci cand a lansat o gama noua de placi video. Aceasta dupa o lunga asteptare, bine dozata de marketing. Nu mica a fost furia fanilor imediat dupa prezentarea oficiala a varfului de gama FX 5800, pentru ca placa nu s-a dovedit mult mai performanta, in unele teste fiind chiar intrecuta de echivalentul de la ATI. In plus, placa dispunea de un sistem de racire extrem de voluminos si de zgomotos, astfel ca, in numai 24 de ore de la lansare, pe internet aparusera tot soiul de propuneri privind viitorul lui FX 5800 – inclusiv ca uscator de par, de exemplu. Miza razboiului nu este neglijabila, daca e sa socotim numai incasarile celor de la Nvidia si ATI, de peste patru miliarde de dolari anual. La care se adauga castigurile producatorilor de componente si calculatoare, a creatorilor de jocuri sau ale vanzatorilor.

  • Farmecul discret al bisturiului

    Personajul scurtmetrajului suprarealist „L’Homme sans tête“, premiat la Festivalul de la Cannes din 2003, probeaza pe tot parcursul filmuletului multe capete, in incercarea de a-l alege pe cel mai potrivit pentru o intalnire cu o femeie frumoasa. Desigur, nu este decat o fantezie. Sau nu?

    Este putin probabil ca ne vom gasi prea curand in postura de a ne alege un cap dintr-un catalog. Poate nu un cap, dar macar o fata. O perspectiva care a fost „deschisa“ la sfarsitul anului trecut de o echipa de medici francezi, care au realizat primul transplant partial de fata din istorie, pe o pacienta care fusese mutilata de cainele ei. Dincolo de realizarea medicala exceptionala, insa, performanta a ridicat si intrebari despre viitorul chirurgiei plastice. Nu putin sunt specialistii care isi declara scepticismul cu privire la rezultatele pe termen lung ale unei astfel de operatii. „Interventia are doua taisuri. Pe de o parte, pielea umana suporta foarte greu transplantul, pacientul fiind obligat sa urmeze tratamente speciale pentru tot restul vietii. In al doilea rand, apar probleme de natura psihologica. Daca pana si persoane care la 50 de ani s-au hotarat sa isi modifice nasul au probleme de adaptare, ce putem presupune in cazul unui transplant de fata?“, spune dr. Dana Jianu, medic primar in cadrul Centrului Medical ProEstetica. 

    O posibila rezolvare pentru prima problema ar putea fi tehnologia bionica, considerata deja stiinta actualului secol, alaturi de ingineria genetica. Materialele sintetice folosite pentru diferite implanturi sunt biocompatibile, astfel incat sa nu provoace reactii in tesuturile inconjuratoare. Totusi, pe langa faptul ca este foarte scumpa, aceasta tehnologie nu ar imbunatati cu nimic problemele de ordin psihologic cu care s-ar putea confrunta pacientii. In concluzie, ideea de a ne schimba complet infatisarea fara efecte secundare puternice, cred specialistii, este inca departe de a putea fi pusa in practica. 

    Cele mai recente tehnici, precum chirurgia estetica cu ajutorul laserului, sunt privite cu mare speranta de specialistii americani. O alta inovatie care face furori este tratamentul facial cu radacini de celule regenerate, extrase din propriile tesuturi. El face parte din categoria interventiilor non-chirurgicale, filler-dermice (substante injectate sub piele pentru netezirea ridurilor, conturarea obrajilor sau buzelor), alaturi de injectiile cu botox (toxina botulinica), colagen sau restylane, insa specialistii in chirurgie estetica sunt de parere ca are rezultate mult mai bune. Practic, ei spera sa poata deveni o alternativa la celelalte filler-dermice, deoarece nu prezinta efecte secundare similare cu cele care apar dupa folosirea excesiva a botoxului, respectiv aspectul de masca de ceara al fetei sau infectiile cauzate de injectiile cu silicon.

    Prestigiul de care se bucura chirurgia estetica in Occident nu putea sa nu aduca si bizarerii. Un caz care a facut furori in SUA a fost cel al Jocelynei Wildenstein, acum in varsta de 60 de ani. Casatorita timp de aproape 30 de ani cu un colectionar de arta multimiliardar, Alec Wildenstein, s-a despartit de acesta in 1999. Divortul i-a adus o avere consistenta, de care Jocelyn s-a folosit  pentru a ajunge cat mai aproape de chipul unei feline. Dupa numeroase interventii chirurgicale, cu rezultate dubioase, a dobandit pometi foarte proeminenti, buze exagerat de groase si ochi alungiti. Noul sau aspect a fost considerat de opinia publica americana, la unison, oribil. Dincolo de astfel de exemple singulare, metodele traditionale de chirurgie estetica sunt deja intrate in cotidian in unele parti ale globului. Atat de mult, incat in SUA, unde s-au inregistrat aproape 12 milioane de interventii estetice chirurgicale sau non-chirurgicale in 2004, oferta lor este similara cu a oricarui alt produs de larg consum. Un exemplu perfect il constituie pachetul de frumusete pe care medicul Mark Erlich din New York il oferea la sfarsitul anului trecut. El cuprindea, la pretul de 100.000 de dolari, un lifting facial complet, implant mamar, liposuctie sau injectii de Botox si colagen. 

    Brazilia, „raiul specialistilor in chirurgie estetica“, este celebra pentru numarul imens de persoane care apeleaza la astfel de operatii, incepand adesea de la 12-13 ani. Tarile asiatice au ajuns faimoase pentru tratamente foarte dureroase, precum elongatia. Complexate de inaltimea mica, mii de asiatice apeleaza anual la chirurgi pentru a castiga cativa centimetri prin alungirea artificiala a oaselor picioarelor. Practic, acestea sunt taiate incomplet sub genunchi si sunt despartite, in decurs de saptamani, milimetru cu milimetru, cu ajutorul unui mecanism de metal. Spatiul gol aparut se umple cu celule osoase regenerate, muschii, nervii si vasele de sange lungindu-se si ele. Procesul indelungat si complicat este practicat si in Romania, insa doar in scopuri reparatorii. „Se poate spune ca metoda este putin barbara. Din fericire, la noi se practica doar in cazul corectarii lungimii inegale a picioarelor unor pacienti“, explica dr. Ovidiu Grecu, medic specialist chirurgie estetica in cadrul clinicii MedSport. 

    Tot in tarile asiatice, in special in China, a aparut o moda care ii ingrijoreaza chiar pe oficialii comunisti de la Beijing: barbatii recurg la implanturi cu silicon in zona pieptului pentru a parea mai puternici si chiar pentru a-i impresiona pe sefi. Shanghai este orasul care conduce detasat la implanturi cu silicon in randul barbatilor, aceasta tendinta datorandu-se faptului ca este una dintre cele mai bogate metropole din China. Potrivit unui sondaj realizat anul trecut de cotidianul „Shanghai Daily“, majoritatea pacientilor lucreaza in domeniul financiar. In ciuda faptului ca implanturile sunt mai rigide decat cele folosite de femei si pot provoca ulterior probleme de sanatate serioase, acestia recurg la operatii estetice pentru a face impresie buna in fata femeilor, a clientilor cu care intra in contact si, in unele cazuri, chiar a sefilor. Practici uzuale in strainatate, operatiile estetice au prins avant in Romania abia in ultimii ani. „In prezent exista peste 20 de clinici particulare in tara, majoritatea in Bucuresti, insa drumul pana la acest nivel a fost lung. In 1990 nu prea existau nici specialisti, oamenii nu aveau nici bani pentru a recurge la operatii estetice si existau multe prejudecati cu privire la efectele acestor operatii pe termen lung“, spune dr. Dana Jianu. 

    Centrul Medical ProEstetica ofera anual aproximativ 800 de consultatii, aproximativ trei sferturi dintre acestea fiind finalizate prin interventii. Cine apeleaza la ele? In majoritate femeile cu varste intre 35-45 de ani, dar si din ce in ce mai multi barbati. Vedete din show-biz sau afaceristi, dar si persoane normale, care dispun de venituri medii. Si asta deoarece costurile pentru cele mai cautate interventii, desi accesibile, sunt piperate pentru buzunarele de rand: intre 2.000 si 4.000 de euro pentru marirea sau modificarea formei sanilor, intre 2.000 si 4.500 pentru lifting facial si intre 1.000 si 2.000 pentru rinoplastie.  Cand vine vorba de cele mai populare interventii, opiniile specialistilor coincid. „In cursul anului trecut, cele mai frecvente au fost interventiile la nivelul sanului (micsorare de san, repozitionarea sanului, sau marirea sanilor cu implante mamare). La clinica noastra au fost efectuate peste 100“, sustine dr. Toma T. Mugea, presedintele Societatii Romane de Chirurgie Estetica, seful clinicii Medestet din Cluj. 

    Probabil cea mai spectaculoasa tehnica din punct de vedere medical este chirurgia siluetei (liftingul corporal total, liposuctia). Tratamentul, care dureaza un numar mare de zile, necesita consultatii aprofundate. Pe de alta parte, specialistii romani nu au fost scutiti nici de cereri extreme, cum ar fi schimbarea completa a infatisarii. 

    Dr. Toma T. Mugea s-a confuntat pana acum cu doua astfel de cazuri. Le-a refuzat din motive, spune el, evidente. „Primul motiv a fost acela ca o asemenea dorinta denota o problema psihica majora si necesita rezolvarea ei in cadrul unor sedinte de psihoterapie. Poate ca un alt motiv ar fi acela de ascundere a adevaratei identitati si in acest caz lucrurile sunt si mai complicate, pentru ca medicul poate deveni un martor incomod, dupa ce si-a facut treaba.“ 

    Fara a fi la fel de complexe si cu avantajul ca sunt mult mai ieftine, alte metode nechirurgicale i-au cucerit pe romani in ultimul timp. Una dintre ele este tratamentul contra ridurilor cu botox, cunoscut sub denumirea de „chirurgie in pauza de masa“. De ce? 

    „Interventia dureaza putin, efectele se vad dupa 24 de ore si costa in jur de 200-300 de euro, in functie de clinica“, explica dr. Ovidiu Grecu. Parerea este intarita de dr. Toma T. Mugea. „Interventiile mici, gen excizii tumorete, tatuaje, corectie urechi, injectare Botox, transplant de grasime, varice, au preturi cuprinse intre 200-1.000 de euro. Comparativ cu preturile practicate in strainatate, putem spune ca ne situam la un 25% fata de tarifele unor clinici de valoare.“  

    Desigur, de la botox sau rinoplastie pana la transplantul de fata e o cale extrem de lunga. Sa nu ne miram, totusi, prea tare, daca nepotii nostri vor avea de fiecare data alta fata atunci cand ne vor vizita, peste, ani, in vacantele de vara.

  • Spitalul amorului

    „Plaisir d’amour ne dure qu’un moment, chagrin d’amour dure toute la vie.“ Versurile lui Jean-Pierre Claris de Florian, devenite text pentru numeroase hit-uri care se tanguie in ritmuri care merg de la folk la rock, ar trebui uitate, macar in februarie. Adica in cea mai „mignona“ luna a anului si cea mai incarcata de efluvii amoroase.

    O buna cale de uitare si un cert moment de optimism ar putea fi constituit de lectura atenta a volumului lui Claude-Marc Aubry, „Ghidul indragostitului“ (titlul original al editiei franceze este chiar „Fericiti in dragoste). Cu atat mai mult cu cat autorul nu este un june indragostit, un Casanova tamaduit sau un romantic intarziat, ci un om de stiinta, specialist cu acte in regula intr-ale sufletului: psiholog si psihoterapeut, scriitor si animator de grupuri de dezvoltare personala. 

    Desi stie prea bine ca nu exista o reteta sigura pentru a reusi in dragoste, autorul afirma raspicat ca avem posibilitatea de a intelege ce se intampla intre doua persoane care se iubesc si ca, prin urmare, strunindu-ne sufletul si intelegand cateva principii elementare, avem toate sansele sa facem in asa fel incat „placerea dragostei sa dureze viata intreaga“, iar nu cum spunea domnia sa Claris de Florian, „doar o clipa“. Bazandu-se pe rezultatele psihologiei moderne si pe experienta terapeutica, ghidul lui Claude-Marc Aubry ar trebui sa ne furnizeze, prin sfaturile sale, firul „Ariadnei care sa ne calauzeasca prin labirintul iubirii“. Sfaturi utile, mai ales ca, de circa treizeci de ani, regulile jocului amoros au fost complet bulversate: casatoria a fost repusa in cauza, numarul divorturilor a explodat, metodele contraceptive au luat un elan fara precedent, s-a prelungit durata de viata, iar „intalnirile“ pe Internet au oferit o libertate care ar trebui mai intelept gestionata.

    „Incaperile“ sau fazele prin care trebuie sa trecem ca sa iesim izbaviti incep cu vindecarea de dependenta afectiva, simptom ocurent in copilaria fiecaruia dintre noi.   Hranita temeinic in adolescenta, dependenta in general si apoi dependenta de persoana iubita au drept cauze angoasa singuratatii, o proasta imagine de sine, teama de a fi parasiti sau, printr-un efect pervers, complexul compulsiv al salvatorului. Oricat ar parea de descumpanitor, autorul ne propune urmatoarea solutie: „pentru a incepe sa ne vindecam de dependenta si sa construim o relatie satisfacatoare, avem nevoie de mai multe relatii. Vom depinde mai putin de o singura persoana daca vom avea mai multi prieteni“.

    Al doilea capitol al cartii trateaza problema stimei de sine si a consecintelor ei asupra relatiei de dragoste si este insotita de cateva tehnici de ameliorare a imaginii de sine. Capitolul trei ne initiaza in principalele dificultati ale intalnirii amoroase si ne indica marile piedici care trebuie inlaturate. Ulterior, pentru ca suntem deja „copti“, avem acces la modalitatile de evitare a scenariilor negative, precum si la caile de renuntare la iluziile si credintele daunatoare. Cel de-al cincilea capitol  ajunge drept la tinta: printr-o comunicare eficienta, vom putea evita despartirea si vom avea o relatie intima care „sa se perpetueze in dragoste“.  

    Claude-Marc Aubry, Ghidul IndragostitUlui, Editura Trei, BucureSti, 2005


  • Orasul de otel

    Orasul englezesc Sheffield are ceva. Se prea poate sa fie ceva in apa, un soi de halucinogen usor, care-i face pe locuitorii acestui oras industrial deprimat si ploios din nordul Angliei sa dea dovada de un comportament pe care l-ai asocia mai degraba cu o metropola cosmopolita ca New Yorkul.

    Avand in vedere ca orasul depinde de industria siderurgica locala, pierderea locurilor de munca din domeniul productiei survenita in anii optzeci a dus la agravarea saraciei anumitor zone din oras, cartiere care se numara printre cele mai sarace din Europa.  Totusi, daca arunci o privire asupra istoriei muzicale a acestui loc, te trezesti brusc cu o lista de artisti care par sa se fi folosit de decorul industrial mohorat din jurul lor ca de o trambulina spre propria lor lume fantastica de stralucire exagerata si moda exclusivista. Un exemplu perfect in acest sens il constituie trupa The Human League, originara din Sheffield. Tunsorile stupide cu parul pe-o parte si imbracamintea bizara cu care se afisau Phil Oakey si restul trupei or fi aratat prosteste la Top Of The Pops, dar ceea ce e si mai surprinzator este faptul ca acestia obisnuiau sa se plimbe prin localitate in aceleasi tinute ridicole chiar si inainte sa devina celebri. 

    Se poate argumenta destul de corect ca Sheffield a creat sound-ul synth-pop al anilor optzeci, pentru ca trupe ca ABC, cu costumele lor aurii din lame, prestatii scenice afectate si efeminate, si sound futuristic, au jucat un rol enorm in formarea sound-ului ce a ajuns sa defineasca o mare parte a deceniului. Multe alte trupe din acest oras au alunecat inspre alte directii mai vesele si fantastice. Cabaret Voltaire au fost pionierii unei muzici protodance avangardiste, ce inca ii inspira pe producatorii din ziua de azi, in timp ce trupa de britpop a anilor nouazeci Pulp a continuat sa se joace cu ideea de simt deformat al stralucirii si celebritatii. 

    Mai mult, cea mai mare casa de inregistrari britanica, Warp Records, care a lansat carierele unor artisti renumiti in intreaga lume, cum ar fi Aphex Twin, a pornit la drum din acest oras, creand o muzica de dans futuristica de avangarda. E ca si cum acest decor industrial, care numai stralucitor nu e, a inspirat generatii de artisti, facandu-i sa evadeze intr-o lume paralela creata de ei insisi. Lucru clar valabil in cazul unui artist din Sheffield, aflat in spatele unuia dintre candidatii mei la „Albumul Anului 2005“, Richard Hawley.

    Hawley nu e strain de industria muzicala, el fiind anterior membru al trupei de britpop The Longpigs si petrecandu-si o scurta perioada in postura de chitarist pentru Pulp. Fiu de otelar, ce a crescut ascultandu-i pe Elvis Presley si Roy Orbison, el se potriveste perfect cu modelul baiatului din clasa muncitoare atras de luminile stralucitoare si de evadarea din realitate oferita de industria muzicala. Cel mai recent LP al sau, lansat la inceputul anului trecut, ar putea fi foarte bine descris drept „usor de ascultat“, un termen folosit de obicei in sens mai degraba peiorativ. Suna nu prea diferit de tipul de piese clasice produse de nume mari ca Scott Walker sau Burt Bacharach. Desi are doar treizeci si ceva de ani, daca-i asculti vocea, esti convins ca asculti un cantaret de blues muiat de ploaie si uns cu toate alifiile. In poze apare imbracat in costume country & western, cu o tunsoare rock and roll si perciuni care n-ar arata deloc deplasat purtate de un cantaret pop din anii cincizeci.

    Mare parte din intensitatea emotionala a creatiei sale provine din experientele turbulente datorate modului de viata rock and roll, caci, dupa cum singur a recunoscut, viata i-a alunecat, la un moment dat, intr-o harababura de bautura si droguri. Tocmai aceasta voce a experientei si spiritul melancolic fac din album unul memorabil.  In ciuda unei multitudini de influente muzicale, creatia sa pastreaza sound-ul distinct al Sheffield-ului. 

    Pana si titlul albumului, „Coles Corner“, este o referire directa la un loc din oras unde se aduna indragostitii seara, iar multe dintre cantece contin referinte locale. Aproape ca poti sa auzi huruitul otelariilor in fundal…