BusinessMagazin

Blog

  • CULISELE INTEGRARII: "Este necesara amanarea aderarii Romaniei, ca UE sa ramana si dupa aceea un spatiu al libertatii, sigurantei si dreptatii" spune Markus Ferber, PPE-ED

    Dupa desantul european de la Bucuresti, a urmat, saptamana trecuta, desantul romanesc in Europa. Scopul: obtinerea unui vot cat mai masiv al PE in favoarea semnarii Tratatului de aderare in aprilie. Care a fost insa rezultatul acestor turnee?

    Presedintele Traian Basescu a luat drumul Berlinului si al Romei, in vreme ce premierul Calin Popescu-Tariceanu a mers la Bruxelles. Ideea pe care au incercat sa o transmita cei doi: Romania a facut deja progrese, actuala putere e pornita hotarat pe calea reformelor, aveti incredere in noi!

    In periplul lor, Basescu si Tariceanu au „bifat“ nume grele ale politicii europene: Horst Kohler (presedintele Germaniei), Carlo Azeglio Ciampi (presedintele Italiei), Gerhard Schröder (cancelarul Germaniei), Silvio Berlusconi (premierul Italiei), Guido Podesa (presedintele comisiei parlamentare mixte UE-Romania din PE), Ollie Rehn (comisarul european pentru extindere), Elmar Brok (seful Comisiei de politica externa a PE), Hans Gert Poettering (presedintele grupului PPE din PE) si altii. Cu ce folos? Vom vedea. La Berlin, Basescu a acordat cel putin trei interviuri, inclusiv Handelsblatt, in care apareau pentru prima oara criticile lui Markus Ferber, liderul crestin-democratilor germani, cel mai inversunat adversar al integrarii Romaniei in 2007. 

    In general, seful statului a anuntat realizari si promisiuni in domeniile delicate. Ca, de exemplu, in curand „se va infiinta o structura care sa verifice declaratiile de avere“. A spus si o mica minciunica: ca, la inceputul lui martie, arhiva fostei politii secrete comuniste ar fi fost predata CNAS. Or, cele cateva camioane de dosare predate sunt abia o foarte mica parte din arhiva fostei Securitati.

    La randul lui, premierul Tariceanu a incercat sa le transmita europarlamentarilor „elemente necesare pentru o evaluare corecta“, incercand sa-i convinga, astfel, ca Romania isi va indeplini cu constiinciozitate toate angajamentele si ca se poate lauda, deja, cu cateva realizari importante. Printre acestea, unele aflate doar in stadiul de proiect: ridicarea imunitatii pentru fostii ministri, noua legislatie privind declaratiile de avere, asigurarea independentei justitiei (prin numirea unui ministru independent, „care este decis sa faca reforme“), blocarea conturilor marilor datornici, prezentarea fondurilor utilizate pentru publicitatea de stat in perioada 2000-2004, crearea unui grup de lucru pentru reglementarea publicitatii din bani publici, noua legislatie privind pedepsirea evaziunii fiscale, in curs de elaborare. „Suntem in grafic, iar angajamentele sunt respectate. Vom face mai putin discurs politic si mai multa actiune“, a conchis el.

    Cam astea au fost mesajele romanilor. Ce au obtinut? In principiu, vorbe de bine si promisiuni. O observatie: cu cat oficialii straini au ranguri mai inalte, cu atat declaratiile lor par mai favorabile Romaniei. Premierul italian Silvio Berlusconi l-a magulit pe Traian Basescu, despre care a spus ca este o persoana pragmatica, foarte simpatica. Iar cancelarul Germaniei, Gerhard Schröder, a declarat, la finalul intrevederii cu Traian Basescu, ca „s-au facut progrese remarcabile in cele trei puncte criticate anterior: concurenta, justitie, combaterea coruptiei“ si ca el, personal, nu vede nici un motiv pentru amanarea semnarii Tratatului de aderare, idee sustinuta si de presedintele Horst Kohler. Mesaje asemanatoare au fost transmise si de seful statului italian. 

    Si Elmar Brok, seful Comisiei de politica externa a PE, a spus ca Bulgaria si Romania vor primi un masiv vot „pentru“. Tonul lui Brok este insa, in mod clar, mai direct si mai putin protocolar: „Am avut o discutie interesanta cu Basescu. E clar ca noul guvern a facut mult, dar mai e mult de facut.“.

    Comisarul pentru extindere Olli Rehn a vorbit, la randul lui, despre „inceputul promitator“ al noului guvern care „are vointa politica de a-si transforma angajamentele in realitati.“. El s-a aratat „destul“ de increzator ca toate termenele vor fi indeplinite. „Vom analiza indeplinirea lor in aprilie, urmand sa facem un raport cuprinzator de monitorizare in noiembrie, cand va trebui sa conchidem daca e cazul sau nu sa recomandam utilizarea clauzei de salvgardare care ar duce la amanarea aderarii cu un an.“

    Cea mai tare nuca cu care a avut de a face premierul Tariceanu a fost, fara indoiala, cea crestin-democrata. Presedintele grupului popular european din PE, Hans Gert Poettering, a fost unul dintre cei mai importanti politicieni care s-au aratat sceptici in privinta actualului calendar de aderare a Romaniei la UE. Dupa intalnirea cu Tariceanu, declaratiile lui Poetteing au fost mult mai nuantate: „Premierul Tariceanu si guvernul fac multe lucruri pentru a reforma tara. Dupa 50 ani de comunism, toate aceste masuri reprezinta o mare provocare. Ii incurajam sa continue acest proces“, a declarat el, sec. Poettering a aratat insa ca „este prea devreme sa se spuna daca votul va fi sau nu pozitiv“, a adaugat el.

    Adevarul e ca popularii europeni nu si-au formulat inca o pozitie unitara si este putin probabil sa o faca. Mai ales ca liderul crestin-democratilor germani, Markus Ferber, prea putin impresionat de vizita lui Basescu, a depus un amendament la raportul Moscovici, prin care cere deschiderea negocierilor la capitolul Justitie si amanarea aderarii cu un an. „Masura este necesara pentru ca UE sa ramana, si dupa aderarea Romaniei, un spatiu al libertatii, sigurantei si dreptatii.“ E drept, amendamentul Ferber are sanse mici sa fie votat, dar exista in total 45 de amendamente la raportul Moscovici. 

    Nu e o problema, doar cativa au aceasta parere, spune presedintele Traian Basescu. „Sunt sapte sute si ceva de europarlamentari, si marea majoritate sunt intelepti“, se incurajeaza seful statului. Nu va amagiti, a tinut sa sugereze Elmar Brok, votul PE e foarte important. Mai populara si mai plauzibila ramane insa ideea amendamentului potrivit caruia PE sa aiba si formal un cuvant de spus si ca acest lucru sa fie prevazut in textul Tratatului. Ideea pare sa nu-l deranjeze nici pe comisarul european Ollie Rehn. Argumentul lui: in cazul Romaniei si al Bulgariei, vor trece 20 de luni de la semnarea Tratatului pana la aderarea propriu-zisa, fata de sase luni in cazul Finlandei si  12 luni in cazul ultimului val. „Nici pentru Bucuresti nu e nici o problema. Vrem oricum sa respectam toate angajamentele, deci speram ca nu vor exista motive pentru activarea clauzei de salvgardare“, a declarat premierul Tariceanu.  

  • Inside Microsoft

    Toata lumea ii spune „gigantul software“, dar prea putini stiu ce se afla cu adevarat dincolo de zidurile cartierului general. „Ziduri“ e un fel de-a spune, pentru ca in campusul Microsoft nu prea gasesti asa ceva. Sunt in schimb brazi, flori, iarba verde, o multime de terenuri de sport, o „casa inteligenta“ si un magazin al companiei. Plus multe altele, mai greu de observat la prima vedere.

    Atunci cand cea mai mare companie de software din lume isi construieste propriul orasel langa casa ta, poti sa fii sigur ca piata imobiliara va fluctua serios. Langa Seattle, SUA, se afla campusul Redmond, locul in care 27.000 de oameni vin zilnic sa lucreze, la sediul central, pentru gigantica corporatie americana. Peste 5.000 dintre ei au ajuns aici din afara SUA, din peste 100 de tari. Multi chinezi si indieni, dar si vreo 300 de romani. Unul dintre ei este Eduard Koller, un roman venit in America de cinci ani, la Microsoft. „Cu cat te apropii mai mult de Microsoft, cu atat preturile la case si la chirii sunt mai mari“, observa el. Asta nu pare insa sa-l deranjeze prea tare. E inginer programator la compania americana si are o casa ce pare desprinsa dintr-un catalog de lifestyle. „Microsoftistii“ – cum ii place sa spuna lui Koller – locuiesc mai toti in apropierea campusului, in case cochete, iar dimineata si seara isi inghesuie masinile (rar vezi vreuna mai veche de doi-trei ani) pe cele doua poduri care trec peste imensul lac din Redmond. 

    „Redmond e la doar cativa kilometri de Seattle, dar viata e mult mai linistita aici“, spune Koller. „Peisajele sunt foarte frumoase, iar criminalitatea tinde spre zero.“  Daca esti prea atent la peisaj – brazii predomina, pe un fundal relaxant asigurat de o iarba atat de verde incat pare ca e artificiala – nici nu observi cand masina lasa in urma zgarie-norii din Seattle si intra in Redmond. La prima vedere arata ca un orasel de vacanta, vile ici si colo, insa curand incep sa defileze pe marginea drumului „building-urile“ Microsoft. Sunt aproape 130 de cladiri ultramoderne de birouri, fiecare identificata cu o placuta pe care, sub logo-ul companiei, este trecut numarul cladirii. Aici lucreaza specialistii lui Bill Gates, impartiti pe echipe ce se reunesc pentru diferite proiecte si se dizolva la final, urmand apoi sa se regrupeze in alte formule pentru „task-urile“ viitoare. Redmondul in sine e doar un sat ceva mai mare, insa suficient de mare incat sa ai nevoie de o masina daca vrei sa ajungi usor de la o cladire la alta. Cum in America e mai evident ca oriunde ca „time is money“, lucratorii sunt incurajati sa nu mai piarda vremea cu scosul masinii personale din parcare si li se recomanda sa apeleze la unul din microbuzele care dau ture prin campus. Microbuzele circula „ceas“, la fiecare 5 minute in ambele sensuri, asa ca e greu de crezut ca vor fi vreodata vazute scene mai familiare prin alte tari, precum statii pline de oameni asteptand sau calatori prinsi cu usa din cauza inghesuielii.

    Nici masini parcate peste tot nu prea pot fi vazute in campus pentru ca dimineata, la sosire, masina personala trebuie lasata – regulamentar, cum se fac mai toate lucrurile in America – in parcare. Parcarile sunt niste blocuri gri cu trei-patru etaje, intinse pe suprafete suficient de mari incat ar putea gazdui fiecare cate un supermarket.

    Odata masina parcata, angajatul Microsoft isi ia servieta si se indreapta spre birou. Pentru a convinge usa cladirii sa se deschida e nevoie sa treaca prin fata unui cititor cardul cu datele personale de identificare. Abia dupa aceea drumul spre locul de munca e deschis. Acest scenariu nu este insa obligatoriu. Daca florile, iarba verde si mirosul de primavara sunt prea tentante, lucratorul de la Microsoft poate sa-si ia laptopul si sa lucreze oriunde, pentru ca intreg campusul este acoperit de transmisii wireless care faciliteaza conectarea la reteaua interna a companiei si la Internet.

    Teoretic, orice angajat poate sa vina la lucru cand vrea si sa plece cand vrea. In practica insa, acest lucru se intampla mai greu, „pentru ca depinzi de colegii de echipa, si daca toti vin la birou de dimineata si pleaca spre seara, nu prea te simti confortabil sa vii la pranz si sa pleci dupa doua ore“, spune Eduard Koller. „Spiritul de echipa conteaza mult, pentru ca proiectele se lucreaza in echipa“. Chiar daca nu isi permite sa-si faca zi de zi propriul program, Koller spune ca nu este foarte greu ca din cand in cand sa uneasca o zi de vineri si una de luni si sa plece in excursie intr-un weekend prelungit – destinatii precum California sau coasta de est sunt la numai cateva ore de zbor, deci ideale pentru cateva zile de relaxare. Insa pana la urmatorul week-end mai este ceva timp. Noroc ca tocmai a sosit ora pranzului, asa ca oamenii de la Microsoft se indreapta catre „cafeteria“. In campus sunt raspandite 25 de cantine, iar democratia a ajuns si in sala de mese – angajatii nu stau la coada in fata unui „ghiseu unic“, ci se duc fiecare la „standul“ cu mancare dorit si se aprovizioneaza. Daca e vorba de mancare calda, servesc bucatarii, iar vitrinele cu dulciuri, bauturi, iaurturi, fructe sunt cu autoservire. Preturile sunt subventionate de companie, asa ca un pranz consistent nu-i va scoate din buzunar „microsoftistului“ mai mult de 10 dolari.

    Apropo de preturi subventionate, Microsoft are in campus si un „company store“, un magazin cu preturi speciale pentru angajati. Nu e permis sa faci poze inauntru, insa n-ai nevoie de fotografii ca sa-ti aduci mai tarziu aminte ca software-ul se vinde acolo cu mari reduceri. Se pot cumpara CD-uri ca Windows XP Home Edition, jocuri de Xbox, enciclopedii Encarta, cu preturi de 20-30 de dolari fiecare. In afara de soft, mai poti pleca cu o jacheta, sapca, camasa sau geanta, ori tot felul de suveniruri, toate evident purtand logo-ul Microsoft.

    Spre finalul zilei de lucru, cine simte nevoia de relaxare si n-are inca suficienti bani ca sa-si permita o casa a viitorului poate vizita linistit „Casa Inteligenta Microsoft“. Este singura expozitie de acest fel a Microsoft din lume si este aranjata exact ca o casa, cu intrare, hol, living, bucatarie, camera copilului, camera de entertainment etc. Se pare ca unii chiar isi permit asa ceva in viata reala: o replica destul de exacta a „Casei Inteligente“ se gaseste dincolo de lac, iar pe usa este trecut numele lui Bill  Gates, boss-ul companiei.

    Casa Microsoft nu are insa numai rol de divertisment. „Vrem sa prezentam aici viziunea noastra despre cum va arata tehnologia peste 3-5 ani“, spune Pam Heath, manager al departamentului Consumer Prototyping & Strategy. „Este o metoda utila, pentru ca aceste inovatii le sunt prezentate clientilor si primim permanent feedback din partea lor.“ Casa demonstreaza ca are creier (fie el si artificial) inca de la intrare. Identificarea biometrica este o metoda mult mai sigura si n-o sa mai aveti nevoie in veci sa apelati la metoda „cheia sub pres“. „Securitatea este mai sigura daca vizitatorului i se cere, in loc de ceva ce are (cheie, cartela), ceva ce este“, spune Heath. Asa ca proprietarul nu trebuie decat sa-si lipeasca palma de peretele casei, iar ceea ce parea sa fie doar un spot luminos decorativ se schimba intr-un scanner cu laser care compara „harta“ mainii cu cea preinregistrata in computer. Scannerul este capabil sa interpreteze si compozitia irisului. „Ochii au de 1.000 de ori mai multe elemente distinctive decat amprenta digitala“, remarca Heath tocmai in momentul in care usile si-au recunoscut stapana si s-au dat la o parte.

    De-abia intrat in hol, cauti cu privirea intrerupatorul pentru lumina. „Credem ca peste cativa ani tehnologia va fi suficient de avansata ca sa iasa din prim-plan si sa devina o prezenta pe cat de puternica, pe atat de discreta“, spune Heath. Aprinde lumina si intreaba: „Credeti ca acesta este un simplu intrerupator?“. Daca in loc sa-l rotesti, il apesi, peretele se lumineaza si lasa sa se vada un mini display. In fapt, e un panou de control sensibil la atingere prin care pot fi controlati parametrii de mediu ai casei – lumina, incalzirea – dar si diversele echipamente electronice. Toate acestea pot fi si presetate, asa ca, daca doriti, puteti oricand sa va rugati casa sa va astepte cu o melodie a lui Bob Marley si jaluzelele trase. 

    Nu-i exclus sa simtiti nevoia sa intrati si in bucatarie pentru o gustare. Nici aici nu scapati insa de gadgeturile inteligente. Care este asemanarea intre un computer si un cuptor cu microunde? Atunci cand se afla in casa inteligenta, amandoua au o adresa de IP, adica, intr-un limbaj mai putin tehnic, sunt conectate la reteaua informatica si pot comunica intre ele. „Nu cumperi un cuptor cu microunde pentru ca stie sa intre pe Internet, ci pentru ca te ajuta sa gatesti repede. Dar daca se conecteaza si la reteaua informatica, cu atat mai bine“, spune Heath. Mai ales ca, in cazul femeilor ocupate, un astfel de aparat poate da o mana de ajutor. De pilda, alaturi de clasicul bip, atunci cand mancarea e gata, pe display-ul din bucatarie apare un semn de exclamare care te avertizeaza, in cazul in care n-ai fost pe faza, ca mancarea este gata. Tot de la panoul de control, utilizatorul poate sa ia diverse decizii – de exemplu, sa seteze un reminder pentru mai tarziu sau sa mai lase mancarea la incalzit pentru alte cateva zeci de secunde. 

    Etichetele RFID (etichete obisnuite care au insa inglobate niste emitatoare radio minuscule) si-au gasit o utilizare surprinzatoare in bucataria inteligenta de la Microsoft. E de ajuns sa puneti pe masa cateva ingrediente – de exemplu, faina sau o cutie cu oua. Un aparat de citire „interogheaza“ etichetele si afla despre ce produse este vorba, dupa care ii comanda unui computer sa afiseze direct pe masa – folosind raze luminoase – o lista de retete care pot fi preparate folosind acele ingrediente. Suprafata este sensibila la atingere, asa ca puteti „naviga“ printre retete pentru mai multe detalii, apasand cu degetul pe masa.

    Prajitorul de paine, inexplicabil, este doar un prajitor de paine si nimic mai mult. „Ne-am gandit ca n-are nici un rost sa-i implantam un cip, din moment ce isi face treaba foarte bine si-asa“, glumeste Pam Heath. Dupa o masa copioasa, probabil ca n-ar strica o pauza in „camera de entertainment“, dotata cu un display de dimensiuni ce se apropie de cele ale ecranului de cinema. Aici puteti asculta muzica special compusa pentru un asemenea cadru intesat de tehnologie. 

    Mai precis, melodiile se coordoneaza cu lumina (culoarea si unghiurile din care se proiecteaza) astfel incat atmosfera unei discoteci paleste, in comparatie. Evident ca puteti oricand inlocui muzica cu impuscaturile asurzitoare sau uruitul masinilor de curse din cele mai noi jocuri lansate pentru consola video Xbox. 

    Camera de entertainment poate fi o experienta grozava si pentru copii, si nu neaparat datorita jocurilor video. Daca parintele face in prealabil niste setari, camera poate reactiona in momentul in care copilului i se citeste o poveste. „Imparatul Verde porni la drum spre miazanoapte“, poate fi o fraza-cheie la auzul careia computerul stie ca trebuie sa coloreze intreg peretele intr-un verde aprins si sa dea drumul unei anumite melodii. Tehnologii mult prea avansate pentru a visa ca vor ajunge vreodata in casele cumparatorului mediu? „Noi credem ca nu mai tarziu de cinci ani aceste aparate vor exista pe piata si vor avea preturi accesibile clasei de mijloc“, spune Pam Heath. 

    Inapoi in campus, „Linia Verde“ este gata de plecare. Asa se numeste unul dintre traseele microbuzelor care se plimba printre cladirile Microsoft pentru a-i transporta pe angajati si pe vizitatori. O ultima privire in jur – intr-adevar, nimic nu pare la intamplare. Doar doua exemple: in parcari exista locuri speciale marcate cu placute pe care scrie „Visitor Only“ – doar pentru vizitatori (si in Romania e cam la fel, cu mentiunea ca placutele acelea nu exista, iar locurile de parcare nu sunt de obicei de ajuns nici pentru angajati). In al doilea rand, in curtea fiecarei cladiri sunt amplasate alte indicatoare, mai inalte, care semnaleaza zonele de adunare pentru cazuri de urgenta (inutil de spus ca fiecare etaj al fiecarei cladiri are indicatorul sau).

    O data cu lasarea serii, masinile „microsoftistilor“ incep sa iasa din parcari. Materia cenusie aglomerata in oraselul Redmond a mai produs si astazi valoare adaugata pentru cine stie cate industrii. Asa ca nu mai conteaza atat de mult ca asta a mai adaugat, probabil, cativa centi la pretul chiriilor din zona.

  • Un roman la Microsoft

    Dragos Dumitriu a venit in America in 1993, pe cand avea 26 de ani, in cautarea a nici el nu stie prea bine ce. In Romania facuse de toate – a fost cascador si a aparut prin cateva filme, a trecut pe la un institut de cercetare, a infiintat prima sala de culturism din Campina. A facut montaje foto si audio-video, dar si caiac de performanta, la Dinamo. 

    4,25 $/ORA „Fara experienta de viata pe care am avut-o, nu cred ca as fi avut succes aici“, spune el. „Am inceput cu salariul minim de atunci, 4 dolari si 25 de centi pe ora“. Era terapeut la o companie care ingrijea bolnavii cu handicap mental. Printre datoriile lui intrau inclusiv curatenia si supravegherea masinii care spala rufele pacientilor.

    LA TELEFON CU INDIA Astazi este „program manager“ la Microsoft, unde are in grija evolutia si asistenta tehnica pentru 120 de aplicatii aflate in productie. Toata echipa de executie se afla in India, iar Dumitriu comunica cu ei prin telefon si Internet si le face vizite de cate doua saptamani la fiecare jumatate de an.

    DESPRE INDUSTRIE „Software-ul inseamna 90% psihologie si doar 10% tehnologie. E nevoie de o adevarata arta pentru a intelege ce vrea clientul cu adevarat. La fel de important este sa pastrezi o relatie destinsa cu clientul, pentru ca in procesul de productie apar adesea momente incordate.“

    CE URMEAZA? „Acum sunt pasionat de psihologia sociala in software development si cred ca e timpul de un doctorat“, spune Dumitriu. „Canapeaua de psihanaliza in birou deja o am“, glumeste el.

  • Profesiunea: Blogger

    Tiparul ne-a transformat pe toti in cititori, radioul in ascultatori, televiziunea in telespectatori iar internetul in jurnalisti.

    In cadrul studiului Imagining the Internet, cei peste 1.300 de experti chestionati au fost in mare masura de acord ca cel mai important impact pe care internetul il va avea asupra societatii in urmatorii zece ani se va referi la domeniul diseminarii informatiei si ca acest impact va produce efecte substantiale in domeniul presei.

    Ca orice predictie, si aceasta se bazeaza pe extrapolarea unei evolutii. Inca de la inceputurile internetului, diversele forme de forumuri virtuale au deschis calea catre o noua modalitate de informare, mai intai in domeniul stiintific si tehnologic si apoi in domenii tot mai diverse. Urmatorul pas l-a reprezentat aparitia „publicatiilor electronice“ (numite, in jargonul internetului, e-zine). Este extrem de interesant procesul de profesionalizare a acestora, incepand de la revistele semi-clandestine ale hackerilor anilor ‘80, pana la e-zinele profesioniste de azi, multe dintre ele cu o audienta invidiata chiar si de presa scrisa. Printre exemplele elocvente se numara Salon (domenii diverse), Nerve (lifestyle) sau The Register (tehnologia informatiei).

    Aceasta evolutie n-a ramas fara urmari in zona presei traditionale, care s-a vazut pusa in situatia sa se adapteze si sa concureze in noul mediu. Prima reactie a fost crearea unor editii electronice care reflecta editiile tiparite. Insa abia atunci s-a vadit ca de fapt e-zina este o noua forma publicistica, cu mecanisme proprii si cu o alta dinamica. Dispare notiunea de editie pentru ca materiale noi pot fi publicate oricand (uneori stirile vin „in timp real“) iar feed-back-ul cititorilor devine parte integranta a publicatiei. S-au produs mutatii importante: unele reviste tiparite au migrat pe web (de pilda Byte) iar unele e-zine au scos editii tiparite (un exemplu este Nerve). Revista Wired are o editie lunara tiparita, dublata de un jurnal on-line extrem de dinamic. La fel procedeaza The Guardian, BBC si alte nume grele din media „traditionale“. 

    Insa un nou fenomen vine sa bulverseze acest peisaj si asa destul de zbuciumat. O forma aparent benigna de publicistica personala – blog-ul (de la „web log“, jurnal personal pe web) – a capatat o popularitate uluitoare in ultimii ani si pare ca se apropie de masa critica necesara pentru a fi luata in serios. Chestiunea nu este cantitativa – exista milioane de blog-uri – ci calitativa: poate fi considerata asa-numita „blogosfera“ (totalitatea blog-urilor) o forma de presa alternativa? 

    Tom Foremski a fost vreme de 20 de ani jurnalist. Si nu la cine stie ce gazeta obscura de provincie, ci la Financial Times, in calitate de reporter specializat pe domeniul tehnologiei si editorialist. Cu toate acestea, s-a hotarat sa renunte la postul de la FT pentru a se dedica in totalitate blog-ului sau, Silicon Walley Watcher. 

    Rezultatele nu au intarziat sa apara, astfel incat SWW a fost nominalizat de Bacon’s printre cele mai influente blog-uri (alaturi de Wonkette si Dave Barry). Mai important este insa ca a obtinut sponsori si a devenit, astfel, un blogger profesionist – poate primul. Garrett Graff are 23 de ani si scrie un blog – FishBowlDC – despre stirile care apar in media la Washington. Numele sau va ramane cu siguranta legat de data de 7 martie 2005, cand a devenit primul blogger acreditat la o conferinta de presa desfasurata la Casa Alba. 

    Evenimentul s-a dovedit cu mult mai important decat conferinta de presa, stirea despre aceasta premiera fiind prezentata de CNN si relatata pe larg de New York Times. Oficialii de la Casa Alba au fost pusi in fata unei intrebari extrem de dificile: sunt blogger-ii jurnalisti? 

    La sfarsitul anului trecut, trei blog-uri au publicat niste informatii despre cateva produse dezvoltate de firma Apple care inca nu au fost prezentate public. Apple a sustinut ca e vorba de secrete comerciale si a cerut in justitie ca blogger-ii sa dezvaluie identitatea persoanelor care au furnizat informatiile. Legile americane prevad dreptul jurnalistilor de a-si proteja sursele, asa ca intrebarea din fata instantei a fost aceeasi: sunt blogger-ii jurnalisti sau nu? Raspunsul din 4 martie a fost negativ. Insa Electronic Frontier Foundation – aparatorul celor trei bloggeri – a inaintat un recurs, blogosfera indeamna publicul sa boicoteze firma Apple iar dezbaterile pe marginea Primului Amendament sunt in plina desfasurare. Foremski este cu siguranta jurnalist. Graff a fost considerat jurnalist de Casa Alba. Pronosticul meu este ca Apple nu va afla cine a vorbit despre Asteroid si Q97.

  • Call Center, puntea spre clienti

    In ultimul timp, atat in presa scrisa cat si in cea audio-vizuala intalnim tot mai des termenul de Call Center (sau Contact Center).  Dar ce se ascunde in spatele acestei notiuni?

    O minima definitie: Call Centerul este interfata de comunicare, punctul de legatura dintre o companie si clientii sau potentialii sai clienti. Call Centerul poate fi atat intern, ca departament de sine statator sau integrat in departamentul de relatii cu clientii, cat si extern, in cadrul unei companii specializate in acest tip de servicii. In acest din urma caz este vorba de externalizarea serviciilor de call center sau altfel spus „outsourcing“. Rolul unui Call Center este de asigura in primul rand suportul informational necesar clientilor sau potentialilor clienti ai unei organizatii, suport furnizat printr-o infrastructura specifica de catre un personal specializat.  Serviciile de furnizare de informatii se pot extinde si la cercetare de piata, inregistrare de garantii, vanzari s.a.  Principalul canal de comunicare il reprezinta telefonul, la care se adauga e-mail, SMS si chat. Orice Call Center este construit pe trei componente: oameni, tehnologie si procese, eficienta acestuia fiind determinata atat de performanta fiecarei componente in parte cat si de modul in care ele lucreaza impreuna. 

    Daca discutam de componenta umana, atunci discutam de oameni specializati pe anumite domenii, cu experienta in relatii cu clientii, cunoscatori a cel putin unei limbi straine si cu abilitati de comunicare excelente. Tehnologia este o componenta vitala a unui Call Center si exista o gama variata de echipamente si aplicatii software dedicate acestei activitati. 

    In mare, este vorba de tehnologie care asigura preluarea si efectuarea apelurilor, accesarea bazelor de date, efectuarea rapoartelor pentru monitorizarea activitatii.  Fara o astfel de platforma tehnica nu putem discuta de un Call Center eficient si competitiv. Procesele reprezinta un alt element esential al unui Call Center. 

    Degeaba ai cei mai buni oameni si cea mai buna tehnologie daca activitatea nu este reglementata de un set de reguli exacte si clar definite. Este ca si cum ai avea o masina sport si un sofer profesionist fara a sti cum sa ajungi la destinatie.

  • Totul despre compania ta!

    Cautati sa va extindeti afacerea in Europa, asa ca ati inceput corespondenta cu diverse companii din afara.

    Aveti insa o problema: nu prea stiti cum sa faceti diferenta intre partenerii seriosi si cei care duc de coada diverse „tinichele“: datorii neachitate, contracte nerespectate, actionariat-fantoma. O metoda de a verifica situatia exacta a unei companii europene este site-ul www.ebr.org. European Business Register se vrea un fel de catalog al companiilor care activeaza in Europa, insa este realizat cu ajutorul institutiilor de tip Registrul Comertului, astfel ca toate datele despre companii au cele mai mari sanse de a fi reale.

    Site-ul EBR este destinat tuturor utilizatorilor de Internet care doresc sa afle informatii despre companii. Pentru a utiliza site-ul, aveti nevoie insa de un abonament, al carui tarif este confidential si poate fi aflat doar de la partenerii EBR. Cel mai apropiat se afla in Grecia, insa puteti obtine informatii suplimentare contactand editorii site-ului prin e-mail. Din catalog nu lipsesc firmele romanesti, iar sectiunea dedicata lor este realizata in colaborare cu Camera de Comert si Industrie a Romaniei si Municipiului Bucuresti (CCIRMB). Proiectul a fost lansat in 1992 si a inclus initial 13 tari. A fost extins apoi in Europa Occidentala, iar mai tarziu, au fost adaugate si tari din Europa de Est. Pana acum, s-au cheltuit peste 1,5 milioane de euro cu acest proiect, majoritatea provenind din finantari europene. 

    Utilizatorii abonati au acces si la un motor de cautare care poate identifica companii dupa nume, domeniu de activitate sau tara in care activeaza. Cautarea se realizeaza direct in baza de date a institutiilor care participa la acest proiect, fara a altera in vreun fel informatia. Abonatii EBR pot de asemenea sa caute informatii despre oficialii companiilor partenere. Iar daca tot nu va este de ajuns, aflati ca exista pentru anumite companii si un profil special, realizat de editorii site-ului. 

    Acesta cuprinde pe langa informatiile oficiale si informatii privind actionariatul, rezultatele financiare raportate, precum si alte date care pot influenta performanta companiei respective. 

    Va ganditi daca sa va inscrieti ca utilizator pe acest site? Sa mai spunem ca portalul contine in acest moment 18 milioane de companii, de la multinationale pana la companii mici si mijlocii. Aveti de unde alege? 

  • Determinare si greseala

    Se poate ca domnul Malraux sa fi gresit cand a spus, despre secolul XXI ca va fi religios sau nu va fi deloc. Secolul XXI este mult prea cinic, grabit si, mult mai important, lipsit de mituri pentru a mai putea sa se schimbe. Nu mai este timp pentru mituri, iar sistemele de valori s-au modificat. Secolului XXI ii va fi de ajuns, poate, suficienta in care se afla deja.

    Saptamana trecuta a fost una grea. Periodic trecem prin astfel de incercari; ele se cheama 11 septembrie sau 11 martie sau 26 decembrie. Sunt perioade de cumpana cand oamenii isi uita din teluri si din razvratiri si din intoleranta si se regasesc altfel, cu ochii umezi si dispusi sa se ajute sau macar sa se gandeasca la ceilalti. Aceste stari trec repede, si de aceea, poate, este nevoie sa le repetam, poate din vointe divine sau poate pur si simplu din rascoala unei particele a lantului ADN care ne-a facut oameni.  Intai au fost povestea celor trei colegi de breasla captivi in Irak. Discutabil aici este modul in care a reactionat societatea romaneasca. Pentru cea mai mare parte a romanilor, situatia celor trei a dus la o evidenta coeziune emotionala, dar s-a facut simtit si un spirit rau, de vrajba. 

    Cel mai important lucru este ca acolo sunt trei oameni cu arma la cap. Punct. Restul, camere de luat vederi sau de fotografiat, profesionalismul celor ce i-au filmat sau fotografiat, paturile din fundal, hainele rapitorilor, parerile profesionistilor – psihiatri, analisti politici sau experti in ceva, in final chiar conspiratiile deja brodate pe tema disparitiei celor trei sau criticile privind modul in care au plecat in Irak sunt fie un balast, extrem de necesar, pentru ca trebuie sa intelegem ce se intampla, dar numai un balast, fie scenarii concepute mult prea devreme. 

    Intre momentul in care scriu aceste randuri si momentul in care revista poate fi cumparata si citita trec doua zile; imi doresc ca in aceste doua zile cei rapiti sa se intoarca acasa iar scriitura mea sa ramana fara fond. Este cel mai important lucru acum, iar scenariile pot fi lasate pentru dupa intoarcerea lor. 

    Vorbeam mai sus de cinism pentru ca in acest caz, in Romania, cinismul este prezent. Cinicii nu sunt constienti de asta, cred ca acuzand sau criticand sunt doar lucizi in analizele lor, dar le iese altceva. Sa ma fac inte- les. Privirea lui Marie Jeanne Ion de sub naframa nefireasca pe care o poarta, cea a lui Sorin Miscoci si cea a lui Ovidiu Ohanesian ajung. Mai mult decat sfidare sau mesaje ascunse sau orice altceva au identificat specialistii, in privirea lor e povestea jurnalistului roman, asa cum a inteles el sa se formeze si sa isi faca meseria si despre ce compromisuri e nevoit sa faca pentru meseria sa.

    Spre deosebire de un constructor, ale carui creatii au taria betonului, spre deosebire de un compozitor, ascultat si tinut minte de melomanii din lumea intreaga, spre deosebire de un scriitor al carui nume se afla pe copertile cartilor sale, gloria unui jurnalist este unul din cele mai perisabile lucruri din lume: tine de la cinci minute pana la cel mult trei zile, dar aceste ultime cazuri sunt foarte rare. Majoritatea sunt ilustri necunoscuti, iar faptul ca un jurnalist a dat o stire buna, sau ca a realizat un reportaj bine facut sau ca a scris un text rotund este recompensat prin cele cinci secunde in care numele ii apare pe ecran sau de semnatura din ziarul pe care in zilele urmatoare il arunci intr-o parte, nefolositor. Ochii si urechile unei natii sarace, cei trei jurnalisti si-au facut meseria apeland la un compromis – ajutorul indoielnic oferit de niste afaceristi arabi. Orice e criticabil in aceste conditii, de la tarele presei din Romania – aliante aiurea, uneori amatorism, uneori graba sau insuficienta documentare, uneori partizanat – dar determinarea celor trei nu. E modul in care si-au putut face ei meseria, si au facut-o. 

    Al doilea fapt a fost moartea unui om. Plecarea dintre noi a Papei Ioan Paul al II-lea este cea in masura sa contrazica afirmatia lui Andre Malraux. Pentru ca a plecat simbolul care ar fi putut oferi secolului XXI contraponderea la pragmatism excesiv, la industrializare si desensibilizare si ar fi indepartat pericolul care ne pandeste, cel al inlocuirii spiritului uman de catre tehnologie. Sau poate ma insel si chiar desprinderea de pamant a papei ii va conferi acestuia puterea de a oferi un nou mit omenirii.

    La fel, si despre Papa Ioan Paul al II-lea se va fi spus tot ceea ce este de spus, inca din timpul agoniei sale. Dar nu poate fi ignorat faptul ca, deasupra credintelor si peste opinii si prejudecati, de peste mai bine de un sfert de veac Karol Wojtyla a fost un simbol pentru un est al Europei care incearca sa-si gaseasca locul in lume, est pe care Ioan Paul al II-lea l-a cunoscut si l-a sprijinit. Un model de politician cu trup chinuit dar cu minte limpede si clara, o personalitate cu plusuri si minusuri, un fenomen mediatic si un deschizator de drumuri.

    Un om intreg, adica.

  • Proclamatia de la Bucuresti-Onesti-Bagdad

    La noi, sunt putine lucruri certe. La noi, totul e interpretabil. La noi, totul are, la un moment dat, ceva dubios in el. La noi, totul e pus la cale, totul face parte dintr-un scenariu. La noi, indaratul a orice exista ceva dubios.

    Trei au fost scandalurile care au tinut capul de afis in Romania in ultima vreme: cazul Rafo Onesti, demisiile de la ziarul Adevarul si rapirea jurnalistilor romani. Toate au ceva in comun: legaturile periculoase si o mare doza de inexplicabil. Iar printre aceste trei evenimente, votul pro-Romania din Comisia de politica externa a Parlamentului European, cu adevarat important, a trecut aproape nebagat in seama. 

    Ce inseamna asta? Mai multe lucruri. O data, ca stirile de bine nu sunt stiri. Niciodata o stire despre un eveniment istoric, dar mai degraba birocratic, nu va putea lua fata uneia spectaculoase, de genul acelora despre care se discuta intens in tramvai si sunt uitate cateva zile mai tarziu, pentru a lasa loc altora. Sa ne intelegem, cazurile Rafo, Adevarul, Bagdad nu sunt deloc niste maruntisuri; fiecare in sine, fiecare in felul lui e foarte important. Si fiecare e tratat, in ultima instanta, cu o mare doza de superficialitate. Bunaoara, putina lume s-a gandit la situatia dramatica a celor trei jurnalisti romani rapiti in Irak si la adevaratele motive pentru care au ajuns in aceasta situatie. Cei mai multi s-au grabit sa faca pe desteptii, sa decripteze mesaje si sa explice cum trebuie procedat. Din pacate, a existat suficienta apa la moara stricata a freneziei comentatorilor de tot soiul.

    O ecuatie din care n-a lipsit aproape nici un ingredient: fosti apropiati ai lui Arafat cu legaturi politice la nivel inalt si conexiuni cu serviciile secrete, spitale de nebuni, variante fanteziste, situatii inexplicabile, dezvaluiri, zgomot. Si, ca intotdeauna, multa politica, culminand cu sugestia facuta de liderii PSD privind retragerea militarilor romani din Irak, chiar inainte de a exista vreo  astfel de revendicare a teroristilor. 

    Atat in cazul Bagdad cat si in cele mai putin spectaculoase dar suficient de incalcite, precum Rafo si Adevarul, au intervenit cateva nume. Mereu, acelasi gen de personaje (unele, chiar, comune celor trei cazuri sau altora asemenea). Acesta e un lucru cert. Iar la noi, putine lucruri sunt certe. La noi, totul e interpretabil, totul are, la un moment dat, ceva dubios in el. La noi, totul e pus la cale, totul face parte dintr-un scenariu. La noi, indaratul a orice exista ceva dubios. Exista, mereu, un papusar, exista cineva care profita, cinic. 

    Exista o radacina a raului? Exista o iesire din acest cerc vicios? In urma cu cincisprezece ani, era data publicitatii Proclamatia de la Timisoara, cu celebrul ei punct 8. Ce voiau timisorenii si, apoi, cei din Piata Universitatii? 

    In principiu, sa blocheze, pentru primele trei legislaturi, accesul la putere al fostilor activisti comunisti si al fostilor securisti. „Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si a suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca (…) Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism“, se arata in Proclamatie. 

    Cum ar fi aratat astazi Romania, dupa 15 ani, daca Punctul 8 al Proclamatiei de la Timisoara ar fi fost adoptat? Cu siguranta, cu mult mai bine. Aproape ca nu exista afacere mai de anvergura in Romania care sa nu aiba undeva, pe traseu, mai mult sau mai putin vizibil, un fost securist sau un fost nomenclaturist. Daca parcurgi biografiile celor despre care ziarele scriu zi de zi, gasesti, aproape de fiecare data, cate un socru, fost ministru al lui Ceausescu, cate o functie pe la studentii comunisti ori cate un dosar stanjenitor. 

    Daca zgaltai un pic marile averi din Romania e imposibil sa nu dai, in cel mai bun caz, de explicatii aiuritoare date in legatura cu celebrul prim milion de dolari. De conexiuni cu fosta Securitate, cu trustul Carpati s.a.m.d. 

    Un mediu propice tuturor acestora, un mediu care genereaza averi fabuloase si cariere de neimaginat. Cat de oportuna mai este astazi ideea unei Legi a lustratiei? Si cat de plauzibila? Potrivit principiului „mai bine mai tarziu decat niciodata“, ar fi o lege cum nu se poate mai oportuna. 

    Cat despre plauzibilitate, aceasta e aproape zero. Ar fi putut fi posibil atunci, cand vechile structuri inca erau intr-o oarecare stare de soc. Acum, ar trebui sa fim prea naivi incat sa credem ca ele, reinscaunate, cosmetizate, „la butoane“ ar putea accepta asa ceva.  Simpla punere in discutie a acestei idei e insa aproape la fel de importanta precum legiferarea ei. Pentru ca asta e avantajul democratiei si al libertatii: ca oamenii isi pot pune intrebari si pot ajunge la propriile raspunsuri si la propriile actiuni.

  • Cincinalul depozitelorsi spatiilor industriale

    Neglijate pana in urma cu cativa ani, spatiile industriale si de depozitare trec acum printr-o perioada fasta. In zonele cele mai cautate din Bucuresti spatiile care vor fi date in folosinta in acest an vor dubla oferta existenta in prezent.

    Cererea de spatii industriale si de depozitare pe piata din capitala este clar in crestere in ultimii ani, dar oferta nu reuseste sa se ridice la nivelul solicitat, se arata in raportul anual al Eurisko Real Estate Consulting, una dintre cele mai importante agentii imobiliare de pe piata romaneasca. Cererea mult mai mare decat oferta creeaza, spun cei de la Eurisko, un dezechilibru pe aceasta piata, care necesita dezvoltarea unor proiecte noi de mari dimensiuni. 

    Cu toate plusurile sale, anul 2004 este considerat, totusi, unul de pregatire a unor proiecte ce vor modifica semnificativ, incepand din acest an, peisajul industrial romanesc, insa fara a acoperi nivelul cererii in continua crestere si necesarul de spatii industriale al unui oras de dimensiunile Bucurestiului. „Asadar, estimam ca vor mai fi necesari inca cel putin cinci ani de dezvoltari similare pentru a se ajunge la nivelul necesar“, arata studiul Eurisko. La inceputul acestui an, spatiile industriale si de depozitare insumau, in Bucuresti, 1,1 milioane de metri patrati – atat spatii vechi, cat si spatii noi. 

    Oferta reala existenta pe piata, care atrage clientii, este reprezentata insa doar de spatiile noi de clasa A si B, iar in acest caz ne referim la un stoc de 120.000 mp. Oricum, perspectivele par favorabile, iar tendinta este clar de crestere de la an la an a investitiilor in domeniu. Astfel, anul 2004 a adus pe piata 30.000 de metri patrati de spatii industriale de clasa A, de peste trei ori mai mult comparativ cu stocul lansat in anul precedent.  O alta problema observata de cei de la Eurisko este faptul ca desi exista numeroase solicitari de spatii industriale avand suprafete cuprinse intre 8.000 si 10.000 de metri patrati, oferta existenta pe piata nu reuseste sa satisfaca cererea. Pe fondul unor cereri in crestere, marile investitii in spatii industriale si de depozitare, la dimensiunile si standardele necesare marilor grupuri internationale, se lasa inca asteptate. „Daca ele vor exista, vor fi rapid absorbite“, cred reprezentantii Eurisko. 

    Faptul ca se cer spatii tot mai mari se poate observa clar din datele statistice. Daca in anul 2003, cererea de spatii industriale se situa la o medie de 2.000 – 2.500 de metri patrati, in anul 2004, suprafetele medii tranzactionate variaza intre 3.000 si 3.500 de metri patrati, adica o crestere medie de 45% a suprafetelor.

    Ce companii sunt interesate de aceste spatii industriale? 

    La momentul actual, cerererile de spatii industriale si de depozitare vin din partea companiilor, atat romanesti, cat si internationale, cu activitati in domeniile logistic, de productie si de distributie a bunurilor de larg consum, de electrocasnice si de mobilier.  Aceasta emulatie de noi investitii pe piata mai are si o alta parte buna: atat nivelul chiriilor de spatii industriale, cat si pretul de vanzare nu vor creste in acest an. Practic, anul trecut, nivelul chiriilor de pe aceasta piata s-a situat intre 1,5 si 6,5 euro pe metru patrat pe luna, preturile variind in functie de tipul spatiului, de facilitatile existente si, mai ales, de locatie. 

    In zonele de nord si vest ale Bucurestiului, chiriile s-au situat intre 4,5 si 6,5 euro / luna, in sud – intre 2,5 si 5 euro, iar in est a fost cel mai scazut nivel al acestor chirii, adica intre 1,5 si 3,5 euro/mp/luna. La vanzare, pretul acestor spatii a variat intre 200 si 380 euro/metru patrat construit.

    Tendintele manifestate pe piata bucuresteana sunt prezente si in restul marilor orase din Romania. Specialistii evidentiaza potentialul de dezvoltare din Timisoara, Sibiu, Brasov, Ploiesti sau Pitesti, unde cererea de spatii va fi insotita de cresteri usoare ale preturilor de vanzare si ale chiriilor. 

    In concluzie, pentru anul 2005 avem de-a face cu o cerere de spatii industriale mult mai diversificata datorita atat emanciparii si schimbarii comportamentului de consum al populatiei pentru care s-au dezvoltat noi piete, cat si aparitiei interesului pentru segmentul industriei grele si dezvoltarii industriei IT (productie de componente de calculatoare). 

    Solicitarile de spatii industriale devin asadar din ce in ce mai specifice si cu un grad de dotare cat mai inalt, iar suprafetele implicate cresc.

  • Sa nu-ti faci idol din chip cioplit

    Viata politica romaneasca incepe sa semene ingrijorator de mult cu cea de peste Ocean.  Nu in sensul bun al cuvantului.

    55% dintre romani sunt impotriva prezentei trupelor noastre pe teritoriul irakian si doar 36% sunt „pentru“. 36,7% dintre adolescenti isi aleg modelele de viata dintre vedetele de televiziune si doar 1,2% dintre oamenii de cultura. Daca maine s-ar organiza alegeri, Alianta D.A. ar castiga 48% dintre voturi, dar 66% dintre romani se pronunta impotriva anticipatelor.

    Si asa mai departe. Cifre ingropand cifre, statistici stivuindu-se peste statistici si sondaje peste sondaje navalind pe prima pagina a ziarelor si dand buzna in deschiderea jurnalelor de stiri. Si undeva, intr-un colt de pagina, pierduta la rubrica Fapt Divers, stirea conform careia saptamana trecuta Senatul Romaniei a intrat intr-un soi de „somaj tehnic“. Nu mai exista proiecte de lege pentru a fi dezbatute. De trei luni, guvernul n-a mai inaintat nici o propunere legislativa.

    Pentru a intelege cum s-a ajuns aici, trebuie sa ne intoarcem hat, inapoi in istorie, pentru a vedea cum a reusit Opinia sa devina Publica. Ba inca scrisa si cu majuscule. Multi vor ramane, poate, surprinsi, afland ca lucrurile n-au stat asa de la bun inceput. Ba chiar dimpotriva. Opinia, doxa in greaca, nu era nici pe departe tinuta la mare pret, fiind considerata doar o judecata insuficient intemeiata rational, o convingere, o credinta – poate adevarata, poate nu. (In treacat fie spus, lipsa de incrancenare manifestata de-a lungul istoriei de catre ortodoxie, prin raportare la istoria catolicismului sau protestantismului, este semnalata inclusiv in nume. Orto-doxie a credinta/parerea dreapta. Or, o parere, oricat ar fi ea de dreapta, nu poate fi bantuita usor de fanaticisme.). Atitudinea fata de opinie a ramas, in linii mari, neschimbata, pana catre sfarsitul secolului al XVIII-lea cand, dupa cum remarca laureatul Pulitzer Daniel J. Boorstin, guvernul reprezentativ, protestantismul si liberalismul modern au inceput a inflori in vestul Europei. Succesul democratiei (moderne), spune el, este totodata si povestea de succes a Opiniei. Ceea ce la inceput era considerat drept parere personala, nedemna de incredere, ba chiar privita usor depreciativ, s-a dezvoltat, ajungand o adevarata institutie. Ba inca una respectabila, pentru ca Opinia, odata devenita Publica, este mai mult decat opinia individuala.

    Iar una dintre caracteristicile de baza ale Opinei Publice (in buna traditie, pardon, post-moderna) este ca se hraneste din sine insusi. Aidoma a doua oglinzi asezate fata in fata, cu cat o opinie devine mai publica, are sanse mai mari sa ajunga… Opinie Publica. Suna tautologic, dar nu e. Doar acum cateva luni, milioane de romani care votasera cu PSD-ul si-au descoperit peste noapte simpatia pentru Alianta. Si nu din interes. Pur si simplu asta vedeau in oglinda asezata in fata de catre rezultatul alegerilor. In absenta procesului electoral, rolul oglinzilor publice este jucat de catre sondajele de opinie (nu intamplator, acestea – ca si intreaga „stiinta“ a statisticii – au fost dezvoltate, la inceputul secolului XX, de catre specialistii in mass-marketing si mass-advertising, fiind abia ulterior preluate de catre sociologi. De aceea ar trebui sa ne hotaram ce suntem mai intai: consumatori sau cetateni).

    Sugerez astfel ca Opinia Publica trebuie desconsiderata total? Nicidecum. Hegel, spunea, bunaoara, ca ea trebuie in egala masura respectata si dispretuita – dispretuita pentru manifestarea ei concreta si respectata pentru esenta ei, a carei palpaire se poate intrevedea, mai mult sau mai putin limpede, in manifestarile pe care le imbraca. Pentru a-si implini menirea, Opinia Publica trebuie mai intai „cernuta“ prin filtrul Legislativului. Doar dezbaterile Parlamentului, infruntarea opiniilor in Legislativ, spune el, pot conferi realitate (obiectiveaza subiectivismul, daca preferati) o „constiinta publica“ altminteri abstracta, ce reprezinta mai mult decat suma opiniilor individuale ale celor multi. 

    Iaca de ce trecerea pe linie moarta, fie ea oricat de simbolica, a Legislativului, in Statele Unite sau la noi, nu poate decat sa ma ingrijoreze, cu atat mai mult cu cat ea nu vine niciodata singura. Aduce, „la pachet“, o sporire (la fel, macar simbolica) a rolului presedintelui/monarhului, ca o altfel de obiectivizare a subiectivitatii populare. Ambele „institutii“, presedintia si poporul, au rolul lor in viata politica a unei tari. Dar nu poti pretinde ca faci politica bazandu-te doar pe decrete prezidentiale, ordonante guvernamentale si referendumuri. In definitiv, referendumul nu e decat ce-i spune si numele: o consultare „populara“, un dat cu parerea sau o aflare in treaba la nivel national.

    Mi se va reprosa, probabil, ca idealizez rolul Legislativului tocmai acum, cand parlamentarii din comisiile de specialitate si-au dat arama pe fata, votand, in devalmasie, atat puterea cat si opozitia, pentru ciuntirea legii de declarare a averilor demnitarilor. Ca, in fata unei asemenea nerusinari, o „mana forte“ este mai mult decat bine venita. Un asemenea repros, insa, ar fi doar partial intemeiat. In acest caz n-am avut de-a face cu o lege in sensul obisnuit al cuvantului, care sa polarizeze diferit un intreg spectru de interese. Aici este vorba despre legea care-i privea direct pe toti parlamentarii. Si sa ridice primul mana cel care ar vota „impotriva“ la un referendum la care romanii ar fi chemati sa-si spuna parerea daca sunt de acord sa le creasca tuturor nivelul de trai! Sa nu ne imbatam cu apa rece! Nici macar Hegel nu-i „idealiza“ – nici pe departe! – pe parlamentari. Avea, insa, convingerea ca, mai devreme sau mai tarziu, ideea din spatele institutiei va impinge lucrurile pe calea cea buna. Cat mai devreme sau cat mai tarziu depinde si de atentia acordata, de catre fiecare dintre noi, idolilor: fie ei cu chipul cioplit din carne sau din statistici. N-am zis-o eu: drumul spre iad e pavat cu bune intentii.