Iară nouă cu atât mai puţin; au fost de-a dreptul exasperante nesfârşitele ştiri cu grătare la iarbă verde, vag întrerupte de aventurile premierului desemnat Ponta şi de galeria de figuri care mai de care, dornice să preia primăriile din Bucureşti şi din ţară. Un narcisism nătâng, căreia nu-i găsesc nicio explicaţie: noi, noi, noi, micii noştri, berea noastră, gunoaiele noastre, maşinile noastre. Şi nu înţeleg cât de amar trebuie să fie medicamentul de care avem nevoie pentru a ne trezi din asta.
Am citit săptămâna trecută o mărturie interesantă a unui fost bancher de investiţii care a lucrat pentru o bancă europeană, dar a demisionat şi şi-a găsit fericirea cântând pe stradă, la pian. Ba a scos şi un album (Google, Stephen Ridley, search, like). De ce? “E-mail-uri, Excel, PowerPoint, întâlniri, proiecte interminabile, modificări, proiecte, modificări, proiecte, print, imprimantă, curier, întâlniri, mai mult de lucru, multitasking, plictiseală, plictiseală, plictiseală, oboseală, plictiseală, evită-l pe şef vinerea, mai mult de lucru, depresie, oboseală, oboseală, oboseală, al naibii de mizerabil… Am fost uimit de cât de modeşti erau oamenii din bancă, cu toată aura care îi înconjoară. Inşi trişti, cu vieţi lipsite de senzaţional şi perspective la fel de lipsite de senzaţional. Un grup de tocilari prinşi într-o cuşcă de vise şi bani şi lăcomie, din care nu au ieşit niciodată. Trebuie să fie o viaţă mai bună decât aceasta”, scrie Stephen în Wall Street Oasis Forum.
Tabloul de astăzi se cheamă chiar “Medicamentul amar” şi este opera unui ins care a ales să trăiască, asemeni lui Ridley, din plin: se numeşte Adriaen Brouwer şi a trăit la începutul secolului al XVII-lea în Flandra. Este pictorul emoţiilor umane, al durerii, fricii şi al simţurilor. Se spunea despre el că, leneş şi desfrânat, a lucrat în cârciumi şi a fost pictorul ţăranilor care beau, fumează şi se bat. Dar nu a fost leneş, pentru că a pictat 300 de tablouri (şi a trăit numai 36 de ani), iar în privinţa tehnicii picturii, “Medicamentul amar” este mărturie – aţi văzut o imagine mai bună a surprizei, neplăcerii, trezirii din cotidianul molcom?!
Brouwer a fost un Till Eulenspiegel al epocii sale: a plecat de tânăr de acasă, pe drum a fost jefuit, lăsat în pielea goală de hoţi; îşi croieşte un costum din pânză ordinară, pe care îl pictează cu flori. Ajunge la Amsterdam şi tot mondenii epocii întorc capul după el, invidioşi, şi bat prăvăliile căutând o stofă la fel. Iar seara, la teatru, Adriaen sare pe scenă şi le demonstrează filfizonilor cum i-a prostit: îşi spală florile pictate cu apă şi râde de şotie. Ajunge la puşcărie, din considerente politice, dar nici aici nu se dezice, pentru că adună datorii uriaşe pentru mâncare şi băutură, 500 de guldeni, cam cât ar consuma zece inşi.
Se prea poate ca după anumite norme, şi Stephen Ridley şi Adriaen Brouwer să fie nişte paria care refuză să se încadreze în normele societăţii. În fond, pentru bancherul plecat să cânte pe stradă sunt mii de bancheri care trag din greu, iar pentru pictorul într-o ureche sunt mii de artişti care desenează, compun muzică sau scriu cărţi, respectând normele.
Dar se mai poate ca Ridley şi Brouwer să funcţioneze ca nişte exemple: din nonconformismul pictorului s-au alimentat atâţia alţi artişti nonconformişti, iar în urma răzvrătirii bancherului de investiţii ajung să se plimbe Lenin, Marx şi Engels prin Trafalgar Square.
Cât de amar trebuie să fie medicamentul de care avem nevoie?
