BusinessMagazin

Blog

  • IN THE SPOTLIGHT

    Ideea: Lipsa banilor duce la improvizatii obositoare

    Client: Excelent – Kandia pentru Kandia

    Agentie: McCann-Erickson

    Numar difuzari TV in perioada 1 nov. – 12 dec: 966 difuzari (1.601.040 euro – rate card), conform Alfacont Mediatrack.

     

    Fie ca se odihnesc pe o canapea, deschid o usa, desfac un cadou sau se arunca in gol de pe acoperisul unei cladiri, tinerele din acest spot sunt inconjurate de valuri de matase. In final  intelegem ca nu despre matase este vorba in spot, ci despre o senzatie: gustul ciocolatei. De unde a pornit ideea de a transmite gustul prin imagini, explica Craita Coman, senior copywriter la McCann-Erickson. „Ne-am intrebat cu ce ar putea fi asociat gustul Kandia si raspunsul unanim a fost matasea. Femeile sunt fascinate de matase, de senzatia pe care o ai atingand-o. Pur si simplu nu-ti poti dezlipi degetele de pe ea.

     

    De aici pana la «senzatia pe care ai face orice s-o pastrezi» n-a fost decat un pas. Care s-a concretizat mai tarziu in mai multe vignette cu si despre gustul catifelat al ciocolatei cu dragoste“.

  • Dar de cyberterorism ati uitat?

    Tocmai ati sosit de la serviciu si v-ati asezat comod in fotoliu. Deschideti computerul si incepeti sa priviti masinile care trec chiar in acest moment prin centrul Parisului. A, dar nu cumva este chiar ora la care se desfasoara schimbul de garda la Palatul Buckingham? Momentul nu trebuie ratat. Din cateva click-uri de mouse, soldatii de la mii de kilometri departare apar pe monitor. Paradele militare va plictisesc? Nici o problema. Urmatoarea priveliste poate fi chiar fereastra vecinului de deasupra ori drumul catre casa al sotiei.

     

    Pentru a trece printr-o asemenea experienta, nu trebuie sa fiti Big Brother si nici Dumnezeu. Tehnologia de observare universala exista deja, in laboratorul unei universitati canadiene, si permite monitorizarea in timp real a intregului glob pamantesc, prin imagini captate de sateliti. Imagini care pot fi aduse, teoretic, pe computerul oricarui utilizator conectat la Internet. „Capturile“ sunt suficient de clare pentru a distinge marca unei masini, dar nu si chipul soferului. Evident, din motive care merg de la incalcarea dreptului la intimitate si pana la existenta unor riscuri de natura militara, tehnologia de observare nu este disponibila oricui.

     

    Toate semnele arata insa ca serviciile secrete si guvernele marilor puteri nu au pierdut timpul asteptand aparitia unor tehnologii atat de avansate ca sa-si tina sub observatie adversarii. Iar de idei nu au dus lipsa, cu siguranta. Specialistii spun ca serviciile secrete folosesc din plin Internetul pentru spionaj, testand diverse tipuri de atacuri digitale pentru a descoperi punctele slabe ale retelelor informatice operate de rivali, fie ca e vorba de retele de computere guvernamentale, militare sau comerciale. Nu a mirat pe nimeni, asadar, ca una dintre ipotezele privind cauzele penei de curent care a paralizat in 2003 New York-ul a fost un atac informatic asupra infrastructurii energetice.

     

    Unul dintre cei care au denuntat in mod oficial presupusele practici guvernamentale oculte in domeniul informatic este Richard Clarke, fost angajat al Administratiei Bush. Clarke era seful serviciilor de securitate informatica de la Casa Alba atunci cand, la scurt timp dupa ce Statele Unite au invadat Irakul, a trebuit sa-si paraseasca postul, din cauza ca a criticat foarte dur pofta de razboi a americanilor.

     

    Legile lui Murphy se aplica si in administratie. Sau mai ales in administratie. Daca este posibil ca sa se intample ceva rau, atunci se va intampla, pare a spune Clarke. El afirma ca Internetul poate fi folosit de guvernele marilor puteri pentru scopuri militare si economice si ca, cel mai adesea, chiar este folosit. Astfel, activitati in mod normal ilegale intra sub obladuirea autoritatilor, iar hackerii „de stat“ nu numai ca-si pot face de cap in deplina siguranta, dar mai sunt si platiti pentru asta, afirma Clarke.

     

    „Hackerii de stat sunt mai mult o legenda, nu am auzit nimic oficial“, afirma pe de alta parte Alberto Tocaci, expert roman in securitate IT. In Statele Unite, spune el, exista totusi grupuri de fosti hackeri „care si-au facut SRL-uri“, adica firme care, in schimbul unui onorariu, testeaza retelele informatice ale clientilor pentru a gasi eventuale gauri de securitate. Dar daca acesti oameni sunt angajati de guverne pentru spionaj informatic? Raspunsul nu e greu de dat. „Teoretic, mi se pare foarte probabil ca acest lucru sa se intample“, spune Tocaci. „Insa nu e neaparat nevoie ca hackerii sa fie racolati, ei se pot si forma. Hacker inseamna spargator, ai nevoie de exercitiu si imaginatie pentru a fi un bun spargator“.

     

    Suspiciunile cu privire la actiunile guvernamentale asupra Internetului par a fi destul de greu de potolit. Au aparut deja voci din industria IT care, frizand paranoia sau nu, sustin ca programele avansate ce infecteaza computerele menite sa adune date personale, parole de cont sau coduri de la cartile de credit sunt de fapt rezultatul unor eforturi sponsorizate de unele guverne. Pana de curand nu se pusese aceasta problema, fiind acuzati in special indivizi care cautau sa se imbogateasca peste noapte ori grupuri de pirati ai Internetului care actioneaza in nume propriu. Spre exemplu, spune Clarke, tari ca Rusia, China si, bineinteles, Statele Unite si-au dezvoltat un arsenal de forte cibernetice care utilizeaza reteaua mondiala de computere pentru a obtine informatii folositoare, prin metode care adesea nu difera prea mult de cracking (atacuri informatice ilegale desfasurate prin spargerea de coduri sau parole) si care, din cand in cand, duc la aparitia asa-numitelor „incidente informatice“. Alte pareri sugereaza ca oficialii pur si simplu „colectioneaza“ datele personale ale cetatenilor, in ideea ca la un moment dat tot le vor fi de folos cumva.

     

    „In cele mai multe cazuri, atunci cand are loc un incident informatic major“ – remarca Clarke – „nimeni nu este gasit vinovat“. Iar statisticile par sa-i dea dreptate. „Sunt convins ca in cel putin o parte din aceste cazuri e vorba de actiuni ale guvernelor care-si verifica propriile sisteme si le testeaza pe cele rivalilor pentru a le gasi punctele slabe“, continua el.

     

    Prevazatori ca de obicei, japonezii au dat recent un exemplu de reactie rapida. La inceputul acestei luni, la doar o zi dupa ce Politia nipona a publicat un raport despre terorismul islamic si spionajul nord-coreean, Guvernul a decis infiintarea unei celule de combatere a terorismului informatic. Echipa de experti in informatica va fi formata pana in aprilie 2005 si va contine 30 de persoane, dar numarul acestora se va dubla in urmatorii doi ani, a precizat un responsabil al Biroului pentru Securitate Informatica de la Tokio.

     

    Oricum, declaratiile specialistilor nu au aparut intr-un moment intamplator, ci intr-o perioada in care numarul atacurilor asupra site-urilor guvernamentale si militare din toata lumea este in crestere. „Avand in vedere ca o parte tot mai mare si mai importanta din infrastructurile nationale – de la liniile de urgenta ale Politiei pana la retelele electrice – sunt conectate, din cand in cand, la Internet, riscul atacurilor cibernetice se acutizeaza“, spune Richard Clarke. „Doar pentru ca un astfel de atac nu lasa in urma cadavre, nu inseamna ca nu face pagube. Cyberterorismul are o importanta vitala pentru economiile nationale“.

     

    Un grup de hackeri rusi a tinut parca sa exemplifice teoriile lui Clarke cu privire la efectul atacurilor informatice asupra vietii economice. Recent, ei au patruns in sistemul informatic al Ministerului de Finante de la Moscova si au scos la vanzare pe Internet intreg continutul bazei de date a institutiei. In schimbul a doar 22 de euro (taxa oficiala fiind de 75 de euro), cetatenii au putut sa acceseze informatii despre venituri, adrese, afaceri, numere de telefon si alte date financiare despre firmele din regiunea Moscovei. Si asta spre disperarea oficialilor, care deocamdata au reactionat doar prin declaratii severe ce faceau referire la descoperirea cat mai urgenta a modului prin care infractorii au patruns in computerele guvernamentale.

     

    Nu numai companiile din sectorul public au insa de pierdut in cazul in care intra in colimatorul hackerilor. Unul dintre cei mai mari distribuitori de echipamente IT din Statele Unite, Ingram Micro, cu vanzari in 2003 de 22,6 miliarde de dolari, a cazut victima unei echipe coordonate de Calin Mateias, un hacker roman supranumit „Dr. Mengele“. Mateias s-a infiltrat in reteaua de comenzi online a companiei in anul 1999 si a furat „identitatile“ unor clienti respectabili in numele carora a facut, timp de patru ani, nu mai putin de 2.000 de comenzi in valoare totala de 10 milioane de dolari.

     

    In Romania, nu au fost declarate oficial atacuri importante asupra site-urilor institutiilor publice. Totusi, acum cativa ani, site-ul Ministerului de Finante a fost vizat in mod special de hackeri: a „cazut“ de cateva ori si chiar i-a fost schimbat continutul paginii initiale. „La vremea respectiva, era una dintre putinele institutii guvernamentale care avea site“, povesteste Adrian Popescu, director general al Directiei Generale de Tehnologia Informatiei din cadrul Ministerului Finantelor Publice. „Institutia nu este iubita nici acum foarte mult. Inregistram atacuri regulate asupra site-ului, insa pot spune din experienta ca majoritatea provin de la copii care vor sa se afirme. Nu avem informatii cu privire la atacuri care sa fi fost initiate de organizatii“. Oricum, siguranta site-ului a crescut semnificativ in ultimii ani, spune Popescu. Insa parerile raman impartite in privinta posibilitatii ca organizatiile publice sa devina victime ale actiunilor de spionaj sau ale altor tipuri de atacuri informatice.

     

    „Eventualele atacuri impotriva site-urilor autoritatilor sau organismelor de orice fel aflate sub umbrela statului sunt actiuni independente, initiate de persoane sau grupuri care nu au apartenente politice ori guvernamentale si nu sunt reprezentanti ai altor state“, este de parere Bogdan Olteanu, director IT la compania GeCAD Net. Olteanu spune ca si la nivel international, practicile de spionaj, precum si alte actiuni cu caracter secret „se desfasoara prin metode clasice“.

     

    Bogdan Putinica, director executiv la compania de software IP Devel, are o parere mai apropiata de cea a expertului militar Richard Clarke. „Spionajul incearca pe orice cale sa obtina informatii – cum sa nu utilizeze Internetul, care este atat de facil de «spionat»?“. El spune ca nu are cunostinta de atacuri de acest gen indreptate catre organizatii din Romania. „S-ar putea sa se fi produs, insa cum sa dai publicitatii asa ceva? Daca intr-adevar astfel de evenimente au loc, ele se petrec la un nivel la care nu se fac publice decat prin forta imprejurarilor“.

     

    In aceste conditii, este cert ca pericolul exista, spune Putinica. „Metodele de interceptie sunt atat de sofisticate si discrete, incat producerea unor astfel de gauri de securitate este practic insesizabila“.

    Cliseu sau nu, informatia inseamna putere. Iar descoperirile tehnologice tot mai dese fac din ce in ce mai dificila protejarea datelor confidentiale. In curand, n-ar fi exclus ca un ofiter plictisit din serviciile secrete sa se joace putin cu satelitul si sa vada pe monitor ce revista cititi in acest moment.

  • Hackeri fara frontiere

    VIRUSUL „911“: In februarie 2004, americanul David Jeansonne a raspandit un virus de computer care forma, in loc de numarul de telefon local de acces la Internet, numarul de urgenta 911. A fost acuzat de punerea in pericol a sigurantei publice si risca 10 ani de inchisoare.

     

    HACKER LA IASI: In septembrie 2003, ieseanul Dan Dumitru Ciobanu a fost arestat pentru crearea si raspandirea unei variante a virusului Blaster. Conform presedintelui Judecatoriei Iasi, Georgeta Gafta, urmatoarea infatisare in acest caz este programata pentru 11 ianuarie 2005. Ciobanu poate fi condamnat la 3-15 ani de inchisoare.

     

    CAZUL MATEIAS: Romanul Calin Mateias a fost retinut in cursul anului trecut, impreuna cu cinci cetateni americani pe care ii recrutase pe Internet pentru a-l ajuta sa comande componente IT de la un magazin american. Comenzile erau ridicate de Mateias, dar platile se efectuau din conturile unor clienti ale caror date erau obtinute fraudulos de catre hacker. Informatiile despre cursul cercetarilor in acest caz sunt contradictorii. Mateias risca o pedeapsa de pana la 15 ani de inchisoare.

     

    ATAC LA NEW YORK TIMES: In februarie 2002, americanul Adrian Lamo a patruns in serverele ziarului The New York Times si a furat datele personale ale cititorilor inregistrati. Si-a recunoscut vina si a fost condamnat la 2 ani de inchisoare cu suspendare, cu arest la domiciliu in primele 6 luni.

  • Eu, robotul

    E drept, Asimo – noul model de robot umanoid produs de Honda Motor Co. si prezentat publicului pe 15 decembrie, in Japonia – nu poate sa faca yoga si nici nu poate bate un campion la atletism. Insa e, cu siguranta, un succes tehnologic si o speranta pentru cercetatori

     

    Numele sau inseamna mai multe lucruri: este prescurtarea de la Advanced Step in Innovative Mobility, aminteste de numele celebrului prozator de science-fiction Isaac Asimov, dar inseamna si „picior“ in limba japoneza. Asimo a incantat audienta prezenta la sediul Honda, „alergand“ cu 3 km/ora, facand reverente si strangand mana invitatilor. Momentul culminant al serii a fost atunci cand Asimo, care defila pe scena, s-a oprit, si-a adunat mainile pe langa corp, a ridicat genunchii si a executat un salt acompaniat, la aterizare, de zgomutul muschilor sai hidraulici.

     

    Pentru a detecta obstacolele si a-si schimba directia de mers inainte de a ajunge la destinatie, robotul nou-creat se foloseste de informatiile obtinute cu ajutorul unor senzori vizuali inclusi in interiorul capului si al unui senzor localizat in zona soldului. De asemenea, Asimo poate citi miscarile facute de om prin intermediul acelorasi senzori aflati in cap si la incheietura mainii si poate primi sau oferi un obiect, in functie de miscarile pe care le sesizeaza in fata sa. Daca vreti sa-l luati de mana, puteti face o plimbare impreuna, prin simpla apasare a unui buton aflat in palma, care ii permite sa se miste inainte si inapoi. La final, cand va veti lua la revedere, robotul va va starni zambetul: multumita unui alt senzor, aflat in mana dreapta, Asimo isi poate extinde bratul pentru a strange mana interlocutorului.

     

    Creatorii spun ca noul Asimo este primul robot umanoid din lume care alearga folosind acelasi mecanism ca si omul, fiind capabil sa tina ambele picioare in aer, in acelasi timp. Ei mai vorbesc de deosebirea semnificativa intre robotul vechi (care avea infatisarea unui copil in costum de astronaut) si cel nou, acesta din urma putandu-se misca singur prin casa, fara ajutorul unei telecomenzi manuite de om, si putand interactiona firesc cu oamenii. Perfectionarea miscarilor in cazul alergarii a fost o provocare tehnologica, deoarece inainte, din cauza miscarilor bruste ale membrelor, androidul avea tendinta de a-si pierde echilibrul. Pentru a contracara aceste forte, inginerii au atasat balamale (articulatii) mai performante soldurilor robotului. Asimo are noi articulatii si la incheietura mainii, pentru o mai mare siguranta atunci cand prinde obiecte mici. O alta balama, mai performanta, este aplicata in gat si permite robotului sa incline capul intr-o parte, ca pentru a mima curiozitatea.

     

    Androizi asemanatori cu cel creat de Honda sunt o aparitie tot mai obisnuita in Japonia. Toyota, de exemplu, a realizat in luna martie a acestui an un astfel de robot, care, spre deosebire de Asimo, nu strange mana interlocutorului, dar ii insoteste pe clienti si se inclina in fata lor ca niste adevarati japonezi. Robotul celor de la Toyota e si mare muzician: el manuieste cu precizie trompeta. Nici Sony nu s-a lasat mai prejos si a creat un robot pe nume Qrio, primul umanoid care a putut alerga, insa Asimo, care alearga cu 3 km/ora, este de patru ori mai „iute“ decat Qrio, se misca mai natural si e capabil de gesturi care aduc cu cele ale oamenilor.

     

    Dar la ce foloseste un astfel de umanoid, pana la urma, in afara amuzamentului publicului si a mandriei savantilor? Cei care l-au produs au previzionat ca pana in 2010 este foarte probabil sa vedem roboti dand o mana de ajutor oamenilor. Robotii le-ar putea fi de folos celor mai varstnici la treburile casnice, dar ar putea face si activitati de birotica, precum ridicarea si distribuirea documentelor si a corespondentei. Honda si-a declarat intentia ca pana la sfarsitul acestei decade sa-i ofere lui Asimo postul de comis- voiajor in cadrul companiei. De asemenea, in domeniile care presupun activitati periculoase, cum ar fi centralele nucleare, sau in industria de automobile sau de electronice, prezenta umana ar putea fi inlocuita cu una doar umanoida. Insa va mai trece o buna perioada de timp pana cand robotii umanoizi vor fi vanduti in show-room-uri alaturi de masini obisnuite. Pana una-alta, indeletnicirea favorita a lui Asimo este sa faca pe oaspetele in cadrul receptiilor si sa insoteasca publicul prin muzee si expozitii. Honda a inceput deja exploatarea vechiului model Asimo, care poate fi inchiriat la pretul de 2 mil. yeni (19.100$) pe zi, pentru a face pe ghidul prin muzee, pentru vizitatori.

     

    Honda nu a vrut sa dezvaluie cat a investit in munca de cercetare si in constructia robotilor, dar a specificat ca isi poate permite cu usurinta sa finanteze o noua runda de cercetari si ca intentioneaza sa ofere bonusuri si prime semnificative, pentru a-i rasplati si a-i motiva pe tinerii ingineri care au lucrat sustinut la realizarea proiectului. „Aici e vorba mai mult sau mai putin despre construirea unui brand“, e de parere Takaki Nakanishi, un analist auto in cadrul UBS Securities Japan. In orice caz, e de asteptat ca robotii sa indeplineasca functii importante in cadrul societatii. Comisia Economica a Natiunilor Unite pentru Europa previzioneaza ca piata mondiala a robotilor industriali va urca de la 81.000 de unitati in 2003 la 106.000 pana in 2007.

     

    Intre timp, Asimo nu se plictiseste. El si-a facut deja aparitia in noiembrie, pe scena internationala a robotilor, in cadrul unui Hall of Fame destinat acestora si continua sa impresioneze publicul prin abilitatile lui speciale care ii permit sa se incline, sa urce si sa coboare scarile, sa recunoasca fetele si sa raspunda cand este strigat. In luna august a anului 2003, Asimo I a luat parte la un dineu oficial in Republica Ceha, unde l-a insotit pe primul-ministru al Japoniei, Junichiro Koizumi, facand fata onorabil etichetei diplomatice.

  • Carte de identitate

    VITEZA DE ALERGARE: 3 km/ora (timpul in care sta in aer: 0,05 sec.)

    VITEZA DE MERS: 2,5 km/ora (modelul anterior: 1,6 km/ora)

    INALTIME: 130 cm (modelul anterior: 120 cm)

    GREUTATE: 54 kg (modelul anterior: 52 kg)

    TIMP DE FUNCTIONARE: 1 ora (modelul anterior: 30 min.)

  • Atuurile lui Asimo

    Ce aduce nou din punct de vedere tehnologic noul model:

     

    CONTROLUL POZITIEI: Robotul Asimo poate sa alerge cu miscari foarte asemanatoare celor umane

     

    MISCAREA CONTINUA AUTONOMA: Permite deplasarea „de voie“ pana la destinatia finala

     

    INTERACTIUNE: Noul robot foloseste tehnologii care au la baza senzori vizuali si de forta care permit o interactiune naturala cu oamenii

  • Mos Craciun de bani gata

    Ce cadouri de Craciun ati cumpara celor apropiati daca ati avea la dispozitie 100.000 de euro? Imaginea lor a fost asociata in general cu personajele negative. Toate povestile, cartile sau filmele care au ca subiect Craciunul se intrec in a-i portretiza drept zgarciti, adversari ai spiritului festiv, preocupati doar de contracte profitabile, pana intr-acolo incat isi rapesc angajatii din sanul familiei, chemandu-i la serviciu chiar in toiul sarbatorilor. Pe scurt, oamenii de afaceri nu prea se bucura de popularitate sau de o aura pozitiva in ceea ce priveste atitudinea lor fata de sarbatori.

     

    Si totusi lucrurile nu stau chiar asa. Avem si dovada: modul in care percep Craciunul patru lideri din spatele unor afaceri de succes in Romania. Chiar daca nu s-au clatinat niciodata in fata unui adversar in domeniu, pana si ei tremura de emotii in asteptarea cadourilor de la Mos Craciun. De asemenea, intrebati „ce cadouri (si-)ar face de Craciun daca ar primi 100.000 de euro?“, in mod surprinzator, nici unul nu a mentionat ca ar achizitiona vreun sistem de monitorizare non-stop a angajatilor sau alte asemenea „daruri de Craciun“.  Pe de alta parte, au oferit inca o dovada ca spiritul practic se transmite si in dorintele lor. Nu se asteapta ca Mosul sa le aduca vreo masina de epoca sau o proprietate pe Coasta de Azur, familia si casa fiind prioritatile. Si, spre deosebire de afaceristii stransi la punga din romane, toti se gandesc si la actiuni caritabile.

     

    „Grea intrebare!“

    Paul Nuber, General Manager Nestlé Romania

    „Ce as face cu 100.000 de euro? Grea intrebare!“, spune Paul Nuber, seful  Nestlé  Romania. Totusi raspunsul vine repede. „Primul lucru ar fi achitarea ratelor la apartamentul meu din Elvetia“. Lucru de inteles, caci pana la urma si adevaratul Mos Craciun trebuie sa aiba o adresa exacta a domnului Nuber, unde sa-si goleasca sacul. Pe urma, cum sarbatorile sunt un bun prilej de destindere, Nuber ar mai cheltui ceva bani pentru a crea o atmosfera in concordanta cu acest aspect al Craciunului. „Cateva piese de mobilier modern, dar care sa nu se demodeze peste noapte, si o aparatura electronica pe masura – un televizor gigant si un sistem audio de ultima generatie“. Astfel, cu casa pusa la punct, cu restul banilor si-ar face bagajele si s-ar muta la hotel. Dar nu definitiv. Doar pentru o excursie exotica, impreuna cu copiii, in Tanzania, Africa de Sud sau Kenya, unde pentru doua saptamani ar incerca sa nu bage in seama lipsa zapezii, bucurandu-se de un extravagant safari si cateva zile petrecute pe plajele africane, la umbra unui om de zapada neconventional, construit din nisipul de la malul marii. Si cum cei 100.000 de euro nu se termina asa usor, Nuber ar mai opta pentru o calatorie cu avionul, spre Barcelona, Viena sau Paris, pentru a se bucura si de un week-end romantic. Bineinteles ca nu s-ar intoarce cu desaga goala, ci plina de cadouri, dintre care n-ar lipsi sculpturi sau tablouri, pentru el si prietenii sai. 

     

    Schi si multe cumparaturi

    Shachar Shaine, Presedinte Tuborg Romania

    Nici Shachar Shaine, presedintele Tuborg Romania, nu joaca rolul unui Mos Craciun extravagant. Cadourile pe care le-ar face cu cei 100.000 de euro nu difera de cele pe care si le doresc majoritatea dintre noi. Pentru inceput, cu 10.000 de euro ar fugi intr-o vacanta. Dar nu oriunde, ci la schi, impreuna cu familia in Alpi. De ce schi si de ce in Alpi? „Schiul este sportul meu preferat, as putea spune ca este chiar un hobby“. Iar in Alpi se afla, din punctul de vedere al lui Shaine, cele mai moderne statiuni, cu cea mai buna infrastructura si servicii, un loc in care n-ai cum sa nu profiti la maximum de o vacanta de schi. O data ajuns la capatul pistei, Shaine s-ar opri direct in sanul familiei, alaturi de prieteni si de cunoscuti. „E perioada in care trebuie sa te afli printre cei dragi“, spune Shaine, care le-ar oferi cadouri de 5.000 de euro. Apoi, ar pleca intr-o alta vacanta, de data asta in biblioteca personala, pe care ar mai imbogati-o cu o parte din bani. Nu ar scapa ocazia de a-si satisface obiceiul preferat, si anume lectura. „The Toyota Way“ de Jeffrey K. Liker, PH. D si „The First 90 Days“ de Michael Watkins ar fi primele titluri de pe lista celor cu care si-ar imbogati biblioteca si pentru care ar cheltui cel putin 2.000 de euro. Dar nu inainte de a face fericiti si copiii, alocand 20.000 de euro pentru construirea unor locuri de joaca destinate orfanilor, carora le-ar pregati si cadourile de Craciun. Restul banilor i-ar investi intr-un teren aflat intr-o zona cu potential ridicat, de exemplu viitoarea zona de centura a Bucurestiului.

     

    Mai intai, taxa de universitate

    Crenguta Rosu, Director DC Communications

    Desi spune ca o suma atat de mare dedicata uzului personal ar intimida-o, si-ar reveni totusi rapid, mobilizandu-se pentru a pune deoparte vreo 35.000 de euro pentru educatia universitara a fiului sau – in varsta de 5 ani. Din acest punct de vedere, Crenguta Rosu gandeste la fel ca oamenii de afaceri occidentali, care planifica studiile superioare ale urmasilor, in unele cazuri, chiar inainte ca acestia sa se fi nascut. Alti 10.000 sau 15.000 de euro ar fi cheltuiti pentru fericirea parintilor si a soacrei, care ar fi expediati rapid in Valea Regilor din Egipt, pentru o vacanta calda in timpul iernii, in conditii mai speciale. „As dona 10.000 euro Bisericii Sfantul Spiridon Vechi pentru asezamantul dedicat persoanelor mai putin avantajate de soarta – un proiect la care tin si il urmaresc de mult“, mai spune Rosu, in ton cu spiritul Craciunului si la unison cu ceilalti oameni de afaceri manati de impulsuri caritabile. Insa, cum banii trebuie sa faca alti bani, restul de 35.000-40.000 de euro ar lua drumul investitiilor imobiliare si achizitionarii de actiuni la cateva companii de pe bursa (cel mai probabil in domeniul petrolier si farmaceutic).

     

    „Trebuie sa ne trezim“

    Peter Imre, Director Corporate Affairs Philip Morris Romania

    Peter Imre s-ar lipsi de cadouri pentru sine si familie, chiar daca un set de boxe „foarte hi-fi“ i-ar face cu ochiul. Ar alege, in schimb, sa doneze toti banii unei cauze nobile. „Fiecare avem, din cand in cand, vise despre imbogatire subita – mosteniri miraculoase, profit fulger, comori ascunse. Si eu, la varsta copilariei, am cautat prin pesteri, prin colturile mai misterioase ale gradinii, iar apoi am inceput sa ma gandesc serios la jackpotul de la loterie“, spune Imre, admitand ca in fiecare om se afla un cautator de comori. Pe de alta parte, nu este adeptul banilor „cazuti in poala“. „Exista insa o conditie esentiala pentru a ne indeplini visele – trebuie sa ne trezim. Azi am invatat ca singurul fel sigur de a castiga bani este munca.  Multi spun ca s-au imbogatit prin munca grea… intreaba-i prin munca cui?“. In opinia sa, exista foarte multe cauze care au mai mare nevoie de 100.000 de euro decat propriul camin, care ar avea nevoie de redecorare: „Azi in Romania, persoanele varstnice sunt cele mai lovite de soarta si dezavantajate. Nu numai ca au trait si lucrat intr-un sistem care nu le-a oferit satisfactii, dar acum, la sfarsit de drum, cu greu pot sa-si pastreze demnitatea. As dormi foarte bine noaptea stiind ca 100.000 de euro ar insenina zilele unor batrani de la un camin, pentru ca nu e important sa mori bogat, ci sa traiesti bogat“, conchide Imre. Admite insa ca, in cazul fericit in care nu ar exista persoane care sa depinda de marinimia altora, mai norocosi, ar avea oarecare probleme, pentru ca nu ar sti pe ce sa cheltuiasca mai degraba 100.000 de euro, asa ca ar pierde foarte mult timp hotarandu-se. „Asa ca, in acest caz, cred ca i-as incredinta aceasta problema spinoasa Dianei, care ar rezolva-o in mod cert in circa 30 de secunde“.

  • Mumia din sufragerie

    Pline de umor sau, dimpotriva, impovarate de tristete, povestile despre oameni cu probleme psihice majore sunt, intotdeauna, fascinante.

     

    Cele mai multe dintre ciudatele istorisiri ale acestei antologii par niste indraznete (si aproape incredibile) nascociri scoase din paginile unei carti de proza fantastica. Jeffrey A. Kottler si Jon Carlson, alcatuitorii volumului, sunt cei care relateaza primele doua cazuri, carora le adauga o selectie de alte 30 de experiente ale unora dintre cei mai cunoscuti terapeuti ai momentului.

     

    Desi povestirile din aceasta carte sunt absolut uimitoare, ele nu sunt menite, potrivit opiniei antologatorilor, sa glorifice cele mai bizare aspecte ale comportamentului uman, ci sa dezvaluie mecanismele unor relatii psihoterapeutice care au produs transformari majore si semnificative, atat in viata terapeutilor, cat si in cea a clientilor lor. Pline de umor sau, dimpotriva, impovarate de tristete, aceste povesti despre oameni cu probleme psihice majore sunt, intotdeauna, fascinante si se citesc cu sufletul la gura.

     

    Kottler si Carlson au pornit aceasta aventura scriind un chestionar a carui solicitare fundamentala ii indemna pe adresanti (psihiatri) sa descrie cel mai neobisnuit caz pe care l-au avut. Unii dintre terapeuti au interpretat insa aceasta cerinta intr-un mod neasteptat: in loc sa se concentreze asupra a ceea ce era cu adevarat ciudat la pacientii lor, ei au ales sa discute despre aceste cazuri sau au considerat ca latura lor memorabila nu tinea atat de comportamentul bizar al oamenilor, cat mai degraba de circumstantele neobisnuite in care se aflau ei si care le-au impus sa actioneze intr-un mod uimitor de inventiv.

     

    Toate cazurile au avut insa si un element comun, si anume faptul ca l-au confruntat pe terapeut cu probleme  clinice pentru care nu era pregatit. Prin urmare, insolitul comportamentului psihic a constituit un soc pana si pentru medic, l-a silit sa uite metodele de tratament invatate si l-a fortat sa-si dea intreaga masura a creativitatii, ceea ce a sporit considerabil forta de impact a textelor pentru cititori.

     

    Povestea care da titlul cartii, „Mumia de la masa din sufragerie“, relatata de Carlson, nareaza intamplarile unui cuplu cu probleme de comunicare – Trina si Jake (in paranteza fie spus, una dintre preocuparile majore ale autorilor a fost pastrarea confidentialitatii si a intimitatii persoanelor descrise). Ea obsesiva, el impulsiv, amandoi ajunsi in pragul crizei de nervi si al divortului din pricina incredibilelor deraieri comportamentale ale familiei. Dupa cateva sedinte, in care lucrurile pareau sa se fi ameliorat, Trina povesteste – si acum incepe partea terifianta a cazului – faptul ca nu a mai vazut-o pe matusa ei de o buna bucata de vreme. Incercarile de a o contacta s-au izbit, de fiecare data, de refuzul unchiului de a o lasa sa patrunda in locuinta.

     

    Alertand politia, Trina a descoperit ca matusa ei era moarta de mai bine de sapte ani. Dar lucrurile nu se opresc aici: Unchiul o imbalsamase, apeland la stiinta unui medic stomatolog, si o tinea la masa din sufragerie ca sa „vegheze“ la toate pranzurile si reuniunile familiei. Mai mult, seara, o aseza cu el in pat, o pieptana si ii facea toaleta, ca apoi, a doua zi dimineata sa reinceapa ritualul. Acest caz macabru, dar seducator pentru amatorii de povesti „negre“, nu este insa campionul ciudateniei.

     

    Mai avem un barbat de aproape 100 de kilograme care mergea pe strada imbracat doar in scutece de bebelus, un altul care dorea sa i se taie nasul, pentru ca nu mai suporta mirosurile din jur sau, in sfarsit, un tanar care umbla in permanenta cu o ghilotina la el, pentru ca dorea sa-si amputeze o anumita parte a corpului.

     

    Puteti, cu mult umor, sa depasiti latura patologica a cazurilor si chiar sa zambiti la gandul, egoist, ca aceste lucruri li se intampla doar altora.

     

    Jeffrey A. Kottler si Jon Carlson – Mumia de la masa din sufragerie,

    Editura Trei, Bucuresti, 2004

  • NOUTATI

    Noul imperialism

    Razboiul din Irak si miza lui inca neclara (respectarea drepturilor omului sau petrolul) si lupta impotriva terorismului au asezat problema „Imperiului American“ in centrul atentiei cercetatorilor si politologilor. In ultima sa carte, David Harvey (profesor de urbanism si geografie la City University din New York) readuce in discutie categoria marxista de „acumulare primara“, privita ca o relatie organica intre diferitele forme de imperialism, si demonstreaza felul in care statul neoliberal american impreuna cu toate formele similare de imperialism, aparute dupa anii 1970, au devenit niste practici de pradare si au dat nastere miscarii de globalizare. Sugestia fundamentala a cartii este ca invazia americana din Irak e mai degraba un semn al slabiciunii decat al fortei SUA.

     

    David Harvey, Noul imperialism, Editurile All, Bucuresti, 2004

     

     

    Ingerul de pe snowboard

    Cartea retraseaza ultimele aventuri ale unui mare solitar, snowboarder-ul de origine franceza Marco Siffredi, probabil cel mai talentat sportiv alpin al generatiei sale. La sfarsitul anilor ‘90, acest „inger blond, aratos si spiritual, dar zgarcit cu cuvintele“ coborase deja de pe Mont Blanc si indraznise sa se avante pe Cho Oyu. In 2001 a fost cel dintai om care a coborat pe snowboard de pe „Acoperisul Lumii“. In 2002, a hotarat sa atace din nou Everestul, pe culoarul Hornbein de aceasta data, pe o pista cu o inclinatie de 50 de grade. Atunci, in 2002, Marco Siffredi si-a dat drumul in jos printre gheturi. Nu s-a mai intors niciodata. Cartea- album este insotita de un mare numar de fotografii si demonstreaza, ca un omagiu adus „acestui veritabil lider de generatie sportiva“, ca nimeni nu mai este astazi in stare sa-i repete nebunestile ispravi din Alpi sau din Himalaya.

     

    Antoine Chandellier, La Trace de l’ange, Editions Guerin, 2004

  • Piruete impecabile printre mobile sunand

    Baletul Operei de Stat din Viena a dat, la 10 decembrie, prima reprezentatie pe o scena romaneasca. O stim prea bine: Bucurestiul nu are o sala decenta pentru spectacole de anvergura, care atrag audiente numeroase.

     

    Sala Palatului, batrana gazda a congreselor lui Ceausescu, continua sa fie folosita pentru mari concerte, chit ca ajunge sa le stirbeasca frumusetea. Si nu istoricul salii este problema, ci faptul ca spatiul de spectacol si anexele sale au ramas intepenite in trecut: cu vechile scaune inghesuite unul intr-altul pentru a primi cat mai multi aplaudaci, mochetele tocite si, cel mai rau deopotriva pentru artisti si spectatori, fara o instalatie de sonorizare care sa reziste ireprosabil unui spectacol de trei ore.

     

    Asa ca sonorizarea mult-hulita a mai facut o victima: ultimul act al spectacolului de balet prezentat in premiera la Bucuresti de ansamblul Operei de Stat din Viena, „sabotat“ de o baterie de boxe care a obosit prea devreme.

     

    Ce-i drept, la mutilarea atmosferei a contribuit de aceasta data si publicul. Mai intai, ora de incepere a fost ignorata fara retineri de cei dornici mai degraba sa bifeze un eveniment in agenda culturala personala: chiar daca orchestra si-a inceput partitura cu un sfert de ora intarziere, dupa alte 15 minute, grupuri-grupuri continuau sa-si faca aparitia orbecaind printre randuri cu pretentia de a-si ocupa locurile de pe bilete. Si cu prea multa indiferenta fata de deranjul provocat celor care incercau sa intre in atmosfera spectacolului. Amuzanta trebuie sa mai fi fost imaginea, vazuta de pe scena, a unor oameni debusolati, surprinsi in picioare de aprinderea reflectoarelor la sfarsitul unei bucati muzicale interpretate prin dans. Evident, cum spectacolul a fost intrerupt de doua pauze, istoria s-a repetat, punand la incercare nervii privitorilor disciplinati: in ciuda invitatiilor insistente, „fanii“ baletului ajungeau in sala dupa stingerea luminilor.

     

    Era imposibil sa fi fost vreun posesor de invitatie/bilet fara telefon mobil la purtator. Telefon care a tot sunat, de vreme ce vraja miscarilor de pe scena pe muzica lui Ceaikovski, Mozart sau Strauss i-a facut pe spectatori sa nu-si mai recunoasca soneriile.

     

    Si, ca si cand toate acestea n-ar fi fost indeajuns, publicul a oferit un acompaniament cat se poate de neinspirat: accese de tuse, nicidecum discrete, ci cat se poate de „sanatoase“, care ajungeau sa faca turul salii, intr-o reprezentatie de mimetism pur si simplu incredibila.

     

    In fine, iubitorii de evenimente culturale cu staif nu se zgarcesc cu aplauzele. Ba dimpotriva. Spectatorii nu s-au sfiit sa intervina cu aplauze ori de cate ori li se parea – eronat din pacate – ca se apropie sfarsitul unei bucati muzicale. Asa ca au tot aplaudat, luandu-se la intrecere cu instrumentistii orchestrei Operei din Viena, pana cand prim-solista Simona Noja s-a simtit nevoita sa-si duca sugestiv degetul la buze, intre doua piruete impecabil executate. Gestul a fost insa uitat la intonarea celebrului mars Radetzchi, pe care publicul vienez il canta la propriu impreuna cu orchestra Filarmonicii din capitala Austriei la fiecare 1 ianuarie, modelandu-si aplauzele dupa indicatiile dirijorale. Evident, orchestra Operei din Viena nu putea avea aceleasi pretentii la Bucuresti, unde acompaniamentul s-a transformat intr-o bulibaseala sonora, din care mai razbatea si muzica lui Strauss.

     

    Fatalmente, vraja miscarilor gratioase ale balerinilor n-a fost destul de puternica pentru a-i retine in sala pe spectatorii avizi de cultura pana a se fi stins ultimele acorduri. Si astfel, umbrele au inceput sa misune grabite spre garderoba, desigur, pentru a evita aglomeratia suparatoare.

     

    A fost, asadar, Baletul Operei de Stat din Viena la Bucuresti. La prima reprezentatie pe o scena romaneasca in 375 de ani de la infiintare. Reprezentatie deosebita, care merita o sala si un public mai bun. Tot la Sala Palatului urmeaza doua concerte sustinute de soprana Angela Gheorghiu, respectiv de tenorul Jose Careras. Traiasca boxele!