BusinessMagazin

Blog

  • DESPRE MICROSOFT

    „Singura problema cu Microsoft este ca n-au pic de gust“, a spus Jobs intr-un interviu in 1996. „Nu ma refer la amanunte, ci vorbesc despre imaginea de ansamblu, in sensul ca nu cauta sa aiba idei originale si nu introduc componente care tin de cultura in produsele lor.

     

    N-am nici o problema cu succesul lor. Am o problema cu faptul ca nu fabrica decat produse de mana a treia.“ Ulterior, Jobs l-a sunat pe Gates. „I-am spus ca eu cred fiecare cuvant, dar ca n-ar fi trebuit sa le spun in public“, povesteste Jobs. „Cred ca ar fi fost mai deschis acum daca in tinerete s-ar fi jucat putin cu acid sau s-ar fi inscris intr-o organizatie ezoterica.“

  • DESPRE DIFERENTE

    Steve Jobs si Bill Gates au aceeasi varsta, au o inteligenta sclipitoare si o ambitie nemasurata, dar trecutul si tipul de personalitate ii despart iremediabil. Gates este urmasul unei vechi familii bogate din Seattle; Jobs este fiul adoptiv al unui inginer din California de Nord.

     

    Gates a renuntat la Universitatea Harvard ca sa devina om de afaceri; Jobs a renuntat la un colegiu oarecare ca sa haladuiasca prin India, in cautarea adevarului absolut, inainte sa infiinteze Apple. Daca Gates, cel putin pentru un timp, parea sa fie tocilarul clasic, Jobs era „renegade-ul“ enigmatic in geaca de piele.

  • Piata publica virtuala

    De la stadiul de mic capriciu al prietenilor sau partenerilor care voiau sa comunice mai eficient in grup, forumurile de Internet devin treptat fenomene sociale si chiar instrumente de lobby.

     

    Redactorii revistei Wired au avut ingenioasa idee ca, la un numar aniversar, sa-si imagineze cum ar fi aratat copertele revistei cu ocazia unor evenimente epocale din istoria tehnologica a omenirii. Primul numar imaginar, datat ianuarie 3500 i.Ch., poarta marele titlu Roata, cu subtitlul Pregatiti-va pentru moartea distantei.

     

    Desigur, nici roata, nici telefonul, radioul sau televiziunea n-au reusit sa anuleze distanta. Internetul este insa aproape. In marea Retea, localizarea geografica este irelevanta asa incat nu trebuie sa mergi neaparat la cafenea, in piata publica sau in Hyde Park pentru a-ti gasi parteneri de discutie cu care sa-ti confrunti ideile. Printre altele, Internetul este un imens spatiu public in care dezbaterile savante, discutiile aprinse si simpla trancaneala si-au gasit in mod firesc locul. Termenul generic care s-a consacrat pentru a desemna spatiul virtual destinat discutiilor in grup este forum.

     

    Tehnologic vorbind, exista diverse modalitati de implementare a unui forum virtual. Cea mai simpla este probabil lista de discutii prin e-mail (mailing list), care se bazeaza pe un program specializat care distribuie toate mesajele destinate listei catre toti abonatii listei. Cum aceasta varianta este oarecum intruziva, este de regula preferata cand numarul participantilor este mic iar tematica este clar precizata.

     

    O alta tehnologie o reprezinta grupurile de stiri (newsgroups). Un soi de avizier electronic distribuit global, printr-un mecanism care asigura sincronizarea permanenta a serverelor care gazduiesc serviciul. Accesul la mesaje se face prin programe specializate iar avantajul este ca mesajele se pot filtra on-line si pot fi descarcate local doar cele considerate relevante.

     

    In fine, forumurile pe web sunt cele mai noi, mai moderne si mai usor de utilizat. Este insa de remarcat ca tehnologiile tind sa se intrepatrunda, astfel incat adesea utilizatorii pot opta sa primeasca prin e-mail mesaje postate in grupuri de stiri si forumuri web, sau pot consulta pe web grupurile de stiri si arhivele listelor de e-mail.

     

    Istoric vorbind, grupurile de stiri au aparut primele (prin 1980) iar reteaua care le gazduia s-a numit Usenet. Rolul lor a fost de asigura un mecanism de informare global pentru utilizatorii Internetului timpuriu – in general universitari, cercetatori si studenti. S-a creat o ierarhie de domenii tematice, dominata initial de cele dedicate computerelor (comp) si apoi, pe masura ce accesul s-a extins, de ierarhia alternativa (alt).

     

    Succesul multor proiecte stiintifice sau tehnologice este legat de reteaua Usenet, cel mai celebru fiind fara indoiala Linux. Tot reteaua de newsgroup-uri este spatiul in care s-au dezvoltat primele „comunitati virtuale“ – unul dintre fenomenele sociologice importante pe care Internetul le-a generat.

     

    Insa dezvoltarea forumurilor virtuale se datoreaza in mare masura BBS-urilor – un soi de aviziere electronice gazduite de computere nepretentioase, accesibile pe linie telefonica – care au fost extrem de populare la sfarsitul anilor ‘80, cand accesul public la Internet inca nu luase avant. Un loc aparte in istoria forumurilor virtuale il ocupa sistemul The WELL, creat la San Francisco in aceeasi perioada.

     

    Pornit initial ca un imens BBS, The WELL era de fapt un forum diversificat in numeroase grupuri de discutii tematice, numite „conferinte“. Calitatea participantilor si, implicit, calitatea discutiilor purtate aici au impus un model care s-a perpetuat apoi. De fapt, aici s-a cristalizat o anumita cultura a dezbaterii in spatiul public virtual.

     

    Tematicile forumurilor sunt de o diversitate nelimitata. De la cele dedicate unor domenii stiintifice sau grupuri profesionale pana la barfe pe seama unei vedete de cinema, de la dezbateri despre probleme globale pana la cele mai diverse hobby-uri. Politica si sportul sunt bine reprezentate. Un rol aparte il au forumurile dedicate utilizatorilor anumitor tehnologii sau produse, deoarece adesea ele reprezinta o sursa inepuizabila de expertiza tehnica si chiar consultanta gratuita.

     

    Forumurile virtuale incep sa fie tot mai des utilizate de catre administratiile din diverse tari (in special Canada, Marea Britanie, Danemarca si Australia) ca instrument de relatii publice. Dialogul direct cu cetatenii poate aduce idei valoroase si expertiza pe domenii specializate, poate releva curente de opinie, poate creste transparenta proceselor decizionale si poate permite o implicare mai directa a cetatenilor in viata publica.

  • Pana la urma ce este MP3?

    Sa incepem cu o definitie seaca: MP3 – termen foarte la moda – este un format audio digital stereofonic pentru PC si dispozitive portabile care are doua calitati importante: ocupa putin spatiu pe suportul pe care se afla (memoria interna a aparatului sau disc) iar calitatea sunetului este buna.

     

    O melodie MP3 are avantajul unor rate de compresie de 1:10 pana la 1:12, comparativ cu CD-ul clasic pe care il cumparam din magazine. Altfel spus, pe un CD incap de 10-12 ori mai multe melodii in format MP3 decat daca le-am inregistra in alte formate. Acest avantaj este evident valabil si daca melodiile MP3  sunt gazduite de memoria interna a playerelor portabile  sau a PC-urilor.

     

    MP3 nu ocupa mult spatiu pentru ca elimina informatia redundanta (spre exemplu, informatia care se dubleaza in cazul celor doua piste din sunetul stereo) si reduce gama de frecvente reproduse, eliminandu-le pe cele care nu sunt percepute de aparatul auditiv uman. Pe langa CD playere cu functii MP3 extinse devenite standard si in sistemele audio stationare hi-fi pentru acasa, marii castigatori sunt playerele portabile care inlocuiesc vechiul Walkman cu caseta de la Sony.

     

    Faptul ca fisierele MP3  sunt reduse ca marime a dus la miniaturizarea incredibila a acestor  playere si la explozia vanzarilor de astfel de aparate, cel mai cunoscut – din pacate nu si in Romania – fiind iPod-ul produs de Apple.  Melodiile MP3 sunt stocate in aceste playere  fie in memorii  flash de capacitati mici (64-256MB), fie pe  hard disk-uri care ajung la  zeci de GB. Mai nou telefoanele mobile GSM au integrat cu succes playere MP3 .

     

    Si acum putina istorie. Devenit popular in ultima perioada a anilor ‘90, o data cu raspandirea computerelor personale dar mai cu seama a Internetului, standardul MP3 are radacini germane: a fost dezvoltat in anul 1987 in laboratoarele Fraunhofer Institute for Integrated Circuits, organizatie infiintata in anii ‘50 cu scopul declarat de a sprijini cer-cetarea in industrie.

     

    Merita amintit si ca anul trecut a aparut versiunea MP3 Surround capabila sa redea sunetul in formatului 5.1 (sase boxe) in sisteme home cinema cu DVD Player. Dezvoltarea MP3 este explicata prin cererea tot mai mare de sunet multidimensional, atat pentru continutul multimedia redat de PC dar si in aparatura electronica pentru acasa. Alte utilizari ale noului standard vor fi jocurile, posturi radio pe Internet, servicii de descarcare de muzica prin Internet.

  • Intra in Europa via Internet

    Companiile care cauta parteneri de afaceri in Europa – clienti, furnizori sau, de ce nu, concurenti cu care vor da piept dupa extinderea UE – pot afla direct de pe www.europages.net care este situatia pe segmentul de industrie pe care activeaza.

     

    Site-ul este impartit in doua zone principale: directorul cu informatii despre companii si zona stricta de afaceri, unde sunt afisate diverse oferte ale firmelor deja inregistrate. Portalul companiilor europene contine peste 550.000 de firme, mici si medii, din peste 30 de tari europene. Aceasta pagina atrage lunar peste 1,1 milioane de vizitatori din 160 de tari ale lumii, al caror interes este sa-si dezvolte afacerile. Cam 850.000 de oameni cauta in fiecare luna oportunitati de afaceri in baza de date Europages, iar 250.000 plaseaza oferte in sectiunea de business. Toti acesti vizitatori efectueaza in pagina de net cam doua milioane de cautari in fiecare luna.

     

    E de la sine inteles ca, pe langa o vizibilitate buna in Europa, prezenta in catalog ofera un plus de credibilitate pentru companiile est-europene care vor sa fie jucatori pe piata batranului continent. Pentru cei care ofera servicii de outsourcing, site-ul ar putea sa fie solutia pentru a prinde contracte de nivel european. Conform statisticilor, companiile care s-au listat in acest director au castigat in medie cu 115 mai multe contracte pe an, 75% dintre acestea fiind realizate direct cu ajutorul Internetului.

     

    Directorul cuprinde cam 80% dintre companiile mici si mijlocii ce activeaza in spatiul european, inclusiv zona estica. Informatiile de pe site sunt disponibile si pe CD-Rom sau in varianta tiparita, in 25 de limbi, inclusiv romana (www.europages.net/ro/). Online, informatiile sunt impartite pe categorii, in peste 100 de rubrici, iar site-ul are si un puternic motor de cautare dupa cuvinte-cheie (sunt acoperite 94.000 de produse si servicii). De asemenea, se pot da cautari dupa numele companiei, dupa regiunea de origine a companiei sau dupa profilul firmei.

     

    Prezenta in acest director nu este gratuita. Tarifele le gasiti pe portal. Site-ul ofera companiilor mici posibilitatea sa prezinte si gratuit o serie de oferte in zona de afaceri, unde anunturile sunt afisate gratis timp de o luna, cu posibilitatea de prelungire contra cost, daca solutia s-a dovedit viabila. Pentru acest serviciu este necesara inregistrarea pe site, gratuita, prin completarea unui formular online. Utilizatorii mai pot alege sa primeasca alerte prin e-mail pentru a afla cele mai noi oferte sau pot instala gratuit o aplicatie care faciliteaza cautarea firmelor in baza de date a Europages.

  • Ultima ispitire a lui Scorsese

    Argumentul favorit al celor care dispretuiesc Oscarul e Martin Scorsese. Cele peste 20 de filme i-au adus statutul, rareori contestat, de cel mai mare regizor american  in viata – sau macar de cel mai interesant. Nu i-au putut aduce insa nici un Oscar pentru regie – iar saptamana viitoare se joaca poate ultima lui sansa.

     

    Scorsese spune ca „The Aviator“, care a primit un numar record de nominalizari pentru Oscar – unsprezece, inclusiv pentru cel mai bun film si pentru regie – e ultimul lui „film mare“. Povestea unuia dintre cele mai excentrice personaje ale Americii – industriasul, aviatorul si producatorul Howard Hughes – a costat studiourile Miramax circa 100 de milioane de dolari – un buget rar pentru un film de Scorsese.

     

    Pentru ca, desi e unul dintre favoritii criticii, Martin Scorsese e o investitie cu grad mare de risc. „Marty nu e vazut drept o afacere buna“, spune un vechi prieten al regizorului, producatorul Irwin Winkler. Oamenilor cu bani le plac filmele lui, dar nu se inghesuie niciodata sa-l finanteze: „Nu stiu niciodata la ce sa se astepte de la el si ce fel de film o sa iasa“.

     

    De altfel, dintre marile lui filme – „Mean Streets“ (1973), „Taxi Driver“ (1976), „Raging Bull“ (1980), „The Last Temptation of Christ“ (1988) ori „Goodfellas“ (1990) – cel mai mare buget, de circa 20 milioane de dolari, l-a avut ultimul. „Mean Streets“ de exemplu, filmul care l-a impus in 1973 drept unul dintre cei mai tulburatori regizori ai generatiei sale – din care au facut parte William Friedkin, Francis Ford Coppola, Steven Spielberg sau Sydney Pollack – a fost facut cu o suma ridicola: 150.000 de dolari.

     

    „Taxi Driver“, un clasic – pentru care regizorul nici macar nu a fost nominalizat la Oscar, luand in schimb Palme d’Or – a avut un buget mic, de 1,3 milioane de dolari. Iar pentru „The Last Temptation of Christ“, filmul sau favorit, Scorsese a reusit sa obtina un buget de doar 7 milioane de dolari. E notoriu de altfel ca actori bine cotati – printre care Robert de Niro si Harvey Keitel – accepta onorarii mici tocmai pentru a nu-i bate si ei lui Scorsese un cui in talpa.

     

    „Cred ca e pentru ca subiectele si personajele mele nu sunt intotdeauna placute“, recunoaste regizorul. „Dar, uimitor, s-a gasit intotdeauna cate un studio care sa vrea sa lucreze cu mine – in parte si pentru ca l-am avut des in distributie pe de Niro.“ Aici, in „subiectele si personajele“ lui Scorsese, sta de fapt si cheia succesului de critica, si cea a esecului de box-office.

     

    Datorita lor si felului in care le-a transpus in film a fost Scorsese aclamat. Dar tot din cauza „subiectelor si personajelor“ n-a capatat nici un Oscar pentru regie si nici finantari de top. Oscarul inseamna, in mare parte, audiente de masa. Iar viziunea lui Scorsese a fost considerata prea intunecata si profund neconventionala de votantii Oscarurilor. I s-a reprosat, adesea, ca ar fi „falimentar moral“ si „obsedat de violenta“. Dar, spune regizorul, „daca ne uitam la filmele mele, ele asta infatiseaza – o lume foarte, foarte violenta“.

     

    In total, filmele lui au primit 59 de nominalizari, dar au luat, pana acum, doar 6 premii. Scorsese a fost nominalizat de 7 ori – atat pentru regie cat si pentru scenariu – si nu a castigat niciodata. A pierdut, de cateva ori, in fata unor regizori mai putin apreciati de public ori de critica. In 1980, de exemplu, pierde cu „Raging Bull“ – povestea boxerului Jack LaMotta – in fata lui Robert Redford, care tocmai debutase ca regizor cu „Ordinary People“. Zece ani mai tarziu, Scorsese pierde, cu „Goodfellas“, in fata altui regizor debutant: Kevin Costner, cu „Dances with Wolves“.

     

    De fapt, spun multi, Scorsese a pierdut cel putin trei Oscaruri din cauza acelorasi calitati care au facut din el un mare regizor: perspectiva intunecata asupra lumii si talentul lui de a portretiza violenta si emotiile violente. Lumea in care a crescut – cartierul Mica Italie din New York, un loc cu gangsteri adevarati – era populata cu personaje asemenea celor din filmele sale.

     

    „Aproape totul tinea de decizii de viata si de moarte, chiar daca nu moartea in sine era tema – de cele mai multe ori era vorba de moartea spirituala“, povesteste regizorul. „Si asta e ceea ce ma atrage pe mine spre astfel de lumi si de personaje. Am vazut multa violenta, multa violenta emotionala si psihologica, violenta spirituala, intr-un fel.“

     

    Un film de care se declara mandru? „Imi place «The Last Temptation of Christ» («Ultima ispitire a lui Hristos» – n.r.), imi place sa-l vad din cand in cand pentru ca mi-e drag subiectul si-mi place cum a fost facut, si actorii, si muzica…“, spune Scorsese.

     

    Despre celelalte filme, numai bine. Regizorul american a incercat totul: musicalul („New York New York“, considerat de critica un dezastru), thrillerul („Cape Fear“, un remake, singurul lui adevarat succes de casa, cu incasari de 80 de milioane de dolari), documentarul („Italianamerican“, un film despre viata din Mica Italie, filmat la o cina cu parintii lui sau „The Last Walz“, un film despre concertul de adio al trupei The Band), drama („Age of Innocence“).

     

    Sunt insa voci – putine, e drept – care spun ca Scorsese a spus tot ceea ce avea de spus si ca tot ceea ce a incercat in afara productiilor din anii ‘70-’80, desi bine facut, nu mai inseamna mare lucru. Daca-l judecam dupa ceea ce a facut in ultimii 15-20 de ani, spune Xan Brooks, critic de film pentru The Guardian, vedem ca e „prea prudent, plicticos si foloseste aceleasi vechi trucuri regizorale“. Pentru altii, ceva mai multi, Scorsese ramane cel mai mare regizor in viata. „E dragut sa auzi asa ceva, dar am invatat sa nu iau asta prea tare in serios“, spune el. „Totul e inutil in momentul in care esti pe platou si nu stii ce sa faci.“

  • Martin Scorsese – un fiu al Micii Italii

    NASCUT la 17 noiembrie 1942 la New York, in cartierul „Mica Italie“, intr-o familie de italieni, Luciano si Catherine Scorsese (foto), care de altfel apar in cateva dintre filmele lui. In copilarie sufera de astm si, din cauza ca nu-l pot lasa sa se joace afara, ca ceilalti copii din cartier, parintii il duc la cinema.

     

    LA 8 ANI, Scorsese schita un fel de benzi desenate, reconstituind, cadru cu cadru, filmele pe care le vazuse la cinematograful din cartier. Uneori, desena doar din imaginatie si-si grupa schitele sub titlul „regizat si produs de Martin Scorsese“. Pe la 12 ani, desena cu culoare povesti biblice si western-uri. „Vroiam sa fiu cu adevarat mare“, spune el razand, „dar aveam probleme cu desenatul prim-planurilor“.

     

    IN LICEU, Scorsese a fost disk-jockey – aici si-a „lustruit“ gusturile muzicale. „In casa mea era mereu muzica, mama mea avea mereu radio deschis… asculta in special Bing Crosby, Frank Sinatra…“. Regizorul e cunoscut pentru meticulozitatea cu care isi alege coloana sonora. „Muzica iti poate conduce intregul film, are o importanta psihologica aproape, pentru ca iti «asista» imaginea si poate pune in valoare o anumita scena.“

     

    ABSOLVENT, in 1966, al Scolii de Film de la New York University, debuteaza in 1967 cu „Who’s That Knocking On My Door“, pentru care scrie si scenariul. Insa primul lui film major – care are si o profunda componenta autobiografica – este „Mean Street“, pe care-l face in 1973. „Am combinat trasaturi de la diverse persoane; ii cunosteam pe oamenii aceia si multi imi sunt inca prieteni apropiati“, spune Scorsese.

     

    CASATORIT de cinci ori cu Laraine Brennen (1965), Julia Cameron (1975), Isabella Rossellini (1979), Barbara De Fina (1985), Helen Morris (1999). „Munca a fost psihoterapia mea dupa fiecare divort“, spune Scorsese.

  • Eastwood vs. Scorsese

    VETERANII: La 27 februarie e de asteptat ca Oscarul pentru regie sa fie decernat unuia dintre cei doi regizori de categorie grea intrati in competitie: Martin Scorsese (cu „The Aviator“) sau Clint Eastwood (cu „Million Dollar Baby“).

     

    PRONOSTIC DGA: La sfarsitul lunii trecute, premiul Directors Guild of America (DGA)

    i-a fost decernat adversarului lui Scorsese in competitia pentru Oscaruri, Clint Eastwood. Premiul DGA este considerat un fel de „precursor“ ale Oscarului pentru regie: dintre ultimii 56 de castigatori ai Oscarului, 50 au luat, in luna precedenta, si premiul DGA.

     

    NOMINALIZATI: Alaturi de Scorsese si Eastwood au mai fost nominalizati pentru Oscar Alexander Payne („Sideways“), Taylor Hackford („Ray“) si Mike Leigh („Vera Drake“).

  • Romanii stau cu spatele la dirijori

    Cand vine vorba despre modul in care sunt perceputi dirijorii in Romania, s-ar putea spune ca spectatorii le platesc cu  aceeasi moneda: le intorc spatele.La prima vedere, dirijorul este condamnat sa aiba un statut ingrat: in intreaga sa cariera trebuie sa-si joace rolul cu spatele la public. Cu toate acestea nimeni nu a indraznit vreodata sa-l acuze de impolitete.

     

    Mai mult, „acest obicei profesional n-a rapit deloc din laudele aduse adesea artistilor din aceasta categorie si nici nu pune  piedici, in alte culturi, dirijorilor, sa-si gaseasca un loc pe orbita vedetelor“, spune Oltea Serban Parau, critic muzical. Poate nu toti occidentalii stiu cu ce sa asocieze numele lui Toscanini sau al lui Furtwängler, dar majoritatea stiu sa respecte un dirijor contemporan, iar pe unii dintre ei sa-i perceapa in acelasi mod ca pe o vedeta rock, hip-hop sau R&B, oferindu-le statutul de star.

     

    La noi, insa, artistul din fata orchestrei e cufundat intr-o acuta lipsa de popularitate. Nici macar Cristian Mandeal, cel pe care maestrul Sergiu Celibidache il numea „singurul talent directoral“ al romanilor iar gazeta Suddeutche Zeitung il descria ca fiind „un dirijor de prima clasa“ si ii cataloga tehnica drept „magnifica“, nu se detaseaza de acest aspect al vietii culturale autohtone. „Indiferent de orchestra pe care o conduce, indiferent de concertul pe care-l pune-n scena, dirijorul roman in special si dirijorul in general e tratat de marea majoritate a romanilor cu indiferenta“, mai spune Parau.

     

    Realitate evidenta, de altfel. De pe lista, destul de lunga de altfel, a unor valori cultu-rale mondiale, printre care Jose Carreras, Angela Gheorghiu, Baletul din Viena sau Cesaria Evoria, care au trecut pragul tarii in ultimul an, lipseste numele vreunui dirijor. Faptul ca organizatorii de concerte nu au vazut o oportunitate financiara in invitarea unui dirijor in Romania denota clar ca maestrii baghetei n-au priza la publicul au-tohton.

     

    Nici macar emotia si agitatia cauzate de sosirea in tara a celebrului dirijor japonez Seiji Ozawa n-au schimbat atitudinea acestor agentii fata de dirijori, fiind puse probabil pe seama unui public redus de cunoscatori, care in fiecare an ia cu asalt portile festivalului George Enescu. „Dirijorul e un soi de animal exotic, iar modul in care este perceput la noi de catre publicul larg se datoreaza in special nivelului de cultura muzicala“, mai spune Parau.

     

    Daca in Europa statutul de vedeta al dirijorului poate fi pus pe seama unei lungi traditii a muzicii clasice, datand de cateva secole, in Romania, dupa explozia scolii mu-zicale din secolul XX, impactul muzicii clasice asupra ascultatorilor la scara larga a slabit constant. Radu Popa, angajat al Filarmonicii Giurgiu, dirijor principal in grad maxim (ultima treapta la care se poate accede), pune dezinteresul fata de arta dirijoratului pe seama non-culturii si non-educatiei in domeniu.

     

    „Nu poti fi optimist atunci cand stii ca apetitul pentru muzica simfonica trebuie antrenat prin educatie, iar in Romania tinerii nu sunt deschisi nici macar prin sistemul de invatamant spre «consumul» acestui domeniu“, spune dirijorul. Prin lipsa informatiei nu e de mirare ca majoritatea romanilor sunt total dezinteresati de arta dirijatului in special si de dirijor in particular, sustine Popa.

     

    Clasicul ambasador al Romaniei in lume, cultura, pare, cel putin in acest domeniu, fortat sa se gandeasca prematur la pensie. „Bucurestenii au uitat ca simbolul capitalei nu e o hala industria-la, nu e o sala de conferinta sau vreo discoteca, ci Ateneul Roman“, mai spune Popa. Lipsa de timp a romanilor, prea ocupati sa se adapteze unei lumi care le fugea de sub picioare in primii ani de dupa Revolutie, si-a pus amprenta asupra modului in care e receptat efortul artistului.

     

    Slaba preocupare pentru muzica a avut insa si o alta cauza: bugetul Romaniei nu a acoperit niciodata suficient nevoile institutiilor de concerte si spectacole. Daca publicul larg este atras, in primul rand, de imaginea stralucitoare a unei vedete pop, nu e de mirare ca majoritatea romanilor nu se preocupa de activitatea unui dirijor inchis in turnul de fildes al lipsei de bani. Fara publicitate, efortul si reusita artistului raman cunoscute acelei categorii restranse de public care, spre deosebire de publicul altor domenii, nu-si sporeste numarul de la an la an.

     

    Shinya Ozaki, dirijor japonez, care colaboreaza cu Filarmonica din Targu-Mures de 10 ani, e de parere ca fara un serviciu de marketing calitatile artistului vor fi din ce in ce mai greu de vazut, inghitite de schimbarile rapide de tot soiul. „Nu trebuie sa mai percepem viitorul prin intermediul activitatilor din trecut.

     

    Intr-o societate in plina schimbare a venit timpul ca o institutie culturala sa faca mai mult decat sa astepte ajutorul guvernamental si sa incerce sa ajunga la propriul profit, pas cu pas“, spune Ozaki. Iar un sistem managerial modern si eficient ar putea sa-i redea artistului statutul mult ravnit. „Statut care nu e obligatoriu sa fie cel de vedeta, deoarece, pana la urma, pe alte meleaguri imaginea de star a dirijorului e efectul direct al unei intense promovari de catre mass-media“, mai spune dirijorul japonez.

     

    Pana la aplicarea unor politici de marketing in acest domeniu, imaginea creata in legatura cu profesia de dirijor in Romania se contureaza insa clar, prin prisma formulei americane „tot ce e bine platit e si bine vazut“. Un dirijor experimentat castiga, in cazurile bune, in jur de 10 milioane de lei pe luna din salariul fix, la care se mai adauga uneori venituri din colaborari cu diverse orchestre. „Astfel, din cauza problemelor financiare, materialul incepe sa domine creativul, si ajungi sa iti doresti sa ai concerte doar pentru a castiga bani, iar spectacolul in sine are de suferit“, afirma Radu Popa.

     

    Indiferent de modul in care e abordat subiectul, fie din punct de vedere financiar, fie din privinta educatiei culturale, dirijorul ramane un personaj nesemnificativ in mentalitatea autohtona, iar spectacolul sau nu e vazut in nici un caz ca o alternativa a activitatilor de relaxare din afara programului. Iar acest aspect o sa se pastreze probabil cel putin pana cand majoritatea romanilor o sa descopere ca prezenta intr-o sala de spectacole nu e conditionata de achizitionarea prealabila a unui costum de firma.

  • Milosevici sau „Dupa mine Potopul!“

    Se spune ca „greseala cea mai mare a dictatorilor nu consta in viziunea lor total eronata asupra lumii, nici in cruzimile prin care se mentin la putere, ci in convingerea ca stapanirea lor va dura vesnic“.

     

    In cazul lui Slobodan Milosevici, lucrurile nu stau tocmai asa. Sigur ca, adesea, „crupierul malefic al jocurilor moderne din Balcani“ a visat ca e invulnerabil, ca adevarul lui este adevarul intregului popor sarb si ca, prin urmare, e menit sa dureze o vesnicie. Aceste reverii paranoice nu l-au perturbat insa atat de tare, incat sa-l impiedice sa comita gesturi ireparabile si sa se comporte de-a dreptul sinucigas.

     

    Cu sentimentul ca e muritor si ca, sub semnul prezentului pe care era stapan, ii este ingaduit sa faca orice si sa distruga orice viitor, Slobodan, omul in al carui nume sa afla inscris cuvantul „libertate“ (slobod, in sarbo-croata), a actionat adesea de ca si cum dupa el ar fi putut sa survina orice cataclism. A comis crime in numele libertatii, a persistat intr-o incapatanare lipsita de speranta si de noima, a distrus fragile echilibre interetnice, tarand intr-un sangeros elan nationalist milioane de suflete.

     

    Scena cu care se deschide cartea despre Milosevici a jurnalistilor Dusko Doder si Louise Branson (el – nascut in Iugoslavia, corespondent al ziarului Washington Post pentru Europa de Est, Uniunea Sovietica si China, ea – fosta sefa a Biroului pentru Balcani al ziarului The Sunday Times) este, in sensul celor de mai sus, graitoare.

     

    Trimisul american Richard Holbrooke, venit la Belgrad  pentru a remite, in 1999, un ultimatum liderului sarb, se intalneste cu acesta in Palatul Alb si ii propune sa semneze tratatul de pace  propus de NATO in privinta provinciei Kosovo. Slobodan refuza pentru ca aceasta ar fi insemnat ingaduirea trupelor straine pe pamant sarbesc. Contrariat de atitudinea lui, Holbrooke il intreaba: „Domnule presedinte, sunteti absolut sigur ca stiti ce se va intampla dupa ce voi parasi aceasta incapere?“. „Da, ne veti bombarda“, a raspuns fara sa clipeasca tiranul.

     

    Cu zambetul pe buze, desi, astfel, parafa nu doar propria sa moarte politica, ci si insangerarea poporului pe care sustinea ca-l iubeste. Aceasta biografie este edificata, in intregime, pe astfel de exemple percutante, pe scene memorabile menite sa faca inteligibile radacinile psihologice ale gesturilor aberante ale urmasului lui Tito, dar si pe informatii inca inedite privind copilaria, adolescenta (in care un rol capital il joaca relatia de „Romeo si Julieta“ cu infocata comunista ce i-a devenit sotie, Mira Markovici, precum si sinuciderea ambilor parinti), ascensiunea politica si motivatiile tinand de mitologia populara care l-au propulsat in postura de lider national.

     

    Exista, desigur, o proliferare a metaforelor (Milosevici este, pe rand, un „Narcis de gheata“, un „preot al haosului“ sau un „print al intunericului“), insa aceasta nu face decat sa sporeasca puterea de persuasiune a descrierilor operate cu multa exactitate si simt al detaliului revelator de catre cei doi jurnalisti.