BusinessMagazin

Blog

  • Salvarea locului de muncă şi a angajaţilor sau salvarea companiilor şi a profiturilor aferente? Întotdeauna se vor salva companiile şi nu angajaţii

    Când sunt vremuri bune şi bani, bugete, investiţii de făcut, când trebuie neapărat să angajeze oameni şi mai ales rapid, companiile pun oamenii pe primul loc: campanii de marketing, facilităţi peste facilităţi, bonusuri, fără ei nu se poate, fără ei nu se mişcă lumea etc.

    Când vremurile se schimbă şi devin grele, când companiile trebuie să facă restructurări sub presiunea acţionarilor, sub presiunea pieţelor bursiere, oamenii/angajaţii nu mai sunt pe primul loc, aşa că sunt printre primii care trebuie să fie reduşi; costurile salariale trebuie să scadă imediat şi mai ales numărul de oameni, care pentru firmele listate la bursă este un indicator la care se uită toţi analiştii şi investitorii.

    Chiar dacă firma are profit, şi chiar de multe ori câştigurile sunt la cel mai înalt nivel, dacă vremurile sunt altele, dacă acţionarii decid, numărul de salariaţi/angajaţi trebuie să se reducă.

    Când companiile au probleme, sindicatele, autorităţile locale, politicienii şi nu în ultimul rând angajaţii discută salvarea joburilor, adică a angajaţilor.

    De partea cealaltă, conducerea executivă, acţionarii, băncile, finanţatorii şi nu în ultimul rând pieţele bursiere discută despre prezervarea/stabilizarea businessului, despre marje, despre profituri, despre valoarea bursieră a companiilor. Iar aici ei câştigă.

    Aşa este mersul lumii de astăzi şi de fapt nu a fost niciodată altcumva.

    Petrom, cea mai mare companie din România, a avut, cred, una dintre cele mai mari restructurări ale unei companii mari când, în mai bine de un deceniu, a trebuit să reducă numărul de angajaţi de la 40.000 la sub 10.000. În acelaşi interval profitul a crescut de cinci ori.

    Faptul că o firmă face profit, poate cel mai mare profit din istoria ei, nu înseamnă că nu poate să facă reduceri de personal, revizuirea organigramelor etc.

    Americanii sunt extrem de pragmatici, şi când rezultatele, profiturile sunt sub aşteptările analiştilor, sub aşteptările pieţelor bursiere, sub aşteptările băncilor de investiţii, conducerea executivă, CEO-ul trebuie să acţioneze, iar primul lucru pe care îl anunţă este câţi oameni trebuie să dea afară.

    Istoria corporatistă ne arată că, cel puţin pentru companiile listate la Bursă, dacă nu dai afară angajaţi, pieţele, cei care investesc în acţiunile tale, te pedepsesc imediat.

    Toată retorica de marketing pentru angajaţi este aruncată la coş.

    Toată lumea vorbeşte acum despre digitalizare, despre AI, dar toate aceste noi instrumente nu înseamnă o creştere a veniturilor, ci o reducere a cheltuielilor pentru creşterea productivităţii.

    AI-ul schimbă lumea sub ochii noştri schimbând companiile, procesele operaţionale prin reducerea costurilor şi a numărului de angajaţi.

    Întotdeauna profitul va fi mai important decât angajatul, pentru că astfel este mersul lumii corporatiste de astăzi.

    Şi trebuie să fim de acord că firmele, că economiile trebuie să se schimbe în permanenţă ca să nu rămână blocate în trecut.

    General Electric, cea mai mare companie americană din secolul XX, a fost aproape de faliment în secolul XXI şi a fost nevoită să fie spartă în bucăţi, a fost nevoie de reduceri masive de personal, a fost nevoie de vânzarea sau reinventarea unor businessuri pentru ca General Electric să reziste în continuare, fie şi sub forma unei companii mult mai mici.

    Chiar şi Amazon, Microsoft, Facebook, Google îşi restructurează organigramele, dau afară divizii întregi dacă lucrurile nu merg bine, chiar dacă profiturile lor sunt la cel mai ridicat nivel din istorie.

    În acest moment, marile corporaţii vor să aibă de-a face cu cât mai puţini angajaţi, chiar dacă ar avea bani să plătească un număr dublu de oameni. În corporaţie este vorba despre business, despre rezultate, despre marje în final, şi mai puţin despre angajaţi.

    Într-o lume tehnologică care se schimbă de la o zi la alta, marile companii, dar nu numai, nu sunt legate de numărul de angajaţi, ci de creşterea sau menţinerea businessurilor. Angajaţii trec pe locul zece. 

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • „Eu de ce nu am primit nimic?” Noua măsură pentru tineri ridică mai multe întrebări decât răspunsuri

    Săptămâna trecută s-a vorbit despre faptul că România are cea mai ridicată rată a şomajului în rândul tinerilor potrivit datelor de la Eurostat, din 2024 (ce surpriză!, scriam despre asta chiar aici în 2023, în articolul editorial – „Pe tine ce te pasiona în copilărie şi ce ai ajuns să faci?”), iar guvernul a venit repede cu cu Ordonanţă de Urgenţă care modifică Legea Şomajului pentru tinerii care nu lucrează şi nu urmează nicio formă de educaţie sau formare profesională, categorie cunoscută la nivel european drept NEET (Not in Employment, Education or Training). Măsura, denumită „Prima de Stabilitate”, ar urma să ofere un stimulent financiar celor care se angajează, pentru a-i ajuta să rămână activi pe piaţa muncii. Potrivit informaţiilor publicate, sprijinul financiar ar urma să fie acordat timp de doi ani. În primul an, beneficiarii ar primi 1.000 de lei pe lună, în al doilea an suma ar creşte la 1.250 de lei, iar în total sprijinul ar putea ajunge la aproximativ 27.000 de lei pentru fiecare beneficiar care rămâne angajat pe toată perioada programului. Autorităţile speră că stimulentul financiar va încuraja integrarea tinerilor pe piaţa muncii şi va reduce numărul celor care rămân în afara activităţii economice, într-un context în care multe sectoare se confruntă cu deficit de forţă de muncă. Dincolo de faptul că mi se pare o soluţie discriminatorie faţă de generaţiile anterioare (eu de ce nu am primit un astfel de stimulent?), cred că este şi o soluţie ineficientă, în contextul în care guvernul îşi propune să trateze efectele unui sistem educaţional deficitar, nu cauza, respectiv modul în care se face educaţia în România şi, după cum scriam mai de mult, modul în care sunt percepute anumite meserii din ţara noastră, dar şi felul în care tinerii îşi aleg disciplinele pe care să le studieze. Noi scriem de ani întregi despre lipsa de congruenţă între nevoile companiilor şi felul în care tinerii se pregătesc pentru realitate – dar, iată, suntem surprinşi în continuare de această nepotrivire, care se vede, evident, în şomaj, chiar în condiţii economice relativ normale, fiindcă vorbim despre anul 2024. Poate nu sunt în măsură să emit idei de salvare a angajabilităţii tinerilor, însă cred că este logic să ne uităm cum stau lucrurile în cazul ţării care conduce clasamentul din acest punct de vedere şi are cel mai mic procentaj de şomaj în rândul tinerilor. Germania are o rată a şomajului în rândul tinerilor de aproximativ 6–7%, cea mai scăzută din Europa, şi nu a ajuns aici prin bani daţi „gratis” doar ca tinerii să îşi găsească un job sau ca firmele să îi angajeze.  Răspunsul a fost construit în jurul sistemului dual de educaţie, unul dintre cele mai vechi şi mai stabile mecanisme de integrare profesională din Europa. În loc să stea ani întregi doar în bănci, o mare parte dintre elevi intră încă din liceu sau după absolvire într-un sistem de ucenicie plătită, unde îmbină cursurile teoretice cu munca într-o companie – şi eu cunosc un caz concret al unei fete, din aceeaşi generaţie cu mine, care a intrat într-un astfel de program în cadrul Siemens, iar 20 de ani mai târziu este în aceeaşi companie, având un rol de management. Dar înainte şi-a făcut un credit pentru studii – iar de banii pe care i-a primit în internship s-a folosit pentru a plăti o parte din acesta. În acest model, statul nu plăteşte subvenţii masive pentru angajare, ci investeşte în instituţii, standarde şi parteneriate între şcoli, camere de comerţ şi companii. Firmele sunt parte din sistem, nu doar beneficiari ai lui. Ele contribuie la definirea curriculei, oferă locuri de practică şi, de multe ori, păstrează absolvenţii în echipele lor. De aceea, Germania nu are doar un şomaj juvenil scăzut, dar şi un deficit mai mic de competenţe şi o economie industrială stabilă. Meserii precum tehnician, mecanic industrial, operator de echipamente sau specialist IT sunt văzute ca opţiuni de carieră respectate, nu ca alternative de rezervă. Tot în 2023 scriam şi că Germania se uită foarte de timpuriu la abilităţile copiilor – astfel încât să fie ghidaţi spre ce li se potriveşte: am citit că viitorul lor este stabilit încă de când ei au 9-10 ani, iar decizia referitoare la cariera lor se bazează pe scoruri la teste, medii obţinute în şcoală, interviuri, recomandări ale profesorilor, influenţă parentală, cât şi previziuni ale guvernului referitoare la joburile de care va fi nevoie în viitor. Poate este un pic extrem să îţi stabileşti cariera de la 10 ani, dar cu siguranţă este mult mai bine decât să primeşti bani „gratis” la 20.   

    Germania are una dintre cele mai scăzute rate ale şomajului în rândul tinerilor din Europa, de aproximativ 6–7%, datorită sistemului dual de educaţie, care combină studiile cu munca în companii şi facilitează tranziţia directă de la şcoală la piaţa muncii.

    Ioana Matei este Editor-Şef Business Magazin
     

     

  • O propunere de majorare a salariului minim în New York la 30 dolari pe oră dă fiori micilor companii din oraş

    O propunere de creştere a salariului minim din New York la 30 de dolari pe oră a stârnit entuziasm în rândul newyorkezilor de rând care-şi permit cu greu oraşul, dar este privită cu teamă de comunitatea de business care se confruntă cu costuri în creştere pe alte fronturi, scrie The Wall Street Journal. Un proiect de lege introdus recent în consiliul local ar creşte salariul minim din New York la cel mai ridicat din SUA, pentru orice oraş sau stat.

    Dacă acesta va fi aprobat, salariul minim orar ar creşte de la 17 dolari la 30 de dolari până în 2030 în cazul întreprinderilor mari, în timp ce întreprinderile cu mai puţin de 500 de angajaţi ar ajunge la 30 de dolari până în 2032.

    Pentru companiile mici în special, o majorare salarială s-ar adăuga chiriilor extrem de ridicate şi creşterii în forţă a costurilor legate de utilităţi şi asigurări de la pandemie. 

    Multe alte oraşe şi state americane au majorat salariile minime în ultimii ani. Seattle are acum cele mai ridicate salarii minime din SUA, de 21,30 de dolari pe oră. În Los Angeles, autorităţile au aprobat anul trecut majorarea salariului minim orar de la 20,32 dolari la 30 dolari până în 2028 pentru angajaţii din hoteluri şi aeroporturi. Proprietarii de hoteluri au protestat că măsura va afecta industria.

    Cât de repede va fi votată propunerea din New York va depinde probabil parţial de cât capital politic va investi primarul Zohran Mamdani în ea. Mamdani a câştigat alegerile de anul trecut pe baza unei campanii în care promitea să fac oraşul mai accesibil, iar la acea vreme şi-a exprimat susţinerea pentru propunere.

    Propunerea s-ar putea lovi de obstacole de ordin juridic, în condiţiile în care salariul minim din oraş este în prezent stabilit de stat.

    Mulţi proprietari de afaceri se declară îngrijoraţi de propunere.

    „Oricât aş vrea să plătesc 30 de dolari, nu am bani“, spune Moe Chan, care are un business de distribuţie de cafea şi ceai. Acesta are doi angajaţi part-time pe salariu minim şi spune că are probleme deja cu plata chiriei şi impactul tarifelor lui Trump.

    EPI, un think tank de stânga, estimează că măsura ar creşte salariile pentru aproximativ 1,68 milioane de angajaţi, puţin peste o treime din forţa de muncă totală a oraşului. Astfel, cei care ar câştiga de pe urma acesteia ar fi mai numeroşi decât cei care care s-ar putea confrunta cu şomaj.


     

     

     

  • Câştigători şi perdanţi economici de pe urma războiului din Iran

    Undele de şoc economice ale războiului din Iran nu lasă nicio parte a lumii neatinsă, notează The Wall Street Journal.

    Economiştii se confruntă cu două scenarii divergente pentru economia globală. În primul, conflictul din Orientul Mijlociu se încheie rapid, permiţând normalizarea preţurilor la petrol şi gaze până în vară, şi lăsând creşterea economică şi inflaţia în mare parte neafectate. În cel de-al doilea, perturbările prelungite din sectorul energetic se reflectă în costuri zilnice, cum ar fi cele legate de alimente şi vacanţe.

    SUA sunt protejate, dar nu imune. Revoluţia de şist a transformat SUA în ultimul deceniu într-un exportator net de energie, reducând vulnerabilitatea acestora la şocuri petroliere. Însă cea mai mare economie a lumii nu este imună în totalitate. 

    Din cauza scumpirii carburanţilor, de exemplu, gospodăriile americane ar putea avea mai puţini bani de cheltuit pe alte lucruri. Scumpirea carburanţilor ameninţă de asemenea profiturile companiilor aeriene, operatorilor de croaziere şi firmelor industriale, deşi producătorii americani de energie ar putea avea de câştigat.

    Dacă preţurile ţiţeiului Brent vor atinge o medie de 80 dolari pe baril în următoarele luni, SUA ar putea asista la o creştere a inflaţiei de aproximativ 0,2%, în timp ce creşterea sa economică ar putea fi mai mică cu 0,1%, potrivit Oxford Economics.

    Cel mai mare câştigător de pe urma conflictului din Orientul Mijlociu este Rusia, în condiţiile în care ţara câştigă până la 150 milioane de dolari pe zi sub formă de venituri bugetare suplimentare din vânzări de petrol, potrivit Financial Times.

    Guvernul rus ar putea primi venituri totale suplimentare de 3,3 miliarde-4,9 miliarde de dolari până la finalul lunii martie, relevă calculele FT.

    SUA au relaxat la finalul săptămânii trecute sancţiunile impuse altor ţări care cumpără petrol rusesc şi petrol deja încărcat pe nave pentru a reduce impactul economic al războiului cu Iranul.

    În cazul Europei, o perioadă prelungită de preţuri mari la energie ar putea afecta redresarea economică incipientă, scrie The Wall Street Journal.

    Institutele de cercetare economică din Germania şi-au redus săptămâna trecută proiecţiile de creştere pentru cea mai mare economie europeană, avertizând cu privire la impactul conflictului din Orientul Mijlociu asupra preţurilor energiei.

    Creşterea economică a Germaniei va atinge 0,8% în acest an, faţă de estimarea anterioară de 1,0%, au indicat în rapoarte separate institutul ifo şi Kiel.

    Deşi Golful beneficiază de pe urma preţurilor mai mari la petrol, blocarea Strâmtorii Ormuz a restricţionat exporturile şi forţat reduceri de producţie. Un război scurt ar putea ca economiile din Golf să se contracte cu până la 2% în acest an, în timp ce un conflict prelungit ar putea provoca un declin de 15%, potrivit Capital Economics. Kuweitul şi Qatarul ar suferi cel mai mult.

    Pentru cea mai mare economie a Africii, petrolul la 100 dolari e o adevărată mană cerească, scrie Bloomberg. Algeria se bazează de multă vreme pe unele dintre cele mai mari rezerve de petrol şi gaze din Africa pentru a-şi plăti o mare parte din subvenţii, iar de când a fost afectată de prăbuşirea preţurilor din 2014, întâmpină dificultăţi tot mai mari în a-şi finanţa bugetul.

    „Creşterea preţurilor nu poate fi decât un lucru bun“, arată Mahfoud Kaoubi, analist economic şi financiar independent.

    China dispune de avantaje pe care alte economii asiatice nu le au, potrivit WSJ. China este cel mai mare importator de petrol al lumii, dar de-a lungul anilor şi-a ridicat protecţii împotriva şocurilor energetice. Ţara dispune de peste un miliard de barili de petrol în rezervele strategice şi a investit masiv în energie regenerabilă, maşini electrice şi dispune de o industrie locală a cărbunelui semnificativă.

    Preţurile mai mari la energie ar trebui să stimuleze creşterea economică în ţările bogate în petrol, precum Canada, Brazilia şi Venezuela, însă economiştii se aşteaptă ca aceste ţări să înregistreze şi o uşoară creştere a inflaţiei.

  • Industria chimică începe să resimtă din plin undele de şoc ale crizei din Orientul Mijlociu

    Industria chimică a Germaniei avertizează că impactul războiului din Orientul Mijlociu începe să se fa­că simţit tot mai puternic, un număr de companii reducându-şi producţia pe măsură ce blocajul de la nivelul lanţurilor de aprovizionare ia am­ploa­re, iar costurile cu energia cresc tot mai puternic, scrie Bloomberg.

    Problemele ameninţă să provoa­ce o nouă încetinire în inima indus­trială a continentului.

    „Există o spirală care se învârte în direcţia greşită şi putem doar spera că va dispărea rapid“, a declarat Wolfgang Große Entrup, director ge­neral al asociaţiei VCI din indus­tria chimică germană.

    Industria, care se află la baza bu­nurilor de consum zilnice, resimte pre­siuni pe un număr de fronturi. Pre­ţurile gazelor europene, un ele­ment cheie în producţia de amoniac şi îngrăşăminte bazate pe azot, au urcat cu peste 50% de la izbucnirea războiului. Conflictul afectează acum şi producţia de produse intermediare din Asia, ameninţând să perburbe liniile de producţie din Germania.

    Îngrijorările sunt împărtăşite de sindicatele din sector. „Conflictul din Iran sau Orientul Mijlociu, cu pro­blemele asociate legate de aprovizio­na­rea cu energie, petrol şi gaze, este încă în mare măsură subestimat“, a declarat Michael Vassiliadis, pre­şe­din­tele sindicatului IGBC. „Acest lu­cru are un impact atât de masiv, încât toate problemele cu care ne-am con­fruntat deja sunt din nou exacerbate“.

    Companiile petrochimice asia­ti­ce, care au probleme cu aprovizio­narea de naftă, îşi reduc producţia, exacerbând blocajele la nivelul întregului lanţ.

    Conflictul din Orientul Mijlociu creează penurii de naftă, un component cheie în fabricarea materialelor plastice, ameninţând să forţeze închideri de fabrici şi să adâncească în criză industria petrochimică a Asiei, relatează Financial Times.

    Japonia şi Coreea, care închideau deja facilităţi cu probleme înaintea războiului din Iran, sunt acum vulnerabile la penurii de naftă, un material derivat din ţiţei şi folosit în producţia de materiale plastice.

    Ambele ţări importă aproximativ două treimi din necesarul de naftă. Din acestea, aproximativ 60% provin din Golf în cazul Coreei de sud, în timp ce în cazul Japoniei procentul se ridică la 70%.

    Ministrul sud-coreean al comerţului a anunţat că ţara sa va restricţiona exporturile de naftă.

    În urma războiului din Iran, unităţi petrochimice din întreaga Asie au început să-şi reducă producţia.

    China este oarecum protejată în faţa crizei actuale graţie capacităţii sale interne de rafinare a ţiţeiului şi capacităţii de a apela la Rusia ca sursă alternativă.

    Industria chimică germană nu şi-a revenit de pe urma crizei energetice începute cu ani în urmă, când Rusia a atacat Ucraina. Companiile şi-au redirecţionat de atunci investiţiile către regiuni cu un acces mai facil, în timp ce exporturile chineze de produse chimice către Europa sunt în creştere puternică, notează Bloomberg.

    VCI reprezintă peste 1.900 de companii din industria chimică, farmaceutică şi sectoare conexe.

  • Iranul, trecut glorios, prezent în flăcări, viitor incert: Cum a ajuns Iranul o ţară bogată cu oameni săraci

    În 2021, venitul naţional brut (VNB) pe cap de locuitor în preţuri con­stan­te al Iranului, un indicator comun al bunăstării societăţii, era la 57% din nivelul din 1976. Cu alte cuvinte, bunăstarea a scăzut semnificativ cât timp politicile economice şi externe ale ţării au fost gândite de liderii aduşi la putere de Revoluţia Isla­mică, se arată într-o analiză a Clingendael, un institut olandez de relaţii internaţionale.

    Pentru a înţelege de ce VNB-ul Iranului a atins vârful în 1976, trebuie ţinut cont de faptul că ţara a menţinut relaţii bune cu comunitatea internaţională în general şi cu Occidentul în special pe parcursul anilor 1970. Acest lucru a permis Iranului să joace un rol influent pe piaţa mondială a petrolului şi în Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC).

    Iranul a avut venituri record din petrol la acea vreme, producând aproximativ 5,9 milioane de barili pe zi (bpd), ceea ce reprezenta 20% din producţia OPEC de atunci. În parte, acest lucru s-a datorat războiului de Yom Kippur din 1973 şi embargoului petrolier impus de OPEC statelor aliate cu Israel care a urmat.

    Şahul şi guvernul său au cheltuit aceste venituri pe infrastructură, baze navale, reactoare nucleare, extin­derea forţelor armate şi credite, ceea ce a dezvoltat sectorul privat.

    Astfel de măsuri au crescut şi volumul Formării Brute de Capital Fix (FBCF) până la maximul său istoric de 2.270 dolari în 1976 (pe cap de locuitor). FBCF face parte din VNB şi serveşte ca indicator indirect pentru cât de mult din noua valoare adăugată generată într-o economie este mai degrabă investit decât con­sumat. FBCF mai mare sugerează rate viitoare mai mari de creştere economică.

    Această traiectorie de creştere a scăzut brusc după 1976 din cauza tulburărilor de dinainte şi din timpul Revoluţiei Islamice, precum şi a distrugerilor şi pierderilor de vieţi omeneşti din timpul războiului dintre Iran şi Irak din1980-1988. Indicatorul şi-a revenit oarecum între 1990 şi 2010, apoi a scăzut din nou în con­textul sancţiunilor internaţionale.

    De exemplu, FBCF a repre­zentat în medie în jurul a 25% din VNB total al Iranului între 1960 şi 2010, dar a scăzut la 21% după 2012 din cauza intensificării sancţiunilor internaţionale.

    VNB s-a redus la 76% în 1979 şi la 57% în 2021, comparativ cu vârful din 1976.

    În urma războiului Iran-Irak, liderul suprem Khomeini a promovat creşterea populaţiei în încercarea de a repara pierderile din timpul conflictului. El considera că o populaţie numeroasă se traduce printr-o greutate geopolitică mai mare, chiar dacă acest lucru riscă să aibă mai multe efecte economice negative dacă nu sunt puse în aplicare politici complementare.

    De exemplu, Iranul avea nevoie de planuri de dezvoltare pentru a îmbunătăţi educaţia, a stimula investiţiile şi a crea locuri de muncă odată ce noua generaţie ajungea la vârsta activă. Guvernul reformist al lui Mohammad Khatami (1997-2005) a avut succes parţial în implementarea unor astfel de politici prin creşterea investiţiilor private, invitarea investitorilor străini, îmbunătăţirea infrastructurii şi a capacităţilor de producţie de petrol, creşterea consumului privat şi crearea mai multor locuri de muncă.

    Preşedintele Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013) s-a bucurat de roadele politicilor predecesorului său într-o altă perioadă de preţuri ridicate ale petrolului.

    Cu toate acestea, în loc să crească în continuare investiţiile pentru a genera mai multe locuri de muncă pentru iranienii care ajungeau la vârsta activă, el a folosit veniturile publice pentru ajutoare sociale. Deşi acestea au fost iniţial populare, în doar câţiva ani şi-au pierdut o mare parte din valoare din cauza inflaţiei pe care au indus-o. Aceasta s-a dovedit a fi o politică economică nesănătoasă, care doar a amânat agravarea problemelor precum şomajul şi inflaţia pentru viitor.

    Unele dintre politicile externe ale Republicii Islamice, cum ar fi intenţia declarată de a şterge Israelul de pe hartă şi dezvoltarea capacităţilor nucleare, au atras sancţiuni care au descurajat investiţiile străine şi au redus creşterea economică, inclusiv crearea de locuri de muncă.

    Formarea brută de capital fix a atins vârful post-revoluţie de 1.566 dolari pe cap de locuitor în 2011. Când sancţiunile internaţionale s-au intensificat, indicatorul a scăzut la 804 dolari pe cap de locuitor în 2021. Investiţiile nete au fost negative din 2019, deoarece capitalul s-a depreciat într-un ritm mai rapid decât FBCF.

    Doar aproximativ 27,5% din populaţia Iranului a avut un loc de muncă formal în ultimele decenii. Spre comparaţie, în Turcia vecină aproximativ 37% din populaţie este angajată formal, iar într-o economie avansată precum Austria, 43% din populaţie lucrează în economia formală.

    Acest lucru sugerează că restul (adică 72,5%) din populaţia Iranului este fie şomeră, pensionară, fie angajată în sectorul informal. Aceşti oameni primesc salarii mai mici sau ajutoare financiare, care nu sunt pe deplin ajustate la inflaţie. Condiţiile de muncă pentru femei au fost mai proaste decât cele pentru bărbaţi.

    În timp ce 62,2% dintre bărbaţii cu vârsta peste 15 ani sunt angajaţi în economia iraniană (formală şi informală), doar 12,2% dintre femei (cu vârsta peste 15 ani, 2021) sunt. Diferenţa sugerează un decalaj serios de gen pe piaţa muncii. În Turcia vecină, cifra corespunzătoare pentru femei este de 28%, iar în Austria este de 52,5%.

    Regimul de sancţiuni instituit de preşedintele american Donald Trump în 2018 a provocat rapid o criză bugetară în Republica Islamică, deoarece veniturile din petrol în scădere au făcut imposibilă finanţarea cheltuielilor guvernului.

    Mai precis, exporturile de ţiţei ale Iranului au scăzut de la peste 2,7 milioane de barili pe zi în iunie 2018 la mai puţin de o jumătate de milion de barili pe zi în aprilie 2019, în special din cauza sancţiunilor secundare.

    Chiar şi cu administraţia Biden care a ignorat exporturile de petrol ale Iranului din 2021, ţara nu a mai putut exporta petrol sau gaze la capacitate maximă din cauza cerinţelor de întreţinere restante. Deficitul guvernului iranian a putut fi acoperit doar prin tipărirea de bani şi vânzarea de active guvernamentale.

    Primele au determinat creşterea preţurilor, iar celelalte au încurajat corupţia. Mai mult, instabilitatea geopolitică rezultată din retragerea SUA din acordul nuclear a generat un şoc negativ asupra pieţelor financiare, iar rialul s-a prăbuşit.

    Scumpirea ulterioară a bunurilor importate din cauza sancţiunilor a provocat, de asemenea, creşterea preţurilor, care a interacţionat cu o masă monetară în expansiune necesară pentru finanţarea bugetului guvernului.

    Mai mulţi ani consecutivi de inflaţie ridicată, de aproximativ 40-50%, au redus venitul real al multor angajaţi – în special al celor din serviciul public – în ciuda faptului că au beneficiat de o creştere nominală de 10-20% a bugetului naţional pe care guvernul lui Ibrahim Raisi l-a prezentat parlamentului în 2021.

    Preţurile au crescut şi mai mult în vara anului 2022, când guvernul a eliminat cursul de schimb preferenţial (1dolari – 42.000 de riali) introdus de guvernele lui Hassan Rouhani şi care finanţa importul de mărfuri primare, cum ar fi alimente, medicamente şi nutreţuri. Această măsură a împins în sus preţurile alimentelor cu 100% sau mai mult. Indicele preţurilor de consum (IPC) din zonele urbane, calculat de Centrul de Statistică al Iranului, a crescut cu 483% în cinci ani până la 20 februarie 2023.

    Pe măsură ce numărul şomerilor a urcat, iar rata inflaţiei a redus valoarea ajutoarelor băneşti, rata sărăciei raportată oficial depăşea deja 33% în 2019. Înainte de război, rata sărăciei trecea probabil de 50% din populaţie. Pe baza consumului de calorii pe cap de locuitor, rata sărăciei ar putea oscila în jurul a 60%.

    Deşi venitul real al multor iranieni a scăzut substanţial în ultimii ani, guvernul a crescut totuşi cheltuielile pentru aparatul său de securitate, mass-media şi propagandă, precum şi cu operaţiunile comerciale clericale, pentru a înăbuşi protestele, a menţine regimul intern şi a continua un set de politici externe ferme.

  • Miruţă, informaţii despre cele trei avioane şi militarii americani sosiţi duminică în România

    Ministrul Apărării Radu Miruţă a vorbit despre cele avioane americane tip cisternă sosite duminică în România. El spune că acestea au venit însoţite de militari, fără a preciza numărul acestora.

    „Aprobarea este pentru Otopeni şi pentru Mihail Kogălniceanu pentru aceste aeronave tip cisternă. Dacă decid să le ducă la Otopeni sau la Mihail Kogălniceanu este o decizie a partenerului american despre care nu avem noi niciun fel de informaţie, pur simplu decizia lor strategică. Ceea ce pot să vă spun este că singurele aterizate până acum sunt cele de azi-dimineaţă, aceste trei avioane cisternă”, a spus Radu Miruţă la Digi24.

    El spune că aceste avioane sunt însoţite de militari.

    „Decizia dată de Parlament, pentru capacităţile de descurajare pe care Statele Unite le vor trimite pe teritoriul României, ele vor fi gestionate de 400-500 de militari. Cu aceste aeronave a venit un număr de militari asociaţi, cu restul produselor pe care Statele Unite le vor instala pe teritoriul României pentru a creşte capacitatea de descurajare, de asemenea vor veni militari asociaţi”, a adăugat Miruţă, care a precizat că nu ştie care este numărul de militari asociaţi unei asemenea aeronave.

    El a precizat că avioanele de tip cisternă sunt pentru realimentare şi vor fi folosite în conformitate cu strategia şi decizia Statele Unite ale Americii.

    Întrebat dacă este o desfăşurare temporară, ministrul Apărării a spus: „Răspunsul la întrebarea dumneavoastră este cel oficial. Votul de săptămâna aceasta a fost pentru 90 de zile”.

  • Adrian Vasilescu, BNR: Preţurile au creşterea în „gene“! De ce nu… şi descreşterea?

    Un cunoscut jurnalist şi-a  exprimat stupefacţia că numeroşi analişti economici nu-şi stăpânesc entuziasmul ori de câte ori preţurile… îşi încetinesc creşterea. Fapt ce i-a trezit mirarea: „Ce mare scofală că preţurile cresc mai încet?! Important ar fi să scadă!“…

    Din perspectiva logicii, mirarea ar fi îndreptăţită. Nu şi din perspectiva teoriei şi practicii economice! Pentru că dezinflaţia – cum este denumită creşterea încetinită a preţurilor – marchează drumul către ieşirea din inflaţie. Preţurile antrenate în creşteri accelerate, pe valurile unor rate anualizate mari, au o singură cale să iasă din această capcană: încetinirea creşterii. Dezinflaţia deci! Pe când scăderea preţurilor ar lovi în profiturile producătorilor.

    Vineri, 13 martie, Statistica a publicat rezultatele mişcării preţurilor din februarie anul în curs. Comunicatul a fost aşteptat cu interes de autorităţi, de instituţiile de analiză, de presă şi de opinia publică. Vestea e bună! Din octombrie anul trecut, până anul acesta în februarie, încetinirea creşterii preţurilor a adunat deja la activ cinci luni consecutive. Cinci luni de dezinflaţie! După şocurile din 2025, care în alte cinci luni – din mai până în septembrie – provocaseră dublarea ratei anualizate a inflaţiei.

    Preţurile nu cresc toate deodată. Şi nu cresc în acelaşi ritm. Motiv pentru care ratele inflaţiei sunt calculate şi comunicate ca medii în baza a trei măsurători: lunare, anuale şi pe doi ani. Obişnuinţa a făcut ca interesul cel mai mare – mai ales în dezbaterile publice – să fie acordat ratelor anualizate. Care sunt calculate lună de lună… pentru 12 luni. Sau pentru 24 de luni. Acest tablou, avantajos pentru că este mai cuprinzător, în sensul că într-un singur număr este surprinsă dinamica creşterii preţurilor timp de un an ori de doi, are deseori dezavantajul de a fi incorect cu prezentul. Şi cu viitorul.

    Anul trecut, de exemplu, ratele anualizate din octombrie, noiembrie şi decembrie indicau o dezinflaţie exagerat de înceată, cu valori apropiate de 10 la sută. Acelaşi curs l-a avut şi creşterea încetinită a ratelor anualizate la începutul anului, din ianuarie până în aprilie, etapă de dezinflaţie ce a urmat şocului inflaţionist de la sfârşitul anului 2024. Bilanţul anului 2025 s-a încheiat aşadar cu un episod agitat de creştere accelerată a preţurilor, flancat timp de patru luni la începutul anului şi de trei luni la sfârşitul lui de episoade calme.

    De creştere încetinită.

    Dublarea creşterii grăbite a preţurilor însă, acel scurt episod inflaţionist din mai până în septembrie 2025, a fost marcată de trei şocuri puternice distincte atât prin cauze, cât şi prin efecte. Primul şoc a lovit la începutul lunii mai. Cauza? Tensiunile interne determinate de prelungirea alegerilor prezidenţiale. Efectele au fost resimţite şi în iunie. Ratele anualizate au crescut în aprilie, în mai şi în iunie. În iulie a lovit al doilea şoc. Energia electrică s-a scumpit cu 61,57 la sută într-o singură lună. A fost principala cauză. Rata anualizată a urcat din nou. Apoi a crescut TVA-ul în august. Efectele s-au cumulat cu cele din iulie şi s-au prelungit în septembrie. Ratele anualizate au urcat în august şi în septembrie. Aici s-a încheiat ciclul creşterii accelerate. În octombrie creşterea şi-a încetinit ritmul. A început un nou episod de dezinflaţie, unul calm, încheiat în decembrie cu o rată anualizată de 9,69 la sută.

    Tabloul ratelor lunare este însă mult mai relevant. Şi mai interesant. Episodul din ianuarie – aprilie 2025 a evidenţiat o creştere încetinită… ceva mai agresivă. De la 0,92 la sută în ianuarie la 0,88 la sută în februarie; de aici la 0,27 la sută în martie şi la… 0,07 la sută în aprilie. Aceeaşi relevanţă a evidenţiat-o şi saltul la creşterea accelerată: de la 0,07 la sută la 0,46 la sută în mai, 2,68 la sută în iulie de unde cade la 2,10 la sută în august şi… mai departe revine dezinflaţia. Cu o lună mai devreme decât în tabloul ratelor anualizate. Creşterea încetinită  pleacă de la 0,36 la sută în septembrie şi ajunge la… 0,22 la sută în decembrie 2025.

    În celelalte două luni de creştere încetinită, din ianuarie şi februarie anul acesta, se schimbă însă tabloul. Dezinflaţia este relevată de ratele anualizate, care coboară la 9,62 în ianuarie şi la 9,31 la sută în februarie, sprijinite de acumulările din cele 12 luni trecute. Pe când ratele lunare, care au urcat de la 0,20 în decembrie la 0,86 la sută în ianuarie şi la 0,59 la sută în februarie, dau un semnal de atenţionare! Şi anume: în 2026, un an cu multe riscuri, incertitudini şi vulnerabilităţi, se impune o atenţie sporită din partea autorităţilor statului şi a celor financiare, de fapt din partea întregii noastre societăţi, pentru ca mixul de politici monetare, fiscale, salariale şi de restructurări să-şi sporească contribuţia la stabilitatea preţurilor, la stabilitatea financiară, la stabilitatea mediului nostru intern. Un imperativ la care nu avem alternativă.

    Preţurile au creşterea în „gene“! Când cresc – aşa cum se vede „pe viu“ în situaţiile înfăţişate mai sus -, scumpirea unor mărfuri, cum sunt energia electrică, gazele naturale, combustibilii şi alimentele, atrage ca un magnet preţurile mai multor bunuri şi servicii. Asta-i inflaţia! Un avânt al preţurilor deasupra liniei strategice de ţintire.

    Uneori, împotriva naturii lor, preţurile mai şi descresc! Scad! – ca să nu fie vreo confuzie. Eşuează, în dezordine, dedesubtul aceleiaşi linii strategice. Asta-i deflaţia! Zona Neagră a scăderii preţurilor. Precedată uneori de Zona Gri – un fel de anticameră a deflaţiei – ce-şi face loc între linia strategică de ţintire şi o linie imaginată notată cu zero. Deseori cu doi de zero. Când preţurile scad, când o ţară intră în deflaţie, intervin panica… şi multe alte complicate dificultăţi.

    În vremuri grele, cum sunt cele prin care trecem acum, neliniştea preţurilor creşte! O incită aglomerarea riscurilor geopolitice şi economice, dezechilibrele balanţelor comerciale şi de plăţi, deficitele bugetare şi datoriile publice mari. Toate, acţionând împreună, lungesc calea până la aşteptatul moment al „aterizării“ line pe aliniamentul strategic de ţintire. O lungesc în toată lumea. Şi o lungesc în România.

    În Zona Neagră s-au „refugiat“, din aprilie 2020 până în aprilie 2021, 14 ţări din Uniunea Europeană – cele mai multe din zona euro – înainte de a-şi fi început confruntarea cu actualul episod inflaţionist. Cât priveşte Zona Gri, cu ceva vechime în tabloul Eurostat al creşterii preţurilor, a suferit un şoc puternic în septembrie 2024…  când 15 ţări din Uniunea Europeană – cele mai multe tot din zona euro – au ajuns în pragul deflaţiei. Cea mai „avansată“ fiind Irlanda, cu o rată anualizată de 0,0 la sută, care o lună mai târziu ar fi dat buzna în deflaţie. Dacă nu intervenea şocul din octombrie – decembrie 2024.

    A fost însă un val care a stricat multe calcule. Inclusiv pe ale noastre, deşi România a parat şocul, situându-se între cele şase ţări din Uniunea Europeană care au rezistat bine în acele împrejurări complicate. Şi, mai departe, ne-am numărat între puţinele ţări care au reuşit să-şi reia dezinflaţia în ianuarie 2025.

    Acum, în Uniunea Europeană – ca şi în alte părţi ale lumii – cele mai mari riscuri şi incertitudini sunt alimentate de mişcările preţurilor de deasupra liniei strategice de ţintire. Repetatele rocade, atât inflaţie-dezinflaţie cât şi, cu deosebire, dezinflaţie-inflaţie, impun o eficienţă în creştere a conlucrării autorităţilor statale şi a celor monetare. Cel mai lung episod inflaţionist de după decembrie 1989 – chiar dacă nu este şi cel mai puternic – a împlinit deja cinci ani. Iar prognozele, calculate şi publicate recent de Banca Naţională, prevăd sfârşitul inflaţiei abia peste doi ani!

    Politica monetară, în toate împrejurările, dar cu deosebire în actualul context geopolitic şi economic global, are ca principal reper strategia de ţintire a inflaţiei. Pentru că oricum ar fi înţeleasă respectiva strategie – ştiinţă, artă sau sumă de reguli – ţelul ce-i stă în faţă nu este şi nu poate să fie altul decât „stabilitatea… creşterii preţurilor“. O valoare de prim ordin pe care, în toată lumea, băncile centrale sunt obligate s-o asigure ţărilor în serviciul cărora funcţionează.

  • Cum arată salariile în prima lună din 2026: creştere de 3,6%, cea mai mică din ultimele 12 luni. Deşi a scăzut de la lună la lună, inflaţia a depăşit din nou creşterea salarială

    ♦ Câştigul salarial real a fost negativ în ultimele şapte luni consecutive, rata inflaţiei a depăşit creşterea salarială începând din luna ianuarie a anului trecut ♦ „Acest fenomen se va accentua, întrucât nu ştim cum va afecta noua criză din Orientul Mijlociu preţul petrolului şi, implicit, inflaţia, care va fi din nou alimentată în mod neaşteptat” ♦ Salariul mediu net pe economie a ajuns la 5.518 lei în prima lună din anul 2026, în creştere de la 5.328 lei în ianuarie 2025 ♦ Cele mai mari salarii sunt în industria de IT, iar cele mai mici sunt în alte activităţi de servicii ♦ Diferenţa dintre cel mai mare şi cel mai mic salariu din economia locală este de peste 9.900 de lei.

    Salariul mediu net pe economie a ajuns la puţin peste 5.500 de lei în prima lună din anul 2026, în creştere cu 3,6% faţă aceeaşi lună din anul 2025, după cum arată cele mai recente date publicate de Institutul Naţional de Statistică (INS).

    Această creştere a salariului mediu net pe economie este cea mai mică din ultimele 12 luni. De altfel, deşi în uşoară scădere de la lună la lună, rata anuală a inflaţiei a fost de 9,62%, deci a depăşit creşterea salariilor, astfel că în ianuarie 2026 câştigul salarial real a fost negativ, de circa -6%.

    „În 2026, creşterea salarială nu va atinge rata inflaţiei. Acest fenomen se va accentua, întrucât nu ştim cum va afecta noua criză din Orientul Mijlociu preţul petrolului şi, implicit, inflaţia, care va fi din nou alimentată în mod neaşteptat. Bugetele de creşteri salariale ale companiilor au fost făcute pe o estimare de creştere moderată, sub 10%, a inflaţiei în acest an”, spus pentru ZF, Raluca Pârvu, business manager al companiei de resurse umane BPI România.

    De altfel, statisticile INS din ultimele 12 luni arată o deteriorare clară a puterii de cumpărare a salariilor pe parcursul anului 2025 şi la începutul lui 2026. Deşi salariul mediu net a continuat să crească în termeni nominali pe tot intervalul analizat, ritmul acestei creşteri a încetinit treptat, în timp ce inflaţia a accelerat puternic în a doua parte a anului. Ca urmare, câştigul salarial real, adică diferenţa dintre creşterea salariilor şi inflaţie, a trecut în teritoriu negativ începând cu luna iulie 2025 şi a rămas negativ timp de şapte luni consecutive.

    Prima parte a anului 2025 a fost încă favorabilă pentru angajaţi. Între ianuarie şi iunie, salariile au crescut anual cu 7 – 10%, în timp ce inflaţia s-a menţinut între aproximativ 5% şi 5,7%, ceea ce a permis existenţa unor creşteri reale de venituri, chiar dacă acestea s-au diminuat treptat, de la aproape 5% la începutul anului la doar 1,3% în iunie.

     Punctul de cotitură apare în iulie 2025, când inflaţia urcă brusc la 7,8%, depăşind clar ritmul de creştere al salariilor, care încetinise la 5,2%. Din acel moment, puterea de cumpărare începe să scadă. Situaţia se agravează rapid în lunile următoare, când inflaţia se apropie de 10%, în timp ce creşterile salariale coboară spre 4%. Astfel, pierderea reală de venit ajunge la peste 5% în şapte luni consecutive din a doua parte a celor 12 luni analizate.

    În ceea ce priveşte cele mai mari salarii pe industrii, statisticile oficiale arată că sectorul IT revine pe prima poziţie în clasamentul celor mai bine plătite domenii din economie, cu un salariu mediu net de 12.801 lei în ianuarie 2026, în creştere cu 6,6% faţă de aceeaşi lună din 2025. Chiar dacă avansul salarial nu este cel mai mare din top, nivelul absolut al salariilor rămâne semnificativ peste celelalte sectoare.

    În acelaşi timp, clasamentul arată că domeniile cu salarii mari rămân concentrate în câteva zone ale economiei: tehnologia informaţiei, industria energetică şi petrolieră, media şi servicii corporative. Industria petrolieră şi activităţile conexe – extracţia petrolului şi gazelor sau serviciile anexe extracţiei – continuă să ofere salarii foarte ridicate, peste 9.500–10.000 lei net. De regulă, această industrie concurează cu IT-ul pentru prima poziţie în clasamentul celor mai mari salarii din economie.

    Un alt element vizibil este accelerarea salariilor în câteva industrii de nişă. Fabricarea produselor din tutun şi serviciile anexe extracţiei înregistrează creşteri de aproape 18%, respectiv peste 16%, având în vedere că sunt industrii în care există o presiune pe creşterea salariilor pe fondul deficitului de forţă de muncă specializată.

    Cele mai mici salarii din economie rămân concentrate în zona serviciilor cu valoare adăugată redusă şi în unele activităţi din industrie uşoară. În ianuarie 2026, cel mai mic salariu mediu net se înregistrează în categoria „alte activităţi de servicii”, unde venitul mediu a coborât la 2.871 lei pe lună, în scădere faţă de nivelul din anul anterior.

    Un alt element important este că o parte dintre aceste domenii nu doar că pornesc de la niveluri salariale foarte mici, dar înregistrează şi scăderi ale salariilor. De exemplu, pescuitul şi acvacultura au consemnat cea mai mare scădere anuală din top, de peste 9%, iar industria mobilei şi sectorul de reparare a calculatoarelor au avut şi ele reduceri ale salariilor.

     În acelaşi timp, există câteva domenii cu salarii mici care totuşi au înregistrat creşteri în ultimul an. Sectorul hotelurilor şi restaurantelor a crescut salariile cu aproape 8%. Creşteri moderate apar şi în activităţile de investigaţii şi protecţie sau în serviciile pentru clădiri şi peisagistică.

    Statisticile INS arată că domeniile din partea de jos a clasamentului se situează în continuare în jurul pragului de 3.000 – 3.500 de lei net pe lună, mult sub salariile din sectoarele cu valoare adăugată ridicată. Diferenţa dintre cel mai mare şi cel mai mic salariu din economia locală este de peste 9.900 de lei.

    Există în continuare industrii cu creşteri salariale mari, precum alte activităţi profesionale şi tehnice, cu 36,8% mai mari de la an la an, de la 4.400 la puţin peste 6.000 de lei net pe an.

    „În acest cod CAEN regăsim companii cu activităţi de brokeraj, ar fi greu să comparăm companii cu salariaţi puţini şi cu câştiguri speculative, cu situaţia întregii economii.

    Spre comparaţie, în industria IT, în 2025, creşterile salariale medii, au fost chiar sub 10%.  Cel mai probabil, vom continua să avem creşteri salariale peste medie în domeniul energiei şi în domeniul intermedierilor financiare”, explică Raluca Pârvu.

  • Povestea tinerilor care şi-au deschis o firmă unde vând unul dintre cele mai vechi alimente din lume. Tinerii au întâmpinat cele mai mari probleme cu birocraţia şi lucratul cu statul

    Pe Alexandra şi Andrei Mureşan îi pasionează designul, dar au apetit şi pentru experienţele culinare. Ea este designer full time, cu o experienţă de opt ani în domeniu, iar el se ocupă cu modelare şi randări 3D. Anii petrecuţi în faţa monitoarelor i-au făcut să caute noi preocupări, unele care să-i ţină departe de lumea digitală şi mai aproape de satisfacţia creării unui lucru de la zero, manual. Este începutul poveştii Roi Honey Goods.

    Prima idee a fost să se joace cu mierea crudă din stupina familiei. În toamna lui 2022, au creat şi testat mai multe reţete, care au ajuns apoi la prieteni, pentru degustare. „Reacţiile au fost pozitive, aşa că la începutul anului 2023 am hotărât ca vrem să trecem la următorul pas.

    Anul acesta am reuşit să finalizăm şi să perfecţionăm produsele, să ne deschidem firma şi să lansăm magazinul online, roihoneygoods.com, unde clienţii pot să achiziţioneze produsele noastre, dar pot şi să găsească reţete simple şi sănătoase pe care să le încerce acasă”, povestesc cei doi tineri antreprenori.

    În ultimele luni, au încheiat şi câteva parteneriate cu alte afaceri care au aceeaşi pasiune pentru produse fabricate manual, dar şi generatoare de profit. „Deseori, atunci când oamenii aleg să consume miere, o cumpără din supermarketuri, acolo unde găsim de cele mai multe ori miere importată, iar şansele ca aceasta să fie contrafăcută, potrivit unui studiu făcut de EFSA (Autoritatea Europeană pentru Siguranţa Alimentară) sunt de 50%.

    Cu brandul Roi, încercăm să facem mierea mai atractivă şi mai vizibilă pentru un public care nu are contact direct cu lumea apicultorilor, nu participă la târguri tradiţionale şi nu frecventează pieţe unde găseşti în general genul acesta de produse, la calitate superioară.” Roi Honey Goods este un brand prezent şi activ în mediul online, acolo fiind publicul pe care îl ţintesc Alexandra şi Andrei Mureşan.

    CITIT AICI MATERIALUL INTEGRAL