BusinessMagazin

Blog

  • Asteptandu-l pe Tarkovski

    Dupa o perioada dezamagitoare – in 1997, cel mai slab an, s-au turnat doar 13 productii – industria ruseasca de film renaste. Deocamdata livreaza mai ales de filme comerciale, multe finantate de americani. Oamenii de afaceri se gandesc deja la incasari. Criticii asteapta insa un al doilea Andrei Tarkovski.

     

    James D. Deck si James Heth – „americanii“, cum ii porecleste echipa ruseasca de filmare – coboara 60 de metri pe o scara ruginita, scufundandu-se in intunericul dens al unuia din tunelurile subterane ale Moscovei. Tunelul inainteaza pe sub un santier haotic, aflat langa vechiul cinematograf al Armatei Rosii. Deck si Heth sunt consilierul de creatie respectiv consilierul tehnic pentru un thriller in limba rusa, „Trackman“, facut special pentru milioanele de spectatori flamanzi impanziti prin fostele republici sovietice. E primul film in limba rusa al studiourilor Monumental Pictures, un joint-venture intre Sony Pictures Entertainment si Patton Media Group, o companie de productie sprijinita, in parte, de investitori americani.

     

    O prima misiune a celor doi este sa impuna pe platourile de filmare de la „Trackman“ o etica a muncii specifica unui studio si sa se asigure ca filmul va fi livrat la timp si in limita bugetului. Cand regizorul filmului, Igor Savlak, ii spune lui Deck ca in 30 de minute camerele vor porni, acesta ridica amuzat din spranceana: „Promiti“? Savlak pretuieste imboldul: „Ideea e sa absorbi experienta americana“ in turnarea filmelor, spune el ceva mai tarziu. „E evident pentru toata lumea ca noi suntem cu mult in urma.“

     

    Nu pentru mult timp, se pare. Dupa o perioada de activitate slaba, care a reflectat tulburarile sociale, politice si economice ale tarii de dupa caderea URSS, in 1991, industria ruseasca de film este in toiul unei renasteri creative si al unui boom de box-office. Si Hollywoodul – ai carui producatori si distribuitori rareori rateaza vreo sansa de a exploata o oportunitate – cheltuieste la randul sau milioane in Rusia, pe cinematografe, distribuitori si chiar pe productia de filme. 

     

    „E ca o goana dupa aur“, spune Michael Lynton, presedintele Sony Pictures Entertainment. „Au o istorie bogata in turnarea de filme bune; sunt aici actori si regizori care stiu ce fac. Smecheria este sa patrunzi de la cel mai de jos nivel.“

     

    Bineinteles, Rusia e locul in care goana dupa aur este o preocupare permanenta. E, de asemenea, si un loc imprevizibil si greu de tinut sub control, care in ultimii ani a rasplatit si apoi a infirmat uneori asteptarile multor vanatori de comori. Chiar si asa, analistii si executivii din industria filmului spun cu totii ca business-ul de cinema de aici pare acum mult mai promitator si mai plin de energie – asa cum n-a mai fost de multi, multi ani. Incasarile de box-office au crescut in Rusia cu 20% in 2005, la 331 mil. dolari, iar PricewaterhouseCoopers, firma americana de audit, previzioneaza o crestere de doua cifre in fiecare din urmatorii cinci ani. (Alte piete fierbinti, potrivit datelor preliminare, ar fi Turcia si China.) Prin contrast, aproape fiecare tara mare din vestul si estul Europei a inregistrat anul trecut un declin al incasarilor de box-office, la fel si SUA.

     

    „Trackman“ e primul dintre cele trei filme rusesti pe care Sony are de gand sa le faca in acest an cu Patton, ai carui parteneri ii includ pe Paul B. Heth, fratele mai mare al lui James, si pe Shari Redstone, presedintele National Amusements, o companie din zona Bostonului care opereaza mai multe cinematografe.

     

    Shari Redstone este, de asemenea, partenera cu Heth in Rising Star Media, o companie infiintata acum cinci ani. A ridicat doua multiplexuri in stil american care atrag mii de spectatori catre megamall-urile ce impanzesc suburbiile Moscovei. Rising Star Media spune ca are in plan inca doua multiplexuri – inclusiv primul care va fi dat in functiune in St. Petersburg, al doilea oras ca marime al Rusiei.

     

    Si alte companii media sunt interesate de Rusia. Fox – care a cumparat drepturile internationale ale ciudatelor blockbustere cu aer supranatural ale lui Timur Bekmambetov, „Night Watch“ si „Day Watch“ – are acum aici 40 de angajati, dupa cum au declarat executivii companiei. In martie, Walt Disney Company a anuntat ca a angajat un senior executiv pentru a-si extinde operatiunile in Moscova. Asemenea miscari, pasi timizi dupa standardele corporatiste americane, ilustreaza totusi cat de multe s-au schimbat si cat de repede in industria ruseasca de film.

     

    In anii de dupa caderea Uniunii Sovietice, industria ruseasca de film – una bine inchegata, desi controlata de stat – s-a impotmolit tot mai mult dupa ce a pierdut finantarea guvernamentala. Ca si alte industrii, s-a zbatut sa se adapteze la piata libera. Cele mai multe dintre vechile case de film sovietice – hale mari, cu ecrane individuale – au devenit cazinouri sau showroom-uri auto. O invazie de casete video contrafacute si mult mai ieftine, urmate de DVD-uri, i-au tinut pe rusi departe de putinele cinematografe care mai ramasesera. Chiar filme mult titrate precum „Arsi de soare“ al lui Nikita Mihalkov, care a castigat Oscarul pentru cel mai bun film strain in 1994, erau cel mai mult vazute la video. In 1997, mai mult sau mai putin punctul minim al industriei rusesti de film, producatorii au turnat doar 13 filme in Rusia, potrivit Gemini Films, principalul distribuitor din tara, si Kinobusiness Today, o publicatie de comert din Moscova.

     

    Apoi, incepand din 2000, norocul s-a intors. Stabilitatea politica si economica – care a coincis cu presedintia lui Vladimir V. Putin – a dus la cresterea veniturilor si a alimentat un boom al consumului care, inevitabil, i-a lasat pe zbuciumatii rusi cu ceva de neimaginat odinioara: bani de cheltuiala. In timp ce Rusia ramane in mare parte saraca, cu un venit mediu lunar de 350 de dolari, o clasa de mijloc se infiripa, in special in orase ca Moscova, unde venitul lunar mediu este de 1.050 de dolari, potrivit datelor guvernamentale.

     

    Dupa ani de crestere in salturi, filmele produse in Rusia au insumat 26% din incasarile totale de box-office ale anului trecut, potrivit executivilor rusi din industria de film. Analistii prevad ca procentul ar putea creste la 40% in urmatorii ani. Cu fonduri venite de la guvern, productia ruseasca de film s-a dublat fata de 2002; anul acesta sunt in curs de turnare cam 85 de productii. Spre deosebire de alte piete infloritoare, Rusia pune putine obstacole celor care fac film in interiorul granitelor sale sau celor care il distribuie. In China, de exemplu, politicienii tin in lesa importurile, permitand ca in fiecare an sa intre in tara doar 20 de filme straine. India, la randul sau, este dominata de o mana de producatori de film care s-au specializat in musicaluri stilizate. Asta inseamna o piata greu de penetrat pentru cei din exterior. Cu relativa sa deschidere, Rusia a devenit cea de 13-a piata de film din lume, dupa marime, potrivit PwC. Analistii spun ca piata este posibil sa creasca in continuare, data fiind populatia de 143 de milioane a Rusiei si celelalte multe milioane de vorbitori de limba rusa din Ucraina, Kazahstan si ale foste republici sovietice.

     

    In 1996, Paul Heth, avand compania Eastman Kodak drept sponsor, a deschis primul cinematograf modern in stil american din Moscova, intr-o sala de conferinte renovata de langa Piata Puskin. A numit-o Kodak KinoMir sau Lumea Cinema. A fost primul cinematograf care a proiectat filmele cu sunet digital si cu dublaje care se sincronizau cu filmul. Heth isi aminteste ca spectatorii au stat la cozi lungi pentru a vedea primul film, „Fortareata“, un thriller cu Nicholas Cage. In urmatorii doi ani, aproape toate proiectiile au rulat cu casa inchisa.

     

    „Vestea buna este ca rusii iubesc filmele“, spune Heth. Totusi, pana in 2000, erau doar 78 de ecrane moderne de proiectie in 55 de cinematografe din Rusia, potrivit analistilor din industrie. Apoi a venit boom-ul. Numarul a trecut de 1.000 in 2005 si este asteptat sa ajunga la 1.350 anul acesta.

     

    O seara la film nu este ieftina: biletele costa in Moscova mai mult de 9 dolari. In ciuda preturilor piperate, filmele rusesti au inceput sa bata recent blockbusterele puternic promovate de la Hollywood folosind propriile tehnici ale Hollywoodului, inclusiv lansarea simultana si ofensivele promotionale – toate fiind noutati de marketing aici. In 2004, popularul „Night Watch“ a devenit cel mai banos film din Rusia, cu incasari de 16,3 milioane de dolari, depasind mult mai bine-cotatul „Stapanul inelelor: Intoarcerea regelui“, care a strans 14 milioane de dolari. Urmatoarele filme produse in Rusia au doborat recordul „Night Watch“.

     

    In 2005, „Gambitul turcesc“, un film istoric de aventuri, a strans 19,3 milioane de dolari. Cateva luni mai tarziu, „Compania a 9-a“, un film sangeros, foarte emotionant, despre o grupa de soldati sovietici in Afganistan in anii ‘80, a strans 25,6 milioane de dolari. Putin a asistat la o proiectie speciala a „Companiei a 9-a“ la resedinta sa din afara Moscovei si a declarat industria ruseasca de film ca fiind „renascuta“. „Day Watch“, urmarea de la „Night Watch“, a avut premiera in ianuarie si a strans 34,7 milioane de dolari, de trei ori mai mult decat „King Kong“-ul lui Peter Jackson. Schimbarea este ca succesele produse in Rusia – adesea prezentate aici ca o revolta impotriva celor importate din America – sunt impulsionate chiar de banii Hollywoodului. Riscul financiar de a face filme in Rusia este mic: cele mai multe bugete sunt intre 1 milion de dolari si 5 milioane de dolari. Dar mai raman alte dureri de cap – probleme cotidiene precum obtinerea de avize sau spatii de birouri.

     

    Cea mai mare provocare a Hollywood-ului in Rusia este una binecunoscuta: piratarea filmelor. DVD-urile sunt vandute pe strada pentru mai putin de 2-5 dolari in aceeasi zi – si uneori chiar inainte de premiera in cinematografe. Multe sunt copiate direct din cinematografe, sugerand implicarea unor insideri din industria locala, nu a unor pirati intreprinzatori care stau pe ultimele randuri in cinematograf cu camere video in mana. Michael Schlicht, presedintele biroului din Moscova al Gemini, estimeaza ca studiourile de film si producatorii pierd cam 90% din veniturile potentiale de box-office din Rusia din cauza pirateriei crescande. Dar nici asta nu ii descurajeaza pe cei mai cutezatori investitori. „Rusia este o piata fierbinte acum pentru lucrurile care se intampla in acest moment“, spune Tomas Jegeus, copresedinte al diviziei de distributie internationala de la Fox. „Nu e doar o promisiune pentru zilele bune ce vor veni, ca in multe alte tari.“

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

  • Lagardere intra pe piata TV

    Compania care opereaza posturile de radio Europa FM si Radio 21 anunta investitii de doua milioane de euro pentru doua noi posturi de televiziune

    Grupul Lagardere – care in Romania opereaza Europa FM si Radio 21 si care la nivel european este una dintre cele mai mari companii de productie TV – a primit saptamana trecuta de la Consiliul National al Audiovizualului (CNA) licente audiovizuale prin satelit pentru doua posturi de televiziune pe care intentioneaza sa le lanseze in 2007. Acestea se vor numi Europa 1 TV si Europa 2 TV: primul va avea profil generalist, iar celalalt va fi dedicat copiilor si tinerilor. Cele doua televiziuni vor fi operate de compania Europe Development International Romania (EDI Romania).

     

    Citata de Mediafax, Cristina Zegheru, vicepresedinte EDI Romania – si viitor administrator si director general al celor doua posturi – a declarat ca investitia se va ridica la aproximativ un milion de euro pentru fiecare din cele doua posturi TV. „Lansarea unui post generalist (Europa 1 TV) de catre grupul Lagardere ar contribui la intarirea prezentei trustului pe piata si la imbunatatirea calitatii pietei audiovizuale“, a declarat Zegheru.

     

    Ea a mai spus ca postul va fi „de constructie europeana“, productia romaneasca urmand sa aiba un loc aparte. Celalalt post va difuza programe pentru copii si tineri pana la ora 23.00, devenind, apoi, un post de televiziune pentru intreaga familie. Astfel, in intervalul 06.00- 23.00, postul se va adresa unui target cuprins in segmentul de varsta 4-14 ani, iar in intervalul 23.00-06.00, va fi o televiziune pentru familie si va difuza filme de arta si productii europene, mai arata agentia Mediafax.

     

    Conform oficialilor EDI, pentru cele doua posturi vor fi construite doua studiouri de productie, amplasate in zona de nord a Bucurestiului, unde va fi mutat si sediul celor doua radiouri, din martie 2007. Ea a precizat ca, pe viitor, vor fi construite si studiouri mai mari, pentru productia de seriale de televiziune. Compania care va opera cele doua posturi, EDI Romania, are ca actionari cinci companii, patru dintre ele cu sediul in Franta si una in Monaco: Europe Development International SA, Lagardere Active Resources SNC, Europe FM SA, RFM Enterprises SNC si Europe 1 Communication SA.

  • IN THE SPOTLIGHT

    Ideea: O calatorie e o lectie de viata

    Client: Autoritatea Nationala pentru Turism Brand: Destinatiile turistice romanesti

    Agentie: Vitrina Advertising

    Canale: TV, presa, radio

     

    Cu un buget declarat de 800.000 de euro, Autoritatea Nationala pentru Turism (ANT) a lansat o campanie de promovare a destinatiilor romanesti pe piata interna. Campania – realizata de Vitrina Advertising – se va derula sub sloganul „O calatorie e o lectie de viata. Descopera Romania turistica“ si va rula in presa scrisa, audio si video in perioada iulie-decembrie 2006, se arata intr-un comunicat al ANT. „Campania este structurata pe cinci tematici, respectiv Romania-prezentare generala, litoral, Delta Dunarii, turism cultural si turism balnear“, a declarat presedintele ANT, Ovidiu Iuliu Marian.

     

    „Cel mai bun argument in favoarea turismului intern il reprezinta valoarea educationala a acestuia, motiv pentru care copiii sunt elementul-simbol, purtator de imagine pentru intregul mesaj al campaniei“, a adaugat Ovidiu Iuliu Marian referitor la ideea campaniei.

  • Noul Hollywood

    Clipurile video postate pe Internet au devenit o forma de divertisment atat de populara incat unii proprietari de site-uri au inaugurat fara ezitare o noua metoda de a atrage utilizatori: ii platesc pentru ceea ce filmeaza.

     

    Ori de cate ori are cateva ore libere, Patrick Sell, 31 de ani, analist de marketing intr-o companie americana, iese pe strada cu telefonul mobil si filmeaza femei frumoase imbracate „trendy“. E adevarat ca de fiecare data cere acordul modelelor sale inainte de a le filma, asta fie si doar pentru a evita sa fie luat la intrebari de vreun politist cu inclinatii mai putin „cinematografice“.

     

    La fel de adevarat e insa si faptul ca filmuletele sale au si alte tematici urbane, concentrandu-se pe surprinderea unor  „franturi de viata“ de pe aglomeratele strazi newyorkeze. Produsul final este postat pe pagina de internet www.IdoNothingAllDay.com, in speranta ca intr-o buna zi filmuletele sale vor dobandi un alt gen de recunoastere. „Portofoliul“ sau de producator video amator numara deja peste 180 de clipuri. „Cariera“ i-a luat avant de cand a descoperit site-ul YouTube, serviciul online care le ofera vizitatorilor posibilitatea de a descarca clipuri video cu subiecte variate, realizate atat de profesionisti din companiile media, cat si de amatori care surprind intamplari cotidiene si le publica pe Internet.

     

    De curand insa, Sell a optat pentru un alt serviciu similar: revver.com. Intrebarea esentiala: de ce ar prefera cineva un site mai putin cunoscut de utilizatori? Raspunsul nu lasa loc de prea multe interpretari: pentru ca  Revver il plateste pentru continutul video pe care il publica. Practic, compania imparte in mod egal cu utilizatorii veniturile incasate din publicitatea afisata pe aceeasi pagina de Internet cu clipurile publicate de realizatorii clipurilor video.

     

    Revenind la acelasi Patrick Sell, analistul reuseste sa-si rotunjeasca veniturile zilnice cu aproximativ 15 dolari, facand un efort minim: filmeaza ceva scurt, dar interesant, iar clipul ajunge in baza de date a Revver. Iar el nu este singurul care castiga bani in felul acesta. Fenomenul este semnalat in ultimul timp de presa internationala: pe masura ce afacerile cu continut de imagine pe Internet s-au dezvoltat tot mai mult, acestea au inceput sa devina o sursa de venit si pentru producatorii amatori de filme sau clipuri video, care pana acum se multumeau doar cu un public mai mult sau mai putin fidel in randul utilizatorilor de Internet.

     

    Filmuletele online, de la cele cu subiect comic si pana la experimentele culinare esuate, atrag audiente din ce in ce mai mari – conform unui studiu realizat de Online Publishers Association, 25% dintre internauti privesc cel putin un astfel de clip pe saptamana. Unul din putinele dezavantaje ale acestui gen de business este lipsa unor sisteme de plata online, cum este PayPal, dintr-un numar mare de tari, inclusiv Romania. Cu amendamentul ca, in momentul in care aceste impedimente vor fi depasite, aceste modele de business vor putea fi importate instantaneu oriunde.

     

    Acum, foarte multi utilizatori privesc site-urile de continut video ca pe o interesanta sursa de rotunjire a veniturilor, mai ales ca numarul companiilor dispuse sa ofere clientilor un procent din venituri pentru a-i atrage si pentru a beneficia de clipuri de tot mai buna calitate este din ce in ce mai mare, dupa cum se arata intr-un comentariu al The Wall Street Journal.

     

    Un alt site care a adoptat strategia de a-si recompensa financiar vizitatorii este eeFoof.com, care le ofera „producatorilor“ amatori un procent de 50% din veniturile generate prin accesarea reclamelor afisate in aceeasi pagina de Internet pe care au fost postate clipurile video realizate de acestia. Site-ul are si un blog, pe care sunt publicate ultimele noutati sau anunturi pentru utilizatori. Avand in vedere ca eeFoof.com este inca un serviciu in stadiul de testare „beta“, pe blog sunt incurajate si comentariile.

     

    Pentru un model similar de plata au optat si cei de la Panjea.com, detinut de Aware Media Inc., care au dus insa ceva mai departe modelul de business al portalurilor direct concurente: pe langa banii din publicitate (si in acest caz se practica procentul de 50% din incasarile/accesare), autorii au posibilitatea sa le scoata la vanzare, pentru un pret stabilit de ei. Pentru fiecare achizitie in parte, acestora din urma le revine 85% din suma. 

     

    Dar, in conditiile unei oferte atat de bogate, care ar fi metodele prin care internautii decid/pot fi convinsi sa-si cheltuiasca banii pe un filmulet? Administratorii Panjea au pus la punct un sistem de rating-uri (note), comentarii si topuri care e suficient pentru a te orienta. Pentru un sistem similar de valorizare si promovare au optat si cei de la revver.com. In momentul in care sunt incarcate pe site, filmelor li se asociaza de catre autori cateva cuvinte-cheie („tag-uri“).

     

    Iar acestea nu sunt singurele metode prin care utilizatorii pot castiga bani din clipurile video. O alta posibilitate este cea adoptata de Blip TV, care nu doar ca isi invita utilizatori sa publice clipuri video, dar le si da libertate deplina in alegerea tipului de reclame care sa fie asociate pe aceeasi pagina web. In general, portalurile de continut online aleg sa recompenseze utilizatorii cu ponderi mari din veniturile incasate din publicitate (cea mai intalnita este 50%), plata facandu-se prin PayPal, detinut de eBay. Iar autorii de clipuri pot castiga destui bani.

     

    Spre exemplu, daca un clip video pe eeFoof.com atrage dupa sine doua milioane de accesari ale reclamelor afisate pe aceeasi pagina web, veniturile „producatorului“ pot ajunge la cateva mii de dolari, conform unei estimari facute de Financial Times. Iar aceste calcule nu sunt nici pe departe fanteziste, oficialii Revver, site care gazduieste peste 30.000 de clipuri, recunoscand ca au platit chiar si 10.000 de dolari pentru clipurile video furnizate de un singur utilizator. „Autorii clipurilor video disponibile online trebuie sa fie recompensati pentru efortul depus, avand in vedere ca majoritatea companiilor exploateaza continutul video oferit de amatori in interes propriu“, admite un purtator de cuvant al eeFoof.

     

    Si cu toate acestea, companiile care fac afaceri cu clipuri video pe Internet nu si-au gandit de la bun inceput planul de business astfel incat sa recompenseze si producatorii de continut. Totusi, un numar tot mai mare din cele circa 150 de companii axate pe acest gen de activitate au inceput sa adopte strategia Revver sau eeFoof, pentru ca astfel au sansa sa atraga un numar mai mare de clienti si clipuri de o calitate mai buna. Clipuri care inseamna mai multe accesari si – implicit – mai multi bani din publicitate.

     

    De altfel, procentul acordat de site-urile gen eeFoof sau Revver este motivul pentru care realizatorii amatori de clipuri video au inceput sa investeasca, la randul lor, in productia filmuletelor pe care urmeaza sa le posteze online. „Pana acum am publicat aproximativ 20 de clipuri pe YouTube, insa de cand am descoperit eeFoof pun la cale impreuna cu prietenii mei o productie in toata regula“, a declarat pentru The Wall Street Journal unul dintre exponentii noului val de regizori amatori, Steve Heffron (45 de ani).

     

    „Acum nu ne mai jucam si vrem ca totul sa iasa perfect.“ „Problema mea cu YouTube era faptul ca publicam destul de multe clipuri video pe care le filmam in diverse locuri unde mergeam, insa nu beneficiam de nici un fel de recunoastere“, avea sa-l completeze Sell.

     

    In general, clipurile cu cea mai mare cautare printre internauti sunt cele „home-made“, care au ca eroi animalele, dar si cele cu subiecte amuzate, mai putin conventionale. „Diet Coke and Mentos Experiment“, de exemplu, este un clip video realizat de doi tineri, Stephen Voltz si Fritz Grobe, care a avut peste cinci milioane de accesari si a generat venituri de peste 28.000 de dolari pe Reever. Clipul prezinta reactia chimica dintre bomboanele Mentos si bautura racoritoare Coca-Cola (o „fantana arteziana“ de cativa metri inaltime).

     

    Totusi, in pofida startului mai mult decat incurajator, nu putine sunt vocile care spun ca acest gen de site-uri nu vor reusi sa atinga succesul marilor portaluri de continut, cum sunt YouTube sau Google Video, cel dintai inregistrand peste 13 milioane de utilizatori unici numai in luna iunie. Asta pentru ca sunt multi utilizatori care in continuare prefera sa publice scurte filmulete online pe marile site-uri, in speranta ca acestea vor ajunge in atentia unor producatori renumiti.

     

    Un exemplu dat de presa americana este cel al lui David Lynch (24 de ani) – a nu se confunda cu regizorul seriei „Twin Peaks“ – care le pregateste internautilor filme de scurt metraj in toata regula, insa care vrea mai degraba sa atraga atentia unuia dintre marile studiouri de la Hollywood, pentru a-si promova productiile la nivel international, pe marile ecrane.

     

    „Imi doresc de mult sa ajung producator de filme“, a spus Lynch. Pana atunci, insa, ar putea sa incerce sa traiasca din banii incasati de pe site-urile de continut video. Este, probabil, primul scop pentru toti candidatii la titlul neoficial de „regizorul anului pe Internet“. Chiar si un David Lynch – fie el si regizorul – trebuie sa-si plateasca la timp facturile.

  • Romania mai asteapta

    Si utilizatorii romani pot urmari clipuri si incarca pe Internet productiile lor. Cu notabila exceptie ca nu poti fi platiti pentru asta. De ce facem exceptie de la regula? Pentru ca serviciul PayPal lipseste din Romania.

    .RO: Momentan, in Romania numarul producatorilor amatori de continut video printre utilizatorii de Internet e mai degraba neglijabil. Sorin Tudor, director de comunicare la netBridge, e de parere ca nu atat modalitatea de plata e principalul impediment al afacerilor cu clipuri video, cat mai degraba factorii de ordin cultural si tehnic.

    POPULARITATE: Serviciile de continut video online din care utilizatorii pot scoate bani vor fi populare si in Romania cel mai probabil abia in clipa in care vor fi adoptate la scara mare de jucatori cunoscuti pe piata locala, precum Google sau Yahoo!, spune Calin Fusu, director general la Neogen. „Deocamdata piata nu este destul de mare pentru a permite si romanilor sa scoata bani din ea. Asa ca va trebui sa mearga la serviciu, ca pana acum.“

    LIPSURI:  „Sunt o serie de alte servicii ramase de implementat intre stadiul de dezvoltare actual si momentul la care serviciile si formatul video vor fi extrem de populare in Romania“, crede Catalin Patrasescu, partener al firmei de consultanta IT SmartPoint. Probabil, utilizatorii romani de Internet vor adopta formatul video abia in cativa ani, cand penetrarea conexiunilor in banda larga la Internet va fi mai mare.

    DIVERTISMENT: Chiar daca specialistii din domeniu nu sunt foarte optimisti cu privire la perioada in care va fi lansat si in Romania un site de continut video din care romanii sa poata incasa bani, cert este ca divertismentul ocupa un loc important in activitatile internautilor. „Site-urile de divertisment autohtone au atras doar in ultima saptamana peste 1,5 milioane de utilizatori unici“, spune Sorin Tudor de la netBridge.

  • Adolescenti in spatiu

    Fenomenul MySpace a dat nastere la o adevarata isterie in media privind pericolele care-i pandesc pe adolescentii care frecventeaza celebra retea de socializare. Statistic vorbind, viata reala este mult mai periculoasa, iar prieteniile – fie si virtuale – sunt pretioase. Chiar si pentru marketing.

     

    Cand eram in clasele mari de gimnaziu, niste profesori isteti au inventat ceva ce s-ar putea numi „seara de dans in ospetie“. Era simplu, trebuia doar ca dirigintele unei clase sa se inteleaga cu dirigintele unei clase echivalente de la o alta scoala din oras si sa stabileasca micile detalii ale intalnirii celor doua clase. Era o ocazie de a cunoaste alti tineri de varsta ta si de a-ti face noi prieteni pe care foarte putini erau dispusi s-o rateze. Nu stiu daca se mai practica asa ceva, dar stiu sigur ca dorinta adolescentilor de a-si face prieteni si in afara grupurilor lor „implicite“ (clasa, scoala, vecinatate) a ramas cel putin la fel de vie. Dovada cea mai concludenta este imensa popularitate a asa-numitelor „retele de socializare“ din internet.

     

    Nu e prima data cand aduc in discutie retele precum Friendster sau LiveJournal. Insa acum vedeta momentului s-a schimbat iar presa internationala este uluita de uriasul succes al retelei MySpace. Desi serviciul a fost fondat in 2003, succesul a inceput sa fie marcant abia anul trecut, iar News Corporation (compania lui Rupert Murdoch) s-a grabit sa-l cumpere pentru 580 de milioane de dolari. La momentul actual, MySpace are circa 100 de milioane de membri si este – conform statisticilor furnizate de Alexa Internet – al saselea in topul celor mai populare situri din web si al patrulea in spatiul anglofon. In Statele Unite se estimeaza ca primeste mai multe vizite decat Google si a ajuns sa capteze 80% din totalul vizitelor la retelele de socializare, devenind un fenomen cultural si social semnificativ.

     

    Spre deosebire de alte servicii de acest gen, MySpace este complet gratuit – nu exista nici macar conturi platite care sa ofere facilitati suplimentare – , iar libertatea este totala. Utilizatorii pot sa-si „customizeze“ paginile (numite profiluri) dupa dorinta, folosind HTML sau alte modalitati de design web, pot sa insereze fotografii, stream-uri video si audio, animatii si multe altele. Desigur, exista bloguri, forumuri, comunitati si diverse modalitati de comunicare. Scurta mea calatorie prin MySpace mi-a lasat impresii amestecate. Continutul este imens si divers, insa senzatia generala e de bazar, cu mult kitsch (de pilda fundale pestrite si pagini supraincarcate) si o oarecare doza de insecuritate de ordin tehnic – unele pagini sunt atat de incorect construite incat browserul poate „cadea la datorie“, iar numeroasele conexiuni la surse multimedia genereaza un trafic foarte mare.

     

    De altfel, securitatea serviciului MySpace a starnit numeroase controverse in presa scrisa si electronica. Aspectele tehnice pe care le-am mentionat au determinat o serie de licee sa restrictioneze accesul la MySpace. Problema este ca unele scoli au incercat sa mearga mai departe si sa incerce sa interzica elevilor sa foloseasca serviciul chiar si acasa, considerandu-l nociv pentru educatie si periculos la modul propriu, in baza unor relatari legate de agresiuni sexuale asupra unor minore pornind de la „intalniri virtuale“. S-a ajuns chiar la situatia in care parintii unei eleve au dat in judecata serviciul datorita unei astfel de intamplari, fapt care a starnit alte valuri in presa si numeroase zambete in internet. Reputatul analist John C. Dvorak de la PC Magazin a turnat gaz pe foc, deplangand lipsa unor studii sociologice serioase privind fenomenul MySpace si subliniind faptul ca serviciul este populat aproape exclusiv de adolescenti, iar generatia celor de peste 30 de ani (parinti si educatori deopotriva) nu doar ca nu au nici un control, dar pur si simplu nu inteleg despre ce-i vorba.

     

    Adevarul este ca exista studii sociologice (de pilda „Adolescents in MySpace: Identity Formation, Friendship and Sexual Predators“ de dr. Larry D. Rosen), iar rezultatele sunt interesante mai ales atunci cand compara atitudinea adolescentilor cu cea a parintilor. Acestia din urma par sa ignore in mare masura activitatea online a copiilor lor, ceea ce tinde sa confirme opinia lui Dvorak. La fel de adevarat este insa ca nu toti adultii ignora fenomenul MySpace. De exemplu, oamenii din marketing, care isi adapteaza strategiile pentru a folosi aceasta masinarie care aduna zeci de milioane de adolescenti. Pentru a-si promova filmul „When a Stranger Calls“, Sony Screen Gems a creat profiluri MySpace pentru personajele filmului, pe care le-a legat la situl de promovare. Rezultatul? O lista de aproape 100.000 de e-prieteni si peste 750.000 de vizualizari ale paginii filmului inainte de lansare. Deci functioneaza!

  • De la Lindbergh la Travolta

    De la IWC Si pana la Omega, orologerii din intreaga lume au o lunga traditie in ceea ce priveste marile momente ale istoriei aviatiei, si fie ca au reeditat vechi succese, fie au lansat noi modele de ceasuri, toate sunt legate de eroii de ieri si de azi ai aerului.

     

    John Malkovich si-a pastrat acelasi semi-zambet ironic si superior care l-a facut faimos si care, desi nu e tocmai un Adonis, i-a ingaduit sa fie foarte credibil in rolul seducatorului de profesie Valmont din „Legaturi primejdioase“. Numai ca de data asta nu cauta sa farmece vreo tanara fara aparare, ci zdrobeste cu ironie doi piloti moderni, nedemni se pare de acest nume, pentru ca sunt doar roboti, care se bazeaza exclusiv pe instrumentele automate de mare precizie din carlinga. Spre deosebire de inaintasii lor de acum vreo 60-70 de ani, care aveau nevoie doar de o maneta, inspiratie si… un ceas. Este, intr-adevar, cel mai nou rol al lui Malkovich, dar nu in vreo epopee aviatica turnata la Hollywood, ci un mini-film finantat in totalitate de IWC, marca elvetiana de orologerie faimoasa, printre altele, pentru modelele sale de ceasuri special pentru piloti.

    IWC a fost cu siguranta compania care s-a preocupat cel mai mult de alaturarea de aviatie, incepand cu noile game lansate si culminand cu petrecerea de la Geneva de anul acesta, care a fost organizata intr-un hangar, unde si-au gasit locul un Ju 52 si un Spitfire. Pentru neinitiati – o legenda a aviatiei civile si un mit al fortelor aeriene britanice din cel de-al doilea razboi mondial. Iar pe un ecran gigantic a fost proiectat scurtmetrajul „Pilots“, in distributia caruia stralucesc trei vedete: John Malkovich si doua avioane de epoca. Pe parcursul celor opt minute ale filmului, pilotii anilor ‘30 isi expun indemanarea, dar si noile modele lansate de IWC anul acesta – colectiile Classic, Spitfire si Antoine de Saint Exupery.

     

    De fapt, IWC a implinit anul acesta sapte decenii de cand produce ceasuri pentru piloti – in 1936, firma lansa primul sau „model special pentru piloti“, cu un cadran negru si ace indicatoare luminescente, pentru a fi cat mai lizibil in orice conditii, plus o luneta turnanta care permitea cronometrarea unor intervaluri de pana la o ora si un mecanism care nu era sensibil la campurile magnetice. Modelul a fost urmat in 1940 de Big Pilot’s Watch si de cel mai faimos ceas pentru piloti de la IWC, Mark 11. Anul acesta, IWC a prezentat, in hangarul de la Geneva, ceasuri inspirate de primele sale modele, dar si de aeronavele vremurilor de debut ale aviatiei. „Nava amiral“ a flotei de ceasuri aviatice este Big Pilot’s Watch, care a ajuns la un diametru de 46,5 mm, o grosime de 15,8 mm si o greutate de 150 g. Contine cel mai mare mecanism automat din lume si are o rezerva de functionare de 8,5 zile.

     

    O intreaga colectie poarta numele unui avion emblematic pentru cel de-al doilea razboi mondial: Spitfire. Astazi mai exista doar 25 de exemplare, iar pretul platit de colectionari este de aproximativ 3 milioane de dolari. Un model Spitfire de la IWC costa ceva mai putin (Spitfire Mark XV – 11.681 RON). Antoine de Saint Exupery, pe langa faptul ca a scris „Micul Print“, era si un pilot entuziast, care a infiintat compania de posta aeriana din Brazilia, a scris un roman „Zborul de noapte“ si si-a pierdut viata in 1944, intr-un zbor de recunoastere in Franta. Saint-Ex, cum era poreclit de americanii incapabili sa-i pronunte numele prea complicat, este onorat de IWC la 75 de ani de la publicarea cartii „Zborul de noapte“ cu o editie limitata de 1.931 de ceasuri pentru piloti: protectie impotriva campurilor magnetice, mecanism automat si o gravura pe capac inspirata de ultima fotografie a autorului, cu cateva zile inainte de ultimul sau zbor. Toate ceasurile sunt insotite de un exemplar al „Zborului de noapte“. Modelul Automatic Edition Saint Exupery din otel se gaseste in Romania la pretul de 16.239 RON.

     

    Longines apeleaza la un alt pilot-erou din epoca de aur a aviatiei: Charles Lindbergh. Americanul a reusit un record in 1927, zburand solo de la New York la Paris in 33 de ore si 30 de minute, cronometrat fiind de Longines. Dupa legendarul zbor transatlantic, Lindbergh a proiectat modelul Hour Angle Watch – ceasul putea fi sincronizat la secunda cu un semnal radio. Modelul era foarte mare – 47,5 mm, tocmai pentru a fi usor de citit de catre piloti in orice conditii. Poate din aceste motive a fost „de fata“ la stabilirea unor recorduri mondiale: primul zbor transpacific intr-o aeronava cu un singur motor (1931) din Japonia in SUA, recordurile stabilite de Amelia Earhart in 1932 si de catre Wiley Post care a zburat singur in jurul lumii in doar 7 zile, 18 ore si 49 de minute (1933). Modelul Lindbergh Hour Angle Watch a fost relansat anul acesta de catre Longines la Salonul de la Basel. Pe langa cifrele romane pentru care s-a folosit culoarea neagra, cadranul cuprinde si un set de cifre arabe in albastru, cu ajutorul carora se poate calcula longitudinea. Secundarul este sincronizat la un semnal radio.

     

    Breitling a optat pentru o colaborare cu John Travolta. Sub sloganul: „Profesia: Pilot Cariera: Actor“, Travolta apare intr-o ipostaza in care incepe sa fie cunoscut de tot mai multa lume: aceea a pilotului care are propriile sale aeronave, peste 5.000 de ore de zbor la activ si permis pentru opt tipuri de avioane.

     

    Breitling, o marca in varsta de 122 de ani, isi descrie ceasurile pentru piloti ca „instrumente pentru incheietura mainii“ si l-a pozat pe John Travolta pe faimoasele piste de la Reno (Nevada), unde in fiecare an, in luna septembrie, au loc cursele aeriene care includ cele mai neobisnuite tipuri de avioane. Pilotul-actor pozeaza cu Breitling Navitimer, urmasul modelului lansat in 1852 si care efectueaza cele mai importante calcule necesare in timpul zborului. Modelul din otel se gaseste si in Romania, la pretul de 12.950 RON. Breitling a mai lansat un ceas pentru piloti anul acesta: cronograful electronic Airwolf cu doua afisaje digitale, care se distinge mai ales prin capac: 24 de lamele din otel au fost asamblate manual pentru a forma o replica exacta (desi miniaturala) a unei turbine de avion. Pretul unui Airwolf este de 3.090 de euro.

     

    Omega a colaborat, la randul sau, cu piloti legendari precum Amelia Earhart, dar s-a indreptat si catre alte tipuri de piloti: Ellen Mac Arthur, care a stabilit recordul pentru navigatie solo in jurul lumii in 2005 sau Cursa de Baloane Gordon Bennett din 1909. In 1969, Omega Speedmaster Moon Watch devine primul si singurul ceas care a ajuns pe luna, fiind purtat de astronautii care au reusit aselenizarea. In 1975, atat astronautii NASA, cat si cosmonautii de pe Soyuz purtau modelul Omega Speedmaster, care in 1970 a contribuit la salvarea echipei de pe Apollo 13. De altfel, Omega Speedmaster este singurul cronograf aprobat de NASA pentru misiunile in spatiu.

  • Practica si teoria conspiratiei

    Daca unii istorici si-au istovit imaginatia in faurirea de ucronii – exercitii care incearca sa afle care ar fi fost cursul lumii daca un anumit personaj sau eveniment din trecut ar fi avut alti parametri -, altii cauta adevaratii actori din spatele istoriei pe care o stim cu totii.

    Printre cei care opereaza aceasta „re-lectura“ a trecutului cu seriozitate, cu atentie pentru detaliul revelator si evitand speculatii sau derapaje delirante (in ciuda faptului ca este un mare amator de fenomene paranormale), se numara si Joel Levy, autor al unor incitante volume despre bizarerii, de la „Fabulous Creatures“ (un bestiar modern care antologheaza, cu mic cu mare, creaturile din mitologie si folclor) la „Secrets of the Con Artists“ (o privire asupra istoriei marilor escroci si a metodelor lor). Cartea despre evenimentele istorice oculte se cheama „Secrete ale istoriei: fortele ascunse care au modelat trecutul“ si scoate la iveala secte si conspiratii, renghiuri si cabale, spioni si retele informative, siretlicuri diplomatice si strategii razboinice misterioase. Chiar daca unele nu sunt intrutotul necunoscute, toate pot fi caracterizate drept actiuni din umbra, care au fost concepute sa stea la adapost de cunostinta multimilor si sa schimbe cursul istoriei fara sa tradeze meritele autorilor lor de drept. De la cultele „misteriilor“ din lumea antica pana la societatile clandestine ale Europei Revolutiilor, de la intelegerile secrete ale papilor pana la dedesubturile viclene ale razboiului din Irak, de la geniul lui Arhimede pana la complexul militar-industrial al proiectului Manhattan, Joel Levy ne infatiseaza studii de caz din istorie, episoade, incidente si accidente ce ilustreaza forta bratului ascuns al conspiratiilor, deslusindu-ne identitatea adevaratilor detinatori ai puterii de-a lungul istoriei si numarul bataliilor care s-au decis inainte ca vreo sabie sa fie scoasa din teaca sau ca vreun glonte sa fi fost tras. Ce ni se pare  interesant este faptul ca autorul consemneaza comploturile, dar avertizeaza asupra pericolului teoriilor conspiratiei.

     

    In societatile tensionate, spune el, parti din populatie care se simt amenintate sau excluse vor fi oricand gata sa-l blameze pe „celalalt“ si sa creada ca dramele lor se datoreaza unei sinistre cabale puse la cale de elemente subversive. In acelasi timp, conducatorii si institutiile gasesc ca e convenabil sa devieze furia supusilor spre grupurile vulnerabile si care pot fi sacrificate. „Teoria conspiratiei este instrumentul perfect pentru atingerea acestor scopuri.“ Un instrument imbratisat atat de cei in suferinta, cat si de tirani. Si, uneori, de catre scriitori si istorici dornici de subiecte de senzatie. Ceea ce nu este cazul autorului nostru, care stie sa pastreze dreapta masura, neabuzand de efectele terorizante ale teoriei/ maladiei conspiratiilor.

     

    Joel Levy, Secrete ale istoriei,

    Editura Allfa, Bucuresti, 2006

  • Noutati

    Politicianul care gandeste

    Petre Roman este primul membru al guvernului de coalitie din a doua parte a anilor ‘90 care scrie despre dificultatile guvernarii. Pe atunci presedinte al PD, Petre Roman a participat la victoria opozitiei in alegerile din 1996, la formarea coalitiei, a fost presedinte al Senatului, iar in ultimul an de guvernare – ministru de externe. In toata aceasta perioada si-a notat ganduri despre evenimentele carora le faceam cu totii fata – cum s-au format majoritatea si guvernul, in 1996, cum au aparut tensiunile in sanul coalitiei, ce s-a aflat in spatele remanierilor din 1997 si 1998, cum au reactionat autoritatile la mineriada din 1999 si multe altele. Volumul este prefatat de profesorul Daniel Barbu, care scrie: „Roman nu este nici teoretician si nici memorialist. El este un politician care actioneaza, gandeste si observa“.

     

    Petre Roman, Dezordine si reforma, Note politice din timpul guvernarii 1997-2000,

    Editura Fundatiei Pro, Bucuresti, 2006

     

    Ochiul si tatuajul

    Foarte tanara romanciera Sarah Hall (n. 1974) s-a impus autoritar pe scena literara britanica, atragandu-si elogiile avangardistilor si pe cele ale „clasicilor“. Acest al doilea roman al sau isi plaseaza actiunea intr-o mica urbe balneara din nordul Angliei. In timpul primului razboi mondial, un pusti orfan de tata, Cyril Parks (zis Cy), se zbenguie toata ziua pe plaja impreuna cu prietenii. Mama sa are, in timpul zilei, grija de un hotel, iar noaptea opereaza avorturi ilegale. Simtindu-se abandonat, Cy isi afla un tata spiritual in  Riley, amator de arta si profesionist in materie de tatuaje, care ii va destainui  tainele meseriei sale. Dupa moartea acestuia, Cy pleaca peste ocean sa descopere visul american si isi gaseste refugiu intr-un balci. Aici se indragosteste de o acrobata, care doreste sa-si faca un tatuaj special: un ochi.

     

    Sarah Hall, Michelangelo Electric,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2006

  • Thriller de familie

    Personaj deloc neglijat de cinematografie, menajera (doica, dadaca sau guvernanta sau chiar toate la un loc – „specializarea“ tine exclusiv de fantezia scenaristului) revine pe marele ecran sub bagheta regizorului englez Niall Johnson, care-i confera cateva atribute noi.

     

    Daca pana acum guvernanta era tanara si frumoasa („Sunetul muzicii“, Julie Andrews) sau nu neaparat tanara si frumoasa, dar mare mestera in trucuri magice („Mary Poppins“, aceeasi Julie Andrews), sau urata, dar cu puteri la fel de magice („Nanny McPhee“, Emma Thompson), in filmul „Keeping Mum“ („O dadaca plina de surprize“) personajul capata o infatisare oarecum clasica. Oarecum. Film 101% britanic, „Keeping Mum“ se bucura de unele dintre cele mai mari nume din cinematografia Marii Britanii. In rolul titular, fenomenala Maggie Smith, cea despre care se spune ca este in stare sa faca singura un film de valoare, neavand nevoie de scenarist, regizor sau operatori. Iar in filmul lui Johnson, Smith primeste un ajutor de nadejde din partea lui Rowan Atkinson, a stilatei Kristin Scott Thomas si a aproape uitatului Patrick Swayze.

     

    Ca in orice film cu nemaipomenite dadace, totul porneste de la o familie cu probleme. Walter Goodfellow (Rowan Atkinson; Mr. Bean pentru cei carora numele nu le spune prea multe) este distratul reverend al micii parohii din satul Little Wallop. El este atat de obsedat sa scrie o predica perfecta, incat nu baga de seama ca familia lui trece printr-o perioada de criza. Sotia, Gloria (Kristin Scott Thomas), e atat de plictisita de viata ei conjugala incat se arunca in bratele instructorului de golf, americanul Lance (Patrick Swayze), care o innebuneste cu vorbe dulci si promisiuni de calatorii in jurul lumii. Fiica, Holly (Tamsin Egerton), nu are nici o problema, cu exceptia faptul ca-si schimba iubitii mult prea des, iar fiul, Petey (Toby Parkes), e calul de bataie al derbedeilor de la scoala.

     

    Dar totul se schimba cand intra in scena Grace Hawkins (Maggie Smith), noua menajera. In varsta, cu parul carunt, fermecatoare si extraordinar de politicoasa, Grace are modul ei personal (cam radical) de a rezolva problemele familiei Goodfellow. Ca si predecesoarele ei dadace, este experta in manuirea tigailor, a fierului de calcat si a lopetilor, dar rezultatul straduintelor ei este usor diferit de o claie de clatite aurii sau de un strat multicolor de flori. Chiar foarte diferit. Ca un mic indiciu, regizorul Niall Johnson este mare specialist in thrillere. El a scris si regizat „The Ghost of Greville Lodge“, o poveste moderna cu fantome, si a realizat nu demult scenariul pentru „White Noise“, un film in care arhitectul Jonathan (Michael Keaton) devine obsedat de dorinta de a comunica cu sotia sa decedata. Mai cuminte, in „O dadaca plina de surprize“, reintalnirea dintre Gloria si mama ei (cea din titlul original) se face nu prin tehnologii supranaturale, ci prin banalul telefon mobil. Ce face Johnson cu „Keeping Mum“ e sa instituie un nou gen: thrillerul de familie. Comedie neagra, filmul reuseste sa te introduca intr-un mediu foarte britanic (prea britanic, i s-a reprosat), in care iti este permis sa faci orice atata vreme cat o faci politicos. Surprinzator, pentru ca in general cinematografia americana se inspira din cea europeana, „Keeping Mum“ e la origine un scenariu american, scris de romancierul Richard Russo (cunoscut pentru „Empire Falls“, castigator al premiului Pulitzer, transformat in miniserial de studiourile HBO). Stilul inconfundabil al lui Russo l-a facut pe Niall Johnson sa transforme originalul intr-un film suta la suta britanic.

     

    „Cand am citit scenariul, m-a izbit faptul ca umorul era destul de diferit fata de comedia americana obisnuita. E o comedie desteapta. Intra pe teritoriul absurdului, dar o face destept. Prin urmare se potrivea nemaipomenit de bine pentru un film britanic“, a declarat malitios regizorul. Chiar daca tonul este oarecum inegal si-si pierde suflul spre sfarsit, „O dadaca plina de surprize“ merita vazut. Atat pentru surprizele scenariului, cat si pentru actori.

     

    KEEPING MUM/O DADACA PLINA DE SURPRIZE R: NIALL JOHNSON CU: MAGGIE SMITH, ROWAN ATKINSON, KRISTIN SCOTT THOMAS, LIZ SMITH, TAMSIN EGERTON, TOBY PARKES DIN 28 IULIE