BusinessMagazin

Blog

  • Business conditionat

    Jeremy Wright, proprietarul unuia dintre cele mai vizitate blog-uri din lume (ensight. org), care a sustinut recent o prezentare in Romania, vede insa si partea negativa sau mai degraba riscanta a faptului ca blog-urile au inceput sa devina o metoda de a-ti castiga existenta.

     

    VENITURI: Castigurile zilnice aduse de un blog de succes pot ajunge pana la 50 $ pe zi, adica peste 1.500 $/luna.

     

    RISCURI: Partea descurajanta e faptul ca apare riscul ca oamenii „sa fie prea atenti la cifre si profituri, sa renunte la job-urile lor si apoi sa esueze“.

     

    PRETUL SUCCESULUI: Pentru ca nu e usor sa ajungi sa ai succes (si bani) in acest business. Wrights l-a dat ca exemplu extrem pe Darren Rowse, un blogger care a castigat intr-un an 100.000 de dolari doar din reclame contextuale Google. Insa pentru asta, el lucreaza in jur de 12 ore pe zi pentru a-si mentine blog-urile in atentia cititorilor si face asta de aproape 3 ani.

  • HI-TECH: Robo Sapiens

    Pionierii anticipatiei s-au inselat. In atat de asteptatii ani 2000 nu circulam prin orase cu masinarii zburatoare, nu ne teleportam, iar despre androizi programati dupa legile imuabile ale roboticii nici pomeneala. Totusi, primii pasi mecanici au fost facuti. Iar cercetatorii spun ca viitorul din filme nu este chiar atat de departe pe cat ar putea parea.

     

    O data pe luna, Saya, receptionista de la Universitatea de Stiinte din Tokio, ar avea toate motivele sa intenteze proces angajatorilor. Vizitatorii pot vedea cum doi studenti ii desfac bluza chiar in biroul in care-si desfasoara activitatea, lasand sa se vada sutienul secretarei. Dar Saya nu a apelat niciodata pana acum la serviciile unui avocat specializat pe cazurile de hartuire sexuala, pentru ca nu a fost programata sa o faca. Robotul cu trasaturi feminine stie, in schimb, sa poarte un dialog standard cu vizitatorii Universitatii, sa dea indicatii despre persoane si locuri din cadrul campusului accesand propria baza de date sau sa-si serveasca musafirii cu cafea. Si in fiecare luna, Saya este verificata pentru a vedea daca nu are nevoie de o schimbare a pieselor mecanice din care este formata sau pentru a-i actualiza informatiile pe care le contin microcipurile ascunse sub craniul de plastic. Imaginea pe care o vad vizitatorii ridica o intrebare. De ce ar avea nevoie un robot de lenjerie intima?

     

    „In spatele sutienului se afla boxele prin care vorbeste cu vizitatorii. Am folosit acest articol vestimentar pentru ca e o modalitatea facila de a crea impresia formelor omenesti“, spune Hiroshi Kobayashi, inginerul care a creat acest robot cu ajutorul studentilor lui. Iar crearea unei masinarii dupa chipul si asemanarea omului ridica mai multe probleme, care nu pot fi rezolvate atat de simplu. Saya are un vocabular de cateva sute de replici pentru a conversa cu vizitatorii universitatii si stie sa reactioneze prin sase expresii faciale: uimire, frica, furie, repulsie, fericire si tristete. Dar toate acestea sunt departe de visul unei masini care sa nu poata fi deosebita de omologul ei uman.

     

    Joe Engelberger, considerat parintele roboticii dupa ce in anii ‘50 a dezvoltat primul robot industrial din lume in Statele Unite, considera ca s-a ajuns in acest punct nu neaparat din lipsa mijloacelor tehnice. „Constructorii de roboti din zilele noastre au la dispozitie mai multe tehnologii ca niciodata. Provocarea este sa le combini intr-un mod viabil din punct de vedere economic.“ Inainte, pentru fiecare robot trebuia dezvoltat un software special dedicat si construit din piese specifice. Acum, multe dintre componente pot fi gasite pe rafturile magazinelor de electronice. Cel mai bun exemplu este producatorul de jucarii Lego, care are o gama de produse reprezentand piese asamblabile in diverse combinatii, carora alaturandu-le mici motorase pot da nastere la roboti de jucarie cu diverse forme si posibilitati motrice. Cu toate acestea, multe dintre tehnologiile „serioase“ existente nu sunt folosite. De exemplu, scanarea prin sistemul LADAR – o tehnologie care foloseste ultrasunete pentru a detecta obstacole. Simtul tactil ar putea fi reprodus pentru a face robotii sa simta. Acum o pot face in doua moduri distincte. Fie prin masurarea fortei, a presiunii exercitate, fie prin senzori care sa trimita informatii microcipului despre textura materialelor, despre temperatura si forma lor. In cazul oamenilor, alaturarea aceste doua metode de interactiune cu obiectele din mediul inconjurator ne permite de exemplu sa distingem in frigider pe intuneric o cutie de suc fara sa o putem vedea.

     

    „In robotica, aceste probleme au fost rezolvate de mult timp, dar tehnologiile nu au fost combinate de nimeni“, spune Joe Engelberger. Dar inventiile recente si exponatele de la targurile de noi tehnologii sunt un semnal ca viitorul cand robotii ne inconjoara nu este chiar atat de indepartat. Doar ca nu asa cum ne imaginam noi. Intr-o prima faza, robotii vor avea sarcini mult mai putin prozaice. Vor fi cei care vor calca hainele, vor pastra curatenia in casa, vor juca rolul de companioni ai batranilor, ne vor conduce masinile sau vor realiza operatii chirurgicale in cazurile in care este nevoie de un grad de precizie care nu lasa loc erorilor umane.

     

    Dezvoltarea ar putea veni, la fel ca si in alte cazuri (Internetul, bunaoara) din zona tehnologiilor dezvoltate de armata. Dar interesul vine si din partea marilor corporatii, un semnal ca viitorul este mai aproape decat credem. In luna mai, Microsoft a anuntat ca are un program de cercetare in curs, creat pentru a lansa pe piata un sistem de operare si alte cateva programe speciale pentru a fi folosite de creierele mecanice. Insa, spre deosebire de departamentele care produc software pentru PC-uri, cercetatorii de la Microsoft nu sunt doar programatori. Biologii ii invata pe roboti sa se miste, entertainerii sa inteleaga umorul si chiar sa il produca, o echipa de statisticieni lucreaza la un algoritm care sa invete robotii cand sa ignore informatiile primite, iar inginerii incearca sa gaseasca noi materiale compozite care sa-i faca mai usori si flexibili. 

     

    Japonia este cu siguranta tara robotilor si mai multi entuziasti au facut deja pasi importanti catre robotul android. Sau cyborg, combinatia dintre om si masina. Yoshiyuki Sankai este unul dintre cei mai apreciati ciberneticieni japonezi. Ultima lui opera se numeste HAL si reprezinta practic un costum de plastic impanzit de cabluri si microcipuri care daca este folosit de un om, il ajuta sa ridice obiecte cu 40 de kilograme mai grele decat ar putea sa o faca in mod normal. Unul dintre domeniile de utilizare a creatiei sale este cel medical. Purtat de asistente, un pacient poate fi ridicat de o singura persoana fara nici o dificultate. Compania lui Sankai, Cyberdine, inchiriaza „costumul“ cu 1.000 de dolari pe luna, iar bateriile trebuie reincarcate la fiecare cinci ore. Si comenzile au inceput deja sa apara. Prima dintre ele a venit din partea unui japonez care isi pierduse un picior intr-un accident de masina. Acum, Cyberdine are 500 de contracte pe care trebuie sa le onoreze si a inceput sa caute investitori pentru a deschide o fabrica de 17 milioane de dolari. Pentru cateva companii, sa vanda roboti a devenit o afacere buna. Compania americana iRobot, listata la bursa din New York, a vandut pana acum 2 milioane de roboti-aspiratoare care pot face curatenie in casa fara sa rateze vreun centimetru pe mocheta sau sa rastoarne bibelourile. Modelul „Roomba“ a dus veniturile din al doilea trimestru de anul acesta al companiei la 35 de milioane de dolari, in crestere cu 33% fata de perioada anului trecut.

     

    Piata este totusi relativ mica doar 6 miliarde de dolari anual pentru robotii industriali, potrivit Federatiei Internationale a Robotilor, un organism format din producatorii „masinariilor“ inteligente. Daca sunt adaugate si programele software, materialele si piesele folosite, valoarea industriei ajunge undeva in zona a 18 miliarde de dolari anual. Asteptarile analistilor sunt insa optimiste. Compania de consultanta si cercetare britanica Future Horizons se asteapta ca in 2010 sa fie 55,5 milioane de roboti in lume, multi dintre ei chiar in casele noastre, iar valoarea pietei sa atinga 59,3 miliarde de dolari.

     

    Cel mai cunoscut robot al momentului pare sa fie Aibo, cainele inteligent produs de Sony, care s-a vandut in 150.000 de exemplare din 1999 incoace. In timp, jucaria de 2.000 de dolari a devenit tot mai sofisticata, ultima versiune putand sa vorbeasca – are un vocabular de 1.000 de cuvinte, asculta comenzile vocale ale stapanului, putea sa fotografieze, sa cante sau chiar sa publice pe blogul propriu, conectandu-se la Internet, impresii zilnice despre viata de caine robot. Totusi, la inceputul acestui an, Sony a oprit productia jucariilor Aibo, invocand politica de reducere a costurilor si vanzarile slabe. Dupa definitiile date de cercetatori in robotica, fiecare dintre noi foloseste deja astfel de aparate. De exemplu, cuptorul cu microunde are senzori, la fel sistemul de parcare asistata al masinii. Iar robotii care imita trasaturile oamenilor sau animalelor nu au fost pana acum succese de casa pentru producatorii lor. Unul dintre motive ar fi chiar filmele de science-fiction care i-au facut pe oameni sa aiba asteptari mai mari de la robotii pe care i-ar putea cumpara.

  • Robotul potrivit la locul potrivit

    COSMONAUTUL: Oameni de stiinta de la Universitatea Cornell din Statele Unite au creat un mic robot care poate face copii exacte ale lui. Fiecare robot este compus din cateva cuburi care au mecanisme similare si un sistem de prindere magnetic. Robotii pot apuca alte asemenea cuburi si sa le suprapuna in asa fel incat sa dea nastere la un exemplar identic. Echipa care l-a creat crede ca robotul ar putea fi folosit in zone periculoase sau in zborurile spatiale.

     

    SECRETARA: Cercetatorii japonezi au lansat Repliee Q1Expo, numele de cod sub care se ascunde robotul femeie care seamana cel mai bine cu un om de pana acum. In loc de plasticul folosit la alti roboti Repliee are piele din silicon pentru a da o impresie mai apropiata de realitate. In partea de sus a corpului are 42 de senzori si un compresor de aer ce-i permit sa se miste la fel ca un om.

     

    MENAJERA: Desi prin design nici macar nu incearca sa fie confundata cu o menajera adevarata, Roomba face curatenie cu la fel de multa pricepere. Are un aspirator incorporat si prin cativa zeci de senzori reuseste sa evite obstacole si sa coboare scarile. Cand a terminat treaba, se retrage automat la locul ei si se conecteaza la priza ca sa isi incarce bateriile.

  • Cronologii mecanice

    • 322: Aristotel imagineaza un mecanism care sa functioneze dupa vointa celor din jur
    • 1495: Leonardo da Vinci deseneaza un cavaler mecanic care se poate aseza si isi poate misca bratele, capul sau maxilarul. Nu este sigur daca robotul a fost vreodata construit, dar desenul reprezinta primul robot imaginat vreodata.
    • 1881: Scriitorul italian Carlo Collodi publica „Pinocchio“, o carte pentru copii despre o marioneta de lemn care prinde viata
    • 1921: Dramaturgul ceh Karel Capek popularizeaza in piesa RUR cuvantul „robot“, dupa cehul „robota“, insemnand munca fortata
    • 1956: Joe Engelberger si George Devol infiinteaza prima fabrica producatoare de roboti industriali, Unimation
    • 1961: Unimate, primul robot industrial, incepe lucrul la o linie de asamblare a General Electric
    • 1966: Centrul pentru Inteligenta Artificiala al Universitatii Stanford dezvolta primul robot mobil – Shakey. Poate vedea si interactiona cu mediul inconjurator, iar computerul care il controleaza ocupa o camera intreaga
    • 1977: R2D2 si C3PO apar in prima parte a trilogiei lui George Lucas, „Razboiul Stelelor“. Chiar si acum, sunt cei mai cunoscuti roboti din lume
    • 1999: Sony lanseaza cainele robot AIBO. Vandut cu 2.000 de dolari, putea sa se miste prin camera si sa raspunda la cateva comenzi
    • 2000: Honda prezinta robotul ASIMO – cu o forma care aduce aminte de trasaturile omenesti, acesta poate chiar alerga

  • Amplificatorul gandirii

    Fara sa vrea, copiii au jucat un rol important in istoria computerelor. Insa calculatoarele personale de astazi nu sunt inca instrumentele pe care si le-au imaginat promotorii utilizarii computerelor in educatie.

     

    Intai am crezut ca doar in mediile prin care ma misc eu – in mare masura colegi de breasla – aproape toti copiii au calculatoare acasa. Apoi am avut surpriza ca practic toti colegii de clasa ai fiicei mele sa aiba, la randul lor, PC-uri pe birou. In fine, un reality-show de televiziune care ne-a plimbat printr-o multime de case ale romanilor din toate mediile sociale mi-a confirmat banuiala ca majoritatea copiilor de varsta scolara din mediul urban au calculatoare acasa. Cum se face ca fara ajutorul parintilor – care arareori se pricep – si fara manuale, copii deprind cu usurinta utilizarea elementara a computerului?

     

    Exista doua explicatii si nu este intamplator ca ambele pornesc de la un personaj care nu prea a avut de-a face cu stiinta computerelor, dar pe care indirect a influentat-o semnificativ. Este vorba de psihologul elvetian Jean Piaget, cunoscut astazi mai ales pentru influenta sa asupra stiintelor pedagogice. Pornind de la testele de inteligenta inventate de Alfred Binet – pe care se bazeaza testele IQ de azi -, Piaget a observat un tipar al raspunsurilor gresite in functie de varsta copiilor, ceea ce l-a indemnat sa creada ca modul in care gandesc copiii este in mod inerent diferit de procesele cognitive dezvoltate de adulti. Mai mult, a constatat ca toti copiii trec printr-o succesiune de etape in dezvoltarea lor intelectuala si a tras concluzia – dezvoltata apoi intr-o teorie numita „constructivism“ – ca invatarea nu este doar un proces de achizitie de cunostinte din exterior, deoarece o buna parte din cunostinte sunt „construite“ de copii pe baza experientelor de interactiune cu mediul. De fapt, cand se joaca, copiii actioneaza precum savantii: dezvolta ipoteze pe care le testeaza pentru a le valida apoi sau a le modifica si rafina. Asadar, prima explicatie a abilitatii copiilor de a invata utilizarea computerului este evidenta. Este un „mediu“ asupra caruia aplica ipoteze pe care le testeaza, iar „cunoasterea“ se construieste empiric, fara un suport semnificativ de informatii achizitionate din exterior.

     

    Desi primite cu interes, tehnicile pedagogice bazate pe teoria constructivista au fost putin aplicate in scoli, deoarece modificarile structurale pe care le impuneau sistemului educational erau radicale. Insa un fost colaborator al lui Piaget, matematicianul Saymour Papert, a dus ceva mai departe abordarea educatiei pe baze constructiviste, observand ca invatarea se petrece mai ales atunci cand copiii sunt implicati in realizarea unui „produs“, a unui artefact exterior, iar computerul ar putea fi un mediu extrem de puternic in acest sens. Pentru a verifica aceasta ipoteza, Papert a conceput la M.I.T. un limbaj de programare numit Logo cu care si-a propus sa-i invete pe copii matematicile „in joaca“. Succesul acestei abordari (numita „constructionism“) a fost inca si mai evident odata cu setul de jucarii programabile numit Lego Mindstorms – un mic atelier de robotica conceput de Papert in scopuri educationale – care s-a bucurat de o mare popularitate.

     

    In paralel cu Papert – dar influentat puternic de experimentele acestuia si de constructivismul lui Piaget – un alt cercetator american pe nume Alan Kay si-a imaginat un computer pentru uzul copiilor: portabil (de dimensiunea unei carti), usor de utilizat, inzestrat cu un ecran senzitiv si conectat la „biblioteci digitale“ de unde sa poata descarca diverse materiale educationale. Proiectul, cunoscut sub denumirea Dynabook, isi propunea in esenta sa se constituie intr-un mediu nou, destinat experimentului si invatarii, un „amplificator al gandirii“ – cum l-a numit Kay. Desi utopic din punct de vedere hardware, proiectul a demarat ca software la Xerox PARC, iar Kay a dezvoltat limbajul Smalltalk, pe baza caruia a dezvoltat apoi tehnicile simple de operare bazate pe ferestre, iconuri, meniuri si un dispozitiv de indicare (de regula un mouse). Adica tocmai interfata grafica care a fost apoi popularizata de Macintosh si apoi adoptata de Windows.

     

    De aici, a doua explicatie a usurintei cu care copiii interactioneaza cu computerele: interfata acestora a fost conceputa, de fapt, tocmai pentru ei. Chiar daca tehnologiile informatice s-au dezvoltat suficient pentru a raspunde scopurilor educationale enuntate de Papert si Kay, proiectul Dynabook a ramas pana nu demult o utopie. Nu intamplator cei doi sunt printre principalii promotori ai proiectului laptop-ului de 100 de dolari, care tocmai asta isi propune sa fie: un instrument educational la indemana tuturor, nu o simpla masina de jocuri.

  • Limbajul digital al trupului

    Cei care folosesc calculatorul din „vremuri imemoriale“ stiu ca PC-ul poate primi comenzi doar cu ajutorul tastaturii, daca mouse-ul nu functioneaza. Utilizatorii viitorului nu-si vor mai bate capul cu asta.

     

    Un gadget care permite trimiterea de comenzi calculatorului folosind numai gesturile mainilor a fost prezentat recent de cercetatorii Universitatii din Buffalo. Asa-numitul „fingertip digitizer“  poate controla calculatorul, dispozitive medicale sau jocuri electronice si consta, practic, dintr-o mesa care inconjoara degetele, dotata cu un grup de senzori care au rolul de a detecta miscarile mainii. „Cu acest echipament, orice calculator, telefon mobil sau joc video vor putea sa inteleaga ce vrea sa faca utilizatorul intr-un mod mai natural“, explica directorul proiectului. „In viitor, dispozitivul va putea substitui mouse-ul, tastatura sau joystick-ul“. Cu ajutorul noii inventii sunt transferate in limbaj digital comenzi date prin intermediul gesturilor, cum ar fi indreptarea degetului aratator intr-o anumita directie sau miscari ample ale mainii in aer ce muta ferestre de pe ecranul calculatorului, in acelasi stil in care si mouse-ul transmite comenzi, dar intr-un mod cat mai ergonomic cu putinta.

     

    Folosirea directa a gesturilor mainii pentru a controla dispozitive electronice nu este neaparat ceva nou, daca ne gandim chiar si la deja banalele ecrane touch-sensitive folosite pentru a obtine informatii in magazine, muzee sau gari. Sau la creioanele stylus folosite pentru a lua notite pe PDA ori laptop, instrument care este mai apropiat de un instrument de scris clasic decat o tastatura. Dar abordarea celor de la Universitatea din Buffalo aduce o noutate importanta. Atunci cand dispozitivul inventat de ei este folosit pentru a comanda echipamente medicale, de exemplu, nu mai este neaparat necesara prezenta unui monitor pe care sa fie afisate comenzile, astfel incat gadgetul in cauza poate fi folosit independent.

     

    Dar poate cei care ar beneficia cel mai mult de pe urma acestei inventii vor fi pasionatii jocurilor electronice. Cu „fingertip digitizer“, atunci cand vrei sa impusti un inamic, nu apesi pe un buton, ci pur si simplu mana ia pozitia pe care ar avea-o daca ar fi inarmata, pentru ca apoi sa mimeze apasarea pe tragaci. Miscarile vor fi mult mai naturale, iar senzatiile mai apropiate de realitate. 

     

    In aceste conditii, probabil ca singurele ocazii cand la jocuri va fi folosita combinatia clasica, mouse si tastatura, vor fi la serviciu, cand altfel ar deveni mult prea evidenta „activitatea“ atunci cand, sa spunem, conduci o masina de curse virtuala.

  • Fotografie de grup cu Internet

    Orice designer stie cat de importanta este alegerea imaginilor cu care sunt ilustrate paginile web sau ale publicatiilor tiparite. Daca fotografia si prelucrarea digitala nu sunt printre punctele forte ale designerului, una din optiuni este cautarea imaginilor potrivite pe Internet.

     

    Cautarea de poze pe Net are multe dezavantaje. In primul rand este greu de gasit o poza care sa arate bine (conform gusturilor celui care cauta) si mai ales ca dimensiunile acesteia sa fie suficient de mari pentru a fi publicata cu succes. Iar daca aceste probleme au fost rezolvate, mai ramane una – cea mai spinoasa: pozele ale caror copyright-uri permit publicarea fara restrictii sunt o raritate.

     

    In spiritul traditional al Internetului – lucrurile de calitate si ieftine sunt greu de gasit, dar exista; alaturi de bancile de fotografii digitale contra cost, pe web puteti vizita si un site care ofera acces la sute de mii de imagini gratuite. La adresa www.sxc.hu exista o banca de imagini cu peste 200.000 de fotografii de calitate, publicate de o comunitate formata din peste 15.000 de fotografi. Pentru a putea descarca imaginile, trebuie sa va inscrieti ca membru al comunitatii. Inregistrarea dureaza cateva minute si este gratuita. Dupa care puteti rasfoi in voie galeria de sute de mii de poze, impartite in categorii precum Abstract, Architecture, Business, Computers, Food, Nature etc.

     

    Fotografiile pot fi folosite gratuit in orice tip de proiect, chiar si de natura comerciala. Exista totusi unele restrictii, obisnuite pe orice site care respecta legea. De exemplu, imaginile nu pot fi utilizate in pagini cu caracter pornografic si, daca sunt utilizate in scopuri comerciale, cele care contin persoane nu pot fi asociate cu produse sau servicii. In unele cazuri, este nevoie de acordul autorului fotografiei – daca imaginea va fi integrata in template-ul (aspectul grafic general) al unui site web comercial sau daca imaginea va fi reprodusa ca atare pentru a fi comercializata. Site-ul ofera o multime de instrumente tipice unei comunitati web. Autorii care contribuie cu fotografii numeroase si de calitate primesc un statut special, imaginile pot fi comentate, exista concursuri si tutoriale (mici seturi de sfaturi despre cum pot fi realizate diverse trucuri fotografice).

     

    De asemenea, pe site exista si un forum, posibilitatea de a conversa cu alti fotografi prin chat si de a solicita comunitatii diverse teme de fotografii, care nu exista deocamdata. Site-ul apartine companiei maghiare Haap Media Ltd., cu sediul in Budapesta.      

  • Creme de la creme

    De la seruri magice, la creme si geluri, companiile de cosmetice nu contenesc sa lanseze produse despre care spun ca vor indeplini, cel putin partial, visul etern, adica tineretea vesnica.

     

    Avand in vedere sumele imense de bani pe care unii sunt dispusi sa le cheltuiasca pentru a inlatura semnele batranetii, preturile din ce in ce mai mari cu care se vand produsele cosmetice de lux pot duce la aparitia unor riduri pe fruntea oricarui profan, dar nu sunt deloc surprinzatoare pentru adevaratii cunoscatori. In plus, atractivitatea unei creme scumpe sporeste direct proportional cu inventivitatea povestii in care este impachetata.

     

    The Essence de la Crcme de la Mer este recunoscuta ca fiind cea mai scumpa crema din lume, iar pretul de 2.100 de dolari (1.650 de euro) depaseste cu mult salariul mediu pe economie din Romania. In magazinele Harrods din Londra s-au vandut 100 de bucati inca din prima saptamana si, avand in vedere ca o cutie este suficienta pentru doar trei saptamani, cumparatoarele sunt nevoite sa isi reinnoiasca rapid proviziile. Ambalajul aminteste de filmele SF, pachetul constand de fapt in trei tuburi impachetate intr-o cutie din plexiglas despre care se spune ca protejeaza pretioasele ingrediente. Cea mai scumpa crema din lume promite ca face minuni prin tratamentul cu alge fermentate invaluite in matase vegetala.

     

    Un lucru e insa sigur: prezentarea este pe masura pretului. Clientele fidele sunt invitate la demonstratii private, unde sunt tratate ca niste VIP-uri, cu sampanie si struguri. De altfel, doamnele obsedate de frumusete au dezvoltat un adevarat cult pentru produsele Crcme de la Mer. Daca in 1999, cand s-a lansat firma, nu multi credeau ca cineva ar fi dispus sa cheltuiasca sume cu patru cifre in euro pentru un produs de frumusete, acum carcotasii sunt nevoiti sa isi plece capul in fata succesului companiei, mai ales ca vedete precum Sharon Stone, Madonna si Jennifer Lopez o iubesc, iar Victoria Beckham spune ca nu poate trai fara ea. Cremele cu preturi cu multe zerouri au inceput sa patrunda si pe piata din Romania. La Prairie a lansat Skin Caviar Luxe Cream in 2002, iar Estée Lauder a adus in decembrie anul trecut pachetul Re-Nutriv Re-Creation. Desi pretul lor depaseste 2.000  RON (560 euro), consumatorii romani nu au ramas indiferenti. Compania elvetiana de produse cosmetice de lux La Prairie este prezenta pe piata romaneasca inca din anul 1997, prin intermediul grecilor de la Sarantis. Chiar de la lansarea mondiala, cu aproape doua decenii in urma, La Prairie s-a pozitionat drept un brand exclusivist, elvetienii exploatand intr-o formula neasteptata apetitul amatorilor de lux pentru caviar. Vedeta colectiei caviar este Skin Caviar Luxe Cream, 2.020 RON (567 euro) pentru 100 ml, care tonifica fetele romanilor din 2002.

     

    „Ingredientul principal este extractul de caviar din specia Beluga (una dintre cele mai scumpe specii – n. r.) din Marea Caspica“, spune Daniela Coman, director de vanzari pentru produse selective la Sarantis Romania, explicand ca vanzarile din colectia caviar reprezinta 35% din totalul incasarilor aduse de cremele La Prairie. Cu toate ca produsele La Prairie sunt ambalate in recipiente argintii, compania a accesorizat colectia caviar in albastru, parca pentru a sugera ca secretul produselor vine din adancul marii. Cei de la Estée Lauder au mizat pe pachetul Re-Nutriv Re-Creation, destinat unui public dispus sa plateasca bani grei pentru a-si implini visul de intinerire. Marina Saon, country manager Estée Lauder Romania, spune ca Re-Creation este un sistem complet de 24 de ore de ingrijire a tenului, pentru ca pachetul contine doua creme: Re-Creation Day Creme SPF 15 si Re-Creation Night Creme.

     

    Ingredientul principal pe care compania merge pentru regenerarea tenului si pastrarea aspectului sanatos este calciul. Reprezentantii Estée Lauder spun ca, pe masura ce omul inainteaza in varsta, calciul nu se mai regaseste acolo unde este nevoie. Pentru a produce cantitatea corecta de lipide si pentru a mentine hidratarea, acesta trebuie sa fie readus in locul potrivit.

     

    Pachetul costa o mie de euro si se vinde exclusiv in magazinul Estée Lauder din Calea Victoriei. „Pana acum s-au vandut 20 de creme si exista persoane care au achizitionat deja al doilea pachet“, povesteste Saon. Totusi, cine sunt cei dispusi sa plateasca fie si 1.000 de euro pentru o crema? Maria Popescu (30 ani) lucreaza pentru o importanta firma de telecomunicatii si marturiseste ca isi reinnoieste arsenalul de produse de infrumusetare de lux cam de patru ori pe an. „Sunt o mare amatoare de creme de lux, pentru ca mi se pare ca au intr-adevar efect. Cu toate ca sunt constienta ca nu pot face minuni, cel putin la exterior se observa o imbunatatire, pielea este mai intinsa si mai luminoasa“, povesteste ea, adaugand ca cea mai scumpa crema pe care a achizitionat-o a fost Future Solution Total Revitalizer de la Shiseido de 50 ml (in jur de 300 de euro).

     

    „Preturile sfideaza logica, dar se pare ca prestigiul si imaginea cu cheltuiala se tin. Asa cum sunt cumparatori pentru masini de lux sau haine de lux, exista o piata si pentru marcile cosmetice scumpe. Cred ca intr-adevar produsele cosmetice de lux dau clientilor certitudinea ca apartin unei clase privilegiate“, explica dr. Mihaela Leventer, medic dermatolog. Adica exact publicul vizat de companiile de cosmetice de lux. „Consumatorii nostri sunt oameni pentru care luxul este o atitudine, care cauta perfectiunea si ce este mai bun cu rezultate imediate, oameni foarte pretentiosi“, mai spune Daniela Coman. Mai mult, se pare ca pasiunea pentru creme exclusiviste nu tine cont de sex. „Barbatii sunt cei mai fideli clienti, odata ce au fost convinsi cu argumente logice despre beneficiile pe care le poate avea un produs, ii castigi“, explica directorul de vanzari pentru produse selective de la Sarantis.

     

    Specialistii sustin ca diferenta dintre o crema ieftina si una de lux este data de ingredientele secrete folosite, dar si de povestea produsului. „Un studiu al compozitiei primelor 10 marci arata ca aceste produse nu au o chimie foarte diferita de cea a produselor traditionale: bazele cosmetice sunt asemanatoare, dar partea activa este invaluita in mister“, explica Mihaela Leventer. In opinia sa, pretul unui produs cosmetic inglobeaza cercetarea pentru molecula terapeutica, protectia si inregistrarea inventiei, marketing-ul produsului si multa iluzie.

     

    Producatorii justifica pretul prin anii de cercetare si ingredientele rare folosite. „Unele dintre ingrediente pot fi culese doar o data sau de doua ori pe an si acest lucru implica un cost foarte ridicat. In plus, Re-Nutriv Re-Creation contine si un bioferment care este folosit exclusiv de Estée Lauder si nu se intalneste in nici un alt produs“, explica Saon de la Estée Lauder Romania.

     

    De altfel, e de ajuns o singura privire pe lista de ingrediente pentru a avea impresia ca ai pornit intr-o calatorie in jurul lumii: minerale rare din adancul apelor de pe coastele Insulei Kona din Hawaii sau din plantele de pe insula Okinawa, extract din lemn de santal sau alge din Japonia, orhidee sau crini, pentru a pomeni doar cateva dintre ele. Iar producatorii de cosmetice sunt departe de a fi epuizat arsenalul ingredientelor care atesta luxul. „Anul viitor va fi lansata crema cu foita de aur de 24 de carate. Cu sase luni inainte este testata pe piata americana, iar dupa lansare dureaza o luna pana cand va ajunge in Romania“, spune Coman.

     

    Asa ca,  in curand, consumatorii romani cu dare de mana se vor putea lauda ca obrazul subtire cu aur se tine.

  • Paradis si Infern

    O poveste de o simplitate rar intalnita, ce reconstruieste destinul unui om – istoria mica, profilat pe fundalul Marii Istorii. O istorie care descrie sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si inceputul unei confruntari sangeroase care si azi tine prima pagina: razboiul israeliano-arab.

     

    In seria de autor „Amin Maalouf“ a editurii Polirom, dupa cinci titluri sclipitoare ale Domnului Orient (acesta este supranumele occidental al scriitorului; libanez de origine, a emigrat in Franta, tara in limba careia si-a scris toate productiile literare), avem prilejul sa ne intalnim cu inca un roman care tese meditatii si povesteste intamplari despre ciocnirea civilizatiilor si despre dialogul, adesea frant, intre mentalitatile popoarelor care traiesc in bazinul Mediteranei. Desi in linia tematica obisnuita, „Scarile Levantului“ este, probabil, cel mai despovarat de artificii literare si de elemente de recuzita exotice.

     

    Ne aflam in Parisul zilelor noastre, unde are loc, in plin spatiu public, o intalnire neobisnuita: cea dintre autor si personajul care va deveni eroul-narator al povestii sale – Ossyan Ketabdar. Mergand cu metroul, cel dintai are sentimentul ca il recunoaste pe unul dintre calatori caruia, dupa obositoare eforturi de memorie, se pare ca i-a zarit chipul cu multi ani in urma, intr-un manual gimnazial de istorie, unde figura, dupa toate aparentele, ca erou al Rezistentei franceze. Cei doi leaga o conversatie, care, din pricina faptului ca Ossyan, insingurat, simtea nevoia unei spovedanii, devine un dialog de cateva zile intr-o camera de hotel, care va fi consemnat, cu luare-aminte si respectand toate inconvenientele oralitatii, de catre autor. Relatia dintre cei doi este estompata, lipsita de interactiuni afective personale, pentru ca ceea ce conteaza cu adevarat este povestea lui Ossyan Ketabdar, un oriental instruit, impregnat cu experiente culturale diferite, tolerant, pacifist, bland si intelept, care traieste paroxistic inaintarea spre pierzanie a lumii musulmane. Vlastar al unei nobile familii turco-armenesti, descendent al unui sultan de la Inalta Poarta, Ossyan se refugiaza impreuna cu familia in Liban, unde traieste starea de gratie paradisiaca a unei tinereti indestulate si lipsite de griji. Trimis sa studieze medicina in Franta, ajunge sa lupte in Rezistenta, unde devine erou aproape fara sa vrea.

     

    La sfarsitul razboiului, se intoarce in patria lui de imprumut, unde este rugat de mediile intelighentiei libaneze sa tina conferinte despre experienta lui de lupta. Asa o reintalneste pe Clara, o evreica pe care o cunoscuse la Montpellier, in timpul ilegalitatii. Dragostea lor pare sa nu cunoasca nici o opreliste: se casatoresc si Clara ramane insarcinata. Inainte sa se nasca Nadia, viitoarea lor fiica, blanda Clara pleaca la Haifa, unde si ramane din cauza declansarii razboiului intre arabi si israelieni. Intre timp, disperat sa o intalneasca, Ossyan isi vede zadarnicite eforturile de un frate ticalos, Salem, care il intemniteaza intr-un ospiciu. Aici ajunge sa zaca pret de aproape treizeci de ani, fara sa-si mai reintalneasca sotia si nici odrasla. Vor reusi oare cei doi sa-si reinfiripe povestea de dragoste, peste toate dusmaniile dintre popoarele lor?

     

    Amin Maalouf, Scarile Levantului,

    Editura Polirom, Iasi, 2006

  • Noutati

    Freud domestic

     

    Profesoara universitara timp de mai multi ani, Nicolle Rosen a hotarat intr-un tarziu sa se dedice psihanalizei si sa-si deschida un cabinet la Paris. Dupa ce patrunde tainele meseriei, se apuca de scris si publica niste eseuri care ii croiesc o faima incontestabila. Isi incearca si abilitatile de romanciera, afirmandu-se gratie unei biografii fictionalizate, dar perfect plauzibile – Martha F., cea care i-a fost vreme de decenii tovarasa de viata marelui Sigmund Freud. Punctul de plecare: psihanalistul a murit, iar admiratorii se napustesc sa adune din firimiturile gloriei sale, povestind in dreapta si-n stanga despre numeroasele lor intersectii biografice cu „parintele psihanalizei“. Straina printre acesti vulturi devoratori de posteritate se afla si o ziarista americana, care dezvolta o relatie de incredere, plina de tandrete, cu vaduva lui „Sigi“.

     

    Nicolle Rosen, Martha F., Viata mea cu Freud,

    Editura Lucman, Bucuresti, 2006

     

     

    Philip K. Ubik

     

    Philip K. Dick este din nou prezent in librariile noastre cu o panorama a unei halucinatii colective: Ubik. Povestea ni-l infatiseaza pe Joe Chip, un detector uman de campuri psi, bratul drept al lui Glen Runcinter, patronul uneia dintre cele mai importante agentii de protectie psionica. Aflata in plina actiune, echipa in care se afla Joe cade victima unui atentat, iar Glen este ucis. Atunci se dezlantuie cosmarul: obiectele par sa regreseze catre trecut, planul real se tulbura si isi instaureaza confuzia drept unica regula, iar Joe descopera cadavrul aproape mumificat al unuia dintre neutralizatorii de telepati, unul dintre colegii sai care, culmea, scapase cu viata din atentat. De undeva de la granita dintre viata si moarte, supravietuitorilor le parvin mesajele lui Rucinter, aflat  intr-un cosciug criogenic. Vorbele sale fac obsesiv referire la produsul misterios numit Ubik, singurul capabil sa aseze la locul lor planurile temporale.

     

    Philip K. Dick, Ubik,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2006