BusinessMagazin

Blog

  • Cele 61 de tipuri

    De la analize statistice complexe si pana la tehnici de „minerit in date“ combinate cu inteligenta artificiala, arsenalul informatic este pregatit pentru a ne analiza si a ne clasifica in rubricile unei tipologii.

     

    Este aproape imposibil sa nu fi auzit despre celebra triada „urbanul, corporatistul si cocalarul“. A circulat intens prin Internet si am incercat in zadar sa-i gasesc originile. In esenta, e vorba de un text amuzant care descrie trei tipologii urbane (bucurestene mai precis, dar aplicabile in oricare oras mare), la care s-au mai adaugat, prin diverse bloguri sau forumuri, alte cateva: gospodarul, familistul etc. Ceea ce este interesant in aceasta mostra de sociologie folclorica este faptul ca diferentierea nu se face doar pe criterii culturale – de fapt se descriu niste subculturi – ci atinge si cateva tipare comportamentale in privinta consumului. De pilda, in materie de tehnologie, urbanul este caracterizat mai degraba de iPod si Mac, in vreme ce pentru corporatist laptopul este obligatoriu. O intrebare se ridica imediat: sunt oare valoroase aceste tipologii din perspectiva marketingului?

     

    Cu siguranta, chiar daca nu in termenii anecdotici, de folclor urban, care fac deliciul acestui pseudo-studiu. E vorba nu doar de subculturi, ci si de grupuri tinta destul de corect delimitate, iar exemplul tehnologic pe care

    l-am propus (urbanul prefera Apple) poate fi extins cu usurinta in diverse domenii. Este insa destul de greu de segmentat clientela dupa aceste criterii care, desi corecte, sunt suficient de vagi. Un aspect notabil este ca desi se specifica locurile unde intalnesti exponentii tipurilor, nu se spune nimic despre locul unde locuiesc, ceea ce sugereaza faptul ca segregarea sociala pe zone rezidentiale nu furnizeaza inca criterii suficiente de diferentiere. In schimb, o plimbare prin Londra (de exemplu) poate releva exact contrariul: pentru fiecare zona poti sa intuiesti destul de precis „tipul“ rezidentilor. Abia aici intervine tehnologia: bazandu-se pe volume imense de date provenind din surse diverse (incepand de la cele de recensamant si trecand prin diverse alte baze de date publice), o firma britanica numita Experian a produs o clasificare completa din perspectiva socio-demografica a tuturor celor 1,6 milioane de zone din Marea Britanie identificate prin coduri postale. Avand in vedere ca o astfel de zona cuprinde in medie cam 20 de gospodarii, se poate spune ca dimensiunea geografica adaugata datelor este foarte precisa.

     

    Ceea ce da insa o imensa valoare comerciala acestor date este identificarea tipurilor de consumatori. Pe baza a circa 400 de variabile, s-a ajuns la o clasificare in 61 de tipuri distincte, plasate in 11 grupuri. Grupurile sunt oarecum generice – de genul „simboluri ale succesului“, „familii fericite“, „inteligenta urbana“ sau „limita bunastarii“ – dar tipurile sunt foarte precis descrise in termeni demografici, sociali, economici si mai ales ca tipare de consum. Cele peste 200 de pagini care le descriu sunt, intr-un fel, o imagine extrem de sugestiva a tarii, iar produsul care exploreaza aceasta informatie – Mosaic reprezinta baza de date si diverse softuri conexe – furnizeaza o multitudine de posibilitati de segmentare. Este evident ca marketingul beneficiaza la maximum de posibilitatile deschise de Mosaic (practic, fiecare cod postal este asociat unuia dintre cela 61 de tipuri), dar aplicabilitatile sunt multiple. De exemplu, un studiu privind criminalitatea realizat de profesorul Tom Williamson releva o multime de aspecte care altfel ar fi imposibil de pus in evidenta, cum ar fi raportul dintre delincventi si victime in termeni sociali si plasarea pe harta a zonelor problematice din aceasta perspectiva. Pe de alta parte, Mosaic este o resursa extrem de pretioasa pentru politicieni, care au sansa sa-si focalizeze mesajul asupra tipologiilor pe care le considera permeabile la un anumit mesaj si sa nu risipeasca resurse in zone nepotrivite.

     

    Este oarecum neplacut sa te stii considerat un simplu „consumator“ si, cu atat mai mult, sa te stii clasat intr-un tip. Va trebui insa sa ne obisnuim, pentru ca puterea computerelor de a extrage sens din volume imense de date va creste si, inevitabil, vom fi mereu monitorizati si clasati. Daca astazi clasarea se poate face pe coduri postale, se apropie vremea cand datele privind activitatea noastra in Internet (ce situri vizitam, ce programe urmarim, ce produse cumparam etc.) se vor agrega si ne vor sintetiza un portret care va fi cu siguranta plasat intr-un sofisticat repertoriu de tipuri. Nu vom afla daca suntem „urbani“ sau „cocalari“ decat din continutul miilor de oferte care ne vor invada cutiile postale si inbox-urile.

  • Virusi cu garantie

    Autorii de virusi software din Rusia au inceput sa ofere contracte de garantare a eficientei si update-uri pentru produsele distribuite.

    Modelul de tarifare si service seamana puternic cu cel pentru programele software care sunt facute pentru a creste eficienta companiei si nu pentru a le distruge pe cele concurente. Poti cumpara o licenta de virus si apoi sa primesti urmatorul update gratuit sau pentru un pret mai mare; toate dezvoltarile ulterioare sunt gratuite. Cand e vorba de un virus sau de amenintari informatice ca troieni, programe spyware sau programe key logger, update-ul e mult mai important decat pentru un produs software obisnuit. Odata scoasa la iveala artileria de virusi, ea va reusi sa-si atinga scopul poate doar prima oara. Pentru ca in minutele urmatoare, armata de programatori angajati ai companiilor producatoare de software antivirus va descoperi amenintarea, o va izola, analiza si in cele din urma ii va gasi un leac – un update la solutia antivirus. Asa incat si virusii au nevoie de update-uri corespunzatoare. Preturile pentru astfel de virusi imbunatatiti incep de la 200 de euro doar pentru programul software si pot ajunge la 3.000 pentru versiunea completa, care contine update-uri nelimitate si functionalitati specifice, ca de exemplu puterea de a trece de sistemele de securitate ale procesatorilor de plati online.

    Mark Sunner de la compania americana de securitate informatica Message Labs a remarcat primul ca site-uri rusesti promovau, spre exemplu, troianul Bespoke specializat in furtul de informatii si proprietate intelectuala, garantand efectul. In prezentare se vorbea despre faptul ca acest troian va fi regandit si programat special pentru a ataca o anumita companie si ca vor fi furnizate update-uri dupa ce sistemele de securitate il vor detecta. Se pare ca tintele acestor virusi cu certificat de garantie nu sunt marile corporatii blindate cu antivirusi, ci afacerile medii sau mici fara un buget IT prea mare. „Evolutia in Internetul de astazi se departeaza de ideea veche, prin care creatorii de virusi lucrau doar pentru a face rau. De ce sa faci rau doar de dragul distractiei, cand poti sa faci milioane de dolari?“, remarca Natalie Lambert de la Forrester Research, citata de Internetnews.com.

  • Pe sticla monitorului

    „Atat de multe programe TV si nimic de urmarit“ a inceput sa devina o replica valabila si pentru site-urile care difuzeaza clipuri video facute de amatori.

    Dar odata cu Divvio, lucrurile promit sa se schimbe. Serviciul este un echivalent al ghidurilor cu programe TV aplicat la Web 2.0, care aduce pe micul monitor clipuri publicate pe site-uri ca YouTube, orientate dupa preferintele declarate ale fiecarui utilizator inscris. „Nu  vrei sa mergi din site in site pentru a gasi ceea ce te intereseaza“, spune Hossein Eslambolchi, CEO al Divvio. Pe ecranul fiecarui vizitator al site-ului vor aparea canale la fel ca in cazul televiziunii prin cablu, grupate in functie de temele de interes ale fiecaruia. De exemplu, daca sunteti un fan al Rapidului, in canalul alocat vor aparea clipuri postate pe site-uri care ii au ca protagonisti pe fotbalisti sau secvente din ultimele meciuri disputate. Cu o minima conditie, aceea ca motorul de cautare al Divvio sa includa in cautarile sale prin tot Internetul site-urile unde acele clipuri apar.

    In prima perioada de dupa lansare, Divvio va cauta „doar“ prin 750.000 de site-uri unde sunt postate videoclipuri facute de amatori, o fractiune totusi din numarul total al site-urilor. Ca la orice alt motor de cautare, software-ul pe baza caruia functioneaza Divvio va „calatori“ prin tot Internetul, indexand paginile care au continut video nu doar dupa titlu, ci si dupa marimea fisierului, dupa durata si mai mult de 10 alte atribute care sa-i dea o idee cat mai clara despre continutul filmului. Site-ul va folosi o aplicatie web proprietara care va permite vizitatorilor sa vizioneze orice tip de format din noua generatie a televiziunii, de la mp3 la Quicktime. S-ar putea spune ca Divvio apare la momentul potrivit.

    In fiecare zi 100 de milioane de videoclipuri sunt descarcate si privite de oameni din toata lumea si zeci de mii de statii radio emit online. Cu fiecare nou site, mediul devine mai bogat, dar si mai haotic si greu de urmarit. Iar CEO al Divvio, iranianul Eslambolchi, are toate sansele sa puna lucrurile in ordine. Pe cand era „chief transformation officer“ la AT&T, acum cea mai mare companie mondiala din telecomunicatii, el a fost cel care a schimbat vechea si ineficienta infrastructura a companiei cu o singura retea bazata pe tehnologia IP (Internet Protocol). Acum are o jucarie mult mai mica, dar la fel de interesanta. Zece angajati si 3 milioane de dolari la dispozitie pentru un ghid TV al Internetului.

  • Bomboane de la inima dam

    Incasarile pentru „Take, Ianke si Cadir“, piesa cu cel mai mare succes din istoria Teatrului National din Bucuresti, au depasit 1,5 milioane de lei. Care este secretul unui astfel de succes comercial al unei piese care a avut premiera in 1932?

     

    Ora 19.00 si gongul din Sala Mare a Teatrului National anunta ridicarea cortinei. In lumina reflectoarelor, Marin Moraru (Take), Radu Beligan (Ianke) si Gheorghe Dinica (Cadir). Replicile se succeda rapid intre Take si Ianke, iar dialogul este sustinut de aparitia Saftei (Silvia Tanase) si a lui Strul (Valentin Uritescu). Apar pe rand Mihai Calin si Monica Davidescu, iar piesa ajunge la punctul culminant. Un domn corpolent la vreo cincizeci de ani aplauda si rade zgomotos, iar o tanara imbracata intr-un costum business zambeste larg, fermecata de jocul actorilor. Radu Beligan, la cei 89 de ani ai sai, rosteste replica dupa replica, iar Marin Moraru (70 de ani) si Gheorghe Dinica (73 de ani) se misca pe scena de parca ar fi la prima tinerete. La final, sala se ridica in picioare si aplauda ca la o premiera.

     

    Spectacolul se joaca saptamanal din 2001 si a avut pana acum peste 360.000 de spectatori. Piesa scrisa de Victor Ion Popa continua sa faca sali pline, desi nu are niciun sambure de scandal sau un subiect de actualitate si, in plus, se sprijina pe umerii unor actori a caror varsta combinata este de aproape un sfert de mileniu. Seria pieselor care se joaca inca de la premiera cu casa inchisa a fost inaugurata in 1995 de „Puricele“ dupa Georges Feydeau, in regia lui Horatiu Malaele – la Teatrul Nottara – si a continuat cu „Sase personaje in cautarea unui autor“ de Luigi Pirandello, la Teatrul Bulandra, respectiv „Egoistul“ de Jean Anouilh sau „Inima de caine“ dupa Mihail Bulgakov, la Teatrul National.

     

    Totusi, se pare ca in teatru nu neaparat valoarea aduce incasari ridicate, cel putin asa sustin criticii. „Nu cred ca se poate stabili o relatie intre valoarea incasarilor si calitatea piesei. In cazul «Take, Ianke si Cadir», valoarea piesei este sub nivelul incasarilor, dar lumea nu merge la teatru in functie de ceea ce spun criticii, ci de alte criterii (de exemplu, ceea ce aud de la prieteni)“, spune Magdalena Boiangiu, cronicar de teatru. „E o piesa placuta, nu anunta niciun conflict grav, se termina cu bine, ceea ce e pe placul omului venit la teatru sa se relaxeze“, crede Boiangiu, care reproseaza insa lipsa de ritm a spectacolului.

     

    Criticii recunosc ca, in cazul spectacolului cu „Take, Ianke si Cadir“, prezenta trioului Beligan-Moraru-Dinica este ceea ce transforma reprezentatia piesei intr-un eveniment. „Marele atu al piesei sunt cei trei mari actori, care joaca minunat, «ca pe vremuri», cum se spune“, apreciaza Magdalena Boiangiu.

     

    Radu Beligan este Ianke, evreul ironic si intelept, iar Marin Moraru il intruchipeaza pe negustorul roman bland si cu umor. Gheorghe Dinica il intruchipeaza pe turcul Cadir, un adevarat maestru al combinatiilor, mereu in prim-plan si mereu cu ceva de comentat. Cei doi spun povestea unei prietenii care nu tine cont de religie. Intr-o lume a reinterpretarilor si a viziunilor de avangarda, montarile traditionale inca au succes. „Exista o traditie realist-poetica in teatrul romanesc, calcata in picioare de unii dintre regizorii noi, si care isi dovedeste forta. Cel mai greu este sa ajungi acolo unde poti sa transmiti bataile inimii tale“, sustine Radu Beligan.

     

    La randul sau, Gheorghe Dinica crede ca piesa este foarte bine scrisa si de aceea a prins atat de bine la public. Conflictul este general-uman, iar dialogurile tin de firescul vietii de zi cu zi de pe strada din orice mahala, desi raportul intre generatii nu mai are nici pe departe atata ceremonial ca in prima jumatate a secolului trecut.

     

    Pregatirea piesei a durat in jur de doua luni. Grigore Gonta, regizorul, isi aminteste de inceputurile spectacolului: „Ideea a venit din partea lui Dinu Sararu (fostul director al Teatrului National din Bucuresti – n.red.) care a vrut sa-si deschida directoratul cu o piesa clasica romaneasca. Eu am mai montat piesa prin 1990, in mare in aceeasi distributie, dar atunci am facut o greseala, pentru ca am pastrat textul integral, ceea ce ducea la un spectacol de trei ore si ceva – prea mult pentru publicul din zilele noastre“.

     

    Se pare ca regizorul Gonta a invatat din experienta traita de insusi autorul, Victor Ion Popa, care a avut un esec rasunator in 1932, cand a pus pentru prima data piesa in scena la Teatrul Ventura. Constrans de Maria Ventura, proprietara teatrului, Popa a lucrat cu o distributie care nu-i era deloc pe plac si a dat gres din cauza atmosferei tensionate de la repetitii. Insa in cazul variantei din 2001 se pare ca lucrurile s-au potrivit. „A fost o intalnire fericita de distributie, muzica, scenografie, lumini. S-a gasit o solutie scenografica interesanta, care capteaza publicul“, sustine Gonta. Mihai Madescu a imaginat o casa care se roteste, astfel incat decorurile sa se schimbe rapid. Regizorul spune ca se afla in permanenta in culise – „mai trebuie sa intervii, sa vezi daca lumina intra la momentul potrivit, daca recuzita corespunde. Nu vreau ca spectacolul sa aiba riduri si il pastrez machiat in permanenta“.

     

    Varianta „cosmetizata“ a piesei a reusit sa atraga un segment de public la care realizatorii nici nu visau. „Ne gandeam ca piesa va atrage nostalgicii, dar s-au umplut salile cu tineri. O asemenea epoca, asemenea oameni ne fac sa visam“, spune Radu Beligan.

     

    Tinerii nu numai ca sunt interesati de piesa, dar stau la coada si isi fac rezervari cu cateva saptamani inainte. Unii chiar le cumpara prin Internet, de pe okazii.ro. „Am vazut spectacolul de doua ori in ultimii doi ani si tin minte ca prima data am asteptat o luna pana sa gasesc bilete. Dar mi-am propus sa il vad in fiecare an cat timp se va mai juca, avand in vedere varsta actorilor principali“, spune Adrian Popescu, student in anul IV la Academia de Studii Economice.

  • Bonjour, Simone!

    O trupa de fete cu nume cu sonoritati frantuzesti porneste din Brooklyn sa cucereasca lumea, depasind statutul de underground cultivat de trupele twee pop.

     

    A sosit timpul sa lansez iar niste previziuni cu privire la cei pe care-i vom asculta si vedea pe MTV peste cateva luni. Cum reputatia mea de jurnalist este in joc, ar fi bine sa pariez pe ceva sigur, iar toate pariurile se indreapta in acest moment spre Au Revoir Simone, care par gata sa devina ceva super.

     

    Desi, dupa nume, Au Revoir Simone par sa provina din Franta, membrele sale, Annie, Erika si Heather, sunt de fapt din Brooklyn, chiar daca pretinsa origine franceza ar putea face parte dintr-un plan istet. Daca ai vrea sa creezi o formatie, ai putea adopta o solutie mai proasta decat folosirea tiparului dupa care au fost create Au Revoir Simone: se iau niste fete dragute, le pui sa cante un pop visator in stilul anilor saizeci, pui si niste gene fluturande, o lingurita de Tinkerbell, amestecate cu o insinuare foarte fina ca acestea ar putea fi lesbiene (cat sa-i starnesti pe fanii de sex masculin) si voilr! Pachetul castigator. Fetele nu numai ca puncteaza la toate capitolele importante, ci si reusesc sa-i faca pe oamenii importanti sa le acorde atentie. David Lynch (cunoscut pentru „Twin Peaks“ si „Mulholland Drive“) este fan al lor, numindu-le „trupa (lui) preferata“. Conform d-lui Lynch, acestea sunt „inocente, super si noi“. Nu exista publicitate mai buna pentru o trupa decat cea oferita de un cineast atat de respectat ca Lynch. De cand Lynch a trecut in tabara lor, Internetul s-a umplut de publicitate la adresa formatiei.

     

    Daca ar exista un echivalent al acestei trupe in lumea filmului, acesta nu ar fi Lynch, ci Sofia Coppola. Toate videoclipurile celor de la Au Revoir Simone par scene taiate la montaj din „Sinuciderea fecioarelor“ („Virgin Suicides“) sau orice alt film semnat de tanara Coppola – rochite usoare, plimbari prin campuri de porumb, parul despletit in bataia vantului, alergarea intr-o stare de visare prin padure, in timp ce o lumina diafana … Ma scuzati. M-a cam luat valul. Intelegeti stilul.

     

    Desi au o baza de fani destul de „indie“, trupa nu foloseste nicio chitara. Fetele canta la clape, la care se adauga niste drum machines, ceea ce confera muzicii lor un sound „synth-pop“ visator. Cea mai buna comparatie ar fi aceea cu formatia Belle and Sebastian din Glasgow, care la randu-i creeaza un pop visator in stilul anilor saizeci, cu versuri melancolice. Daca tineti neaparat sa stiti, pe baza acestei muzici s-a creat un gen intreg – „twee pop“. „Twee“ este un cuvant incredibil de greu de descris in limba engleza si aproape imposibil de tradus – Dictionarul Oxford il defineste drept ceva „excesiv sau afectat de dragut sau sentimental“. O descriere destul de exacta a muzicii lor. (Exemplu de vers: „Tell me a sad song… I want you to make me cry.“ – „Spune-mi un cantec trist… vreau sa ma faci sa plang“.) „Twee-pop“ este in general popular printre adolescentii studiosi insingurati si idealisti, exact genul de oameni care se vor indragosti de Au Revoir Simone.

     

    Ca sa nu credeti ca am alunecat intr-o vulgaritate inutila atunci cand am facut aluzia la lesbianism, sex-appeal-ul formatiei pare sa le ajute la vanzari. Umbla vorba ca la concertele lor abia daca te poti misca printre randurile de barbati care saliveaza la vederea trupei. Cea mai buna caracterizare pentru ele ar fi, probabil, aceea de alternativa la Pussycat Dolls, chiar daca e vorba de o alternativa care ii are ca tinta pe barbatii care citesc poezie.

     

    In vreme ce majoritatea artistilor twee-pop se mandresc cu statutul lor underground, gasind o placere perversa in a concerta in fata catorva fani inraiti, Au Revoir Simone par gata sa atinga un public mai larg. Piesele lor au aparut deja in serialul TV american de succes „Grey’s Anatomy“, ceea ce indica clar faptul ca vor ajunge mari. Cu un album intitulat „The Bird of Music“, ce va iesi pe 15 mai, toata aceasta publicitate pozitiva este facuta la momentul potrivit. Fiti atenti: vor fi pe MTV inainte sa va dati seama.

     

    In romaneste de Loredana FrATilA-Cristescu

  • Nebunii care ne innebunesc

    In opinia multor specialisti in comunicare si relationare interpersonala, Dr. Albert J. Bernstein este un fel de Buffy. Spaima vampirilor, evident.

     

    Psiholog, editorialist la cateva reviste de business si de psihologie (dar si de „Business Psychology“), Bernstein s-a facut cunoscut prin niste carti motivationale cu titluri socante („Neanderthalienii la lucru“, „Cum sa negociezi cu personalitatile explozive“ sau „Creiere de dinozaur“), dar a devenit cu adevarat un nume de prima talie odata cu „Vampirii energetici“, un volum care analizeaza, in cele mai marunte si revelatorii detalii, personalitatile distructive din jurul nostru, oamenii care ne secatuiesc de vlaga si de resurse psihice, care ne perturba echilibrul interior, impiedicandu-ne sa ne realizam pe plan social sau profesional. Din fericire, Bernstein nu este doar un fin diagnostician, ci si un terapeut de prima mana, care furnizeaza retete ideale si solutii optime pentru a face fata diferitelor tipuri de semeni periculosi: narcisisti atotmeritorii, paranoici extenuanti, dramatici exagerati sau antisociali.

     

    Toate leacurile pe care autorul ni le pune la indemana sunt oferite impreuna cu o bine calculata doza de umor, ceea ce usureaza lectura. Iata cum incepe capitolul 1: „Vampirii te urmaresc chiar in acest moment. Pe strada, sub luminile fluorescente de la birou sau poate chiar acasa. Misuna pretinzand ca sunt oameni normali, pana cand nevoile lor ii transforma in bestii pradalnice. Ei nu iti sug sangele, ci energia emotionala“. Devine autorul insusi paranoic? Nu, pentru ca iata ce declara cateva randuri mai la vale: „Vampirii energetici nu au insa nimic supranatural. Metafora melodramatica nu e altceva decat psihologie clinica imbracata in costum de Halloween“.

     

    Fiecare dintre tipurile de vampiri identificate nu sunt ilustrate de oameni suficient de deranjati ca sa poata fi diagnosticati oficial cu tulburari de personalitate, dar felul in care gandesc si se comporta corespunde cu modelele descrise in manualul de diagnostice. Pe de alta parte, ei au, obligatoriu, si caracteristici pe care cei din jur le gasesc atractive

     

    Prin sfaturi practice, menite sa ne ajute sa-i identificam, cu o perspectiva psihologica profesionista, autorul ne ofera o serie variata de strategii de actiune care ne indeamna nu sa infigem tarusul de argint in inima „creaturilor noptii“, ci doar sa aflam metodele prin care sa-i facem inofensivi.

     

    Dr. Albert J. Bernstein, „Vampirii energetici“,

    Editura Amaltea, Bucuresti, 2007

  • Noutati

    Friducha

    Daca veti avea curiozitatea sa cautati pe Amazon.com, la categoria „carti“, volume cu titlul „Frida“, veti avea surpriza sa vedeti aparand o avalansa de biografii, romane, memorii, albume tematice sau monografice avand-o in centrul atentiei pe unica, salbatica si suava Frida Kahlo. Artista mexicana rebela, sotie a incantatorului nebun Diego Rivera, autodidacta de geniu, suprarealista din vocatie, cea care cu cativa ani in urma a devenit personajul principal al unui film care a facut furori („Frida“, in regia lui Julie Taymor, cu Salma Hayek si Alfredo Molina) si care, in fine, a tesut in jurul ei o adevarata mitologie. In dara de spuma a acestui trend inca viguros, editura Tritonic a publicat un roman care ii va face fericiti pe adoratorii artistei, un roman despre viata incandescenta a Fridei (Friducha, cum ii spunea in clipele de tandrete Diego, ingerul si demonul ei), despre numeroasele personalitati care i-au stat in preajma, un roman tradus deja in 14 limbi si devenit imediat dupa aparitie, in 2001, bestseller international.

     

    Barbara Mujica, „Frida“,

    Editura Tritonic, Bucuresti 2007

     

     

    Cine sunt scriitorii?

    Margaret Atwood este, la ora actuala, unul dintre cele mai reprezentative nume ale literaturii canadiene contemporane si, cu siguranta, cea mai tradusa scriitoare a acestui spatiu nord-american (inclusiv in farsi, japoneza, islandeza sau turca). „Negocierea cu moartea“ cuprinde o suita de texte privind conditia scriitorului, actul si placerea scrisului, mitologiile create in jurul figurii scriitorului. Care este deci rolul acestuia? De profet? De inalt preot al artei? De bufon la Curte? Sau de martor al lumii reale? Margaret Atwood analizeaza metaforele pe care scriitorii de fictiune si poetii le folosesc ca sa-si explice (sau sa-si scuze) activitatile, analizeaza rolurile pe care acestia aleg sa le joace si costumatiile pe care le poarta.

     

    Margaret Atwood, „Negocierea cu moartea. Scriitorul despre scriitura“,

    Editura Tritonic, Bucuresti, 2007

  • Masini ieftine, profituri mari

    Timp de peste cinci ani oaia neagra a grupului Renault, Dacia a ajuns anul trecut sa contribuie cu 10% la profitul francezilor. Reteta a fost simpla – „renuntam la orice pentru a ne concentra pe Logan“.

     

    In urma cu sase ani, de Valentine’s Day, in cea mai mare sala de conferinte de la hotelul Marriott, francezul Manuel Gomez, presedintele de atunci al Dacia, incerca sa evite atacul ziaristilor romani fata de pierderile de aproape 60 mil. euro si mai ales de scaderea cu aproape jumatate a vanzarilor in primul an de la preluarea Dacia de catre Renault.

     

    Gomez punea scaderea drastica a vanzarilor pe seama evolutiei economiei romanesti in ansamblu si a impactului scaderii puterii de cumparare asupra pietei auto. „Rezultatele Dacia au avut un impact negativ asupra rezultatelor generale ale grupului Renault. Fara ajutorul actionarilor, nu am fi putut supravietui unui astfel de soc“, explica atunci Gomez, care avea sa repete acelasi discurs si un an mai tarziu, cand Dacia uimea din nou si anunta pierderi de 75 de milioane de euro, aproape duble fata de estimari.

     

    Saptamana trecuta, in biroul sau de la etajul sase al cladirii pe care Dacia o ocupa in Calea Floreasca, François Fourmont, actualul director al producatorului roman nu a fost la fel de incrancenat precum Gomez cand a venit vorba de cifre.

     

    „Am trecut pe profit inca din 2005, iar anul trecut am beneficiat de un mix de produs mult mai favorabil, ceea ce s-a simtit din plin in rezultatele noastre“, explica Fourmont pentru BUSINESS Magazin.

     

    In aceste conditii, Dacia a realizat anul trecut un profit net de peste 100 de milioane de euro. „Adica o marja de 6,5%, care este mai mare decat cea de 4,7% pe care am avut-o anul trecut“, completeaza imediat Fourmont.

     

    Si mai important pentru un producator de masini este insa marja operationala, altfel spus raportul dintre profitul realizat din operatiunile de baza si totalul vanzarilor. Din acest punct de vedere Dacia sta si mai bine, profitul operational de 107 milioane de euro (sau 6,7%) reprezentand o contributie de mai mult de 10% la rezultatul intregului grup Renault (al carui presedinte, Carlos Ghosn, a anuntat o marja operationala de mai putin de 2,6%).

     

    Valoarea poate parea incredibila pentru cei care au urmarit anunturile privind rezultatele financiare ale Dacia in primii cinci ani de la intrarea sub umbrela Renault si care au contabilizat  pierderi cumulate de peste 360 de milioane de euro la finalul anului 2004.

     

    Schimbarea „norocului“ Dacia s-a produs odata cu lansarea pe piata in toamna anului 2004 a modelului Logan, acesta fiind de fapt scopul declarat al preluarii fabricii argesene de catre Renault. „Ne aflam in continuare in fata unei probleme pe care am avut-o de la inceputul lansarii pe piata a Logan. Nu avem indeajuns de multe masini pentru a face fata cererii“, spune Fourmont. Intr-adevar, acesta a fost discursul oficialilor Dacia si Renault in ultimii doi ani, pe masura ce reactia clientilor din tarile unde a fost lansat Logan a depasit cu mult asteptarile.

     

    Surprinzator, visul lui Louis Schweitzer (presedintele Renault pana in mai 2005) de a face o masina la 5.000 de dolari pentru 80% din populatia globului care nu avea acces la o masina noua si-a gasit adepti chiar si pe pietele dezvoltate din vestul Europei. „S-a intamplat si cu modelul sedan si la fel se intampla acum cu varianta MCV (break – n. red.). Sunt cazuri in Franta si Germania in care se asteapta cateva luni pentru o astfel de masina. De fapt, aceasta este asemanarea dintre Logan si Ferrari“, adauga Fourmont.

     

    Cu o astfel de cerere pentru modelul break, „mai scump si implicit mai profitabil“, managementul Dacia a decis sa acorde o atentie deosebita acestei variante de caroserie.

     

    „Din pacate, la MCV, avem inca o problema. Chiar daca am vrea sa ne concentram si mai mult pe productia acestui model, suntem limitati de capacitatea furnizorilor nostri. Acestia nu pot livra piesele in ritmul pe care l-am vrea pentru a face fata cererii“, spune Fourmont, in timp ce noteaza pe hartia alba o valoare – 350.000, pe care imediat o si explica. „Vom ajunge la sfarsitul anului la o capacitate de productie de 350.000 de masini pe an. Sa vedeti atunci ce crestere a afacerilor vom avea.“

     

    Dacia isi extinsese si pe parcursul anului trecut capacitatea de productie la 235.000 de masini, ceea ce a permis realizarea unei cifre de afaceri de aproape 1,55 miliarde de euro.

     

    Valoarea reprezinta cu aproape 30% mai mult decat in anul 2005 (primul an cand Dacia a devenit o companie „miliardara“ si profitabila), in conditiile in care fabrica de la Pitesti a produs, potrivit statisticilor Asociatiei Producatorilor si Importatorilor de Automobile (APIA) cu doar 10% mai multe masini.

     

    „Structura gamei de produse (scoaterea din productie a invechitului model Dacia „Papuc“ si aparitia Logan MCV si Logan Van – n. red.) a facut ca afacerile sa creasca intr-un ritm mai alert decat productia“, explica Fourmont.

     

    Cea mai mare crestere s-a inregistrat insa in domeniul profitabilitatii. Cele peste 100 mil. euro profit net pe care Dacia le-a realizat anul trecut corespund unei cresteri de peste 76% fata de anul precedent si se datoreaza, potrivit lui Fourmont, in primul rand „performantei industriale“.

     

    In traducere, aceasta inseamna ca, odata cu cresterea productiei ca urmare a „foamei“ de masini de pe piata romaneasca si mai ales de la export, scad foarte mult costurile de achizitie a materiilor prime si a componentelor.

     

    „Comenzile mai mari din partea noastra au insemnat reduceri de costuri si pentru furnizori, care in cele din urma s-au transmis si in costurile noastre. Apoi, am crescut permanent gradul de integrare si am reusit sa regandim modul in care erau realizate anumite produse, pentru a le face mai ieftin“, sustine Fourmont.

     

    In prezent, gradul de integrare locala al Logan este de 64%, obiectivul pe termen mediu si lung al francezilor fiind ca „80% din achizitii sa se faca din tarile low-cost“. Septembrie 2006 a adus si o importanta schimbare organizatorica „pentru a reduce cat mai mult nivelul la care se ia o decizie“.

     

    Daca pana atunci exista o singura directie industriala care cuprindea ansamblul activitatilor de pe platforma, Dacia a decis separarea acesteia in trei directii speciale, care sa se ocupe de productie, de mecanica (componente si piese) si directia logistica, responsabila si de colectiile CKD (destinate a fi asamblate in cadrul fabricilor din strainatate). „Am livrat anul trecut 90.000 de colectii CKD, iar afacerile RIR (Renault Industrie Roumanie, compania care se ocupa de exportul colectiilor CKD – n. red.) au ajuns la 335 mil. euro“, sustine Fourmont. Aceasta activitate va creste exponential in perioada urmatoare, avand in vedere ca planul pentru acest an vizeaza livrarea a aproximativ 300.000 de colectii.

     

    Nu acelasi lucru se intampla insa pe piata romaneasca, unde vanzarile Dacia sunt prognozate de directorul general al companiei intre 100.000-110.000 de unitati, adica aproximativ acelasi nivel ca in 2005 si 2006. „Vedem o piata romaneasca stabila. Vom produce aproximativ 215.000 de masini, din care ponderea livrarilor la export va fi de aproape jumatate“, crede Fourmont, care spune ca nu isi face probleme ca odata cu cresterea puterii de cumparare clientii ar putea migra la marci de import.

     

    „Pentru cei care vor masini de import le putem livra Renault si Nissan. Avem insa in Romania peste un milion de posesori de Dacii vechi.“

  • EDUCATIE: O idee de 100 si ceva de dolari cu un potential de milioane

    Vizita celui care a inventat laptopul de 100 de dolari a impartit oficialitatile romane in doua tabere. Din cele doua Romanii, una urbana, in dezvoltare si una saraca si rurala, are vreuna nevoie de acest instrument de educatie? 

     

    Din geanta eleganta din piele de vitel, Nicholas Negroponte (64 de ani) scoate jucaria sa verde cu alb, rodul ideii lui de acum trei ani ca un laptop poate costa doar 100 de dolari. Nu scapa vreun prilej de a o prezenta curiosilor si nu intrerupe discutia pentru demonstratie. Apasa doar butonul de pornire, „pentru a fi gata functional cand terminam de vorbit“.

     

    Unul din curiosi a fost premierul roman Calin Popescu-Tariceanu, care l-a invitat pe expertul american la Palatul Victoria, pentru a dezbate ideea unui proiect prin care tuturor copiilor din Romania le-ar putea fi acordate gratuit laptopuri, prin proiectul global One Laptop Per Child (OLPC). „Ma gandesc la acesti copii, carora un laptop le va deschide un alt univers si le va oferi sansa sa isi depaseasca starea in care se afla din cauza lipsei accesului la educatie, cum sunt convins ca toti si-o doresc, in primul rand parintii“, declara Tariceanu la finalul intalnirii de saptamana trecuta.

     

    Dar tocmai acest univers pe care laptopul lui Negroponte ar trebui sa il deschida este subiectul unei controverse: ar trebui Romania sa accepte includerea in program si sa suporte cheltuielile? Premierul a dispus formarea unei echipe la nivelul Guvernului, care sa analizeze propunerea. Intre timp, comisia pentru invatamant din cadrul Parlamentului a respins deja proiectul, cerand mai multe informatii. Nivelul cheltuielilor nu este deocamdata foarte clar; Tariceanu si Negroponte au convenit ca trebuie sa analizeze mai departe lucrurile, dar la iesirea din sala fiecare avea propria idee despre ele. Calin Popescu-Tariceanu a prezentat un scenariu in care laptopul ar costa 150 de dolari. Nicholas Negroponte insa a declarat intr-un interviu acordat BUSINESS Magazin ca „tocmai am dublat puterea procesorului si tot restul, asa ca acum pretul este mai degraba 165 de dolari. Fluctueaza. Dar are nevoie de 30 centi sa ajunga aici“.

     

    In afara costului de transport din Taiwan, locul unde se afla fabrica producatoare, pana in Romania, intervin costurile pentru distributia catre copii, cele pentru adaptarea software, servere si centre de service. In total, Negroponte spune ca nivelul costului final pentru fiecare unitate ajunsa la un copil roman ar fi de 200 de dolari. Ceea ce ar ridica costul programului la 240 mil. dolari, aproximativ 3% din bugetul alocat anul acesta Ministerului Educatiei si Cercetarii. In termenii dezbatuti, au fost luati in calcul cei 1,2 mil. copii din invatamantul preuniversitar, cu rezerva partii romane de a suporta costurile doar pentru copiii pana in clasa a opta.

     

    OLPC este o organizatie non-profit, iar conceptul din care a fost nascuta este si mai atragator atunci cand este enuntat de venerabilul Negroponte, pana anul trecut profesor si chairman in cadrul Massachusetts Institute of Technology. „Nu stiu nimic despre scolile din Romania, dar oriunde in lume, scolile sunt foarte plictisitoare, iar cei mai multi elevi sunt fie nemultumiti, fie incompatibili cu memorizarea si lucrurile pe care copiii trebuie sa le scrie“, este premisa lui Negroponte. El spune ca acest laptop sau oricare altul care ar putea sa fie distribuit tuturor copiilor din lume ar duce la un fel de revolutie, la cresterea rolului copiilor in societate. „Uneori, facand lucruri ca scrierea de programe sau inventarul magazinului parintilor necunoscatori – chestiuni care par marunte -, copiii devin intermediarul comunicatiilor cu restul lumii“. Americanul crede insa ca efectul cel mai puternic l-ar avea in tarile subdezvoltate, unde parintii sunt analfabeti.

     

    Pentru Romania, proiectul ar trebui sa fie luat in calcul pentru componenta educativa, pentru faptul ca acei copii ar avea „scoala intr-o cutie“, cum ii place lui Negroponte sa vada laptopul. Altii vad insa in proiect o platforma care ar necesita costuri suplimentare inutile, din cauza componentelor care asigura doar un minim de putere de calcul. „Dispozitivul foloseste denumirea de laptop doar pentru a aduce aminte de calculatorul portabil, dar singura lor trasatura comuna e ca ambele se pot tine pe genunchi. E un dispozitiv de calcul la nivelul de acum 10 ani“, spune Varujan Pambuccian, presedintele Comisiei de IT&C din Camera Deputatilor. Tot el adauga ca pentru a face compatibile programele de e-learning ar trebui adaugate cheltuieli suplimentare insemnate. „Obiectul le va crea doar frustrare copiilor care au mai vazut la viata lor cum arata un calculator“, conchide Pambuccian.

     

    Productia calculatorului numit generic „de 100 de dolari“ ar trebui sa inceapa doar dupa 15 septembrie in Taiwan, la fabrica Quanta Computer, cel mai mare producator mondial de calculatoare portabile care asambleaza echipamente vandute apoi sub sigla unor marci cunoscute. Intr-o prima faza, primele livrari s-ar face catre tari sarace din Africa si America de Sud. India a respins recent proiectul, dupa ce initial il adoptase, Negroponte punand refuzul pe seama intereselor comerciale ale producatorilor de software proprietar si ale producatorului de procesoare Intel, pentru ca produsul de 100 de dolari foloseste cipuri AMD. Programul foloseste cateva principii de la care Negroponte spune ca nu se va abate. Unul dintre ele este ca „nu e un laptop pe clasa, un laptop pe scoala, e un laptop pe fiecare copil. Si asta e foarte important, pentru ca unele guverne vor sa economiseasca bani“. Ceea ce duce din nou la o contradictie cu intelegerea pe care o are premierul Tariceanu asupra programului. „Trebuie sa facem o evaluare clara asupra categoriilor de copii, sau mai degraba de familii care nu au posibilitati de acces la a cumpara un laptop sau un calculator“, declara premierul dupa intalnire.

     

    Cu acest scop a fost gandit proiectul derulat de doi ani in Romania sub numele de „euro 200“, prin care au fost distribuite tichete de reducere cu aceasta valoare la achizitia de calculatoare. Alegerea modelului potrivit de calculator si a producatorului este lasata la latitudinea cumparatorilor. Cele mai ieftine versiuni de notebook-uri disponibile in magazinele din Romania nu coboara totusi sub 600 de dolari.

     

    Pentru a ajunge la un cost de 165 de dolari, in cazul laptopului lui Negroponte au fost necesare si cateva compromisuri. Componentele il fac asemanator primelor modele de PC-uri. Si Negroponte isi aduce aminte de ele, pentru ca este unul dintre vizionarii inceputurilor, unul dintre cei care foloseau Internetul „in niste vremuri cand ii cunosteam personal pe toti cei care navigau pe Internet“. Calculatorul este lipsit de hard disk, unitatea de stocare fiind reprezentata de o memorie de tip flash de 512 MB. Lipseste si unitatea optica CD, DVD sau discheta, iar ecranul masoara doar jumatate dintr-unul obisnuit. Computerul are o interfata prietenoasa, are o camera video incorporata, recunoaste automat alte calculatoare de acest fel aflate in raza de actiune a antenei si toti utilizatorii apar pe ecran in culori diferite. Printr-un program se poate compune muzica „amestecand“ mai multe instrumente, iar ecranul se rabateaza la 180 de grade, ca in cazul unui tablet PC. Antena cu care se conecteaza wireless la Internet nu a gasit insa vreun hotspot in sediul Guvernului, pentru demonstratie.

     

    Si Negroponte mai are vreme doar pana la toamna sa puna la punct intalniri cu sefi de state si de guverne, pentru a-i convinge ca viziunea sa merita sa fie impartasita. O va face folosind laptopul sau, despre care spune ca „nu se poate baza pe el“ – un model obisnuit, care l-a costat 2.000 de dolari.

  • Veniti de alegeti

    Configuratie Negroponte

    Configuratie Vista Ultimate

    Procesor: 366 MHz

    Procesor: 1GHz

    RAM: 128 MB

    RAM: 1GB

    Hard Disk: 512 MB, flash

    Hard Disk: 40 GB

    Placa Video: N/A

    Placa video: 128 MB