Una dintre cele mai dezbatute teme in ultima perioada pe scena politica locala a fost posibilitatea amanarii alegerilor pentru Parlamentul European.
Cei care sustin ipoteza amanarii au incercat sa sugereze ca organizarea lor – in conditiile in care este probabila desfasurarea a doua referendumuri – ar complica si ar deturna sensul procesului electoral. Cei care sustin organizarea lor la termenul stabilit (13 mai) au subliniat, dincolo de seriozitatea inerenta respectarii unor date stabilite de catre Executiv, necesitatea respectarii unor angajamente publice asumate fata de Uniunea Europeana.
Aceste argumente constituie fara indoiala motive solide, repere de la care poate porni o dezbatere publica serioasa si responsabila. Cu toate acestea, in spatele deciziei nu stau doar argumente legale sau morale. Dincolo de reperele etice, un partid reprezinta o organizatie puternic institutionalizata, cu o birocratie eficienta, care are scopul de a gestiona o serie de resurse mai usor sau mai greu de cuantificat (timp, bani, resurse umane, capital politic, credibilitate si imagine publica), pentru a asigura supravietuirea sau dezvoltarea formatiunii, cantarind riscurile si beneficiile. Din aceasta perspectiva, o campanie electorala presupune intotdeauna consumul de resurse, majoritatea lor avand o viteza de regenerare redusa. Problema este in mod cert luata in calcul, avand in vedere ca in afara de cele doua-trei referendumuri, care trebuie sustinute politic, urmeaza localele si parlamentarele din 2008, alaturi de prezidentialele si urmatorul scrutin european din 2009. Aceasta este practic cea mai incarcata agenda electorala din istoria partidelor politice romanesti.
Fiind intr-o mare masura organizatii birocratice si institutionale (altfel nu se poate rezolva problema eficientei), partidele se tem automat de necunoscut, de schimbari bruste. Or, alegerile pentru Parlamentul European pun o serie de probleme noi, carora nu le-a fost gasit inca un raspuns la nivelul partidelor. Comportamentul alegatorilor este in mare parte diferit in cazul alegerilor interne. Aceasta se vede in principal cand avem in vedere prezenta la urne (mult sub nivelul celorlalte scrutinuri). Numarul mai mare de nehotarati sau de persoane care nu voteaza face necesara adoptarea unor noi strategii, care se concentreaza pe mobilizarea altor categorii decat votantii clasici ai partidului sau mizeaza pe lupta intre nucleele dure ale acelorasi partide.
In al doilea rand, negocierile si compromisurile dintre formatiunile politice au la baza in principal distributia electorala consemnata in 2004 (chiar daca se actioneaza in baza sondajelor de opinie, institutional partidele nu si-au schimbat pozitia, avand aproximativ acelasi numar de reprezentanti alesi). Alegerile pot consemna insa rezultate diferite care vor servi drept o noua baza de negociere. Rezultatele rearanjeaza situatia politica. In plus, alegerile europene sunt un prilej pentru aparitia de noi competitori, de cele mai multe ori cu o retorica anti-sistem, care afecteaza pe toti jucatorii obisnuiti. In definitiv, clubul partidelor este unul foarte reticent cu privire la admiterea de noi membri, dispus mai degraba sa-i elimine decat sa-i primeasca.
Exista si o dilema a cadrelor. Partidele propun candidati care trebuie nu numai sa rezoneze si sa dovedeasca o cunoastere a problematicii europene, dar sa se bucure si de o credibilitate deosebita. La ora actuala, listele nu sunt cunoscute, desi termenul lor de depunere este foarte apropiat. In acelasi timp, virtualii candidati se confrunta cu o situatie lose-lose. De la ei se asteapta oarecum un comportament calitativ diferit de al membrilor Legislativului bucurestean. Pe de alta parte, Parlamentul European, colectie eterogena de ideologii (de la miscari pseudo-fasciste la cele revolutionar-comuniste), este forul european cu cea mai mica autoritate (votul are de cele mai multe ori valoare onorifica sau consultativa, prerogativele sale fiind departe de cele ale Comisiei Europene sau Consiliului European). Este dificil astfel pentru un parlamentar roman sa se remarce prin initiative. In plus, lipsind efectiv doi ani din politica interna si expunandu-se deci pericolului unei scaderi a notorietatii, in 2009 sintagma no news, bad news risca sa confirme un esec electoral. Pe de alta parte, in absentia, locul sau in partid poate fi luat de colegii mai dinamici si net mai vizibili (automat parlamentarii interni vor fi mai mediatizati).
Alegerile pierdute sunt prilejul unor schimbari de conducere in partide. Riscurile pe care le presupun alegerile pentru PE sunt deci mari, iar stabilitatea functiei este un alt element luat de multe ori in calcul de actorii politici.