Termenul “intelectualitate” a fost introdus pare-mi-se de
Scelba(1), care credea doar in logica bastonului de cauciuc. Spiro
Agnew, vicele lui Nixon, vorbea si el despre “effete snobs”, ce
insemna mai mult sau mai putin “snobi efeminati”, amintind de acele
saptamanale umoristice fasciste unde se produceau ramolitul care
vorbea graseiat sau intelectualul anacronic, autor de
“poezele”.
Pe de alta parte, deja era uzitata in lumea anglo-saxona, pentru
delegitimari de acelasi soi, expresia “cap de ou” (“testa d’uovo”).
Si tot in cursul luptelor politice din perioada de dupa razboi,
dreapta a recuperat o definitie utilizata de Lenin cu alte
intentii, cea de “idioti utili”, pentru a face referire la
intelectualii care simpatizau cu fortele de stanga.
Este vorba, prin urmare, de lucruri cunoscute. Atat de
cunoscute, incat incurajeaza ideea ca dispretuirea lumii
intelectualilor este o caracteristica a dreptei si ca, in
consecinta, nu ar exista intelectuali de dreapta, ci ar fi toti in
opozitie.
In mod natural, un intelectual se afla intotdeauna in opozitie
fata de ceva, dar poti sa nu fii de acord cu multe lucruri si
militand pentru dreapta. Au existat mari intelectuali conservatori
sau de-a dreptul reactionari; iar “reactionar” nu este un cuvant
urat, cum era pe vremea lui Don Camillo si Peppone(2), intrucat au
existat ganditori si artisti care au cochetat cu o intoarcere la
vreo Traditie sau vreun Ancien Regime, iar asta inseamna de fapt
reactionar, nu un om care vrea sa infometeze muncitorii sau e
neaparat un fascist. In acest sens, un mare reactionar a fost Dante
si nu era un intelectual de lepadat, iar in zilele noastre am citit
multi autori care n-au facut altceva decat sa critice Modernitatea,
lumea tehnicii, utopiile revolutionare. Si nu numai atat, dar
recent, cei de dreapta au inceput sa-si identifice niste “eroi”
proprii printre intelectualii care prin definitie se situau la
stanga, cum s-a intamplat (si probabil nu in mod eronat) cu
Pasolini(3), ca aparator al unui stat de factura
preindustriala.
Putini poate isi mai amintesc, dar in anii ’70 s-a vorbit mult
despre renasterea unei culturi de dreapta; aparuse chiar o revista
ce se intitula “La Destra” (Dreapta), si daca editura Il Borghese a
scos de la naftalina “Cugetarile” lui Adolf Hitler si a mers pana
la a publica eseurile lui Spiro Agnew (definit drept “cel mai
reactionar vicepresedinte al Statelor Unite, omul care spune cu
voce tare ceea ce Nixon sopteste”), o editura ca Rusconi a publicat
multi reprezentanti ai gandirii de dreapta, de la Mishima la
Vintila Horia, de la Prezzolini la Panfilo Gentile, si a fost
redescoperit un adevarat “maestru” al gandirii reactionare ca
Joseph de Maistre.
In fine, daca vrem sa gasim mari scriitori care erau sau sunt de
dreapta, fie ei conservatori ori reactionari cum or fi fost sau or
fi, nu trebuie decat sa ne uitam in jur, si la o adica putem da si
peste mari scriitori fascisti sau antisemiti precum Celine sau Ezra
Pound sau clasici dusmani ai modernitatii precum Sedlmayr, ca sa nu
mai pomenesc de Heidegger sau de corifeii studiului traditiilor, ca
Rene Guenon. Prin urmare, ajunge sa rasfoiesti cataloagele
editurilor “democratice”, fara a te apuca sa recuperezi colectia
“La voce della fogna”(4), si asisti chiar la tentative de
recuperare din partea stangii a autorilor de dreapta, cum s-a
intamplat de cateva ori cu Junger sau Spengler. Si atunci cum
ramane? Autorii de dreapta nominalizati de mine sa nu fie ei oare
“intelectualitate”?
Adevarul este ca ne gandim la “dreapta” ca la o entitate
omogena, in vreme ce si acolo exista intelectuali care si-i
recunosc “pe-ai lor”, dar tocmai pentru ca sunt intelectuali nu fac
uz cu usurinta de clisee precum “intelectualitate” sau “snobi
efeminati” pentru a-si defaima adversarii.
Si apoi exista ceilalti, uneltele patronajului politic,
purtatorii de serviete ai politicii, oamenii interesati doar de
putere (sau de bani), care in realitate nu au citit niciodata cat
trebuia si pur si simplu nu stiu ca exista si intelectuali de
dreapta. Ii vad doar pe cei de stanga, si doar in momentul cand
ajung sa faca intr-un fel sau altul opozitie. Si atunci este
evident ca, in mintea lor monocamerala, intelectual devine sinonim
cu opozant si, cum spunea Goering, cand aud vorbin-du-se de cultura
scot pistolul. Si chiar daca atribuirea acestei expresii lui
Goering este discutabila, ea apare de altfel si in drama nazista
“Schlageter” de Hanns Johst: “Wenn ich Kultur hore… entsichere
ich meinen Browning”(5). Dar cei ce scot pistolul ignora originea
docta a citatului. Ei nu citesc, nu citesc.
1. MARIO SCELBA (1901-1991), POLITICIAN ITALIAN
2. DON CAMILLO SI PEPPONE SUNT PROTAGONISTII UNUI FILM DIN 1955, CU
FERNANDEL SI DINO CERVI
3. PIER PAOLO PASOLINI (1922-1975), SCRIITOR SI REGIZOR
ITALIAN
4. “LA VOCE DELLA FOGNA”, REVIST+ DE SATIR+ A DREPTEI ITALIENE,
APARUT+ DIN 1974 P~N+ IN 1983
5. “De fiecare data cand aud de cultura Imi scot piedica de la
Browning”
