BusinessMagazin

Blog

Voci la volan? Bluetooth e de vina

Un utilizator de laptop asezat pe marginea unei sosele poate asculta conversatiile pe care le poarta soferii dotati cu casti Bluetooth din masinile care trec pe strada

Sunteti sofer? Daca da, probabil ca o calatorie cu masina este, de obicei, o ocazie de relaxare. Mai ales in cazul in care, beneficiind de noile tehnologii, puteti chiar sa dati si sa primiti telefoane in timp ce conduceti, folosind o casca wireless prin Bluetooth.

Printre avantajele castii Bluetooth: nu trebuie sa mai tineti telefonul in mana atunci cand sunteti la volan, deci ati scapat de agentii de politie, si in plus ati scapat si de fire, pentru ca Bluetooth este o tehnologie care functioneaza prin unde radio. Totusi, se pare ca nu intotdeauna masina personala este si o oaza de intimitate.

La o recenta conventie a specialistilor in informatica organizata in Olanda, o echipa de ingineri europeni a demonstrat functionarea unui dispozitiv prin care un utilizator de laptop, asezat pe marginea unei sosele, poate sa asculte conversatiile pe care le desfasoara soferii dotati cu casti Bluetooth din masinile care trec pe strada.

Sistemul a fost botezat Car Whisperer si, pe langa ascultarea conversatiilor, ii permite utilizatorului chiar sa le vorbeasca celor din masinile pe langa care trec. Ceea ce ridica deja unele probleme de intimitate. E adevarat ca ar putea fi folosit pentru a le transmite complimente soferilor (“Frumoasa depasire!”), dar la fel de bine ei ar putea fi insultati sau, pur si simplu, speriati de moarte.

Sistemul a fost inventat nu pentru a produce panica sau doar pentru distractie, ci pentru a le atrage atentia producatorilor de echipamente care comunica prin Bluetooth ca dispozitivele nu sunt atat de sigure pe cat se crede, a spus unul dintre ingineri, austriacul Martin Herfurt. “Daca nu le demonstrezi ca exista o problema, e posibil nici sa nu te ia in seama”, a declarat el pentru The New York Times.

Problema de securitate este valabila numai la utilizatorii de telefoane care nu respecta recomandarile producatorilor in ceea ce priveste complexitatea parolelor de Bluetooth. Odata tastate, acestea permit comunicarea dintre telefon si casca, iar specialistii recomanda alegerea unor parole de cel putin opt caractere lungime. Astfel, parola poate avea 3.000 de miliarde de posibile combinatii, pe care un calculator le-ar putea decoda, dar intr-un timp suficient de lung pentru ca o masina in miscare sa iasa din raza de acoperire a unui echipament de ascultare precum Car Whisperer. Totusi, spun specialistii, multi producatori folosesc parole standard, de genul 1234 sau 0000, care pot fi descoperite in fractiuni de secunde.

September 7, 2005
Psihologia paianjenului

Ce s-a intamplat recent la New Orleans si reactia intarziata a autoritatilor federale americane la dezastrul cauzat de uraganul Katrina e continuarea fireasca a reactiei recente a autoritatilor romane la inundatiile din Moldova. Un amestec de “mie nu mi se poate intampla asa ceva” si “oricum e numai 1% din suprafata tarii”. Un model periculos de gandire, care ascunde o mare capcana.

Cu vreo cinci decenii in urma, scritorul francez de science-fiction Gerard Klein a scris o scurta povestire, “Civilizatie 2190”. Supravietuitorii Marelui Razboi Atomic (povestirea a fost scrisa in plin razboi rece) coboara din spatiu pe pamantul ajuns in stadiu de desert radioactiv si, minune, descopera o ultima casa ramasa neatinsa si, in ea, ultima biblioteca a umanitatii.

Mana de oameni care a rezistat cataclismului pierduse, in cei 200 de ani scursi de la inceperea razboiului si pana in momentul in care s-a putut pasi din nou pe Terra, orice notiune despre civilizatia mama. Asa ca cele doua sute si ceva de volume descoperite reprezinta pentru ei o comoara. In timp ce membrii echipei culeg de pe rafturi nepretuitele volume, comandantul echipei rasfoieste cateva carti: ucigasi rasar din tenebre, femei tipa ingrozite, usi tainice se deschid si lasa sa treaca fantome inspaimantatore, coperti viu colorate si titluri de genul “Ingropat de viu” sau “Ucigasul cu mana de argint”.

Comandantul e fascinat de civilizatia pe care o descopera si trage concluzia ca pamantenii au fost cu adevarat niste genii. Secundul il informeaza ca au descoperit si trei carti legate in piele, volume de stiinta – imi mai aduc aminte doar un singur titlu: “Psihologia paianjenului”, cu grafice si statistici.

Pentru comandant este momentul suprem: “Psihologia paianjenului! Cu grafice si statistici!”, exclama el incantat de intelepciunea civilizatiei pe care o credea pierduta.

Sentimentul pe care l-am incercat la finalul povestirii si Klein il incerc destul de des fie mergand pe strada, fie in tren sau pur si simplu rasfoind stirile. Ca o Balanta autentica ce sunt, cad destul de des dintr-o extrema in alta, de la optimism si incredere exagerate la tristete si neputinta. De multe ori am incredere absoluta in oameni si in capacitatea lor de a reactiona omeneste, coerent si frumos la problemele cotidiene, mari sau mici, sau la necazurile altora. Dar de mult mai multe ori, si asta ma ingrijoreaza cel mai tare, mi se pare ca oamenii au renuntat sau renunta prea usor la valori cum sunt altruismul sau curatenia sufleteasca.

Cred sincer, de exemplu, ca romanii au uitat valoarea banului. Cu tot respectul pentru cei ce au cladit afaceri pe termen lung, multumindu-se sa reziste cand era de rezistat si reusind sa castige cand a fost de castigat, pentru ca exista si astfel de oameni, sunt convins ca majoritatea conationalilor mei nu incearca, in acest moment, decat sa dea lovitura vietii. De la instalatorul care cere echivalentul salariului mediu pe economie pentru a schimba un amarat de robinet pana la….(completati spatiul liber cu cine vreti), exista o majoritate furisata pentru care a urca pe scara sociala inseamna fie a te cocota pe umerii celuilalt fie a taia treptele scarii vecinului. Fara a fi constienti de raul pe care il produc comunitatii.

Avem aici nu numai o consecinta a pervertirii de caractere provocata de anii de comunism si lipsuri, ci si un efect de bumerang al perioadei de capitalism de dupa revolutie: marile averi iscate din nimic, traiul pe credit sau din trafic de orice, de la “bune intentii” pana la promisiuni desarte nu au facut decat sa convinga masele ca se poate si asa. Si este usor. Si poti scapa de lege. Sondajul “Valori romanesti, valori europene”, realizat de IRSOP si publicat saptamana trecuta este edificator in acest sens. Iar responsabilii acestei tari, desi exista chiar si articole in Constitutie care sa ii oblige, nu fac nimic pentru a schimba aceasta perceptie. Ba chiar le convine, cred, pentru ca impuscatul francului aduce un surogat de pace sociala. Pentru cat timp?

Sindromul 1% este atunci cand ignori, voit sau nu, faptele, pentru a selecta ce iti convine si ce iti suna bine. Daca nu ai putere de decizie si daca de hotararea ta nu depind multi oameni atunci te priveste ce ti se intampla. Dar daca ai putere, intr-un fel sau altul, si esti responsabil de mii sau milioane de oameni, lucrurile se schimba. Una din cele mai colorate comunitati din Statele Unite, cea a bluesmanilor de cariera, s-a transformat rapid intr-o multime anarhica, cu accente razvratite. Cum calaretii pe cai albi sau salvatorii cu jeep-uri prafuite care sa faca ordine pana la venirea Garzii Nationale sunt numai personaje de film, situatia a degenerat mai repede decat au putut reactiona autoritatile (si, contrar presei internationale, nu cred ca alte administratii, de oriunde ar fi ele, ar fi putut sari in ajutorul sinistratilor mai repede decat au facut-o americanii).

Nu vrea sa ma gandesc ce s-ar putea petrece intr-o situatie asemanatoare, cum ar fi un cutremur puternic, ca tot exista psihoza, intr-un Bucuresti supraaglomerat, deja semianarhic la periferie dar si in anumite zone centrale. Aici nu exista nici capabilitatile, nici tehnica si nici utilajele de care dispun americanii, pe cand reactia unei multimi speriate si pusa pe rele e aceeasi, indiferent de meridian.

Un sfat pentru autoritati: cititi “Psihologia paianjenului, cu grafice si statistici” si cele 200 de voume insotitoare, dar la un moment dat s-ar putea sa descoperiti ca nu ati identificat biblioteca adevarata.

September 7, 2005
Benzina cu pipeta?

Pretul litrului de benzina la pompele din Romania ar ajunge periculos de aproape de 5 lei noi daca petrolul atinge valoarea prognozata, cea de 100 dolari barilul. Daca mai adaugam si ultima transa de majorare de accize din octombrie, ajungem la concluzia ca vom cumpara in curand benzina cea mai scumpa din zona.

Pana acum doi-trei ani, un viitor cu benzina de un euro ni se parea un scenariu infiorator. Pentru urmatorii ani ar trebui sa inceapa sa ne fie frica de benzina de doi euro. Pentru ca, daca pretul barilului urca si urca, pana ajunge la prognoza specialistilor de 100 de dolari (sau chiar mai mult), iar intre timp cursul leu-euro se mentine sau eventual mai coboara un pic, scenariul cu doi euro ar fi chiar plauzibil. Deocamdata petrolistii ne asigura de un singur lucru: ca ritmul cresterii pretului la pompa in Romania este de alert, de 3% pentru fiecare 10% in plus al pretului pe baril, dupa cum spune presedintele Rompetrol, Dinu Patriciu.

Asadar, daca maine pretul barilului ar fi 100 de dolari, am face plinul cu peste 4 lei noi/litru. Daca mai adaugam si cresterea la accize de 12,5% care va avea loc de la 1 octombrie, obtinem un pret de 4,5 lei noi. Calendarul initial de crestere a accizelor a fost dat peste cap din cauza ca guvernul a fost nevoit, la cererea forurilor internationale, sa introduca o majorare de accize prevazuta in Codul fiscal la 1 aprilie in loc de 1 iulie. Majorarea din octombrie, care este parte a calendarului, era prevazuta initial sa fie mai mica, a fost fixata la 12,5% pentru a acoperi si deprecierea euro, pe care organismele internationale nu o prevazusera la inceputul anului.

Astfel, pretul unui litru de motorina a crescut la 1 aprilie cu peste 800 de lei, cel al unui litru de benzina cu plumb cu 2.000 de lei si al unuia de benzina fara plumb cu 800 de lei. Pe langa majorarea de luna viitoare, guvernul va mai opera o noua majorare la 1 iulie 2006. Valorile de atunci vor fi stabilite in proiectul de modificare a Codului fiscal pentru 2006, ce va fi elaborat in aceasta toamna. Cat absoarbe statul din pretul carburantilor? Din pretul la pompa al benzinei in Romania, 67,5% reprezinta TVA si accize, la care se mai adauga taxa de drum. De altfel, chiar autoritatile recunosc ca la nivelui accizarii combustibilului stam mai bine decat ar fi trebuit, acesta fiind deja la nivelul la care ar fi trebuit sa ajunga Romania in 2006.

In conditiile in care pretul barilului salta semnificativ pretul benzinei la pompa, soferii nu pot decat sa ridice din umeri si sa-si concentreze furia impotriva accizelor si taxelor incluse in pretul carburantilor. Se face astfel ca nivelul ridicat al taxelor a inceput din nou sa creeze tensiuni in statele europene, la fel ca in timpul crizei petroliere din anii ””70. Diferenta este ca acum piata sufera mai mult din cauza speculatiilor, nemaifiind vorba de o lipsa acuta de petrol, ca in trecut.

Potrivit datelor International Energy Agency (IEA), ponderea taxelor in pretul benzinei din UE era in 2004, in medie, de 70%. Franta percepe aproximativ 74% taxe pe benzina (in conditiile in care pretul pe litru este acum de 1,005 euro), Germania 72,1% (la un tarif de 1,074 de euro), Marea Britanie 77% iar Italia 68% (la un pret de 0,063 euro litrul). In conditiile in care pretul petrolului creste iar previziunile sunt alarmante, guvernul german se gandeste serios sa inghete cresterile accizelor la carburanti programate pentru aceasta toamna. In Olanda, unde un litru de benzina premium costa 1,45 euro, guvernul ia in considerare pentru 2006 sau chiar si 2007 o limitare a taxelor pe benzina, iar in Franta guvernul este amenintat de proteste de strada daca nu renunta de tot la accize. Asta in conditiile in care accizele mari fac ca pretul benzinei europene sa fie dublu fata de cel din America.

Diferentele sunt cu atat mai impovaratoare cu cat in Europa salariile sunt adesea mai mici decat cele din Statele Unite, situatia fiind cu atat mai dramatica in tarile in curs de dezvoltare. Administratiile SUA, trecute si actuale, mizeaza pe faptul ca subventionarea obiceiului de a conduce masina pe distante mari – pentru transport personal sau comert – este de natura sa stimuleze economia. In Romania, conducerea masinii stimuleaza parca ritmul cresterii taxelor la benzina.

Intrebarea naturala: in cat timp ne vom lovi de astfel de preturi? Pretul titeiului este acum cu 50% mai mare decat in 2004 – saptamana trecuta, ajunsese la 70$/baril la bursa din New York – si nu da semne ca ar scadea. Analistii prevad, dimpotriva, ca va continua sa creasca pana spre 100$/baril in urmatoarele 12 luni – sau poate chiar mai mult. Reprezentantii companiilor petroliere spuneau ca impactul pretului petrolului asupra pietei romanesti de produse petroliere se va simti in urmatoarele 20 – 45 de zile. Se pare insa ca impactul a venit un pic mai repede. Din 5 septembrie, pretul carburantilor la Petrom a crescut cu 700 de lei, “urmarind fluctuatia cotatiilor internationale ale produselor petroliere”.

Avem, asadar, un cumul de factori care va impinge pretul benzinei pana in vara anului viitor spre un nivel apropiat de cele din Marea Britanie sau Olanda, care sunt si cele mai mari din Europa. Foarte importante vor continua sa fie cerintele UE referitoare la taxe, dar si conditiile pe care este posibil sa ni le mai impuna Fondul Monetar International referitoare la calendarul accizelor. Sa nu mai vorbim de viitor incert al rezervelor de petrol si al cresterii pretului barilului pe piata internationala.

September 7, 2005
Katrina si razbunarea lui Hegel

Uraganul care a devastat Louisiana si Mississippi le-a reamintit americanilor o lectie pe care stramosii lor, pionierii, o invatasera instinctiv: in absenta politicii, omul se transforma in fiara zoon politikon – animalul politic -, devine animal pur si simplu.

“Si va reamintesc ca acestea nu sunt imagini din Africa sau din alt colt al lumii a treia!” Vocea lui Wolf la CNN suna gatuit. Pare mai emotionat decat a fost dupa atacul de la World Trade Center din 11 septembrie. Si are de ce. Ce-i drept, murisera atunci peste 2000 de oameni si SUA se aflau in fata primului atac de proportii pe propriul sau teritoriu. Dar oricat de socante ar fi fost imaginile celor doi zgarie nori colapsand in centrul New Yorkului era vorba, in definitv, doar despre doua blocuri ceva mai inalte. Restul orasului si toata infrastructura ramasesera neatinse. Efectele, oricat de dureroase, au putut fi gestionate cu relativa eficienta intr-un interval de timp relativ scurt. “Sistemul” a continuat sa functioneze.

Katrina, insa, este o alta poveste. Nu doar pentru ca numarul mortilor si cel al pagubelor materiale depasesc cifrele de la 11 septembrie, ci mai ales pentru ca distrugerea este totala. “Sistemul” a fost maturat de ape. Infrastructura de care depinde viata americanului de zi cu zi a disparut cu desavarsire de pe o suprafata mult mai extinsa. Nu mai exista electricitate, deci nici computere, nici aer conditionat, nici cuptoare cu microunde. Nu mai exista apa calda sau rece, nici ATM-uri, si nici macar banci. Telefoanele fixe sau mobile nu mai functioneaza, cartile de credit au devenit brusc inutile, strazile impracticabile, masinile transformate in mormane de fier vechi. Posta nu mai are cum ajunge si nici n-ar avea unde, pentru ca adresele cu pricina au disparut luate de ape. Ratele pentru casa sau carti de credit vor continua, teoretic, sa se acumuleze, dar nimeni nu stie deocamdata cum ar pute fi ele platite – nu doar pentru ca nu sunt bani, ci pur si simplu pentru ca bills-urile nu au unde si cum sa mai fie trimise. Documente esentiale, diplome, certificate de nastere, atestate bancare, pasapoarte, au fost inghitite de ape. Identitatea multora atarna in clipa de fata doar de propriul cuvant. I – Tarzan, you – Jane. Dovezi? Nu mai exista.

“The American way of life” si-a schimbat intelesul peste noapte. Pentru supravietuitorii ramasi blocati in New Orleans s-a transformat in hobbesianul “homo hominis lupus”. Pojghita de civilizatie a disparut ca si cum n-ar fi fost. A ramas doar legea junglei. Se ucide pentru o sticla de apa sau se fura o punga de lapte praf. Cine poate si (mai) are chef, violeaza.

Cine nu, fura de la vecini, sau fura din magazinele ramase fara protectie cam tot ceea ce se poate fura. Cu noima, sau fara. Se fura mancare si pusti si medicamente, dar se fura si televizoare, inutile in absenta electricitatii, sau pantofi de sport – de parca ai putea pasi mai elastic cu apa pana la piept. Cand, dupa caderea Bagdadului, televiziunile prezentau imagini cu irakieni dezlantuiti, praduind magazinele capitalei, americanul obisnuit clatina din cap si-si mai deschidea un can de soda, comod instalat pe canapea. Cand aceleasi televizuni prezinta aceleasi imagini, de aceasta data din New Orleans, americanul de rand schimba, stingherit, canalul.

Pentru ca in restul Americii viata curge, inca, normal. La Washington D.C., unde m-am nimerit saptamana trecuta, pentru cateva zile, cea de-a 101 intalnire anuala a American Political Science Association (APSA) a decurs cat se poate de firesc. Uraganul Katrina a venit prea tarziu pentru a putea fi prins in program. Asa ca s-au prezentat lucrari stiintifice cat se poate de serioase, dintre care multe se bazau, cum e la moda, pe “rational choice theory” – teoria alegerii rationale. Conform acestei teorii, e rational sa nu te prezinti la vot, cata vreme votul tau, in sine, nu poate inclina decisiv balanta electorala. Statistic vorbind, nu se “renteaza. Iar cand situatia incepe sa, pardon, puta, la fel de rational fiecare actioneaza conform propriului sau interes. Cand pretul benzinei creste de la o zi la alta, iar presedintele Bush face interventii televizate in care ii roaga pe americani sa nu dea buzna la statiile de benzina decat daca e absolut necesar, americanul rational gandeste in termeni de “collective action”: daca eu stau acasa, dar toti vecinii merg sa-si faca plinul, eu raman cu buza umflata. In consecinta au aparut primele cozi la statiile de benzina si primele semne de panica – benzinarii inchise si preturi umflate (5 dolari galonul, in Georgia).

Cine seamana vant, culege furtuna. Americanii n-au fost dintotdeauna asa. Pe 21 septembrie 1620, pionierii de pe Mayflower, trezindu-se singuri intr-o Lume Noua, au realizat, in absenta studiilor de politiologie, ca fara legi (fara-de-legi) si fara o organizare politica nu se poate. Ca “fiecare pentru sine insusi” reprezinta o atitudine paguboasa. In consecinta au semnat cu totii (barbatii, mai exact), faimosul “Mayflower Compact” in care se angajau sa respecte si sa se supuna legilor votate de catre majoritate. In absenta oricarei politicci, administratii, justitii etc, colonia de la Plymouth a rezistat si s-a dezvoltat, iar Mayflower Compact i-a servit drept constitutie pentru urmatorii 70 de ani. In general, inceputurile Statelor Unite ale Americii au fost marcate de ideea de “self-government”. Pionierii au devenit, de voie, de nevoie, politicieni pana-n varful unghiilor. Acum, refugiatii din New Orleans isi scot ochii unii altora, sunt incapabili sa se organizeze singuri si asteapta cu totii interventia guvernului pe care-l injurau pana mai ieri. Vorba fostului secretar al Apararii, Bill Cohen: “Guvernul e dusmanul, pana cand ai nevoie de un prieten.”

Pare-se ca Hegel si-a racit gura de pomana. A fost nevoie de Katrina, pentru ca americanii sa inceapa a se intreba ce s-a intamplat cu spiritul lor civic si daca ideea statului minimalist, atat de draga liberalilor pur sange, nu merita revizuita pe ici, pe colo. Si-anume prin partile ei esentiale.

September 7, 2005
Daca voi nu (ma) vreti…

Sistemul bancar al unei tari este un domeniu critic pentru economie. Toate (sau mare parte din) fluxurile monetare trec prin banci, sub o forma sau alta. Astfel, intreaga activitate din sectorul primar isi gaseste un echivalent in economia secundara, adica sectorul financiar.

Mai mult, prin specificul sau, sistemul bancar multiplica aceste fluxuri de bani, in asa fel incat putem spune ca “economia secundara” a uzurpat cu multi ani in urma rolul de vedeta in fata industriei sau agriculturii. In plus, economiile populatiei sunt “adapostite” in buna parte in banci, asa incat apare si o delicata problema sociala.

Iata de ce sistemul financiar-bancar este privit cu atata atentie si ingrijorare, iar statul a creat un mecanism – cel al Bancii Centrale – care sa reglementeze, controleze si monitorizeze activitatea bancara, sa defineasca si implementeze politica monetara a tarii. Astfel, BNR se constituie pe fundamentul bancilor comerciale din Romania, iar impreuna cu acestea trebuie sa asigure stabilitatea financiara a tarii, in cadrul unui “gentlemen””s agreement”. Fire vazute si invizibile leaga managementul institutiilor pietei financiare, iar divergentele de opinie se rezolva amical, fara a impieta asupra sentimentului de piata concurentiala si libera.

Ce ne facem insa, cand acest echilibru se rupe, cand oficialii bancii centrale transmit pietei un mesaj, iar cei care aud nu mai asculta? Acest lucru se intampla in momentul de fata in Romania. Conducerea BNR si-a asumat tinte clare, si in consecinta monitorizeaza evolutia situatiei economice prin prisma impactului pe care aceasta evolutie o poate avea asupra inflatiei, in principal si a altor agregate monetare, in subsidiar. Masuri care altadata au fost amanate sau neglijate, trebuie luate acum – desi unele par oarecum exagerate, ele sunt rezultatul lipsei unei actiuni mai ferme in ultimii ani.

Decizii precum cresterea rezervei minime obligatorii la valuta, inasprirea conditiilor de creditare pentru populatie, dar mai ales propunerea de restrangere a creditarii in valuta de catre banci la 2,5 ori capitalurile proprii ale acestora sunt evident masuri prudentiale si vin sa semnalizeze sistemului bancar o crestere structurala si care poate deveni permanenta, a riscului pietei financiare.

Conducatorii bancilor comerciale sunt si ei sub presiune. Obiectivele de crestere a cotei de piata pe care si le-au asumat fata de actionari, oportunitatile deosebite de majorare a profitului (datorate dezechilibrelor monetare despre care am tot vorbit in ultimul timp) precum si concurenta tot mai acerba pe o baza de clienti care se dezvolta mai incet decat oferta (existenta) de credite, i-au determinat pe bancheri sa isi neglijeze obligatia de garanti ai stabilitatii financiare, ca sa nu mai vorbim ca au “uitat” de gestionarea dezechilibrului pe valute intre active si pasive din bilantul propriilor banci.

Notiunea de risc a fost rupta de cea de profit, si ori de cate ori s-a intamplat acest lucru in trecut, efectele pe termen lung au fost nefaste. In acest context, a aparut un conflict clar intre bancile comerciale si BNR, in care bancile comerciale incearca sa gaseasca “artificii” pentru a ocoli si neutraliza masurile luate de banca centrala, iar reactiile si contra-reactiile genereaza o spirala periculoasa si costisitoare pentru clienti (fie ei persoane fizice sau companii) si asupra mediului de afaceri in general. Cauza principala a situatiei prezente este in opinia mea crearea unor asteptari prea mari privind performanta sistemului bancar.

Cresterea nevoii de consum intern, imbunatatirea puterii de cumparare a romanilor, evolutia favorabila a economiei romanesti pe parcursul mai multor ani si, nu in ultimul rand, aderarea la UE au generat un optimism usor exagerat privind perspectivele Romaniei. Sistemul financiar, care pana nu demult a actionat ca o frana in mersul economiei (prin reticenta de a finanta companiile cand aveau mai multa nevoie), a devenit brusc “motorul” acesteia. Curand insa, capacitatea de dezvoltare a sistemului corporatist s-a epuizat, asa ca bancile au atacat noul segment: retailul.

Persoanele fizice prezinta numeroase avantaje pentru banci: putere mica de negociere, cunostinte financiare modeste, nevoi personale mari si in general, cerere pentru produse standardizate, care implica si costuri de operare mai reduse. Potentialul urias de crestere a pietei de retail (pentru a ajunge la nivelul tarilor din CEE, ca sa nu mai vorbim de UE) a creat asteptari foarte mari din partea sistemului bancar, dar si intocmirea unor bugete pe masura…

Reactiile de acum ale bancherilor, care duc dobanzile la depozite sub asteptarile de inflatie (chiar si cele mai optimiste) pentru anul 2006 de 5%, precum si afirmatii agresive de genul “vom finanta clientii direct din strainatate, de la bancile mama” vin sa exacerbeze tensiunile existente. In final, puterea este in mana BNR si banca centrala poate lua masuri oricat de agresive considera necesar pentru a-si infaptui politica monetara. Totusi, ar fi fost de dorit o “solutie pasnica” pentru obtinerea limitarii creditelor in valuta la valori rezonabile. Masurile de forta stirbesc imaginea BNR; pe de alta parte, slabiciunea bancii centrale in fata presiunilor politice, ale bancherilor sau ale mediului de afaceri ar fi chiar mai distructiva pentru BNR si pentru economie, in general.

Dragos Cabat este vicepresedintele Asociatiei Analistilor Financiari din Romania

September 7, 2005
Fotografiatul politic nu poate fi interzis

Versiunea Partidului Conservator despre popularii europeni e in genul bancurilor cu Radio Erevan. E adevarat ca PC a primit OK-ul acestora. Numai ca OK-ul n-a fost pentru primirea partidului lui Dan Voiculescu de catre Partidului Popular European, ci pentru respingerea sa.

Tara noastra frumoasa si bogata e presarata, ici-colo, de semnul “fotografiatul interzis”, afisat in preajma unitatilor militare sau a altor locuri strategice. Probabil ca or fi vreunii care isi inchipuie ca simpla prezenta a acestui semn pazeste secrete de stat la care, astfel, spionii sau spioancele nu au cum sa ajunga. De cand cu fotografiile realizate prin intermediul satelitilor care pot prezenta, de exemplu, silueta unui om pe o strada din Sibiu (nu e exclus ca fotografiile la care au acces expertii NASA iti arata si marca ceasului de pe mana sibianului), semnul “fotografiatul interzis” pare o gluma buna.

Tot asa, nu poate fi interzis nici fotografiatul politic. Desi exista inca ciudat de multe incercari in acest sens. Scandalul stenogramelor PSD e deja notoriu. Numai cine nu vrea nu poate citi spumoasele discutii din sedintele conducerii de partid (si de stat) din anul preelectoral 2004. Discutii fara perdea, intre amici. Socante prin fondul lor, prin ceea ce exprima ele, prin preocuparea exclusiva pentru interesul propriu, de grup. Pentru totala lipsa de consideratie fata de “prostime”. Caz tipic de discurs dublu. Se spune ca haina il face pe om. Pe politician il descrie si felul in care gaseste de cuviinta sa vorbeasca, sa se exprime, sa puna la cale. Se mai poate spune ca politica e arta de a minti frumos. Ca in cazul oricarei arte, exista si aici artisti si talentati, artisti de mana a doua si jalnici epigoni. Invatatura nr. 1 a fiecaruia este aceea ca, pana la urma, totul se afla. Altfel spus, minciuna politica are picioare scurte.

Un alt exemplu, mai recent, cu o culoare proprie, a fost oferit saptamana trecuta de vicepresedintele Partidului Conservator, Daniela Popa, reprezentanta PC la o sedinta importanta a Partidului Popular European. La sedinta respectiva s-a discutat, intre altele, despre cererile PD si PC de intrare in PPE. Au participat, adica, pe langa liderii popularilor europeni, reprezentanti a inca trei partide romanesti. Oficiali PPE au facut declaratii in legatura cu concluziile sedintei. Cu toate acestea, la intoarcerea in patrie, conservatoarea plecata in misiunea imposibila de a-i convinge pe popularii europeni ca PC si-a schimbat deopotriva parul si naravul s-a gandit ca macar pe romani “sa-i duca”.

La Bruxelles a fost ca la examen. Cei doi pretendenti romani, PD si PC, si-au prezentat programele politice, istoria, activitatea curenta, forta politica actuala, promisiunile si “scrisorile” de recomandare. Partea de programe a fost cel mai usor de rezolvat; un text bun poate fi redactat rapid. Partea de promisiuni, asemenea. Trecand la lucruri mai serioase, argumentele principale ale celor doua partide au fost reprezentarea parlamentara si faptul ca fac parte din coalitia aflata la putere in Romania. Au, cu alte cuvinte, greutate pe scena politica autohtona, deci pot promova valorile PPE cu mai mult succes decat PPCD, cel mai autentic partid crestin-democrat din Romania, lipsit insa de forta. Dupa cum se stie, candidatii din Romania stau mai prost la capitolele istoric si scrisori de recomandare credibile. Astfel, ambele partide au devenit populare/conservatoare abia de cateva luni. Mai degraba din oportunism decat din convingere, s-a spus. (La ce altceva sa te gandesti vorbind dspre un partid care pana nu de mult era membru al Internationalei Socialiste – incomodat acolo de PSD -, respectiv altul care a oscilat continuu, printre doctrinele imbratisate cel mai mult timp fiind social-liberalismul sI umanismul?)

Ei, bine, versiunea vicepresedintei PC a fost in genul bancurilor cu Radio Erevan. E adevarat ca PC a primit OK-ul popularilor europeni. Numai ca OK-ul n-a fost pentru primirea partidului lui Dan Voiculescu, ci pentru respingerea sa.

Acestea sunt doar doua exemple. Incercarea de prostire in fata este, insa, o meteahna larg raspandita. Dar, dupa cum se vede, e un bumerang. Politicienii mincinosi au doua variante. Fie sa devina artisti ai mintitului, dar asta cere talent si experienta (iar pana s-o dobandesti, o poti incurca), fie sa renunte la dublul limbaj si, mai ales, sa nu mai incerce sa-i ia de prosti pe ceilalti. Exista suficient de multi “fotografi”.

Povestea cu fotografiatul are si un erou enervant de pozitiv. Atat de pozitiv inca cei mai multi il considera erou negativ. Este vorba despre liderul PPCD, Gheorghe Ciuhandu. Liderul fostului partid taranist a fost unul dintre cei carora li s-au cerut acele scrisori de recomandare pentru cele doua partide romanesti pretendente la PPE.

Ei bine, Ciuhandu a luat cuvantul si a spus ceea ce toata lumea stia, amintind amanunte din activitatea politica din anii din urma a celor doua partide (inclusiv inamicitia fata de fostii taranisti). Punctul de vedere al reprezentantilor PPCD a fost unul principial corect: ei au cerut amanarea acceptarii PD ca membru observator (pentru “clarificari” doctrinare, dar si ca sa le dea democratilor “timp de gandire” in vederea crearii unui pol de centru-dreapta, impreuna cu PPCD, fireste!) si respingerea cererii conservatorilor (din cauza traseului politic discutabil, a doctrinei confuze si a suspiciunilor care planeaza asupra catorva lideri PC).

Pozitia lui Ciuhandu a cantarit greu atunci cand grupul de lucru a formulat propunerile catre Biroul Politic al PPE. Astfel, grupul de lucru a recomandat ca PD sa primeasca statutul de observator pe o perioada nedeterminata (timp in care actiunile democratilor vor fi monitorizate), in vreme ce PC pur si simplu nu a primit aceasta recomandare.

Liderii PD s-au declarat dezamagiti de atitudinea lui Ciuhandu (care are si o doza de calcul politic in ea; intrarea PD in PPE va insemna, in mod cert, diminuarea pozitiei PPCD la Bruxelles). Dar nici unul nu ar putea contrazice vreuna din obiectiile acestuia. Ciuhandu a prezentat o fotografie politica (pe care popularii europeni o aveau, oricum, “din satelit”) si a aratat ca un grup politic serios nu-si poate fura caciula si are niste principii la care nu poate inchide ochii.

September 7, 2005
In care romancele nu mai sunt asa de frumoase

Cum vine o vedeta din vest, mai mult sau mai putin cunoscuta, prima declaratie redata fidel de presa romaneasca este despre femeile din Romania: Romancele sunt cele mai frumoase din lume! sau ceva de genul asta. O prejudecata colectiva pe care o cultivam sau le-o inducem altora cu mandrie.

Mai mult. Cand romanii se intorc din calatorii in strainatate una dintre frazele preferate este acea dizagratioasa (puternic sexista) remarca: femeile lor arata foarte rau (fie ca e vorba despre Franta, Grecia sau Statele Unite)! Toate lucrurile sunt mai bune la ei. Totul pana la femei, capitol la care, cica!, excelam.

Doua sunt filierele din care isi extrage puterea o astfel de mandrie. Pe de o parte, desi sunt evidente semne de

emancipare, cultivam inca in discurs un sexism evident. De cealalta parte, exista o axioma populara inca extrem de raspandita: o increderea vie a romanului in bogatiile naturale. Nu se poate sa nu fi auzit de cel putin o suta de ori fraza: Domle, ceva nu e in regula, tara asta e plina de bogatii si, totusi, nimic nu merge cum trebuie. Din aceste doua izvoare se trage si titlul acordat romancelor de poate cele mai frumoase femei ale lumii.

Femeile noastre sunt mai ales apreciate pentru felul in care se imbraca sau, mai degraba, dupa felul in care isi exhiba, cu mult mai multa aplicatie decit in Occident, calitatile fizice. Sar in ochi fardurile tipatoare si tocurile cui de zece centimetri folosite inca de la prima ora a diminetii. Atrag atentia cu hainele facute sa uimeasca la orice ora din zi. Nu e vorba de indrazneala, ci de extrema limitare in alegeri. Fardul, rujul, decolteul, ciorapul sunt prea frecvent folosite in dimensiunea lor de accesorii stridente. Se produce o captare fortata a ochiului. De ce? O posibila explicatie: romancele sunt inca in etapa de descoperire a laturii utilitare a cosmeticelor sau a hainelor (nu intamplator, in Romania gasesti foarte greu nuante).

In urma cu cativa ani, inainte de a pleca in Spania, o prietena mi-a facut o lista de cumparaturi: erau numai creme cu anumiti indici (diverse numere sau “factori…), farduri cu anumite nuante. Si am inteles de ce mai tarziu. Am pierdut acolo o ora numai ca sa mi se aduca o anumite varietate de crema de noapte. In Romania insa, la standurile aceleaiasi firme de cosmetice, nu existau decat doua-trei varietati… Romancele au fost si sunt inca (desi lucrurile s-au ameliorat vizibil in ultimul timp), printre altele, si victimile pietei de cosmetice de la noi. Putina varietate si multa stridenta.

Aceasta ar fi una dintre cauze. Sa trecem la alte observatii. De ce mi se pare mie, de exemplu, ca, in mod evident, femeile din Franta sau Spania sau Italia sunt mai frumoase? Pentru ca fiecare femeie (si barbatii in buna masura) are un stil. Pentru ca frumusetea este mult mai variata. Cochetaria, stilul apar de la momentul in care se duc sa faca sport pana la promenada de seara. Apoi, nu exista tiparul unic, atat de provincial, al frumusetii zvelte, slabe, strident rujate, care se indreapta in graba spre discoteca. Inca de prima oara am fost socat de frumusetea femeilor plinute din vest sau de frumusetea femeilor prea slabe, de incredibila frumusete si distinctie a doamnelor in varsta sau foarte in varsta.

Monopolul “prototipului romanesc (slaba, inalta, cu forme totusi accentuate etc.) era spulberat sau era pastrat doar pentru revistele lucioase… Grija oamenilor pentru par, mai ales, este absolut socanta: poti vedea pe strada tunsori dintre cele mai futuriste, purtate cu maxima naturalete.

Se cloneaza cumva hiatusul social romanesc. La noi, diferente stridente intre bogatie si saracie, la ei, un echilibru mult mai solid intre extreme. Tot asa, la noi intre urat si frumos se deschid distante astronomice. in vest, uratenia pare uneori o chestie de perceptie. Fiecare incearca sa-si caute cu nontalanta un stil.

Da, poate ca frecventa de topmodele pe cap de locuitor este mai mare la noi. Cu siguranta sunt etalate mult mai multe haine sexy in imprejurari neasteptate la noi. Este un strat de fard gros asternut peste o lipsa acuta de stil si de imagintie. Poate avem multe “exemplare frumoase care defileaza pe strazi, avem mult mai putine femei frumoase insa decat ne place sa credem…

September 7, 2005
Noul John Lennon

Pe Broadway, musicalurile “jukebox” – spectacole teatrale construite in jurul unor melodii vechi celebre – reprezinta un gen nu foarte apreciat de critici. Creativitatea unui spectacol care aduna melodii scrise de altcineva a fost pusa intotdeauna sub semnul intrebarii ori de cate ori a venit vorba despre acest gen. Iar criticile nu aveau cum sa nu apara atunci cand repertoriul lui John Lennon a fost “transpus” intr-un astfel de spectacol.Numai ca, cel putin de data aceasta, musicalul n-a putut fi acuzat de lipsa de creativitate.

In 1964, cand The Beatles ajungeau pentru prima oara in Statele Unite, Don Scardino astepta cu emotie pe aeroportul Kennedy din New York intalnirea cu trupa preferata. A fost la concertele de pe stadionul Shea in 1965 si 1966, dupa care relatia sa cu grupul celor patru baieti din Liverpool s-a limitat la citarea din memorie a versurilor de la “A Hard Day”s Night” sau “Help!”. De scurt timp insa e napadit din nou de emotii din cauza trupei care a facut istorie. Desi constient de capcanele care-l pandeau odata cu preluarea proiectului, Don Scardino n-a putut rezista tentatiei de a scrie un musical despre John Lennon. Pe de alta parte, stia atat de mult despre reactiile pe care le starnesc musicalurile cat si formatia, incat si-a dat seama ca orice ar fi scris despre Lennon ar fi starnit valuri de proteste.

Spectacolul lui Scandino, “Lennon”, a avut premiera pe 14 august 2005, la teatrul Broadhurst din Manhattan. Scandino stia deja ca ideea in sine ar putea nemultumi majoritatea fanilor, de vreme ce valul revolutiei The Beatles a maturat din topurile pop hiturile musicalurilor si a provocat caderea in desuet a acestora, cu exceptia spectacolelor cu tenta rock, gen “Hair” sau “Tommy”.

In ce lumina ar fi putut aparea Lennon intr-un astfel de musical, cand se stie ca atat in timpul perioadei Beatles, cat si dupa aceea, artistul s-a declarat impotriva acestui gen de show? O intrebare asupra careia n-a stat prea mult sa-i gaseasca un raspuns. In 1998, cand Edgar Lansbury a venit cu ideea de a realiza un musical despre John Lennon, Scardino a decis imediat sa se implice. Lansbury produsese pentru Broadway si off-Broadway mai bine de 20 de piese, de la “The Subject Was Roses” sau “Gipsy”, pana la musicaluri rap, precum “Club XII”. In momentul in care s-a decis sa produca un musical despre John Lennon si si-a programat o intalnire cu Yoko Ono, vaduva acestuia, care detine drepturile de autor ale artistului, Lansbury nu avea decat o ideea vaga despre ceea ce si-ar dori sa puna in scena. A fost momentul in care Scardino a intrat in joc. Dupa ce a fost intrebat ce stie despre John Lennon, si a raspuns simplu “Totul”, Lansbury i-a propus sa gaseasca un concept. In cele trei zile pe care le-a avut la dispozitie pana la intalnirea cu Yoko, Scardino s-a gandit la tot ce i-ar placea lui sa vada intr-un astfel de spectacol, in calitate de fan pe viata al lui Lennon. O prima idee: un concert cu Lennon, concentrat pe opera solo a acestuia, punctat ici-colo cu anecdote. A abandonat-o din start.

Dezavantajele erau evidente: spectacolul n-ar fi fost decat o noua editie post-Beatles a “Beatlemaniei”, un fel de simulare perfecta, cu un personaj-cheie care l-ar fi jucat pe Lennon. Nimic original. Insa ideea nu a ramas asa, iar pana la intalnirea celor doi cu Yoko, conceptul a inceput sa prinda deja forma.

Scardino spune ca i s-a parut esential inca de la inceput sa se concentreze pe realizarile solo ale lui John Lennon intrucat, dupa cum avea sa declare la premiera, marele disparut era “un scriitor de jurnale pe muzica, un om care se dezvaluia pe sine mult mai bine dupa ce parasea <cutia Beatles>”. Pe de alta parte, acest aspect mai prezenta un avantaj pentru cei doi producatori. Se gandeau ca Yoko ar putea fi mult mai atrasa de idee daca spectacolul se referea la opera tarzie a muzicianului, lucru care, de altfel, s-a si confirmat ulterior. Intr-un interviu legat de spectacol, Yoko a declarat ca nu putea sa refuze propunerea celor doi. Si nu era prima oara cand cineva ii cerea sa realizeze un musical despre John Lennon, insa pana la aparitia tandemului Landsbury-Scardino raspunsul fusese intotdeauna acelasi: “Nu!”.

Pe de alta parte, Scardino isi propusese sa-l prezinte pe John Lennon din perspectiva a noua 9 barbati si femei de etnii diferite, care sa vorbeasca si sa cante muzica acestuia, intrand si iesind din rol. Mai mult, replicile pe care urmau sa le rosteasca actorii au fost selectate din interviurile pe care muzicianul le-a acordat de-a lungul vietii. Ideea a fost imbratisata cu entuziam de Ono, care declara ca “John s-a schimbat dupa moarte. Asiaticii il considera eroul lor. Africanii la fel. A devenit eroul intregii lumi, nu doar al albilor. Asa ca e minunat ca el sa fie interpretat si de un actor negru”. Entuziasmul ei a mers atat de departe incat avea sa afirme ca vede aceasta piesa ca o revolutie, pe care Lennon ar fi apreciat-o foarte mult: “Spunea mereu ca i-ar fi placut sa aiba voce de negru, acea voce inimitabila a cantaretului de blues. Un John negru? Ar fi innebunit de fericire”.

Din distributia musicalului fac parte trei albi si doi negri, o negresa, o caucaziana, o asiatica si o hispanica. Iar actorul negru care il intrepreteaza pe Lennon nu e singura ciudatenie de identitate: actorii afroamericani Michael Potts si Chuck Cooper interpreteaza si rolul unui membru Klu Klux Klan (care i-a amenintat pe cei patru The Beatles in 1966, dupa ce Lennon afirmase ca religia crestina e pe moarte si ca popularitatea lor e mai mare decat a lui Iisus), pe senatorul Strom Thurmond (care a cerut deportarea lui Lennon in 1970) si pe vedeta TV Ed Sullivan, in show-ul caruia trupa si-a facut debutul in televiziunea americana. Momentele in care cei patru membri ai formatiei apar impreuna sunt, de asemenea, interpretate de cele patru femei. O alta atractie a scenariului lui Scardino sta in umorul ireverentios cu care abordeaza unele aspecte din viata lui John Lennon, cum ar fi asocierea lui cu Jerry Rubin si alti radicalisti politici la inceputul anilor 70, care a avut ca urmare punerea sub supraveghere a muzicianului de catre FBI.

Prezentarea unei versiuni a piesei in San Francisco, la inceputul acestei primaveri, a atras criticile aprinse la care, de altfel, se si astepta Scardino. Vizionarea urmatoare, de data aceasta la Boston, a fost imediat suspendata pentru ca piesa sa fie revizuita. Cynthiei Lennon, prima nevasta a starului, i-a fost acordata o mai mare importanta in piesa, dupa ce s-a scris ca prezenta ei a fost tratata superficial. S-a mai spus, de asemenea, ca in versiunea prezentata la San Francisco lui Yoko i s-a acordat mai multa atentie decat era cazul. Contestatarii isi aminteau, desigur, primii ani ai mariajului celor doi, cand era considerata vinovata pentru toate dezastrele din “universul The Beatles”: de la destramarea grupului si caderea lui Lennon de pe crestele rock-and-roll-ului in haul avangardist al experimentelor muzicale, la politica radicala si feminism (chestiuni care insemnau pentru Lenon mai mult decat muzica, asa cum el insusi a sustinut pana la moarte). Sardino i-a mai diminuat rolul.

Obiectii a trezit si absenta din hit-urilor The Beatles din “play-list”-ul spectacolului, in care nu a fost inclus nici macar unul dintre cantecele pe care Lennon le-a compus fara fara aportul vreunuia dintre ceilalti trei magnifici din Liverpool. In paranteza fie spus, inca din primele zile ale existentei formatiei, Lennon si Paul McCartney au convenit ca toate compozitiile, indiferent de autor, sa poarte semnatura ambilor.

De fapt, in piesa apar doua dintre creatiile Lennon-MCCartney: “The Ballad of John and Yoko” si “Give Peace a Chance”. “The Beatles” nu e insa chiar trecuta cu vederea: primele 50 de minute din cele doua ore ale piesei vorbesc despre perioada de dinainte de dezbinarea formatiei.

Dar, in viziunea lui Scardino, cantecele solo ale lui Lennon, chiar si cele din anii Beatles, reprezinta miezul acestei piese, poate si pentru ca sunt mai usor de adaptat la povestea musicalului. “Instant Karma,” s-a dovedit un comentariu excelent pentru scadalul starnit in 1966, in urma episodului deja amintit cu popularitatea lui Iisus. Pe de alta parte, nici un cantec din repertoriul The Beatles nu ilustreaza mai bine sentimentele lui Lennon la moartea mamei, trauma majora a copilariei sale, decat “Mother”, cantec scris dupa ce artistul a terminat sedintele de psihoterapie.

Nu a fost uitat nici momentul destramarii grupului, ilustrat prin “How Do You Sleep” (1971) – in fapt o critica la adresa lui McCartney -, sau miciile “erezii” ale lui Lenno, care scria in versurile piesei “God”: “Cred doar in mine. Realitatea sunt eu si cu Yoko”.

Dincolo de critici si de startul pesimist, Scardino crede ca a obtinut exact efectul scontat: “Am reusit sa-i surprindem muzicalitatea. Politica. Umorul. Si i-am surprins transformarea, cresterea. Mi se pare ca, in ansamblu, am surprins masura omului John Lennon.”

September 1, 2005
Tranzactie cu bataie lunga

Doua fonduri de investitii gigant – Permira si Kohlberg Kravis Roberts (KKR) – au batut palma saptamana trecuta pentru a cumpara SBS Broadcasting, al doilea mare operator de televiziune din Europa. Suma? Aproape 1,7 miliarde euro. Legatura cu Romania? Prima TV, Kiss FM, Star FM. Consecinte?

Vanzarea SBS Broadcasting catre cele doua fonduri de investitii a suprins de doua ori mediul business autohton. In primul rand pentru ca Permira si KKR – care nu s-au uitat pana acum la piata romaneasca – isi fac astfel intrarea in Romania, chiar daca in mod indirect. In al doilea rand, a surprins proprietarii de media si clientii de publicitate: Prima TV, Kiss FM si Star FM isi schimba – pentru a doua oara anul acesta – stapanul, dupa ce in martie, Cristian Burci vanduse cele trei statii catre SBS pentru o suma estimata la 30 de milioane de euro. Cum se traduce, concret, aceasta schimbare de proprietar? Oficialii Prima TV au declarat pentru BUSINESS Magazin ca operatiunile SBS in Romania nu vor suferi modificari. “Managementul ramane acelasi, la fel si obiectivele pentru Romania”, au spus reprezentantii postului.

SBS nu poate spune mai multe decat ceea ce s-a comunicat oficial. Este de remarcat totusi optimismul managerilor de la SBS in urma acordului de saptamana trecuta: “Ma bucur ca am ocazia sa lucrez cu Permira si KKR la intarirea pozitiei SBS, ca unul dintre cele mai mari grupuri de media din Europa”, spunea saptamana trecuta directorul executiv de la SBS, Markus Tellenbach. Pe ce se sprijina declaratia lui Tellenbach? Raspunsul poate fi dedus din angajamentul comun exprimat de Gotz Mauser, partener la Permira, si Dominic Murphy, manager la KKR – acela “de a construi pe baza succesului SBS”.

In cadrul ofertei de vanzare, SBS a fost evaluata la 2,094 miliarde de euro. Compania, detinuta in sistem joint-venture de catre Permira si KKR, a fost de acord sa plateasca 1,691 miliarde de euro pentru aproape toate activele SBS si sa preia aproape in intregime datoriile societatii. “Activitatile SBS vor continua dupa finalizarea tranzactiei, dar compania va fi lichidata, sumele obtinute urmând sa fie distribuite actionarilor”, se arata intr-un comunicat SBS. Procesul de lichidare si plata fondurilor catre actionari vor avea loc in luna noiembrie a acestui an, au mai anuntat oficialii companiei. In urma lichidarii companiei, actionarii SBS vor primi circa 46 de euro pentru fiecare actiune.

In cazul in care compania va fi achizitionata de un alt investitor pâna la 21 mai 2006, SBS va trebui sa plateasca Permira si KKR daune in valoare de 50 de milioane de euro, potrivit termenilor tranzactiei. Finalizarea deal-ului este conditionata de obtinerea avizelor autoritatilor din domeniul concurentei si trebuie aprobata cu doua treimi dintre voturi de actionarii SBS la o adunare extraordinara care va avea loc in luna octombrie. Dupa incheierea operatiunii, SBS isi va retrage actiunile de la bursele Nasdaq si Euronext Amsterdam si va incepe voluntar procedurile de lichidare.

September 1, 2005
Am citit. M-a convins. Am investit.

Va propunem un test: imaginati-va ca sunteti intr-un magazin si ca vi s-a facut sete. Ce produs ati cumpara? Aveti 30 de secunde. Cate marci v-au venit in minte? Trei? Cinci? Opt? Exista zeci de marci dintre care ati putea alege – de apa minerala, plata, de bere sau de sucuri. Acum va propunem alt test: ce publicatie cautati cu privirea cand gasiti presa de afaceri la birou? Si asupra careia va opriti mai mult timp?

Probabil ca v-au venit in minte doua, trei titluri de publicatii de afaceri romanesti. Poate cinci – din cele aproape 20, cate exista la ora actuala in Romania. Un exercitiu de acest gen se face pentru a afla ceea ce marketerii numesc “set evocat” – adica o scurta lista de marci pe care un consumator le mentioneaza spontan si/sau pe care le cauta cu privirea pe raft, atunci cand se afla la cumparaturi.

Publisherii presei de afaceri nu stau cu manualele de marketing pe masa atunci cand tin sedinta de redactie pentru numarul urmator al ziarului/revistei. Si nici clientii lor de publicitate nu fac asta cand isi creioneaza bugetele. Dar si unii, si ceilalti, stiu un singur lucru. Editorii – ca trebuie sa scoata un produs bun daca vor sa intre in lista scurta de preferinte a cititorilor. Iar advertiserii – ca mesajul trebuie sa isi atinga tinta.

Nimic nou in aceste afirmatii. Interesant de aflat ar fi insa altceva: cate publicatii reusesc sa intre in “setul evocat” al advertiserilor? Si cum? Intrebarile apar cu atat mai mult cu cat bugetele de publicitate pentru acest segment “sunt inca mici si foarte limitative”, dupa cum le caracterizeaza Silviu Ispas, new business director la ARBOmedia. Iar segmentul presei de afaceri se imbogateste cu noi titluri in fiecare an – numai in ultimul an au aparut patru noi publicatii de gen.

Pentru advertiseri, raspunsurile la cele doua intrebari din introducerea articolului – “ce publicatie de afaceri cautati cu privirea?” si “asupra careia va opriti mai mult?” – par sa valoreze mai mult decat cifrele legate de tiraj, distributie sau tarifele de publicitate ale publicatiilor respective. Publisherilor li se poate parea neobisnuit, dar pentru advertiseri continutul – calitatea articolelor, capacitatea de sinteza si analiza a publicatiei, calitatea grafica – conteaza aproape de doua ori mai mult decat cantitatea audientei, adica numarul de cititori; cel putin asa reiese dintr-un sondaj realizat de BUSINESS Magazin in randul unor companii reprezentative pentru categoria advertiserilor in acest segment de presa (domeniile: bancar, auto, telecomunicatii, servicii hoteliere, financiare, companii aeriene, ceasuri si bijuterii de lux).

Cand vorbeste despre calitatea unei publicatii de afaceri, Anca Stancov, media specialist la Orange Romania se refera la “calitatea hartiei, a tiparului, dar si a materialelor pe care le contine”. Dar sunt clienti care ingusteaza si mai mult campul “calitatii publicatiei”, afirmand ca “analizele semnate de persoane recunoscute din domeniul afacerilor si notorietatea titlului vizat” sunt “principalul criteriu” de care tin cont advertiserii presei de afaceri. Observatia ii apartine lui Bogdan Prajisteanu, director general al agentiei Media Insight, care, in acest segment, are clientii Volvo (toate modelele), Coty (Pierre Cardin), Elite (Elite Selected) si Tchibo.

O explicatie a atentiei advertiserilor pentru calitatea editoriala poate veni de la ABN Amro. “Obiectivitatea publicatiei – recunoscuta de piata si probata in timp – reprezinta baza reputatiei acelei publicatii”, spune Raluca Mandache, head of PR & Marketing Corporate Banking. Iar reputatia publicatiei este “principalul criteriu” pe care reprezentantul ABN il ia in considerare pentru acest tip de media, cand vine vorba de alocarea bugetelor de reclama.

Dar o ierarhizare a publicatiilor de afaceri in functie de calitatea editoriala nu poate fi realizata matematic. Cel mult se poate stabili o ierarhizare a preferintelor clientilor, prin studii de piata. Si atunci, dupa ce se ghideaza, totusi, advertiserii?

Un raspuns posibil ar fi acela ca acestia “testeaza produsul pe ei insisi”. Pentru ca advertiserii in presa de afaceri nu sunt numai advertiseri, ci si cititori de presa (consumatori de informatie), dar si tinte publicitare (consumatori de reclame).

Asadar, pentru advertiseri, calitatea publicatiei pare sa fie mai importanta decat cantitatea audientei ei. Dar este cea mai importanta? Conform sondajului realizat de BUSINESS Magazin, doar calitatea cititorilor (adica structura audientei) o surclaseaza pe lista criteriilor decisive in planificarea bugetului de reclama.

Si totusi, daca ar avea de ales intre cantitatea audientei si calitatea ei, pentru ce ar opta clientii? “Stim ca oamenii de afaceri nu sunt un segment numeros, deci nu avem cum sa asteptam <cantitate>”, spune Anca Stancov de la Orange. Astfel, continua ea, “calitatea publicatiei conduce catre o audienta de calitate”. Ceea ce “este esential” pentru o campanie business, crede ea.

In acord cu Orange este si Adrian Stoican, director general al companiei Helvetansa, care importa si distribuie ceasuri de lux: “Daca vorbim de marci de lux, targetul nostru este exclusiv si foarte restrans, de nisa. Deci o promovare catre o audienta masiva este aproape inutila. Daca vorbim despre marcile din gama medie, publicul este mai larg, dar criteriul calitatii joaca in continuare un rol foarte important”.

La fel crede si British Airways Romania, care spune ca in planificarea bugetelor de publicitate structura targetului este cel mai important criteriu. “Secretul consta in a identifica publicatiile cu o afinitate cat mai apropiata de valorile brandului de companie”, explica Alina Ceochina, marketing executive. Pe aceeasi lungime de unda pare sa fie si ING Romania, care spune ca “imaginea publicatiei trebuie sa fie compatibila cu imaginea companiei”.

Exista totusi si situatii in care numarul cititorilor atarna greu in balanta bugetelor? Da, “atunci când publicul pe care il vizezi este eterogen si perioada de derulare a campaniei e scurta”, este de parere Denisa Mateescu, operations manager Romania la MasterCard Europe. Sorin Doru, media director al agentiei Optimedia, mai aduce in discutie un element: natura produsului. “Daca incerc sa vand vile de 300.000 euro bucata, probabil ca ma voi concentra pe calitatea audientei.

Daca incerc sa vand un telefon mobil mainstream, voi urmari in principal cantitatea”, exemplifica el.

Asadar, daca esti un jucator pe o piata-nisa, ghidarea dupa criteriul cantitatii ar “reprezenta multi bani cheltuiti inutil”, sintetizeaza Ovidiu Caprita, brand communication manager, Zapp. Cu alte cuvinte, advertiserul ar trebui sa se uite mai degraba la profilul cititorilor, decat la cifrele de tiraj.

Editorii de presa au inteles acest lucru si, pentru a atrage acest segment de public – dar si de advertiseri – au lansat publicatii cu orientare business. Prea multe? Nu, daca vorbim de publicatii business/economice de calitate, care “sunt inca foarte putine pe piata romaneasca”, spun reprezentantii ING. De aceeasi parere este si Howard Johnson. Dana Dumitru, PR&marketing coordinator al companiei, crede ca “aglomerarea nu inseamna calitate”. Ea arata in special inspre calitatea informatiei, care “lasa de dorit si nu justifica investitia clientului”. Instrumentul pe care se bazeaza Howard Johnson in planificarea bugetelor este Studiul National de Audienta, “iar cei care vor sa isi certifice audienta ar trebui sa il foloseasca”, subliniaza reprezentantul companiei. “Mai exista si publicatiile gratuite de afaceri (mai ales in limbi straine) care pretind o audienta de foarte buna calitate in randul oamenilor de afaceri, dar neavand decat cel mult auditul tirajului la BRAT, nu isi pot justifica in mod obiectiv tarifele de publicitate. Aici suntem pe un pamant miscator”.

Cu toate acestea, cum se explica faptul ca parte din bugetele de publicitate pe acest segment se “varsa” in publicatii fara date certe de audienta? “O parte din vina o poarta si clientii”, spune Dumitru. “Aceste publicatii <iau ochii> advertiserilor cu urmatoarea reteta: o calitate buna a hartiei, o macheta frumoasa a paginii, un interviu cu o personalitate din lumea afacerilor – eventual expat – cu o fotografie pe coperta 1. Iar daca mai au si vreun prieten prin vreo companie cunoscuta, caruia sa ii dea bonus ultima coperta, succesul e asigurat in proportie foarte mare”.

Ovidiu Caprita de la Zapp are o alta explicatie pentru acest fenomen: fie este vorba despre o “strategie de nisa a celor care comunica”, fie avem de-a face cu “lipsa unei strategii de comunicare”.

Dar agentiile de media vad lucrurile diferit. De pilda Sorin Doru de la Optimedia crede ca “reputatia editorului, aria de distributie, continutul editorial sunt criterii care suplinesc temporar – mai ales in cazul unei publicatii nou lansate pe piata – cifrele de audit. Pe termen lung insa, doar publicatiile auditate vor atrage in mod constant investitiile advertiserilor”. Si Bogdan Prajisteanu de la Media Insight crede ca “se poate conta la inceput pe experienta si flerul plannerului, iar ulterior auditarea sa confirme decizia initiala de investitie fara audit”. Iar Silviu Ispas de la ARBOmedia spera sa ne indreptam si noi spre statutul pietelor mature, care sunt “atat de serios reglementate incat daca o publicatie nu este auditata, nu va avea niciodata comenzi de publicitate, ca gest de respect al industriei de presa si ca gest de respect fata de banii clientilor”.

Pentru aglomerarea segmentului presei de afaceri, clientii au mai multe definitii si explicatii. De plida, Andreea Cristoforidis, marketing coordinator la JW Marriott, crede ca interesul editorilor de a scoate pe piata publicatii de gen se explica in principal prin natura targetului, care are “cea mai mare putere de cumparare”, deci este atractiv pentru advertiseri. Adrian Stoican de la Helvetansa vede cresterea acestui segment si prin prisma “maturizarii publicului”. “A crescut cererea de informatii de calitate, pertinente, analitice – iar trusturile de media au inteles foarte bine acest lucru, raspunzand rapid si competitiv”, explica Stoican.

Atat de rapid si de competitiv, incat am ajuns la un “boom” al segmentului. “Daca in trecut consumul de informatie de business se limita la un nivel redus, astazi vorbim de un boom”, spune Miki Vartosu, managing director al Mediacom Romania. Cum s-a ajuns la acest boom? Din nevoia oamenilor cu venituri ridicate de a se documenta in demersul lor de a-si investi resursele. Dar, din pacate, “nu toti cumpara si citesc presa de specialitate, multi o fac (documentare – n.r.) in continuare din <folclorul de afaceri>, urmand sfaturile celor apropiati sau ale prietenilor. De aceea, oportunitatea de crestere pentru piata presei de business este inca mare. Iar responsabilitatea celor care scriu analize economice este pe masura”, spune Miki Vartosu.

Cine si-ar fi imaginat, acum 15 ani, ca piata publicatiilor de afaceri va ajunge la acest grad de diversificare si sofisticare? Daca cineva i-ar fi pus aceasta intrebare lui Valentin Negoita – primul redactor-sef al revistei Capital – la aparitia revistei (1992), acesta probabil ca ar fi fost sceptic. In primul rand din cauza accesului la informatie. Negoita isi aminteste ce mari erau eforturile jurnalistilor de a procura informatii bancare. “Cand le solicitam bancilor – extrem de putine la numar atunci – sa ne furnizeze date despre dobanzi sau diverse statistici, ne loveam de un refuz categoric, pe motiv ca sunt <secrete de serviciu>”, isi aminteste zambind Negoita.

Dar dincolo de reticenta companiilor de a comunica, dezvoltarea presei economice nu pe atunci nici incurajata de dinamica mediului de afaceri sau de contextul investitional, care erau extrem de modeste in acea perioada). Nici chiar in 1998 – anul lansarii Ziarului Financiar – mediul de afaceri nu era suficient de copt pentru a sustine dezvoltarea acestui segment, cu atat mai mult a unui cotidian. Cristian Hostiuc, care facea si atunci parte din echipa Media Pro (si care este in prezent director editorial al BUSINESS Magazin si al Ziarului Financiar) isi aminteste ca, dimpotriva, contextul economic era nefavorabil. “Lansarea Ziarului Financiar a coincis cu perioada de criza economica a Rusiei, care a afectat si economia Romaniei. Iar economia a mers prost si tot anul 1999”, spune el.

Dar inceputul a fost dificil si din cauza pozitionarii elitiste a ziarului. Pretul era ridicat – neobisnuit pentru un cotidian romanesc. Cu toate acestea, editorii nu l-au redus, tocmai pentru a-l diferentia ca pe un produs media de elita. Hostiuc isi aminteste si ca redactori-sefi erau doi englezi (cu experienta in presa britanica), ca ziarul era tiparit pe hartie de culoare roz si ca avea orientare politico-economica. “Dar in 2001 am schimbat strategia ziarului. Am schimbat layoutul si am acordat o pondere semnificativa stirilor si analizelor economice, de circa 90% din intregul continut. Am anticipat ca economia isi va reveni, ca vor creste investitiile straine si achizitiile, ca IT-ul se va <misca>. Si implicit ca va creste continuu numarul cititorilor de informatie de afaceri”. Ceea ce s-a si intamplat, spune Hostiuc. “In 2002, imbunatatirea economiei s-a vazut, iar companiile au inceput sa-si faca tot mai mult reclama in paginile ziarului. Numarul de abonamente s-a dublat din 2002 pana in 2005, iar audienta a crescut cu peste 50% din momentul aparitiei SNA”.

Cand a fost lansat Ziarul Financiar, pe piata erau doar cateva publicatii de profil: Adevarul economic, Bursa, Capital, Piata Financiara si Ziua. “A mai existat si un bilunar editat de Ringier – Succes se numea – dar care a esuat”. Cate sunt acum? Pentru a le enumera, nu este suficient un rand de document Word, dar sunt demne de mentionat ultimele lansari de titluri: Bilant si BUSINESS Magazin (2004), Saptamana Financiara si Averea (2005).

Dar punand lupa pe intreaga paleta a publicatiilor din acest segment si revenind la intrebarea de la inceputul articolului (cum se pozitioneaza fiecare dintre ele pe piata pentru a intra in short-list-ul advertiserilor) publicatia lunara Bilant spune ca punctele ei tari sunt “nivelul de analiza, calitatea colaboratorilor, originalitatea abordarii temelor si aspectul grafic”.

Editorii bilunarului Biz spun ca revista pe care o editeaza este “unica, informativa, inspirationala”, dar si ca se bucura de asociere de brand cu Business Week, prin detinerea unei licente pentru utilizarea continutului. Saptamanalul Banii Nostri pune accent pe “originalitate, abordare utilitara, consistenta”. BUSINESS Magazin mizeaza pe “consistenta analizelor si a comentariilor, scriitura, layoutul elegant, echipa redactionala, asocierea de brand cu Ziarul Financiar, statutul de prima revista saptamanala de business din Romania”. Saptamanalul Capital enumera ca puncte tari “capacitatea de analiza, orientarea catre subiecte de larg interes, calitatea echipei”. Iar Ziarul Financiar enumera ca atuuri “puterea brandului, calitatea informatiilor, profesionalismul echipei, publicul fidel, apartenenta la trust, retorica specifica presei de calitate”. Averea si Bursa (cotidiene), Piata Financiara (lunar) si Saptamana Financiara (saptamanal) nu au comentat pentru acest articol.

Cum va reusi fiecare dintre publicatiile enumerate mai sus sa-si croiasca drumul catre ochii cititorilor si bugetele advertiserilor, vom vedea in timp. Cert este ca toate au un ton optimist, atunci cand vorbesc despre pozitia lor pe piata in 3-5 ani de zile. “Capital este, de 12 ani, lider pe segmentul sau. Cu siguranta il vad pe aceeasi pozitie”, spune Andreea Rosca, redactor-sef. “Vrem sa ramanem numarul unu pe segmentul nostru tinta”, este obiectivul lui Rachad El Jisr, publisher Biz. “Sper ca Bilant va fi revelatia urmatorilor ani”, afirma redactorul ei sef, Constantin Rudnitchi. “Cred ca vom avea un cuvant de spus daca ne vom pastra originalitatea. Segmentarea pietei ne va ajuta si clarifica pozitia”, este previziunea lui Dan Suciu, editor general la Banii Nostri. “BUSINESS Magazin a aparut in urma cu doar un an si isi va consolida cu siguranta pozitia de revista a elitei afacerilor, iar Ziarul Financiar isi va pastra primul loc in ce priveste veniturile din publicitate”, spune Daniela Tomescu, marketing manager al celor doua publicatii.

Daca pentru publisheri, concurenta e o sursa de batai de cap, clientii vad in aceasta competitie un singur beneficiu: “Cu cat competitia este mai mare, cu atat publisherii se vor stradui sa aiba un produs cat mai bun, in final avand de castigat numai cititorul”, este de parere Catalin Savulescu, managing director la Panasonic Romania. Dar nu numai optiunile cititorilor vor fi interesante de urmarit, ci si cele ale advertiserilor. De pilda, Michael Schmidt, director general al Automobile Bavaria, a sesizat o evolutie a directionarii bugetelor de-a lungul timpului: “Cu 11 ani in urma, cand am intrat pe piata auto din Romania, publicitatea era canalizata pe revistele de specialitate. Acum bugetele se concentreaza din ce in ce mai mult pe publicatiile importante pentru publicul-tinta si in plan secund pe cele specifice segmentului propriu de activitate”. Daca tendinta observata de Schmidt se va contura si in alte domenii decat cel auto (categorie de top in publicitatea atrasa de presa de afaceri), asta inseamna ca publisherii au tema de gandire. Dar si motiv sa apese pe acceleratie.

September 1, 2005