BusinessMagazin

Blog

  • Istoria banilor: de la cochiliile de scoici la colţii de câini

    “Cu buzunarul plin de bani, eşti înţelept, frumos şi mai cânţi şi bine”, spune un vechi proverb evreu. Este, poate, una din cele mai sugestive caracterizări a ceea ce înseamnă banul şi istoria sa pentru omenire.

    Practic, istoria banilor este istoria omenirii, cele două neputând fi separate.

    O spune chiar o personalitate a lumii moderne a banilor, Alan Greenspan, fostul preşedinte al Rezervei Federale a Statelor Unite. “Ieri i-am spus unui amic, cam chetuitor, că trebuie să vorbesc despre istoria banilor. <Înţeleg istoria banilor. Cum am câţiva, repede devin istorie>, a răspuns acesta. Din fericire, nu toată lumea este ca prietenul meu”, spunea, în 2002, Alan Greenspan.

    Din fericire, pentru ca prietenul lui Greenspan să poată face istorie, cineva, în zorii omenirii s-a gândit să schimbe greoiul sistem al schimburilor comerciale bazat pe troc. Sarea, condimentele, ceaiul, vitele sau grânele au fost primii bani ai omenirii, bunuri din păcate greu de mânuit şi perisabile. Între 3000 şi 2000 înainte de Hristos, în Mesopotamia, se pun bazele sistemului bancar de astăzi, templele şi palatele dovedindu-se locuri sigure pentru depozitarea bunurilor – produse agricole sau metale preţioase.

    Câteva sute de ani mai târziu, Codul lui Hammurapi legifera activităţile bancare, în Babilon. Ceva mai departe, în China, cu circa 1.200 de ani înainte de Hristos, cochiliile de scoici erau folosite pentru schimburile comerciale; în timp scoicile s-au dovedit extrem de rezistente pe pieţele monetare, fiind folosite în unele zone din Africa, chiar până la jumătatea secolului XX.

    Chiar din zorii tranzacţiilor, banii au avut şi adversari: o legendă greacă vorbeşte de legislatorul Solon, care ar fi bătut monede cât roata carului, pentru a-i dezvăţa pe cetăţeni de acumulările monetare.

    Monedele din piatră se regăsesc şi în insula Yap din Arhipelagul Carolinelor din Pacific: acestea erau găurite la mijloc şi puteau fi transportate, înşirate pe o prăjină, de doi oameni. Cercetătorii nu precizează cum erau transportate monedele de valoare maximă, care aveau 3,5 metri în diametru şi cântăreau până la cinci tone. Un amănunt: insula nu are cariere de piatră, materia primă pentru bani fiind transportată cu plutele, de la mare distanţă. Banii erau ţinuţi în faţa casei, ca semn al averii. Un purcel costa o monedă de jumătate de metru, iar o nevastă una de 1,3 metri.

    Alte forme de bani neobişnuite mai sunt colţii de câine, folosiţi în insula Salomon din Pacific, brăţările folosite pe Coasta de Fildeş, clopoţeii de bronz din Zimbawe sau cuţitele în China.

  • Cum a ales fiecare stat designul pentru moneda europeană

    Grecia a ales pentru unitate o cucuvea, o reproducere a celei gravate în secolul V î H pe moneda ateniană de patru drahme. Ultima sosită în zona euro, dar bătând cea mai veche monedă din lume – drahma – Atena a făcut astfel referinţă şi la personajul mitologic ce şi-a dat numele continentului – tânăra Europa răpită de Zeus împodobeşte moneda de 2 euro.

    Italia a instalat pe monede cele mai mari talente şi cele mai glorioase dintre epoci: de la Colosseum şi “Proporţiile ideale ale corpului uman” de Leonardo la “Naşterea lui Venus” de Botticelli.

    În acelaşi registru, Austria şi Spania au reţinut în metal monumente ale Vienei (catedrala Saint-Etienne, Belvedere), faţada catedralei Saint-Jacques de Compostelle şi chipul lui Miguel de Cervantes, autor al universalului “Don Quijote de la Mancha”.

    Alte ţări au ales să îşi afişeze suveranitatea: cele trei Benelux, cele mai puţin creative, şi-au reprezentat monarhii pe toate monezile: regina Beatrix a Olandei, regele belgian Albert II şi Marele Duce Henri de Luxembourg.

    Spaniolul Juan Carlos, simbol al tranziţiei democratice a anilor 1975-1981, este ilustrat pe monedele de 1 şi 2 euro, în timp ce Portugalia a ales să scoată la lumină secolul al XII-lea al independenţei sale, cu sigiliile regale de la 1134 (primul din istoria sa), 1142 şi 1144.

    Germania a imprimat pe 1 şi 2 euro vulturul său tradiţional, Franţa a păstrat-o pe tânăra Marianne iar galica Irlandă nu a renunţat la harpa celtică. Austria a făcut apel şi la “datoria ecologică”, cu cele trei flori ale Alpilor: floarea de colţ, genţiana şi ciuboţica cucului.

    Pentru a întreţine continuitatea cu monedele naţionale, Germania, Franţa şi Finlanda au reprodus binecunoscutele motive: ramura de stejar, semănătoarea sau leul heraldic.

    Austria a fost cea care a făcut alegerea cea mai simbolică deşi în detrimentul notorietăţii: moneda de 2 euro o prezintă pe Bertha von Suttner, prima femeie care a primit, în 1905, premiul Nobel pentru Pace.

  • Euro, naşterea unei monede.

    Moneda europeană a fost lansată la începutul anului 1999, dar a fost lansată în circulaţie la începutul anului 2002.

    Producerea bancnotelor a început în iulie 1999, procesul implicând 15 imprimerii din cele 12 state participante la zona euro: Belgia, germania, grecia, Spania, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Austria, Portugalia şi Finlanda.

    Imprimeriile au tipărit 14, 89 miliarde de bancnote şi au bătut 52 de miliarde de monede, folosind 250.000 de tone de metal.

    Spre deosebire de bancnotele euro, pe care sunt desenate poduri şi ferestre imaginare ce evocă un continent abstract, reversurile versiunilor naţionale ale monedelor euro creionează cele 25 de secole de istorie a bătrânului continent.

    Spre deosebire de cele şapte bancnote euro, identice pentru toate ţările, Uniunea Europeană a decis în 1996 ca monedele de 1, 2, 5, 10, 20 şi 50 eurocenţi şi 1 şi 2 euro vor avea “feţe naţionale”.

  • Lucruri neştiute despre dolar, simbolul capitalismului

    Imprimeria americană produce 35 de milioane de bancnote zilnic, cu o valoare de circa 635 de milioane de dolari. 95% din bancnotele produse sunt folosite pentru înlocuirea celor aflate deja în circulaţie. 45% din bancnote sunt de un dolar.

    Dolarii sunt imprimaţi pe un material compus din 25% in şi 75% bumbac şi nu pe hârtie, aşa cum s-ar crede. În plus, imprimarea se face prin presare şi nu prin tipărire. Fiecare bancnotă are exact un gram.

    În aprilie 2004 în jur de 700 de miliarde de dolari se aflau în circulaţie. Între jumătate şi două treimi din aceştia, în cea mai mare parte în bancnote de 100 de dolari, nu se aflau pe teritoriul SUA.

    Bancnota de un dolar are o durată de viaţă de 22 de luni, în timp ce 10 dolari trăiesc numai 18 luni. Banconta de 100 de dolari are o durată de viaţă de cinci ani. Monede por circula până la 30 de ani.

    Costurile de producţie a unei bancnote sunt de 5,7 cenţi, indiferent de valoarea acesteia.

    Un teanc de bancnote de un dolar ar cântări exact o tonă şi ar avea înălţimea de 110 metri. În bancnote de 100 de dolari, milionul ar cântări numai 10 kilograme. În monede de un cent, un milion de dolari cântăreşte 246 de tone.

  • SUA le cer aliaţilor să extindă pe Internet războiul împotriva grupării Stat Islamic

    Coordonatorul american al coaliţiei internaţionale, generalul John Allen, a afirmat, în deschiderea reuniunii, că această propagandă reprezintă “un război îngrozitor (…) destinat recrutării şi pervertirii unor persoane nevinovate”, relatează AFP.

    El a apreciat că gruparea Stat Islamic “va fi învinsă cu adevărat în momentul în care legitimitatea mesajului său către tinerii vulnerabili va fi respinsă”.

    La reuniunea din Kuwait participă reprezentanţi din Bahrain, Marea Britanie, Egipt, Franţa, Irak, Iordania, Liban, Oman, Qatar, Arabia Saudită şi Emiratele Arabe Unite.

    Gruparea teroristă Stat Islamic, care a preluat controlul asupra unor părţi importante din teritoriul irakian şi a unei părţi din Siria, unde a proclamat un “califat”, foloseşte reţelele sociale, pentru difuzarea a numeroase înregistrări video de propagandă şi, de asemenea, deţine o revistă cu o grafică specială.

    La rândul lor, susţinătorii grupării teroriste folosesc reţelele sociale, care au devenit un instrument pentru recrutarea combatanţilor străini.

    Guvernele occidentale sunt din ce în ce mai îngrijorate de efectele acţiunilor de propagandă, care atrag spre gruparea Stat Islamic numeroşi cetăţeni europeni şi americani. Occidentalii şi-au exprimat, de asemenea, îngrijorarea cu privire la influenţa propagandei asupra tinerilor musulmani, îndemnaţi să comită atacuri asupra unor obiective occidentale.

    Generalul Allen a subliniat că “ameninţarea reprezentată de SI necesită o abordare globală şi coordonată la nivel internaţional, regional şi local, combinând acţiunea militară, aplicarea legii, informaţiile şi soluţii economice şi diplomatice”. “Ne aflăm aici pentru a discuta mijloacele prin care poate fi combătută politica SI şi contracararea activităţii sale în mediul virtual şi online”, a adăugat el.

    Statele Unite au pus bazele unei coaliţii internaţionale formată de ţări occidentale şi arabe pentru lansarea unor raiduri aeriene împotriva grupării Stat Islamic în Irak şi în Siria şi susţinerea rebelilor sirieni, armatei irakiene şi grupărilor armate kurde.

  • INTERVIU – Radu Mihăileanu: Oamenii politici sunt oglinda noastră. Dacă noi suntem mediocri şi ei vor fi – FOTO

    Pentru regizorul Radu Mihăileanu, care a produs documentarul “Caricaturistes – Fantassins de la démocratie”, regizat de Stéphanie Valloatto – un film ce prezintă povestea a 12 caricaturişti care apără democraţia într-un mod amuzant, cu riscul vieţii lor, singura lor armă fiind creionul -, a nu mai crede în politică este un fenomen foarte periculos, apreciind că, în acel moment, apar dictaturile. “Asta pentru că cetăţeanul nu mai votează, nu îşi mai dă cu părerea, nu se mai bate pentru o societate a lui mai bună, pentru el, pentru copiii lui. Mi se pare fenomentul acesta foarte îngrijorător, chiar dacă oamenii politici, unii care ne înconjoară, sunt corupţi sau sunt foarte slabi, dar ei nu sunt decât o oglindă a noastră”, a completat cineastul.

    Pe de altă parte, Radu Mihăileanu a spus că “toată lumea a devenit indiferentă” şi nu mai face politică, regizorul referindu-se “nu la politica aia mare”, ci “la politica din bunul simţ”. “(…) înseamnă că trăim în nişte societăţi în care toată lumea doarme şi mâine se vor scula şi vor spune «Aoleu, dictatura»”, a mai spus cineastul.

    Din perspectiva sa, libertate înseamnă “diversitatea gândirii şi ca fiecare să fie tolerant”. “(…) să aibă o opinie, dar să fie tolerant faţă de opinia celuilalt şi să o asculte. Asta e baza libertăţii şi a democraţiei. Vedem că începe din ce în ce mai multă intoleranţă, integrism, fiecare crede iarăşi că are adevărul, că numai lui îi aparţine adevărul şi nu respectă adevărul celuilalt. În momentul acela, libertatea se duce. Şi libertatea se duce când nu mai facem nimic”, a mai spus acesta.

    Despre documentarul pe care l-a produs, Mihăileanu a spus că filmările au fost dificile în China, Venezuela şi Rusia. “(În China, n.r.) puteau să ne ia materialul, să-i bage în închisoare pe toţi din echipă, cum a fost acum în Indonezia, cu doi ziarişti francezi, e interzis şi când nu ai autorizare – şi nu am cerut autorizare pentru că ştiam că nu am fi primit-o”, a mai spus regizorul.

    Radu Mihăileanu a declarat, de asemenea, că a început să se sature să vadă în toată media “falşi eroi ai societăţii noastre”. “Câteodată mă întreb oare ce ne aduc ei, ce ne învaţă, cu ce mă inspiră, cu ce mă duc mai departe. Am descoperit eroii aceştia moderni (caricaturiştii, n.r.) care trăiesc micuţi, săraci, în umbră şi, pentru mine, ei sunt modelele mele”, a mai afirmat acesta.

    Din punctul său de vedere, întrebarea care ar trebui să şi-o pună oamenii este “de ce sub dictatură cerem lucruri mai inteligente şi de ce, cum avem democraţia (…), cerem lucruri superficiale şi inutile şi creierul nostru se dizolvă şi devine o băltoacă”.

    “Oamenii sunt interesaţi de superficialitate. Uitaţi-vă la televizor. Cine sunt eroii din televizor? Ăla care s-a culcat cu aia, ăla care are un milion, care are un jet, ce ne învaţă pe noi chestiile astea? Ce semnificaţie?”, s-a întrebat Mihăileanu, precizând că o soluţie ar putea fi boicotarea televiziunii, iar oamenii să meargă la film, la teatru, să citească o carte, să vorbească între ei. “Că acum este un fenomen, trăim o revoluţie. Pe de o parte, internetul, eu sunt primul fan al internetului, am acces la multe lucruri la care nu aveam acces, dar nu putem să nu constatăm că internetul e şi o tehnologie care, încetul cu încetul, devine stăpânul nostru, care, încetul cu încetul, dăunează relaţiilor umane”, a mai spus acesta.

     

    Prezentăm interviul acordat agenţiei MEDIAFAX de cineastul Radu Mihăileanu:

    Reporter: În afară de producător al filmului, aţi fost şi coautor. De ce v-aţi dorit să spuneţi povestea acestor caricaturişti politici?

    Radu Mihăileanu: Eu am iniţiat proiectul fiind un vechi prieten al lui Plantu, caricaturistul francez de la Le Monde. Mi se părea important, mai ales în perioada aceasta a noastră, în care sunt mai multe evenimente care se întâmplă în lumea întreagă. În primul rând, este o scădere a valorii politicii, nu vorbesc numai de oamenii politici, mai ales despre noi, oamenii de rând, cetăţenii, că nu mai credem în politică. A nu crede în politică, pentru mine, este foarte periculos, eu venind dintr-o ţară în care a fost dictatură, pentru că dictaturile se ivesc atunci când nu mai credem în politică, atunci când nu mai facem nimic, atunci când credem că orice am face nu are niciun sens, niciun rost şi atunci se strecoară dictatura.

    Asta pentru că cetăţeanul nu mai votează, nu îşi mai dă cu părerea, nu se mai bate pentru o societate a lui mai bună, pentru el, pentru copii lui. Mi se pare fenomentul acesta foarte îngrijorător chiar dacă oamenii politici, unii care ne înconjoară, sunt corupţi sau sunt foarte slabi, dar ei nu sunt decât o oglindă a noastră. Dacă ei sunt mediocri, poate că pe undeva suntem noi mediocri. Şi mi se părea fenomenal de a întâlni destinele acestor oameni care, micuţi cum sunt, se bat în umbră, îşi riscă viaţa, riscă să se ducă în închisoare pentru noi, pentru o societate unde avem libertatea de expresie şi ştim foarte bine că jurnalismul este în prima linie şi, când jurnalismul pică, adică atunci când nu mai avem nicio libertate de a ne exprima, democraţia va muri în curând. Pe de altă parte, încep să mă satur să văd în toată media, mai ales pe televiziuni, internet ş.a.m.d, falşi eroi ai societăţii noastre, care sunt modelele noastre pentru noi, pentru copiii noştri, sunt toţi falşi. Câteodată mă întreb oare ce ne aduc ei, ce ne învaţă, cu ce mă inspiră, cu ce mă duc mai departe. Am descoperit eroii aceştia moderni care trăiesc micuţi, săraci, în umbră şi, pentru mine, ei sunt modelele mele.

    Rep.: Mihai Stănescu spunea aseară (sâmbătă, n.r.) că nu te mai ceartă nimeni atunci când faci o caricatură. Credeţi că, în România, mass-media, caricaturiştii şi-au pierdut din putere, de aici şi cele spuse de domnul Stănescu? A spus acele lucruri cu o oarecare tristeţe.

    R. M.: Da, şi-a pierdut puterea. Şi ce am înţeles eu, ce spunea între linii, e că s-a ivit o mare indiferenţă. Că ei îi ceartă pe unii sau demască ceva nu mai interesează pe nimeni. Revenind la ceea ce am spus, cred că toată lumea e indiferentă, nu îi mai pasă, deci nu mai face politică. Politică vorbesc din bunul simţ, nu politica aia mare, dar bunul simţ să spună “asta nu îmi convine şi acţionez”. (…) Era foarte trist şi foarte adevărat ceea ce spunea Mihai Stănescu. Spunea “azi nu ne mai bagă nimeni în închisoare, nu ne mai ceartă”, înseamnă că trăim în nişte societăţi în care toată lumea doarme şi mâine se vor scula şi vor spune “Aoleu, dictatura”.

    Rep.: Da, spuneaţi că marele duşman este somnul şi aţi mai afirmat că nu mai există a treia linie de infanterişti care să ajute la lupta caricaturiştilor. S-a resemnat societatea definitiv şi de aici şi lipsa de activism?

    R. M.: Da, cred că societatea s-a resemnat şi are o capacitate de lectură mult mai redusă. E paradoxal. Vorbeam ieri cu nişte prieteni cum sub Ceauşescu se cumpărau cărţi, se cumpăra poezie, erau cozi la librării, aveam un duşman comun toţi, dar toţi ne interesam şi eram educaţi, ca să spun aşa. De când avem libertatea de a avea tot, nu mai trebuie să ne batem, nu mai trebuie să facem cozi, nu ne mai educăm, nu mai gândim, am impresia că suntem atât de mult invadaţi de toate gândirile, de toate opiniile, pe internet, prin televiziune, prin toate media, pe tablete, pe telefoane, că de fapt nu ne mai forjăm noi gândirea noastră proprie, să dăm la o parte tot ce e praf şi ceea ce nu are nicio importanţă, tot ce este poluare, şi avem o linie de conducere cu opinii diferite. Politica asta e: a alege, a avea o opinie şi bineînţeles diferită unul de celălalt. Asta e democraţie.

    Rep.: În documentarul dumneavoastră, unul dintre caricaturişti spunea că libertatea a ajuns un cuvânt manipulat, ruinat. Nu mai există libertate?

    R. M.: Sunt cuvintele şi acţiunile poluate. Asta e problema. Este totul recuperat. Cred, tunisiana spunea lucrul acesta, pentru că efectiv oricine vine la putere sau orice face politică spune “eu reprezint libertatea”. Toţi reprezintă libertatea, deci cuvântul s-a devalorizat, pentru că ei spun un lucru şi apoi nu o fac. Şi noi nu mai avem timp şi nu mai stăm să ne gândim ce este libertatea, ce înseamnă libertatea pentru un om, pentru noi. Ce înseamnă respectul faţă de celălalt?

    Rep.: Ce înseamnă libertate?

    R. M.: Libertatea înseamnă, cred eu, diversitatea gândirii şi ca fiecare să fie tolerant, să aibă o opinie, dar să fie tolerant faţă de opinia celuilalt şi să o asculte. Asta e baza libertăţii şi a democraţiei. Vedem că începe din ce în ce mai multă intoleranţă, integrism, fiecare crede iarăşi că are adevărul, că numai lui îi aparţine adevărul şi nu respectă adevărul celuilalt. În momentul acela, libertatea se duce. Şi libertatea se duce când nu mai facem nimic. Bine, asta e lupta mea, să-i scol pe cetăţeni din somn, să le spun “sculaţi-vă, că sunteţi importanţi şi că aveţi capacitate (…) şi oamenii politici sunt oglinda voastră. Dacă voi sunteţi mediocri, ei vor fi mediocri. Să nu credeţi că e numai vina lor”.

    Rep.: Aţi şi spus că zi de zi vedeţi cum dispare democraţia peste tot în lume. Este şi cazul României?

    R. M.: E foarte mult şi în cazul României, dar şi cazul Franţei, şi al Americii. Se introduce foarte greu şi politicul corect, adică fiecare se autocenzurează. Noi ştim asta, pentru că, pe timpul lui Ceauşescu, el, săracul, nici nu avea nimic de făcut câteodată pentru că noi ne dădeam în cap. Spuneam “asta nu mai pot să o fac pentru că nu o să-i placă, asta nu o să o fac pentru că o să mă bage în închisoare”, deci nu mai aveam niciun curaj şi nicio opinie personală. Asta o văd şi în România. Văd în România unde se spune “asta nu mai putem, pentru că e inutil”. Aud şi aici, bine, nu sunt un specialist al politicii române, dar am venit cu câteva zile înainte de alegeri, dar aud şi aici “oricum sunt toţi corupţi, oricum nu avem nimic de făcut”. E tot timpul ceva de făcut.

    Rep.: Care ar fi varianta?

    R. M.: Varianta este ca cei nemulţumiţi să aibă o idee, să se organizeze şi, dacă ei sunt cinstiţi, să spună: “Ok, facem o asociaţie, un partid”. E tot timpul ceva de făcut. Tot timpul cineva are nevoie şi de noi şi de ei, deci nu îţi place ăilalţi, ok, organizează-te. Fă tu, dar nu fi corupt mai târziu, adică nu începe spunând “Eu sunt adevărat şi am nişte idei bune şi eu nu voi fi corupt, şi nu voi lua bani, şi voi sprijini pe unii şi pe alţii” şi după aia, când ajungi acolo sus, faci ca ceilalţi.

    Rep.: Este autocenzura mai periculoasă ca cenzura?

    R. M.: E la fel de periculoasă. Sunt cele două părţi ale monedei. Cenzorul este plătit ca să facă asta, să nu poţi să spui nimic, ca să nu spui să emiţi o opinie diferită, autocenzura, îţi este frică de cenzor şi de poliţie şi de aia închizi gura şi nu mai spui nimic. Contribui la clădirea acestui regim totalitar.

    Rep.: Dar, în zilele noastre, se mai poate cenzura cenzura?

    R. M.: Cenzura cenzura?

    Rep.: Dacă autorităţile mai pot jongla astfel încât cenzura pe care o impun să nu mai fie atât de vizibilă.

    R. M.: E o cenzură diferită acum. E o cenzură politic corectă, o cenzură economică, sunt cenzurile mult mai diferite “în democraţie”. Chiar şi în Franţa. De exemplu, să zic, un ziar Le Monde care este vestit în lumea întreagă, el, normal, nu are cenzură, dar, când începi să spui nişte lucruri care nu îi plac acţionarului principal, mai bine nu le spui, pentru că îţi este frică de faptul că te va da afară. Dacă spui împotriva partidului socialist, pentru că ziarul Le Monde e mai mult de stânga, unii spun “mai bine nu zicem, pentru că deja este fragil partidul socialist”. Astea sunt tot cenzuri.

    Rep.: Dar credeţi că prin dezvoltarea social media, a zonei online, caricaturiştii, presa şi-au pierdut puterea şi din cauza faptului că a început printul să dispară? Are un efect acest lucru?

    R. M.: Sunt două efecte. E unul negativ, care este diluarea, prin prea multă informaţie se pierde informaţia. E clar. Când omul are impresia că, uitându-se pe internet, poate să ştie tot, are impresia că ştie tot, dar el surfează. Se duce la suprafaţă, deci crede că tot timpul el este în contact cu lumea şi că ştie tot despre lume, dar, de fapt, se anulează informaţia, pentru că nu e niciodată profundă, poate fi manipulat. Pe de o parte da, are un acces mai larg prin internet şi poate accede la unele lucruri foarte importante, dar trebuie să aibă timp să aprofundeze, dar, pe de altă parte, se diluează tot. Când citeşti o carte despre un subiect, intri mai adânc în subiectul acela şi înţelegi culturile, diferitele nuanţe. De exemplu, când a fost războiul în Irak, toţi aveam o opinie – “da, nu, să mergem, să-i dăm în cap lui ăla, că e dictator”. Nimeni nu a avut timpul, deci s-a diluat informarea, să spună care este specificitatea Irakului. Câţi şiiţi, câţi sunniţi, care sunt forţele, care este cultura lor profundă, ce consecinţe ar avea să-l dăm pe Saddam Hussein la o parte, care este contextul geopolitic împrejur, între Iran, între Israel, Turcia, Siria. Toată lumea credea că ştie tot, dar nu ştia decât un singur lucru: că Hussein era efectiv un dictator, că făcuse un genocid cu kurzii, dar atâta tot, dar fiecare credea că ştie.

    Rep.: Deci, până la urmă, societatea a ajuns doar un “scanator de titluri”, cum se spunea în documentar.

    R. M.: Da, societatea a ajuns să fie diluată şi să surfeze, deci e o primejdie. Credem că suntem informaţi, dar suntem superficiali.

    Rep.: Despre documentarul dumneavoastră, au fost prezentate poveştile a 12 caricaturişti. Spuneaţi că sunt mai mulţi. La care dintre cei care nu sunt prezenţi în film aţi renunţat mai greu?

    R. M.: Erau zone geopolitice, bineînţeles că aş fi vrut să iau pe cineva din România, Mihai Stănescu, o figură şi aţi văzut cum vorbeşte, este extraordinar, şi de sens şi de umor, ceea ce căutam, iar desenele lui sunt extraordinare. Sunt puternice, povestea lui cu dictatura, deci aveam de ce vorbi. Aş fi vrut să iau un italian şi până la urmă nu am luat, pentru că pe timpul acela au fost conflicte între un desenator italian de la ziarul La Repubblica şi Partidul Liga de Nord. La cine am mai renunţat greu? Voiam să iau un african anglofon, după acea sirianul, Ali Ferzat, căruia Assad (Bashar al-Assad, n.r.) i-a rupt degetele, se vede un pic în film. Aş fi vrut să îl prezint mai mult. Un film trebuie să fie de o oră şi jumătate, care este deja un format mai lung decât la televiziune. Din fericire, l-am făcut pentru cinema. Dacă îl făceam mai scurt – pe desenator – era superficial. Doar punctam, nu se înţelegea nimic şi nu ne identificam cu ei. Eu voiam ca să-i cunoaştem bine.

    Rep.: În anumite ţări, filmarea a fost o adevărată provocare, precum China, Venezuela. În care dintre aceste ţări a fost mai greu?

    R. M.: Cel mai greu a fost în China, Venezuela şi Rusia. În China a fost foarte greu, pentru că dădeam piste false, ştiam că, dacă ne prind acolo, era cam rău.

    Rep.: Ce se putea întâmpla?

    R. M.: Puteau să ne ia materialul, să-i bage în închisoare pe toţi din echipă, cum a fost acum în Indonezia cu doi ziarişti francezi, e interzis când nu ai autorizaţie – şi nu am cerut autorizare pentru că ştiam că nu am fi primit-o. Deci, eram ilegal. Nu puteam să risc viaţa echipei mele de filmare şi nu puteam să risc nici materialul, pentru că de aia ne-am dus. Am pregătit-o foarte prudent. Echipa s-a dus cu avioane diferite, să nu îi identifice că ajung toţi în grup, materialul închiriat acolo era pentru un documentar chinez, echipă falsă care să umble ca să fie ei urmăriţi cu materialul. Apoi, s-a luat alt material. Când te duci să-l filmezi pe Ai Weiwei, el este opozantul numărul 1 al regimului chinez. Trebuie să fii foarte prudent. În Venezuela, lucrurile nu sunt atât de oficiale, dar e ca aici, îmi aduc aminte că, într-un timp, huliganii te băteau. În Venezuela nu îţi interzic, dar, dacă nu le place şi nu le-a plăcut, pentru că iarăşi intervievam o opozantă, îţi sparg capul, îţi sparg aparatul. Aveam un asistent care cunoştea fiţele astea, el a fost răpit de două ori, eram atenţi. Ultimul cadru al filmului, unde ea scrie “Libertad” (libertate, n.r.) pe plajă, l-am făcut la 4 – 4.30 dimineaţa, pentru că altfel era în pericol. Şi noi, dar şi ea.

    Rep.: Cât timp aţi lucrat la acest documentar?

    R. M.: Cred că am început cu doi ani înainte să scriu, să organizez, să facem “castingul”, pentru că erau festivaluri de caricatură unde veneau unii dintre ei. Mergeam tot timpul ca să-i intervievăm ca să vedem cine vorbeşte bine, cine vrea, cine nu vrea, cui îi este frică. De exemplu, am avut la început o chinezoaică şi ne-am dat seama că îi este puţin frică. I-am spus: “noi nu vrem să îţi creăm probleme, am simţit că nu prea vrei să spui şi să faci, filmul ăsta va fi văzut în lumea întreagă, deci toate ambasadele Chinei din lumea întreagă o să dea raport, nu vreau să ai probleme”. Toţi care sunt în film erau de acord şi le-am povestit toate consecinţele posibile.

    Rep.: Spre exemplu, caricaturistul chinez…

    R. M.: Chinezul ne-a zis că “vreau să filmez că dacă mă filmaţi o mă protejaţi, nu o să mă poată băga în închisoare, pentru că voi fi cunoscut în lumea întreagă”. El, oricum, este protejat de fanii lui. Spune că el pune pe internet într-o zi şi are 5 milioane de like-uri, 5 milioane înseamnă că are fani.

    Rep.: Care a fost cea mai mare mulţumire a dumneavoastră după realizarea acestui film?

    R. M.: Au fost două evenimente. Unul a fost că filmul merge la Cannes şi că pot să-i aduc pe cei 12, a costat, am strâns, dacă poţi să-i strâng pe cei 12 care, din punct de vedere uman, era formidabil să se cunoască, pe fiecare l-am filmat în ţara lui, unii se cunoşteau, dar majoritatea nu. Şi să fie cei 12 care să urce scările astea unde de obicei sunt marile vedete – Brad Pitt, Angelina Jolie -, mi s-a părut recompensa mea şi a noastră ca vedetele dintr-o seară să fie ei. Aştia care sunt săracii în umbră. Îmi era frică de mulţi, să nu cumva să nu aibă rochii, să nu aibă pantofi, eram pregătiţi cu casele de modă să le dăm smochinguri şi ei şi-au încropit. Nu aveau nevoie de nimic. (…) La fiecare le-am cerut să aducă un desen, Cannes-ul fiind a doua cea mai mare manifestare mediatică din lume după Jocurile Olimpice, le-am zis “dacă aveţi ceva de spus, aici e locul”. Când am fost sus pe scări, fiecare a deschis un desen, unde denunţa ceva din ţara lui şi era formidabil.

    Rep.: Cum au trăit ei momentul de la Cannes?

    R. M.: A fost formidabil. (…) Chinezul (Pi San, n.r.), care este nemaipomenit, el este înconjurat de oameni, de fani, şi plângea şi a spus: “Deci nu sunt singur”. El credea că este singur pe lume, să se bată atât de mult şi atât de greu împotriva oficialităţilor şi a descoperit în filmul ăsta că sunt mulţi. (…) Şi era fericit. Ne-am întors la Paris după aceea, vorbea tot timpul, eu credeam că chinezul o să fie mai rezervat. Vorbea tot timpul, avea traducătoarea lui, nu vorbeşte decât chineză, câteodată traducătoarea, care era atât de obosită, pleca acasă, şi el rămânea. Chiar dacă nu se înţelegeau, se înţelegeau în desene. Era fericit. La american la fel. S-a recunoscut meseria lui, să spună fraza: “Fiul o să vadă, în fine, că fac o meserie serioasă”. Extraordinar. Tunisiana, care avea doi prieteni în închisoare, un desenator şi un blogger, la Cannes şi-a scris pe mâini “Eliberaţi-i pe prietenii mei” şi dădea nume. Unul dintre ei a fost eliberat.

    Sunt evenimente mici, dar pentru mine sunt semnificative. Pentru mine asta e: oameni vii care fac politică, sunt vii, nu dorm. Unul e în închisoare şi spune eliberaţi-l. Ea ştie că s-ar putea să o bage şi pe ea în închisoare spunând asta. Are curaj şi unul ca ei, doi-trei, ei sunt în prima linie, o iau în figură în fiecare zi, dar, dacă noi suntem imediat în spate, nu o s-o mai ia. Dacă vor simţi regimurile astea că nu e nimeni în spate şi ei sunt singurei, o să-i radă. Acolo este responsabilitatea noastră, să nu lăsăm niciodată oamenii singuri. (…) Ce a făcut o caricatură, e de închisoare?

    Rep.: Şi la Cannes cum a fost primit documentarul?

    R. M.: Erau oamenii în picioare, 10 minute de aplauze în picioare şi ei nu înţelegeau ce se întâmplă. Ei sunt obişnuiţi, sunt singuri, de aia l-am întrebat pe Mihai (Stănescu, n.r.), nu prea a vrut să răspundă din pudoare, dar oamenii aştia se şi bat, şi riscă, ei ştiu, cum e desenul publicat, sunt mai multe şanse să-şi primească lovituri decât să fie felicitaţi. Ei ştiu asta. Plantu spune în film: “câteodată, trei zile, nu mai răspund la telefon, ştiu că o să fiu insultat, ameninţat”. Sunt foarte singuri. La Cannes, să fie înconjuraţi de media, de oameni care îi felicită, care îi pupă, care îi aplaudă aşa, era nemaipomenit.

    Rep.: Aţi spus că unele filme trebuie să existe, unele subiecte trebuie să apară, să genereze dezbateri. Ce subiecte credeţi că nu au fost tratate în cinematografie sau nu au fost tratate cât ar fi trebuit?

    R. M.: Nu ştiu. Sunt milioane, dar nu pot să vă spun acum, că dacă nu le-aş face eu pe toate. Fiecare are gustul lui, eu sunt un călător, un aventurier şi mă duc pe peste tot, ascult oamenii şi îmi spun “de ce nu îl cunoaşte nimeni pe ăsta”. Când am făcut “Va, vis et deviens” (“Trăieşte”), am zis cum se poate că operaţiunea asta Moesia, unde ăştia s-au dus pe jos, din sate, din Etiopia în Sudan şi apoi au luat avioane, au murit familii, s-au dus în picioarele goale. De ce nimeni nu a vorbit de ei? Dar sunt poveşti de genul ăsta, sunt milioane pe lume. Asta îmi trebuie mie. La fel ca şi caricaturiştii. De ce nimeni nu vorbeşte de ei? După povestea cu danezul (Kurt Westergaard, n.r.), nimeni nu s-a interesat la ei, danezul ăsta a fost celebru, toată lumea voia să-l omoare. Astăzi, după ani, el trăieşte într-un buncăr, într-o fermă, în afara oraşului, nu e voie să se ştie unde e. Din fericire, mi-au spus să nu filmăm afară ca nimeni să nu ştie unde trăieşte. E înconjurată de poliţişti şi înăuntru fermei, sala de baie, e un buncăr. Dacă e un atac, dacă poliţişti sunt omorâţi, el cu familia să se bage în buncăr, nici cu bomba nu poate să-l scoată de acolo, şi sună armată şi poliţia.

    Rep.: De ce nu se mai scriu astfel de subiecte?

    R. M.: Oamenii sunt interesaţi de superficialitate. Uitaţi-vă la televizor. Cine sunt eroii din televizor? Ăla care s-a culcat cu aia, ăla care are un milion, care are un jet, ce ne învaţă pe noi chestiile astea? Ce semnificaţie?

    Rep.: Sau de ce societatea nu cere…

    R. M.: Păi asta e. De ce vedem toate astea la televiziune? Pentru că asta merge. Şi de ce merge? Pentru că noi cerem. Întrebarea e: de ce sub dictatură cerem lucruri mai inteligente şi de ce, cum avem democraţia, dar în lumea întreagă, nu numai în România, cerem lucruri superficiale şi inutile şi creierul nostru se dizolvă şi devine o băltoacă. Asta e condiţia umană. Nu spun că eu am o soluţie sau pot să rezolv, dar întrebarea e interesantă şi dacă ne-am întreba toţi, nu ne-am mai uita la televizorul ăsta, “vreau lucruri la înălţimea mea”.

    Rep.: Ar trebui o boicotare…

    R. M.: Da, ar schimba, ar zice “aoleu, nu merge”. Dacă, în loc, am merge la film, la teatru, la un concert, am citi o carte, am vorbi între noi. Că acum este un fenomen, trăim o revoluţie. Pe de o parte, internetul, eu sunt primul fan al internetului, am acces la multe lucruri la care nu aveam acces, dar nu putem să nu constatăm că internetul e o şi o tehnologie care, încetul cu încetul, devine stăpânul nostru, care, încetul cu încetul, dăunează relaţiilor umane. Credem că avem relaţii, dar ele sunt virtuale. Credem că avem prieteni pe Facebook, dar nu îi avem, pe noi ne asigură “am 5.000 de prieteni, 2.000 de prieteni, deci nu mai fac niciun efort ca să sun, ca să ne vedem”. De ce să ne vedem, suntem prieteni, scriem, îţi scriu, îmi scrii. Ce îţi scriu, ce îmi scrii? Văd eu cu adevărat dacă eşti bine sau nu? Asta e.

    Rep.: Un fel de superficialitate…

    R. M.: Da. Şi acolo am lăsat-o baltă politic. Şi uman. Nu am pierdut nimic, nu e nimic pierdut niciodată, e un ciclu. Eu constat că ciclul ăsta şi în primul rând mă uit la mine şi mă critic pe mine, în ciclu ăsta suntem un pic în vale. Hai să urcăm. Hai că internetul, care este extraordinar, şi tehnologia să fie o unealtă, să o utilizez eu cum vreau, dacă nu vreau să o utilizez, să nu o utilizez, nu să fiu sclavul ei şi omul e important pentru mine. Dacă stau trei ore la televizor, pe Facebook, e clar că nu pot să fac altceva şi că creierul meu se sclerozează.

    Rep.: Caricaturiştii luptă prin desen, dumneavoastră aveţi o cameră. Care este următorul dumneavoastră proiect?

    R. M.: E cam devreme. E adaptarea unei cărţi, dar e prea devreme să vorbim. Şi sunt superstiţios pentru că, uneori, şi eu, şi alţii vorbim de filmul următor – sau nu se face, sau îl facem prost şi, dacă iese prost, de ce să vorbim, mai bine ne ascundem (râde).

    Născut în 1958, la Bucureşti, Radu Mihăileanu este fiul unui jurnalist evreu, Mordechaï Buchman, care, după ce a evadat din lagărul de concentrare unde fusese deportat de nazişti, şi-a schimbat identitatea.

    Mihăileanu a debutat în lungmetraj cu “Trahir”, care a obţinut Grand Prix des Amériques la Festival des Films du Monde de la Montreal. Recunoaşterea internaţională a venit odată cu cel de-al doilea film, “Trenul vieţii/ Train de vie”, care a primit premiul FIPRESCI la Veneţia şi premiul publicului la Sundance.

    Radu Mihăileanu şi-a reconfirmat talentul şi dragostea pentru temele sale favorite – exilul şi identitatea naţională – cu “Trăieşte/ Va, vis et deviens!”, recompensat cu Label Europa Cinemas şi premiul publicului secţiunii Panorama la Festivalul de la Berlin şi cu premiul pentru cel mai bun scenariu original la gala César 2005.

    În 2009, Mihăileanu a scris şi a regizat “Concertul”, nominalizat la Globul de Aur pentru cel mai bun film străin, premiat cu César pentru cel mai bun sunet şi cea mai bună coloană sonoră şi laureat al galei Gopo 2010, la categoriile “montaj”, “scenografie”, “machiaj/coafură” şi “muzică originală”.

    Festivalul Les Films de Cannes à Bucarest a debutat pe 24 octombrie şi se va încheia joi.

    (Serviciul FOTO al MEDIAFAX vă pune la dispoziţie imagini din timpul interviului)

  • Toyota rămâne liderul pieţei auto globale, cu vânzări de peste 7,6 milioane unităţi

    Spre comparaţie, Volkswagen a raportat vânzări globale de 7,4 milioane de unităţi în perioada menţionată, cu puţin peste cele 7,37 milioane de vehicule vândute de General Motors, relatează New York Times.

    Producţia de automobile a Toyota a crescut în primele nouă luni cu 2,7%, la 7,734 milioane de unităţi.

    Compania japoneză se menţine pe creştere, în ciuda cererii scăzute pe piaţa locală, afectată de majorarea taxei pe valoarea adăugată. Toyota estimează vânzări totale de 10,2 milioane de vehicule în acest an, o cifră record pentru industria auto mondială. Anul trecut, Toyota a raportat vânzări totale de 9,98 milioane de vehicule.

    Cu toate acestea, competiţia la vârful clasamentului mondial este acerbă.

    Producătorul american General Motors, care a fost devansat de Volkswagen la finele primului semestru şi a coborât pe poziţia a treia la nivel mondial, nu a reuşit să revină pe locul al doilea după primele nouă luni, deşi a înregistrat cele mai bune rezultate trimestriale din 1980, susţinute de vânzări în urcare în China şi America de Nord.

    GM a fost liderul pieţei auto mondiale timp de peste şaptezeci de ani înainte să fie întrecut de Toyota în 2008. Compania americană a revenit pe prima poziţie pentru un an în 2011, când producţia Toyota a fost afectată de cutremure şi tsunami. În 2012, producătorul japonez a recucerit titlul de lider, pe care l-a păstrat până în prezent.

    La fel ca Toyota, Volkswagen anticipează vânzări totale de circa 10 milioane de vehicule anul acesta. GM nu a oferit estimări privind producţia totală de automobile.

  • Preşedintele CJ Braşov, Aristotel Căncescu, arestat pentru corupţie, a fost suspendat din funcţie

    ”Am primit comunicarea de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Aveam la dispoziţie 48 de ore pentru redactarea ordinului de suspendare, pe care l-am transmis astăzi la CJ“, a declarat, luni, prefectul Romer Ambrus Sandor Mihaly.

    El a mai spus că în cazul în care instanţa va decide prelungirea arestului preventiv în cazul lui Aristotel Căncescu, Prefectura va primi o nouă comunicare şi va transmite un nou ordin de prefect.

    Ca urmare a ordinului de prefect, Consiliul Judeţean Braşov a anunţat că marţi, de la ora 10.00, a fost convocată şedinţa de plen în care consilierii judeţeni vor decide, prin vot secret, care dintre cei doi vicepreşedinţi ai CJ va prelua atribuţiile preşedintelui.

    Cei doi vicepreşedinţi ai CJ Braşov sunt Mihai Popa (PSD) şi Mihai Pascu (PC). Mihai Pascu este suspect în dosarul de corupţie în care a fost arestat Aristotel Căncescu, fiind cercetat şi el pentru abuz în serviciu şi instigare la tentativă la această infracţiune.

    Preşedintele Consiliului Judeţean (CJ) Braşov, Aristotel Căncescu, a fost arestat preventiv pentru 30 de zile, în dosarul în care este acuzat de fapte de corupţie privind atribuirea preferenţială de contracte pe bani publici. Decizia a fost luată vineri noapte de către magistraţii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ). La scurt timp, Căncescu s-a prezentat la sediul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Braşov, fiind încarcerat.

    ICCJ a mai decis ca Gabriel Bâgiu, administrator al SC Ramb Sistem SRL Braşov, să fie în continuare cercetat sub control judiciar în acest dosar.

    Şeful CJ Braşov, Aristotel Căncescu (PNL), este cercetat de procurorii anticorupţie pentru luare de mită, trafic de influenţă, abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit (cinci fapte) şi instigare la tentativă la abuz în serviciu dacă funcţionarul public a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit.

    Potrivit anchetatorilor, firmele care ar fi fost favorizate la atribuirea unor contracte de către CJ Braşov sunt deţinute de Gabriel Bâgiu şi de Ion Diniţă, deputat PC, cercetat şi el în acest dosar.

    În urmă cu o săptămână, Camera Deputaţilor şi-a suspendat lucrările, din lipsă de cvorum, fără a se pronunţa asupra cererii de încuviinţare a arestării preventive a deputatului Ion Diniţă.

    Potrivit procurorilor, în urma plăţilor nelegale făcute de CJ Braşov către firma SC Gotic SA, a lui Diniţă, instituţia publică a fost prejudiciată cu peste 7,6 milioane de euro.

    Totodată, firma SC Ramb Sistem a încasat nejustificat peste 660.000 de lei, iar Căncescu a intervenit ca aceasta să obţină şi un al treilea contract, de 20 de milioane de lei, privind renovarea Spitalului Judeţean de Urgenţă Braşov, deşi licitaţia fusese câştigată de o altă societate.

    Aristotel Căncescu este preşedintele Consiliului Judeţean Braşov din anul 2000, fiind la al patrulea mandat. El este liderul filialei judeţene Braşov a PNL, iar în legislaturile 1992-1996 şi 1996-2000 a fost senator.

  • ZF Digital `14: Cei mai puternici manageri din IT&C din România vorbesc despre noile tendinţe din piaţă

    Ionuţ Toader, Relevance Management: În România tehnologia se schimbă mai repede decât mentalităţile

    Cele mai importante declaraţii făcute de Ionuţ Toader, managing partner al Relevance Management, prezent la ZF Digital ’14:

    În ce priveşte ceea ce facem noi pentru companii, noi suntem oamenii care analizează schimbarea, astfel încât managerii să înţeleagă cum anume se schimbă targetul pe care îl au şi nevoile pe care le au clienţii.

    Suntem de 10 ani în piaţă. Cea mai dramatică schimbare e faptul că acum toată lumea are un telefon, laptop, sau tabletă şi comunică. Sunt 700 mld. minute pe lună pe Facebook, 1,5 mld. tweet-uri etc. Toată informaţia asta cere o analiză de care companiile au nevoie şi fără de care vor pierde bani.

    Pentru România e uşor de schimbat tehnologia, e uşor să digitalizăm, dar e mai greu să schimbăm mentalităţi. Atunci când ai date despre public, trebuie să decizi şi să acţionezi în consecinţă, ceea ce înseamnă o reinventare a companiei.

    Valentin Popoviciu, RCS & RDS: Utilizatorii caută mobilitate şi internet de mare viteză

    Cele mai importante declaraţii făcute de Valentin Popoviciu, directorul de dezvoltare al RCS & RDS, invitat la ZF Digital 14:

     Avem oportunitatea să fim printre primii care vedem adopţia pe scară largă a vitezei de 1 gbps la Internet. Utilizatorii au primit bine acest serviciu şi se vede acest lucru şi în consum. Este un serviciu de viitor. Apoi internetul mobil, pentru că aici este nevoia de consum, care a dus la mobilitate şi la eficienţa comunicării şi consumului de conţinut.

    Când ne uităm la zonele de creştere, ne uităm la zonele de consum şi cum vor evolua ele în viitor. Toate serviciile, dacă ne uităm global, vor merge către internet.

    Nevoile de consum ne dictează tendinţele către care trebuie să ne uităm: mediul online, trecerea de pe ecranul mare pe ecranele mici, din serviciile tradiţionale este cert că vom avea nevoie de viteze din ce în ce mai mari atât pe internetul fix cât şi pe cel mobil. (…) Trebuie să monetizăm atât creşterea de conectivitate cât şi creşterea de conţinut pe care le vom vedea în viitor.

    Diversificăm, dar căutăm şi utilizatori noi, pentru că e loc de creştere în România pentru smartphone, tablete dar şi computere. Pe partea de conectivitate, putem să o facem şi mai rapid. Cu internetul fix, care e baza acestor dezvoltări, iar apoi conectivitatea şi dezvoltarea de software.

    România, deşi din punctul de vedere al dispozitivelor e în urma Europei de Vest, ca şi conectivitate şi soft suntem poate mult mai sus decât ei. E o oportunitate pe care trebuie să o exploatăm.

    Pentru noi, partea de mobil e la fel de importantă ca cea de fix, având în vedere integrarea spre care se merge. Partea de mobil e un driver, deci datele sunt importante, şi mai important e să dezvoltăm o reţea. De anul acesta, de când avem o nouă licenţă disponibilă, suntem mult mai activi şi se va vedea acest lucru în viitor.

    Ca un operator telecom, interesul nostru şi al clienţilor noştri este să fim competitivi şi să le dăm servicii de calitate pe termen lung. Dacă ne uităm la durata contractelor în piaţă în prezent, este de până în 2 ani. Dacă nu convingi clientul de calitate în 2 ani, îl pierzi. În ceea ce priveşte piaţa la care ne uităm, este foarte important, având în vedere convergenţa către care mergem, să avem o diferenţiere, astfel încât serviciul nostru să fie mai bun decât o altă categorie de utilizatori, iar doi, anticiparea, pentru că pe termen lung vor câştiga operatorii care vor câştiga încrederea clienţilor.

    Markus Lause, Vodafone: Clienţii se uită după pachete care oferă atât servicii de telefonie mobilă, cât şi fixă

    Cele mai importante declaraţii făcute de Markus Lause, director enterprise business unit în cadrul Vodafone România, invitat la ZF Digital ’14:

     Penetrarea smartphone în România are în continuare un potenţial uriaş.

    Clienţii cer din ce în ce mai mult convergenţă, soluţii full package, mobil şi fix, unde oferim soluţii integrate.

    Piaţa se stabilizează şi revine la creştere, atât pe consumer, cât şi pe enterprise. Vedem o stabilizare şi companii dispuse să investească mai mult. Deci creşterea revine, dar e greu de spus la ce nivel va fi, pentru că depinde de noi felul în care vom crea nevoi în piaţă.

    Clienţii trec de la feature phone la smartphones şi tablet.

    Clienţii vor cumpăra mai mult de la un furnizor dacă sunt mulţumiţi de serviciile deja oferite. Clienţii care se depărtează de preţ şi se uită la customer care, acoperire sau servicii, aşa că vedem rezultate pe care nu le-am avut în trecut, clienţii sunt satisfăcuţi.

    Viziunea noastră pentru Vodafone este să avem un smartphone 4G pentru toată Europa. Avem acum acoperire 4G de 80% în mediul urban. Diferenţa mare faţă de anul trecut a fost că au intrat pe piaţă smartphone-uri de sub 100 de euro.

    Vodafone vede această piaţă ca una în care vrei să investeşti. Avem nevoie de infrastructură bună, avem ca opţiuni să ne asociem sau să creăm propria infrastructură. Momentan avem o versiune mobilă a Seenow.

    Robert Redeleanu, UPC: Ne concentrăm pe personalizarea serviciilor şi pe mobilitate, acestea sunt cerinţele clienţilor

    Cele mai importante declaraţii făcute de Robert Redeleanu, CMO al UPC România, prezent la ZF Digital ’14:

    Pentru noi, principala zonă de creştere este Internetul. A doua zonă de creştere vine din zona de digital. Este o zonă foarte importantă, pe care de anul acesta am început să o abordăm, şi anume personalizarea. Clienţii au nevoie de servicii personalizate, au nevoie să primească valoarea corectă de la ceea ce plătesc.

    Este mai puţin important cu cât creşte piaţa, este important să crească, să vedem o piaţă dinamică, cu servicii lansate constant, pentru că doar aşa vom vedea investiţii întoarse în infrastructură. Este vorba de oportunitatea de creştere pe care o oferă piaţa.

    Focusul nostru este către mobilitate. Credem că suntem la un punct în care, cel puţin în interorul casei, mobilitatea există, ceea ce dă clienţilor posibilitatea să folosească mai multe device-uri conectate la internet. Este o inovaţie masivă la nivelul întregului grup, şi în România aduce un plus masiv. 65-70-% din datele mobile sunt consumate în regim WiFi.

    Nu cred că e necesar să vedem o convergenţă totală a pieţei. Sunt mulţi factori care determină alegerea unui operator fix sau mobil. Experienţa contează, care să integreze uşor conţinutul cu device-urile care sunt în casă. Oricât am vrea să nu vorbim despre preţ, acesta va rămâne un element destul de important. Nu ştiu dacă vor creşte sau nu preţurile, dar pe măsură ce clienţii vor lua servicii mai complexe, cu valoare adăugată mai mare, vor fi dispuşi să plătească. Vor veni operatori care vor schimba anumite pieţe cu preţuri foarte scăzute. Un alt factor foarte important de loializare sunt serviciile. Lucrurile încep să fie cât de cât normalizate, nu există fundamental diferenţe foarte mari în piaţă. Cam toată piaţa nivelează beneficiile, cu mici diferenţe, pe care fiecare va încerca să le exploateze cât mai bine. Clienţii au nevoie de servicii personalizate, să înţeleagă că ce le oferi răspunde nevoilor familiei.

    2014 a fost un an foarte bun pentru noi. Am lansat viteza de 500 mbps în septembrie şi vedem deja efectul acestei lansări. Am introdus viteze de 200 mbps în pachetul de bază, pentru că acesta este punctul la care cel puţin jumătate din piaţă îşi doreşte să ajungă.

    Ovidiu Ghiman, Telekom România: Piaţa de servicii TV are potenţial, operatorii nu extrag suficientă valoare de acolo

    Cele mai importante declaraţii făcute de Ovidiu Ghiman, director executiv comercial segment business în cadrul Telekom România, prezent la ZF Digital ’14:

     Pe zona de consumer aş vorbi de serviciile TV, unde cred că operatorii nu extrag suficientă valoare din piaţă. Concurenţa a fost acerbă pe preţ, dar serviciile de acest tip sunt în creştere.

    Pe zona de cloud explicăm clienţilor că e în primul rând un mod de a livra servicii. Piaţa e mică, dar creşte cu 30% de la an la an. În măsura în care suntem capabili să le arătăm clienţilor că au productivitate mai mare utilizând aceste servicii, penetrarea va creşte în piaţă.

    Modul în care operatorii pot adresa holistic nevoile de comunicare ale clienţilor este o zonă cu potenţial de creştere.

    Cred că în momentul de faţă există libertate totală în piaţă. Există diverse segmente de clienţi. Este foarte importantă o ofertă personalizată. Piaţa a ”asasinat” clienţii cu oferte care au un singur criteriu: cel mai mic preţ. Noi am încercat să nu facem doar oferte cu cel mai mic preţ, ci cu cea mai mare valoare pentru banii plătiţi. Noi suntem inovativi, este unul dintre obiectivele noastre strategice. Nu este suficient să venim cu servicii în piaţă.  

    Clienţii îşi doresc o viaţă mai simplă. Convergenţa vine ca o cerinţă din partea lor. Nu o să asistăm foarte repede la un scenariu în care în toate business-urile decidenţii vor opta pentru un singur furnizor, dar este un trend pe care îl vedem şi pe care pariem.

    Lansarea iPhone 6, care se va întâmpla pe 30 octombrie , va avea mare impact. În zona de TV, Telekom România este foarte bine poziţionat, atât pe conţinut, dar şi pe sport, unde poziţia noastră este din ce în ce mai puternică. 40% din consumatorii din România îşi iau decizia de a achiziţiona pachetul TV şi din perspectiva conţinutului oferit în sport. Trebuie să fim atenţi să nu împingem către clienţi serviciile de care nu au nevoie.

    Julien Duccaroz, Orange România: Necesitatea clienţilor de a fi conectaţi mereu la internet este un factor important de creştere în România

    Cele mai importante declaraţii făcute de Julien Duccaroz, director comercial al Orange România, prezent la ZF Digital ’14:

     E nevoie categorică pentru conexiuni fixe, dar modul de a o realiza diferă. Nu e important doar să ai o conexiune bună în birou sau acasă, e important şi să fii conectat tot timpul.

    Primul parametru e cota de piaţă, pentru că poţi creşte veniturile prin creşterea business-ului şi majorarea bazei de clienţi. Principalul factor de creştere în România e apetitul clientului de a fi conectat mereu.

    Mai e o zonă nouă, TV on demand, care este un segment în creştere.

    Este foarte important pentru client viteza pe care o oferim şi calitatea serviciilor. Pentru a educa piaţa despre calitate, cred că clientul îşi poate face singur deciziile privind calitatea. Calitatea este foarte importantă. Domeniul digital este foarte complex. Când era vorba de voce întrebarea era simplă: câte minute am. Acum, clientul doreşte să îi fie explicat cum să folosească noua tehnologie.

    Ne aşteptăm să creştem trendul de la începutul anului, o creştere cu 20% a vânzărilor. Cred că vom împinge segmentul high-end, pe care aşteptăm o creştere. Un al doilea segment este cel low-end, pe care vrem să intrăm cu un telefon 4G low-cost.

  • Ţara cu cele mai multe sărbători legale. Angajaţii mai câştigă echivalentul unui concediu

    Soluţia pentru a avea angajaţi mulţumiţi este să le dai cât mai multe zile libere, arată un studiu publicat recent de compania de cercetare Mercer LLC. Aceştia au realizat o analiză pentru a afla care sunt statele care oferă cele mai multe zile libere, respectiv sărbători legale.

    Columbia are cele mai multe sărbători legale, astfel că angajaţii beneficiază, pe lângă zilele de concediu contractuale, de încă 18 zile nelucrătoare. La polul opus se află Mexic, cu doar 7 zile nelucrătoare pe an.

    În clasamentul realizat de cei de la Mercer urmează India, tot cu 18 zile, Liban, Thailanda şi Coreea de Sud, cu 16 zile fiecare. Din punct de vedere geografic, regiunea Asia-Pacific se află în fruntea clasamentului, iar America de Nord pe ultimul loc.

    În Europa, ţara cu cele mai multe sărbători legale este Finlanda, cu 15, urmată de Turcia, Malta, Rusia şi Spania (toate câte 14). România se află la mijlocul clasamentului, cu 12 sărbători legale.