BusinessMagazin

Blog

  • Generatia Q

    Sunt impresionat pentru ca ei se arata cu mult mai optimisti si mai idealisti decat s-ar cuveni sa fie. Si sunt surprins pentru ca ei sunt mult mai putin radicali si angajati politic decat ar avea nevoie sa fie.

    Unul dintre lucrurile de care m-am temut cel mai mult dupa 11 septembrie 2001 – acela ca fiicele mele nu vor putea calatori prin lume cu aceeasi atitudine fara grija cu care sotia mea si cu mine calatoream la varsta lor – nu s-a intamplat.

    …

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer. Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 31 octombrie al BUSINESS Magazin

    CITITI CONTINUAREA ARTICOLULUI IN EDITIA TIPARITA A REVISTEI

     

    Traducerea si adaptarea de Crenguta NICOLAE

  • Cineva sa-l opreasca pe Mark

    Cel mai recent exemplu in acest sens este cel al retelei de socializare online Facebook. A inceput timid in urma cu aproape patru ani in campusul facultatii americane Harvard, din nevoia unui student de a socializa cu colegii. Incet-incet, Mark Zuckerberg, fondatorul retelei, a atras de partea afacerii sale o serie de investitori, iar reteaua lui s-a extins la nivel mondial.

    Astazi, la 23 de ani, Zuckerberg este considerat cel mai bogat tanar cu varsta sub 25 de ani din SUA, averea lui fiind evaluata de Forbes la 1,5 miliarde de dolari (putin peste un miliard de euro). Dar poate mai important decat atat, fondatorul Facebook, adesea comparat cu vizionari precum Bill Gates sau cu Steve Jobs, a reusit sa agite spiritele in Silicon Valley, nazuind sa creeze servicii concurente cu cele ale Google, Yahoo!, Microsoft sau MySpace. A vrut initial retea de socializare, va incasa anul acesta in jur de 150 de milioane de dolari (127 de milioane de euro) din vanzarea de reclame pe site-ul Facebook, iar mai nou, tot prin intermediul retelei lui, ofera de cateva luni aplicatii software create de programatori inde-pendenti.

    Ar fi exagerat sa se spuna ca Bill Gates, Eric Schmidt sau Rupert Murdoch s-ar simti amenintati de initiativele lui Zuckerberg. Cert e insa ca vecinatatea lui virtuala impinge „case mai mari“ sa se grabeasca atunci cand e vorba de propriile lor initiative. Reteaua sociala MySpace, considerata cea mai populara din lume, cu peste 200 de milioane de utilizatori, se pregateste de cateva luni sa lanseze MySpace Platform, potrivit unor surse apropiate proiectului. Serviciul, in sine o platforma de software prin intermediul careia orice utilizator care are cunostinte de programare poate crea aplicatii software pentru MySpace, cu anumite functii suplimentare pe care reteaua sociala nu le are, este un subiect pus in discutie inca din luna iunie. Totusi, planurile avansate in ceea ce priveste MySpace Platform lasa insa de inteles ca News Corp., proprietarul MySpace, incearca sa grabeasca putin lucrurile. Si, dupa cum scrie analistul Michael Arrington pe blogul TechCrunch.com, lansarea serviciului ar putea avea loc chiar in aceasta saptamana, la reuniunea Web 2.0 Conference de la San Francisco.

    Comentatorii sustin ca accelerarea strategiei MySpace in ceea ce priveste platforma de software pare a fi justificata in primul rand de faptul ca Facebook, principalul sau competitor, ofera deja aplicatii software create de programatori independenti si adaugate retelei sociale, de la softuri de amuzament si pana la aplicatii care permit accesul la serviciul Gmail al Google. Pe pagina personala a unui membru de pe Facebook apare astfel, pe langa datele de contact, pozele personale, casuta de e-mail si sectiunea cu preferinte si pasiuni, si o lista completa de aplicatii disponibile prin Facebook Platform, care pot fi descarcate gratuit si instalate pe acea pagina. Or, MySpace urmareste sa traduca succesul inregistrat de Facebook Platform, pe serverele companiei existand deja in jur de 5.500 de aplicatii software create de programatori independenti, in propriul sau business.

    Intr-un plan mai larg, pentru MySpace, dar si pentru cele mai mari nume din industria online, care aspira sa dezvolte o retea sociala comparabila – Google sau Yahoo! -, Facebook e o problema prin simplul fapt ca a reusit atat de repede sa castige teren si sa se transforme, dintr-o simpla retea sociala dedicata studentilor, asa cum a gandit-o Zuckerberg initial, intr-un site de socializare pentru utilizatori in cea mai mare parte cu varsta de peste 25 de ani, public-tinta pentru publicitatea online.

    La sfarsitul lunii trecute, un grup restrans format din aproximativ 15 specialisti s-a adunat la sediul Google din Mountain View, in cadrul unei intalniri confidentiale, pentru a discuta strategia companiei in lumina „problemei Facebook“. In piata se zvoneste ca Google, care detine reteaua sociala Orkut, si-a propus la randul sau sa introduca o platforma software colaborativa in cadrul retelei. Numai ca, pentru a oferi mai mult decat Facebook si pentru a se diferentia, Google vrea sa extinda platforma si pe alte servicii importante pe care le ofera, cum ar fi iGoogle (pagina personalizata a motorului de cautare), serviciul de e-mail Gmail si Google Talk (serviciul de mesagerie online). Totodata, Google ar putea prin aceasta platforma sa ofere acces la reteaua sa si utilizatorilor altor retele sociale, precum Bebo, Friendster, Twitter sau Digg. Deocamdata insa, planurile companiei nu sunt clare, un anunt oficial urmand sa fie facut pe data de 5 noiembrie, conform lui Michael Arrington de la TechCrunch.com.

    Batalia in platforme software este utila nu numai companiilor implicate, care spera sa se diferentieze astfel in fata utilizatorilor, dar ajuta si industria dezvoltatorilor de software. Astfel de platforme creeaza competitie si intre programatori, pe principiul ca cel mai rapid si cu cea mai buna aplicatie dintr-o anumita categorie va intra in sistem, aplicatia sa putand fi descarcata si folosita de utilizatorii retelei sociale, iar programatorul incaseaza bani in consecinta.

    In cazul Facebook, spre exemplu, pentru dezvoltarea aplicatiilor software care sunt adaugate retelei concureaza peste 70.000 de programatori. Este drept ca multe dintre aplicatiile pe care le gireaza Facebook au mai degraba rol de divertisment pentru utilizatori, dar Zuckerberg mizeaza in acelasi timp si pe latura de business a acestei platforme de soft. In viziunea sa, Facebook va deveni un punct de reper online pentru angajatori sau directori de resurse umane in cautare de talente, un soi de sursa de fise personale cu detalii despre membri – informatii utile deopotriva pentru companiile interesate sa-si faca reclama pe Facebook.

  • Infractor sau martir?

    O cheama Jammie Thomas, locuieste undeva in Minnesota si isi creste singura cei doi copii dintr-un venit de vreo 3.000 de dolari pe luna. Pana de curand era o anonima, dar acum Google returneaza peste un milion de pagini web care o mentioneaza. Din pacate pentru ea, aceasta celebritate ar putea s-o coste nu mai putin de 222.000 de dolari, adica suma pe care un tribunal american a stabilit-o ca despagubire datorata consortiului RIAA (Recording Industry Association of America) pentru ca in 2005 a partajat 24 de piese muzicale in reteaua Kazaa. Ceea ce este special in acest caz este ca Jammie este primul simplu utilizator gasit vinovat de o instanta americana intr-un caz de „mica piraterie“ (adica utilizarea unei retele de partajare a fisierelor), desi RIAA a chemat in instanta in ultimii ani 26.000 de persoane pe care le-a acuzat de incalcarea copyright-ului. Marea majoritate a acestora au ajuns insa la o intelegere cu RIAA pentru sume de cateva mii de dolari, in vreme ce Jammie Thomas s-a declarat nevinovata si a preferat sa apara in fata tribunalului. A pierdut prima runda, insa razboiul nu s-a terminat, pentru ca Jammie intentioneaza sa atace decizia, iar EFF (Electronic Frontier Foundation) s-a oferit sa-i acorde asistenta juridica.
    Miza conflictului dintre Jammie Thomas si colosii industriei muzicale este importanta, pentru ca decizia finala poate crea precedente privind aspecte controversate si prea putin precizate in legislatie. Cel mai important dintre acestea se refera la „punerea la dispozitie“ (making available) a unui material sub copyright. Intrebarea este daca a pune o inregistrare (cazul tipic: un fisier MP3) intr-un folder partajat cu alti utilizatori reprezinta deja o violare a dreptului exclusiv de distributie a detinatorului copyright-ului sau, asa cum sustin aparatorii lui Jammie, infractiunea intervine abia atunci cand cineva descarca fisierul respectiv. Daca a doua interpretare va avea castig de cauza, atunci acuzarea va trebui sa probeze ca materialul muzical a fost efectiv preluat de o terta persoana, ceea ce este extrem de dificil. Daca insa va fi adoptata prima varianta, atunci practic toti utilizatorii retelelor de file sharing axate pe muzica se pot teme de eventuale actiuni legale. O alta chestiune controversata se refera la identificarea unui utilizator pe baza adresei de internet (IP) a computerului pe care-l foloseste. In cazul de fata, Jammie a fost fie nevinovata, fie extrem de naiva atunci cand a folosit in Kazaa acelasi identificator pe care-l foloseste uzual in adresa de e-mail si in diverse alte servicii, fapt care a convins juriul ca ea este persoana in cauza. In plus, mai intervin bresele de securitate si posibilitatea ca altcineva sa-si mascheze actiunile in spatele unui IP (tehnica numita spoofing).
    In fine, complicatiile de natura tehnica si juridica sunt foarte multe. Cert este insa ca RIAA este interesata sa obtina o pedeapsa „exemplara“ in acest caz, pentru a descuraja utilizatorii retelelor de file sharing. Pe de alta parte, un studiu realizat de BigChampagne costata ca numarul utilizatorilor acestor retele s-a triplat de cand RIAA a inceput campania legala impotriva utilizatorilor, iar The Times considera ca acest caz risca sa se transforme intr-un nou dezastru pentru imaginea marilor case de discuri, contestate de public mai intai pentru faptul ca refuzau sa ofere alternative legale pentru retele de file sharing si apoi pentru politica de preturi practicata pentru muzica distribuita online. La toate acestea se mai adauga si reprosul ca inca de la jumatatea anilor 80 marea industrie muzicala a incetat sa mai sprijine artistii originali si inovatori, multumindu-se sa creeze vedete artificiale, profitabile pe termen scurt, dar lipsite de orice valoare din perspectiva artistica. Acesta este si unul dintre motivele pentru care multi muzicieni tineri experimenteaza metode de afirmare si de valorificare a muzicii lor, evitand casele de discuri si explorand oportunitatile internetului. Chiar si muzicieni consacrati aleg sa-si distribuie muzica in afara circuitelor traditionale: Prince a decis in iunie sa-si distribuie gratuit noul album „Planet Earth“ prin intermediul unui cotidian britanic, in vreme ce trupa britanica Radiohead experimenteaza varianta de a cere fanilor care le descarca noul album sa plateasca oricat doresc peste taxa de administrare (45 de pence).
    Oricum se va termina cazul, Jammie a castigat deja batalia imaginii publice.

  • Infractor sau martir?

    O cheama Jammie Thomas, locuieste undeva in Minnesota si isi creste singura cei doi copii dintr-un venit de vreo 3.000 de dolari pe luna. Pana de curand era o anonima, dar acum Google returneaza peste un milion de pagini web care o mentioneaza. Din pacate pentru ea, aceasta celebritate ar putea s-o coste nu mai putin de 222.000 de dolari, adica suma pe care un tribunal american a stabilit-o ca despagubire datorata consortiului RIAA (Recording Industry Association of America) pentru ca in 2005 a partajat 24 de piese muzicale in reteaua Kazaa. Ceea ce este special in acest caz este ca Jammie este primul simplu utilizator gasit vinovat de o instanta americana intr-un caz de „mica piraterie“ (adica utilizarea unei retele de partajare a fisierelor), desi RIAA a chemat in instanta in ultimii ani 26.000 de persoane pe care le-a acuzat de incalcarea copyright-ului. Marea majoritate a acestora au ajuns insa la o intelegere cu RIAA pentru sume de cateva mii de dolari, in vreme ce Jammie Thomas s-a declarat nevinovata si a preferat sa apara in fata tribunalului. A pierdut prima runda, insa razboiul nu s-a terminat, pentru ca Jammie intentioneaza sa atace decizia, iar EFF (Electronic Frontier Foundation) s-a oferit sa-i acorde asistenta juridica.
    Miza conflictului dintre Jammie Thomas si colosii industriei muzicale este importanta, pentru ca decizia finala poate crea precedente privind aspecte controversate si prea putin precizate in legislatie. Cel mai important dintre acestea se refera la „punerea la dispozitie“ (making available) a unui material sub copyright. Intrebarea este daca a pune o inregistrare (cazul tipic: un fisier MP3) intr-un folder partajat cu alti utilizatori reprezinta deja o violare a dreptului exclusiv de distributie a detinatorului copyright-ului sau, asa cum sustin aparatorii lui Jammie, infractiunea intervine abia atunci cand cineva descarca fisierul respectiv. Daca a doua interpretare va avea castig de cauza, atunci acuzarea va trebui sa probeze ca materialul muzical a fost efectiv preluat de o terta persoana, ceea ce este extrem de dificil. Daca insa va fi adoptata prima varianta, atunci practic toti utilizatorii retelelor de file sharing axate pe muzica se pot teme de eventuale actiuni legale. O alta chestiune controversata se refera la identificarea unui utilizator pe baza adresei de internet (IP) a computerului pe care-l foloseste. In cazul de fata, Jammie a fost fie nevinovata, fie extrem de naiva atunci cand a folosit in Kazaa acelasi identificator pe care-l foloseste uzual in adresa de e-mail si in diverse alte servicii, fapt care a convins juriul ca ea este persoana in cauza. In plus, mai intervin bresele de securitate si posibilitatea ca altcineva sa-si mascheze actiunile in spatele unui IP (tehnica numita spoofing).
    In fine, complicatiile de natura tehnica si juridica sunt foarte multe. Cert este insa ca RIAA este interesata sa obtina o pedeapsa „exemplara“ in acest caz, pentru a descuraja utilizatorii retelelor de file sharing. Pe de alta parte, un studiu realizat de BigChampagne costata ca numarul utilizatorilor acestor retele s-a triplat de cand RIAA a inceput campania legala impotriva utilizatorilor, iar The Times considera ca acest caz risca sa se transforme intr-un nou dezastru pentru imaginea marilor case de discuri, contestate de public mai intai pentru faptul ca refuzau sa ofere alternative legale pentru retele de file sharing si apoi pentru politica de preturi practicata pentru muzica distribuita online. La toate acestea se mai adauga si reprosul ca inca de la jumatatea anilor 80 marea industrie muzicala a incetat sa mai sprijine artistii originali si inovatori, multumindu-se sa creeze vedete artificiale, profitabile pe termen scurt, dar lipsite de orice valoare din perspectiva artistica. Acesta este si unul dintre motivele pentru care multi muzicieni tineri experimenteaza metode de afirmare si de valorificare a muzicii lor, evitand casele de discuri si explorand oportunitatile internetului. Chiar si muzicieni consacrati aleg sa-si distribuie muzica in afara circuitelor traditionale: Prince a decis in iunie sa-si distribuie gratuit noul album „Planet Earth“ prin intermediul unui cotidian britanic, in vreme ce trupa britanica Radiohead experimenteaza varianta de a cere fanilor care le descarca noul album sa plateasca oricat doresc peste taxa de administrare (45 de pence).
    Oricum se va termina cazul, Jammie a castigat deja batalia imaginii publice.

  • Vinerea fara e-mailuri

    Lawrence Lessig, antreprenor si jurnalist la revista americana Wired, a propus cititorilor sai solutia drastica de a nu mai comunica prin e-mail in zilele de vineri. Initiativa a fost intai botezata – „falimentul e-mail“ – si apoi aplicata. In jur de 150 de angajati ai Intel s-au declarat adeptii noului curent, anuntand toate persoanele din lista lor de contacte e-mail ca programul lor de corespondenta electronica tine doar de luni pana joi. Vinerea este ziua cand sunt preferate intalnirile fata in fata sau discutiile la telefon. Scopul este sa incurajeze comunicarea directa, naturala si un mai bun schimb de idei, explica pe blogul personal Nathan Zeldes, unul din inginerii Intel.

    Vinerea fara e-mailuri a devenit chiar politica de companie pentru cateva companii de talie medie sau mare din Statele Unite. Operatorul de telefonie mobila U.S. Cellular si compania de procesare comenzi PBD Worldwide Fulfillment Services sunt doua dintre companiile care si-au declarat vinerile libere de e-mail. CEO-ul operatorului de telefonie mobila, citat de USA Today, spune chiar ca cei 7.000 de angajati pe care ii are in subordine petrec in medie o ora si jumatate zilnic verificandu-si inboxul, iar timpul scurs intre citirea unui e-mail si revenirea atentiei unui angajat dupa apasarea butonului send/receive este de aproximativ 4 minute. La randul lui, CEO-ul companiei PBD, care a impus acum un an si jumatate acest sistem, spune ca numarul de e-mailuri trimise de cei 400 de angajati a scazut cu 75%. „Nu mi-a venit sa cred, dar dupa ce am facut un studiu intern am aflat ca unii dintre angajati nu au vorbit vreodata cu colegii lor din acelasi birou altfel decat pe e-mail“, spune Scott Dockter, directorul executiv al PBD.

    Obiceiul de a amana raspunsul pentru alte zile la e-mailurile venite vinerea a fost preluat si de persoane influente din industria IT&C, Michael Arrington (Techcrunch.com) Jeff Nolan (Venture Chronicles), Vanessa Fox (ex-Google) sau investitorul Fred Wilson, asa ca sunt toate sansele sa urmeze si alte „falimente e-mail“. Dar pana la urma, cel mai puternic argument pentru a limita folosirea comunicarii prin e-mail si a incuraja comunicarea directa se gaseste in inbox-ul supraincarcat al fiecaruia. In fiecare zi sunt scrise 39,7 miliarde de e-mailuri in toata lumea, sunt generate automat 17,1 miliarde de alerte e-mail si 40,5 miliarde de mesaje spam.

  • Morganit sau tanzanit?

    In arhivele Cartier, Boucheron sau Van Cleef & Arpels sunt notate meticulos pretentiile printilor, ale maharajahilor, ale mogulilor sau ale sotiilor acestora pe la inceputul secolului trecut. Majoritatea proveneau din familii care comandau de generatii intregi bijuterii personalizate si care nici macar nu concepeau sa aleaga un exemplar lucrat de-a gata si deja expus in vitrina. Piesele erau concentrate de cele mai multe ori in jurul unei pietre pretioase, desi creativitatea designerilor juca un rol important. Rezultatul – bijuterii opulente care servesc si azi ca sursa de inspiratie pentru colectiile moderne. Totusi, pe masura ce goana dupa profit a crescut, iar brandurile de lux s-au concentrat asupra produselor care au succes de masa, piesele unicat au devenit o raritate.

    Mai nou insa, dorinta clientilor de personalizare a luxului a adus in prim-plan bijuteriile lucrate la comanda, ravnite atat de femeile amatoare de bijuterii unicat, cat si de barbatii aflati in cautare de plasamente bune de investitii. Cererea este atat de mare, incat casele de bijuterii care deja aveau departamente specializate in comenzile personalizate le-au dezvoltat, iar cele care nu aveau le-au infiintat. Desi in prezent companiile spun ca productia de bijuterii la comanda nu depaseste 10% din total, toti admit ca piata se afla in expansiune. Cartier, de exemplu, spune ca in ultimii trei ani vanzarile s-au majorat cu peste 100%. „Numarul comenzilor poate fi redus, dar valoarea lor este foarte mare si adesea implica pietre speciale pe care le alegem pentru un anumit client“, sustine Ian Thompson, specialistul in bijuterii la comanda de la casa britanica Mappin & Webb.

    Daca in cazul modelelor emblematice pentru o anumita marca succesul este dat de design si de materialele folosite, in spatele cresterii segmentului unicat se afla crearea celui mai bun decor pentru ca pietrele pretioase sa iasa in evidenta. Casele de bijuterii isi promoveaza fiecare pietrele pretioase folosite, cu povesti despre originea si raritatea lor. Melvyn Kirtley, presedintele Tiffany pentru Marea Britanie, spune ca „explicarea genezei unei pietre si calitatile sale inspira un client, in special in cazul in care piatra este rara si colorata, iar valoarea ei este in crestere, ca de pilda in cazul turmalinei“.

    O tendinta aparte este ca incep sa castige teren si pietrele pretioase mai putin cunoscute. La Cartier, directorul de imagine al casei Pierre Rainero, a observat acelasi interes pentru roci ca aquamarin, morganit sau spinel ca si pentru pietrele pretioase „clasice“. „Clientii vor nuantele pastel ale «noilor» pietre la pret de pietre clasice“, spune Kirtley. Designerul britanic Theo Fennell confirma: „Clientii au aflat despre pietrele rare precum tanzanitul sau morganitul si sunt satui de safire si smaralde. Iar noi incercam sa ii educam sa extinda paleta“. La casa de bijuterii britanica Boodles, un potential logodnic poate alege o piatra rara care apoi este impachetata si daruita logodnicei. Ulterior, cuplul lucreaza cu designerul magazinului pentru a realiza o montura unicat (pretul incepe de la 2.200 de euro).

    Sunt si cazuri in care valoarea sentimentala este mai importanta decat raritatea pietrei. Designerul britanic Barbara Tipple a creat recent o pereche de butoni pentru sotul unei cliente din Rusia dintr-o bucata de meteorit care aterizase in Belarus si care continea fier obisnuit si peridot verde.

    Insa atractia pentru pietre poate fi uneori inselatoare: la fel ca in cazul hainelor, o anumita culoare de piatra poate fi nepotrivita. „Multi se indragostesc de ideea unei pietre speciale montate intr-un mod unic, dar nu o pot vizualiza dinainte. Asa ca le aratam piatra deja montata, pentru a-si face o idee. Este important sa o probeze inainte sa ia o decizie, pentru a-si da seama daca proportiile si culoarea li se potrivesc“, spune Pati Wong, presedintele casei de licitatii Sotheby’s. Din acelasi motiv, Van Cleef & Arpels stabileste o intalnire intre client si designer pentru a schita un plan. In aceasta etapa a comenzii sunt puse intrebari cruciale pentru a castiga increderea clientului. „Incepem cu generalitati despre preferinte si lucruri care ii displac si apoi extindem aria de intrebari, la ocazia la care urmeaza sa poarte piatra si la bugetul disponibil“, spune Fennell. Clientii pot vizita uneori si atelierele Tiffany sau Van Cleef & Arpels sau au posibilitatea de a vedea copii realiste ale pieselor. Din acelasi motiv, designerul britanic de bijuterii Sandra Cronan realizeaza o pictura in acuarela care reda fidel designul final; Tolkowsky, casa belgiana specializata in diamante, le permite clientilor sa aleaga un diamant brut si sa specifice ei genul de slefuire pe care il doresc (pretul incepe de la 72.000 de euro pentru piatra, plus costurile bijuteriei), iar Sotheby’s a vandut anul trecut un diamant brut de 137 de carate pe care l-a prelucrat apoi dupa dorintele clientului.

  • RADIOHEAD – Cutia cinstei muzicale

    Oricine isi poate revendica picatura de celebritate. Poate ca tatal vostru colabora cu tatal blondei de la Bambi? Sau matusa voastra era vecina cu omul care-i spala ferestrele lui Joe Cocker? Revendicarea mea vine din faptul ca am locuit langa Radiohead. Bine, nu tocmai Radiohead, deoarece, contrar credintei impartasite de majoritatea oamenilor, membrii formatiei nu locuiesc la un loc intr-o casa uriasa, ca o alternativa intelectuala a fetelor de la Spice Girls. In realitate, am fost vecin cu Johnny Greenwood, chitaristul principal al trupei. Am niste amintiri placute ale momentelor in care ma trezeam mahmur, duminica dimineata, pe acordurile de pian interpretate de Johnny de cealalta parte a peretelui.

    Tocmai Johnny Greenwood, omul pe care-l intalneam plimbandu-si cainele in fiecare dimineata in drum spre cursuri, este cel care a facut pe intai octombrie un anunt pe site-ul trupei, anunt despre care unii spun ca ar putea schimba modul de functionare a industriei muzicale. „Noul album este gata si se lanseaza peste 10 zile“, se spune in mesaj. „L-am intitulat «In Rainbows»“. Se lanseaza in zece zile? Caselor de inregistrari le trebuie de regula intre trei si sase luni ca sa scoata un album. Cum de poate aceasta trupa sa scoata un album atat de repede?

    Raspunsul: pentru ca il lanseaza in format digital. De la data de 10 octombrie albumul este disponibil pe site-ul lor, dand complet la o parte casele de inregistrari. Nu e nimic nou in asta; acum cateva luni am scris despre trupa britanica The Crimea, care s-a decis sa-si ofere cel de-al doilea album pe gratis. Partea interesanta a experimentului Radiohead este insa aceea ca trupa foloseste asa-numitul sistem „cutia cinstei“. Nu stiu daca aveti idee ce sunt aceste cutii ale cinstei. Ele sunt folosite mai ales in case-muzeu plictisitoare, in parcari goale si in muzee de doi bani din Marea Britanie – locuri in care sumele de bani castigate sunt atat de mici, incat nici nu merita sa angajezi un amarat sa le stranga. In loc de asta, ramane la latitudinea ta si a vocii iritante din mintea ta numite constiinta sa platesti. Solutia functioneaza bine de ani buni, din cate stiu eu, la Coniston Copper Mines Museum, insa cele mai interesante exponate de acolo sunt niste unelte de minerit ruginite.

    Cum va functiona sistemul pentru o trupa care incearca sa vanda un LP? M-am logat pe site ca sa aflu. La ora scrierii articolului, cu cateva zile inainte de 10 octom-brie, tot ce se putea face era o precomanda pentru descarcarea albumului. Atunci cand vrei sa finalizezi tranzactia ca sa cumperi LP-ul, esti invitat sa oferi ce suma doresti, fara a exista o limita minima. Exista – si trebuie sa va avertizez de asta – o taxa de procesare de 45 de pence, dupa care aveti libertatea deplina sa nu platiti nimic pentru album.

    M-am gandit repede si am oferit suma de trei lire sterline (circa 15 lei noi). Sunt prea zgarcit ca sa le ofer suma standard de 79 de pence pentru o piesa (pretul cerut de site-uri ca iTunes) si m-as simti prost sa ofer mai putin decat am dat. Aici e clenciul – am platit ceva. In mod normal, ca sa fiu complet sincer cu voi, as fi asteptat o saptamana si as fi descarcat ilegal albumul. Dar daca mi s-a dat ocazia, am apucat pe calea cinstei. Putem trage invataminte din aceasta situatie, in sensul ca, daca oamenilor li se ofera sansa, vor prefera sa plateasca muzica in loc s-o fure? Nu sunt foarte sigur.

    Ca un exemplu graitor, mie nici macar nu-mi plac Radiohead. Am dat trei lire unui grup care, din punctul meu de vedere, a disparut cu trei albume in urma. Am ajuns sa le consider muzica prea ingaduitoare cu sine, prea deliberat de „art school“ ca sa fie placuta. Daca, sa zicem, Belle and Sebastian ar fi facut acelasi experiment, probabil ca as fi ajuns sa ofer o suma mai mare – ba chiar as putea chiar trece de bariera celor cinci lire pentru cineva ca Morrissey!

    Oricat de tare as vrea sa inchei acest articol cu niste comentarii pline de miez despre noul lor LP, va trebui sa asteptati numarul urmator pentru a le citi, din moment ce nu ai cum sa faci rost de el orice-ai face. M-am uitat sa vad si daca nu gasesc vreun exemplar din „In Rainbows“ „scapat“ pe Soulseek sau alte aplicatii de partajare de fisiere, insa se pare ca lansarea numai pe cale digitala i-a pus sa astepte pana si pe cei care se ocupa cu asa ceva. Poate ca sistemul cutiei cinstei chiar ar putea functiona.

    In romaneste de Loredana FRATILA-CRISTESCU

  • Chimistii din Lubianka

    Unul dintre cei ce au sustinut ca Aleksandr Litvinenko a fost ucis de serviciile secrete cu poloniu 210, o otrava moderna, este Arkadi Vaksberg, doctor in drept, scriitor si ziarist. In perioada sovietica, textele lui Vaksberg au fost supuse, in numeroase randuri, amputarilor cenzurii. Dupa 1990, multe dintre cartile sale au fost traduse peste hotare („Visinski, procurorul lui Stalin“, „Mafia rusa“, „Hotel Lux“, „Stalin si evreii“) si au ajuns, iata, si in Romania, prin traducerea unuia dintre cele mai importante studii ale sale, „Laboratorul de otravuri. De la Lenin la Putin“.

    Acest eseu, incursiune temeinic documentata in istoria crimei politice a secolului XX rusesc, demonstreaza ca asasinatul prin otravire nu tine doar de vremurile papei Borgia, ci si de imediata noastra actualitate. De pe timpul URSS si pana in zilele noastre, metoda suprimarii prin otravire a adversarilor politici nu doar ca nu s-a schimbat, dar si-a amplificat si rafinat uneltele. In aceste afaceri a ajuns sa joace un rol major (chiar daca oarecum contradictoriu) si mediatizarea: chiar daca presa impiedica ascunderea totala a unei crime politice, in acelasi timp ea ii sporeste efectul de intimidare asupra celorlalte persoane stanjenitoare. Altfel spus: tineti-va gura si ascundeti toate lucrurile jenante ce ii privesc pe cei aflati la putere! Desi mesajul sau e limpede in acest sens, Vaksberg nu se abtine catusi de putin si vorbeste despre metodele pe care puterea sovietica si apoi cea rusa le-ar fi folosit pentru a obtine tacerea disidentilor, a inamicilor publici si chiar a opozantilor potentiali ai diferitelor regimuri. E o istorie inspaimantatoare, pornind de la Lenin si ajungand la Andropov si mai departe, cu o prelunga zabovire asupra momentului Stalin, o poveste in care cuvintele care revin cel mai des sunt: curare, dioxina, stricnina, thaliu sau poloniu.

    Odata cu prabusirea URSS, Laboratorul de toxicologie nr. 12 al KGB, creat de Lenin in 1921, parea sa fi cazut in desuetudine. Vaksberg sustine insa ca bucataria diabolica din Lubianka (sediul KGB) n-a incetat niciodata sa functioneze. Scriitori, politicieni, dar si nevinovati prezenti la momentul nepotrivit in locul nepotrivit au fost sacrificati fara mila. Pentru familie si marele public, versiunea oficiala era „insuficienta cardiaca“. Cea adevarata: o otrava picurata cu mestesug in vene.

    Arkadi Vaksberg, „Laboratorul de otravuri“, Pro Editura si Tipografie, Bucuresti, 2007

  • Poseta cu intentii bune

    Proiectul lui Cameron a luat nastere dupa o perioada petrecuta in Africa, unde ajunsese printr-o organizatie de caritate, Student Partnership Worldwide, in timpul traditionalului an de pauza de studii. Inainte de plecarea din Uganda, unde tinea cursuri pentru tineri, cineva i-a aratat o geanta confectionata din capace de sticle de catre mestesugari. Gratie educatiei primite ca viitor mostenitor al Mulberry, Cameron isi formase simtul afacerilor, fiind capabil sa intuiasca ce se putea vinde bine si ce nu. A reusit sa obtina mai multe exemplare din acest tip de geanta, care au impresionat si alte persoane din Mulberry, si astfel s-au creat primele produse din gama Bottletop.

    Sub patronajul Mulberry, Bottletop a reusit sa adune in 2002 suma de 150.000 de lire sterline (circa 216.000 de euro) din vanzarea de genti, tricouri si brelocuri pentru finantarea unor proiecte filantropice in Africa. Excluderea lui Roger Saul si a sotiei sale din consiliul de administratie al Mulberry in acel an a dus insa la pierderea sprijinului companiei pentru Bottletop. Proiectul insa a continuat, intreprinzatorul dorind sa creeze un brand „cool“ cu produse de calitate, pe care oamenii sa le cumpere de placere si nu din datoria de a contribui la organizatie de binefacere.

    Produsele Bottletop au evoluat de la gentile confectionate din capace de sticle de bauturi racoritoare si piele moale, gama ajungand in prezent sa includa tricouri, carcase pentru iPod, radiouri in editie limitata, brelocuri sau insigne, multe dintre ele confectionate in Africa de Sud, a carei economie depinde de veniturile obtinute din reciclarea deseurilor sub forma de produse atragatoare pentru turisti. Pe langa ineditele produse, Bottletop are si o divizie muzicala ce lanseaza CD-uri si organizeaza seri speciale in diverse cluburi. Muzica de pe CD-urile sale este oferita de nume ca Bono de la U2 sau Fatboy Slim. Banii astfel castigati au permis crearea, cu ajutorul Student Partnership Worldwide, a unui nou program educational in Zimbabwe, care ofera unui numar de 150.000 de tineri informatii si asistenta pentru a se proteja de HIV/SIDA. Din aceeasi sursa a fost finantata crearea unui club in Marea Britanie, Teenspirit, care ofera sprijin tinerilor diagnosticati ca seropozitivi.

  • Thriller cu zodii

    Locuitorii din San Francisco sunt terorizati de un sir de crime comise aparent la intamplare. Criminalul obisnuieste sa le trimita detectivilor si jurnalistilor mesaje criptice, pe care acestia incearca sa le descifreze pentru a descoperi urmatoarea victima. Cea mai recenta crima a devenit obsesia a patru barbati, vietile lor fiind construite si distruse de lantul fara capat al indiciilor oferite de criminal.