BusinessMagazin

Blog

  • Eco-grafia Unui Succes

    In exclusivitate in Romania,  BUSINESS Magazin va publica, incepand din aceasta luna – concomitent cu aparitia lor in L’Espresso si The New York Times – comentariile lui Umberto Eco.


    „Ne intrebam adesea de ce noua clasa politica pare alcatuita din diletanti derutati, oameni care neaga azi ce au spus ieri, care isi schimba parerile sau aliantele de la un jurnal de stiri la altul.“ Acest text nu face parte dintr-un editorial de ziar pe tema piruetelor ideologice ale vreunuia din partidele romanesti. E un fragment dintr-un eseu al scriitorului italian Umberto Eco, intitulat „Punerea in scena a ezitarii“, publicat de revista L’Espresso in 1996.


    Cine a citit „Minunile Sfantului Baudolino“ sau „Pliculetul Minervei“, volumele de eseuri ale lui Umberto Eco aparute in ultimii ani la noi, stie ca eseistul Eco e cel putin la fel de interesant ca romancierul din „Numele Trandafirului“ sau „Pendulul lui Foucault“. Comentariile sale pe teme din cele mai variate, de la viata politica italiana pana la diferentele de stil cultural dintre Macintosh si MS-DOS, cuceresc rapid cititorul cu un umor al ideilor cu totul personal si cu o franchete a observatiei aproape neobisnuita pentru un intelectual traitor cu precadere printre abstractiuni.

    Astfel de eseuri vor aparea si in BUSINESS Magazin, incepand din aceasta luna. Este vorba despre articole publicate de scriitorul italian in saptamanalul L’Espresso si in cotidianul The New York Times si care acum apar pentru prima data, in exclusivitate, in presa romaneasca.


    Se cuvine, deci, sa le oferim mai intai cititorilor nostri o carte de vizita ceva mai amanuntita a acestui om de litere care, chiar daca pentru publicul roman este cel mai cunoscut scriitor italian in viata, ramane totusi cunoscut in primul rand ca autor al „Numelui Trandafirului“.


    Umberto Eco s-a nascut la 5 ianuarie 1932 in Alessandria, un mic oras de langa Torino. Tatal sau, Giulio Eco, contabil de profesie, veteran a trei razboaie, provenea dintr-o familie cu 13 copii. Determinat de tatal sau sa se faca avocat, Eco a fost admis la la Universitatea din Torino, dar, asa cum s-a intamplat cu foarte multi din marii scriitori, si-a abandonat studiile de drept. Contrar dorintelor tatalui sau, a facut o pasiune pentru filozofia si literatura medievala, studiu care s-a concretizat intr-o teza despre Toma D’Aquino si obtinerea unui doctorat in filozofie in anul 1954. Dupa studii, se angajeaza ca editor de programe culturale la RAI, televiziunea nationala italiana. 


    Intre timp, Eco publica eseuri (pe care ulterior le va aduna in volume) in diverse publicatii italiene, printre care Corriere della Sera, La Repubblica, La Stampa. In 1964 se muta la Milano si obtine postul de lector universitar, iar un an mai tarziu este numit profesor de comunicare vizuala la Florenta. In 1966 devine profesor de semiotica – studiul culturii ca structura de semne si simboluri – si publica o lucrare despre scriitorul irlandez James Joyce. Probabil cel mai cunoscut volum al sau despre semiotica ramane „Opera deschisa“ (1962), care expune teoretic ceea ce azi invata orice elev la scoala, anume ca efectul operei artistice consta in capacitatea ei de a genera alte si alte lecturi din partea celor care o recepteaza, fara ca acestea sa o epuizeze.


    La sfarsitul anilor ‘70, nimeni nu se astepta la schimbarea radicala pe care urma sa o aiba cariera lui Eco. Schimbarea incepe cu publicarea romanului „Numele Trandafirului“, unul dintre cele mai bine vandute romane de dupa 1950. La inceput, Eco a cochetat cu ideea de a-si plasa povestea politista a romanului in actualitate, dar a inteles repede ca interesul sau pentru Evul Mediu il conducea catre o poveste cu actiunea plasata in aceasta perioada. Romanul a fost publicat in 1980 si a fost extrem de bine primit de public si de critica.


    Brusc, numele lui Umberto Eco a devenit cunoscut si in afara lumii academice. Cartea a fost si un succes comercial: editura care a publicat-o se astepta sa vanda 30.000 de exemplare, insa a ajuns sa vanda peste 9 milioane. Succesul lui Eco a fost amplificat de aparitia filmului cu acelasi nume, regizat de Jean-Jacques Annaud, cu Sean Connery in rolul principal.


    In 1988 apare „Pendulul lui Foucault“, al doilea din cele cinci romane ale lui Eco. Subiectul, ca de obicei in scrierile italianului, e insasi fictiunea literara: eroii se documenteaza pentru un roman unde ar urma sa fie folosite toate teoriile cunoscute ale conspiratiei, amestecand masoni, templieri si catari,  pentru ca in cele din urma ordinea simbolica sa se razbune, iar personajele sa ajunga victime ale propriului lor joc.


    In prezent, Eco este in continuare profesor la Universitatea din Bologna, unde preda stiintele comunicarii. Se bucura de o viata prospera impreuna cu sotia si cei doi copii, impartindu-si timpul intre o casa de vacanta construita pe coline, langa Rimini – o casa construita in stil 1700, candva o scoala iezuita – si resedinta sa de la Milano – un apartament sub forma de labirint, cu o biblioteca de peste 30.000 de titluri. Continua sa fumeze mai multe pachete de tigari pe zi, scrie pana noaptea tarziu si ii place sa lucreze cu reportofonul. „Nu sunt un om al Renasterii. Tot ce fac se reduce la unul si acelasi lucru: studiul mecanismelor prin care noi dam sens lumii care ne inconjoara“, spunea Eco intr-un interviu pentru Newsweek.


    In Romania au aparut pana acum cele mai importante carti ale italianului. Acestea, spun editorii, au tiraje mai mari decat media cartilor de beletristica sau de eseistica publicate in Romania. Editura Humanitas, de exemplu, a publicat in ultimii cinci ani patru carti de eseuri ale lui Eco – „Minunile Sfantului Baudolino“, „Jurnal sumar“, „Cinci scrieri morale“ si „Pliculetul Minervei“.


    „Minunile sfantului Baudolino“ sunt o noua explorare a Evului Mediu, in cautarea unor raspunsuri despre istoria actuala. Traversand spatii cunoscute intre Occident si Orient (ca student la Paris sau combatant in razboaiele si cruciadele din secolul al XII-lea), dar si itinerarii utopice, Baudolino este un alter ego al romancierului, scotocitor de fapte miraculoase.


    In „Cinci scrieri morale“, Umberto Eco analizeaza cu o privire lucida cinci teme de actualitate: de ce a ajuns razboiul un lucru inevitabil in zilele noastre, care sunt caracteristicile fascismului italian, vazut ca un colaj de idei politice si filozofice contradictorii, ce schimbari au intervenit in mass-media o data cu aparitia televiziunii, premisele si posibilitatea ca azi sa poata functiona o etica laica („religiozitatea laica“) si toleranta/intoleranta fata de emigratie, fenomenul care transforma Europa intr-un continent multirasial.

     In deceniile opt si noua, Umberto Eco a publicat in L’Espresso o serie de cronici, scrise cu o remarcabila arta a ironiei, despre o mare varietate de teme ale lumii contemporane – politica, IT, media, civilizatia americana vazuta din Europa, Saddam Hussein, Opus Dei si asa mai departe. Volumul „Pliculetul Minervei“ reuneste o selectie din articolele publicate atunci. „Scrierile aparute in volum in 1963 se intitulau «Jurnal sumar», pentru ca astfel suna titlul rubricii pe care din 1959 o incepusem in revista Il Verri, notand observatii cu privire la moravuri si parodii inspirate din actualitate. Tonul de jurnal s-a atenuat incetul cu incetul, iar aceste scrieri au devenit adevarate exercitii de plasmuire literara“, nota Umberto Eco in editia din 1975.


    „Jurnalul sumar“ intra in categoria cartilor despre care lui Eco ii place sa spuna ca se adreseaza unui public foarte larg, ca ar putea sa ajunga in mainile unor persoane care nu sunt capabile sa recunoasca la prima vedere modelele din care se inspira parodiile. Si scriitorul italian preciza: „La drept vorbind, sigur ca nu e frumos sa ironizezi si apoi sa le explici tuturor ca voiai sa spui contrariul, dar cred ca lectura parodiilor trebuie sa serveasca si pentru a face cunoscute mai bine modelele din care te inspiri. Aceasta si pentru ca nu intotdeauna parodiezi un model pe care il consideri negativ; adesea, a parodia un text inseamna si a-i aduce un omagiu“.

    Cartea cu cea mai mare rezonanta a lui Eco ramane insa romanul „Numele Trandafirului“, cu cele peste noua milioane de exemplare vandute ale ei. La un calcul sumar, daca tinem cont de o medie de 7%, cat inseamna, in general, drepturile de autor pentru un scriitor de succes, si la o valoare medie de 10 dolari a unui roman, putem aproxima ca Eco a incasat doar din „Numele Trandafirului“ peste 6 milioane de euro.

    Nu gresim cu nimic daca spunem ca, de-a lungul timpului, Eco a incasat din ceea ce i s-a publicat in intreaga lume cateva zeci de milioane de dolari. Poate si datorita filmului facut dupa „Numele Trandafirului“, poate si datorita aluziilor ezoterice din „Pendulul lui Foucault“, Eco a avut parte din plin de o promovare relativ neobisnuita pentru un romancier din afara Statelor Unite. Fata de modelul american al succesului, italianul se raporteaza insa cu finete deopotriva ironica si autoironica: „In SUA exista o etica puritana si o mitologie a succesului. Cel care are succes este bun. In tarile latine, in tarile catolice, un om de succes e un pacatos“. 


    Editura care a publicat „Numele Trandafirului“ se astepta sa vanda   30.000 de exemplare din roman, Insa a VANDUT peste 9 milioane

  • Calatorii spre inima ratiunii

    Cu exact zece ani in urma, psihologul Daniel Goleman introducea pe piata ideilor un concept care avea sa-l faca celebru: inteligenta emotionala.

    Pentru omul de stiinta Goleman, notiunea traditionala de inteligenta neglija un aspect esential al comportamentului uman: emotiile. Vestea buna era ca EI (Emotional Intelligence) poate fi ameliorata pe tot parcursul vietii. De aici, o intreaga serie de consecinte care au bulversat cercetarea psihologica si chiar terapia traditionala.

    Ca sa ajungem insa sa pricepem cum se cuvine aceasta notiune la moda, nu ar strica sa ne intoarcem, intr-o maniera documentata, la stravechile categorii care o compun: inteligenta si emotia. Practic, este ceea ce fac doi autori britanici, in doua volume recent aparute la editura ALL, sub marca unei colectii ale carei aparitii ar putea sta, in ciuda vaditei lor intentiii de popularizare a stiintei, in rafturile oricarei biblioteci serioase: „Foarte scurta introducere in…“.

    In breviarul sau „Inteligenta“, Ian Deary ne avertizeaza ca exista nenumarate carti despre diferentele de inteligenta intre oameni si ca, prin urmare, era nevoie de un motiv intemeiat pentru a le adauga inca una. In afara tratatelor academice, exista, pe de-o parte, cartile de genul „testati-va IQ-ul!“, care functioneaza ca un soi de diagnostic al conditiei fizice a creierului dumneavoastra si, pe de alta, volume care le condamna pe cele dintai, considerandu-le o forma de rau social, o unealta folosita de elite pentru a tine la respect clasele inferioare.

    Cartea de fata, spre deosebire de toate categoriile expuse anterior, se bazeaza pe date incontestabile, fiind o tentativa de a elimina intermediarii si de a expune informatii fundamentale ale cercetarii actuale privind inteligenta umana. Planul volumului este de a prezenta o serie de diagrame, fiecare dintre ele inregistrand o descoperire importanta privind diferentele de inteligenta. Seturile de date prezentate se ocupa de unele dintre cele mai interesante intrebari cu privire la inteligenta: Ce forme ia aceasta? Ce se intampla cu ea pe masura ce imbatranim? Isi are ea originile in codul nostru genetic si in influentele mediului? De ce creste de la o generatie la alta?

    In acelasi ton limpede si accesibil tuturor categoriilor de cititori, „condimentat“ din plin cu un umor de cea mai buna calitate, Dylan Evans ne explica intr-un limbaj accesibil si pe intelesul tuturor rezultatele ultimelor cercetari in privinta emotiilor umane. Pornind de la cateva asertiuni care au facut istorie (Condillac – „Inima are ratiunile ei pe care ratiunea nu le cunoaste“; Platon – „Emotiile sunt niste obstacole in calea actiunii inteligente“), fata de care are o atitudine polemica, autorul pledeaza  explicit pentru revenirea la o conceptie care priveste emotia ca aliat al ratiunii, si nu ca inamic al acesteia.

    In continuare, Deary ofera raspunsuri fascinante la cateva dintre intrebarile etern universale, cum ar fi: iubirea a fost inventata de poetii europeni in Evul Mediu sau face parte din natura umana? Este posibil sa se construiasca roboti care sa aiba sentimente?


    In ce masura a reusit sa o faca? E randul dumneavoastra sa va ganditi la  un raspuns.


    Ian J. Deary, Inteligenta; Dylan Evans, Emotia;
    foarte scurte introduceri, Editura Bic All, Bucuresti, 2005

  • Calatorii spre inima ratiunii

    Cu exact zece ani in urma, psihologul Daniel Goleman introducea pe piata ideilor un concept care avea sa-l faca celebru: inteligenta emotionala.

    Pentru omul de stiinta Goleman, notiunea traditionala de inteligenta neglija un aspect esential al comportamentului uman: emotiile. Vestea buna era ca EI (Emotional Intelligence) poate fi ameliorata pe tot parcursul vietii. De aici, o intreaga serie de consecinte care au bulversat cercetarea psihologica si chiar terapia traditionala.

    Ca sa ajungem insa sa pricepem cum se cuvine aceasta notiune la moda, nu ar strica sa ne intoarcem, intr-o maniera documentata, la stravechile categorii care o compun: inteligenta si emotia. Practic, este ceea ce fac doi autori britanici, in doua volume recent aparute la editura ALL, sub marca unei colectii ale carei aparitii ar putea sta, in ciuda vaditei lor intentiii de popularizare a stiintei, in rafturile oricarei biblioteci serioase: „Foarte scurta introducere in…“.

    In breviarul sau „Inteligenta“, Ian Deary ne avertizeaza ca exista nenumarate carti despre diferentele de inteligenta intre oameni si ca, prin urmare, era nevoie de un motiv intemeiat pentru a le adauga inca una. In afara tratatelor academice, exista, pe de-o parte, cartile de genul „testati-va IQ-ul!“, care functioneaza ca un soi de diagnostic al conditiei fizice a creierului dumneavoastra si, pe de alta, volume care le condamna pe cele dintai, considerandu-le o forma de rau social, o unealta folosita de elite pentru a tine la respect clasele inferioare.

    Cartea de fata, spre deosebire de toate categoriile expuse anterior, se bazeaza pe date incontestabile, fiind o tentativa de a elimina intermediarii si de a expune informatii fundamentale ale cercetarii actuale privind inteligenta umana. Planul volumului este de a prezenta o serie de diagrame, fiecare dintre ele inregistrand o descoperire importanta privind diferentele de inteligenta. Seturile de date prezentate se ocupa de unele dintre cele mai interesante intrebari cu privire la inteligenta: Ce forme ia aceasta? Ce se intampla cu ea pe masura ce imbatranim? Isi are ea originile in codul nostru genetic si in influentele mediului? De ce creste de la o generatie la alta?

    In acelasi ton limpede si accesibil tuturor categoriilor de cititori, „condimentat“ din plin cu un umor de cea mai buna calitate, Dylan Evans ne explica intr-un limbaj accesibil si pe intelesul tuturor rezultatele ultimelor cercetari in privinta emotiilor umane. Pornind de la cateva asertiuni care au facut istorie (Condillac – „Inima are ratiunile ei pe care ratiunea nu le cunoaste“; Platon – „Emotiile sunt niste obstacole in calea actiunii inteligente“), fata de care are o atitudine polemica, autorul pledeaza  explicit pentru revenirea la o conceptie care priveste emotia ca aliat al ratiunii, si nu ca inamic al acesteia.

    In continuare, Deary ofera raspunsuri fascinante la cateva dintre intrebarile etern universale, cum ar fi: iubirea a fost inventata de poetii europeni in Evul Mediu sau face parte din natura umana? Este posibil sa se construiasca roboti care sa aiba sentimente?


    In ce masura a reusit sa o faca? E randul dumneavoastra sa va ganditi la  un raspuns.


    Ian J. Deary, Inteligenta; Dylan Evans, Emotia;
    foarte scurte introduceri, Editura Bic All, Bucuresti, 2005

  • Un calator haituit

    Daca, din intamplare, intalnesti, precum cavalerul din vechiul roman spaniol, o infanta cocotata intr-un stejar, si ea te roaga s-o iei cu tine, ce cale alegi? Te duci, precum cavalerul, sa ceri o povata, cu riscul ca la intoarcere sa nu mai gasesti pe nimeni in arbore? Sau, pur si simplu, asezi adorabila creatura in sa si pornesti la drum? Alegoria Micutei infante de Castilia i s-a impus lui Henry de Montherlant atunci cand, la Barcelona, vederea unei tinere dansatoare de music-hall i-a aprins in suflet valvataia unei subite pasiuni.

    Apropierea de frumoasa copila este cat se poate de „la-ndemana“. Si, poate, tocmai de aceea ar trebui ocolita („un lucru odata atins este distrus“, spune autorul). Pe de alta parte, renuntarea nu este tot o capcana? Care sa fie raspunsul corect? In cele din urma, naratorul-erou se decide sa fuga in Insula fericirii, unde isi continua analiza exasperata a dorintelor sale contradictorii, care  il transforma in cele din urma intr-un „calator haituit“.

    Henry de Montherlant, Micuta infanta de Castilia,
    Editura Polirom, Iasi, 2005

  • Un calator haituit

    Daca, din intamplare, intalnesti, precum cavalerul din vechiul roman spaniol, o infanta cocotata intr-un stejar, si ea te roaga s-o iei cu tine, ce cale alegi? Te duci, precum cavalerul, sa ceri o povata, cu riscul ca la intoarcere sa nu mai gasesti pe nimeni in arbore? Sau, pur si simplu, asezi adorabila creatura in sa si pornesti la drum? Alegoria Micutei infante de Castilia i s-a impus lui Henry de Montherlant atunci cand, la Barcelona, vederea unei tinere dansatoare de music-hall i-a aprins in suflet valvataia unei subite pasiuni.

    Apropierea de frumoasa copila este cat se poate de „la-ndemana“. Si, poate, tocmai de aceea ar trebui ocolita („un lucru odata atins este distrus“, spune autorul). Pe de alta parte, renuntarea nu este tot o capcana? Care sa fie raspunsul corect? In cele din urma, naratorul-erou se decide sa fuga in Insula fericirii, unde isi continua analiza exasperata a dorintelor sale contradictorii, care  il transforma in cele din urma intr-un „calator haituit“.

    Henry de Montherlant, Micuta infanta de Castilia,
    Editura Polirom, Iasi, 2005

  • Teama de infinit

    Scriitorul american Howard Phillips Lovecraft este unul dintre parintii literaturii fantastice si al fictiunii horror din secolul XX. Ideea fundamentala a operei sale este legata de Timp. Paradoxal, in opinia lui Lovecraft, insasi imaginatia umana are limitele ei incontestabile, intocmai simturilor noastre si lucrurilor care ne inconjoara. Tocmai de aceea, cu cat aria cunostintelor noastre se extinde, cu atat trebuie sa ne sporeasca si imaginatia.

    Pana la urma, insa, omul este paralizat „de spaima spatiilor infinite“, asa cum, cu cateva secole inainte, prezisese ganditorul francez Blaise Pascal. In aceasta intindere nesfarsita, timpul ajunge sa se autodevoreze, precum uroborosul, sarpele ce isi musca coada. Romanele marelui scriitor infatiseaza, prin intermediul realismului fantastic, o lume bantuita de forte stravechi si damnate, care isi asteapta ceasul triumfului si al caror model arhetipal este Leviatanul.

    H.P. Lovecraft, Demoni si miracole,
     Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2005

  • Teama de infinit

    Scriitorul american Howard Phillips Lovecraft este unul dintre parintii literaturii fantastice si al fictiunii horror din secolul XX. Ideea fundamentala a operei sale este legata de Timp. Paradoxal, in opinia lui Lovecraft, insasi imaginatia umana are limitele ei incontestabile, intocmai simturilor noastre si lucrurilor care ne inconjoara. Tocmai de aceea, cu cat aria cunostintelor noastre se extinde, cu atat trebuie sa ne sporeasca si imaginatia.

    Pana la urma, insa, omul este paralizat „de spaima spatiilor infinite“, asa cum, cu cateva secole inainte, prezisese ganditorul francez Blaise Pascal. In aceasta intindere nesfarsita, timpul ajunge sa se autodevoreze, precum uroborosul, sarpele ce isi musca coada. Romanele marelui scriitor infatiseaza, prin intermediul realismului fantastic, o lume bantuita de forte stravechi si damnate, care isi asteapta ceasul triumfului si al caror model arhetipal este Leviatanul.

    H.P. Lovecraft, Demoni si miracole,
     Grupul editorial Corint, Bucuresti, 2005

  • Folk’s not dead!

    Hotarat lucru, folkul nu e tocmai genul de muzica despre care sa spui ca e „cool“. Pana si simpla etimologie a cuvantului (popor, oameni simpli), iti evoca imaginea unor indivizi  barbosi, de varsta mijlocie, care dau din cap in semn de aprobare, in timp ce asculta un individ cel putin la fel de barbos, cantand despre balauri si fecioare. Asa sa fie?


    Cum este un gen muzical ce pare mai degraba indreptat spre trecut decat spre viitor, te-ai putea astepta sa ii lipseasca inovatia si ai fi inclinat sa crezi ca e la fel de la moda ca un pulover tricotat de bunica. Nimic mai fals! Pentru ca, in momentul de fata, din lumea folkului razbate o muzica dintre cele mai inovatoare si incitante. Si mai surprinzator, toti tinerii „cool“ par sa asculte acest gen de muzica. Cum nouazeci la suta dintre jurnalistii de muzica sunt in secret fani ai acestui gen (chiar si eu), presa vorbeste de vreo cativa ani de „revenirea folkului“. Mi-aduc aminte ca, prin 1998, am luat un exemplar din revista The Face, care prezicea cu mandrie revenirea folkului.

    Folkul, dupa cum scria revista in cauza, era pe cale sa redevina un gen dominant, asa cum se intamplase in cazul primei reveniri din anii ‘60, propulsat de nume ca Bob Dylan in Statele Unite ale Americii si The Pentangle in Marea Britanie. Chiar daca The Face au prezis ca acest lucru se va intampla acum opt ani, se pare ca folkul este muzica de ascultat in ziua de azi (sau, cel putin, muzica pe care trebuie sa fii vazut ascultand-o). Pentru a va indruma pe terenul minat al folkului v-am pregatit un „Scurt ghid al noului folk“, care sa va ajute sa evitati momentele jenante atunci cand faceti conversatie la vreo petrecere.


    Joanna Newsome: Artista cea mai indreptatita sa revendice titlul de „Regina Noului Folk“, Newsome nu numai ca stie sa cante la un instrument destul de straniu (harpa), dar are si o voce oarecum ciudata care sa intregeasca ansamblul. Stilul sau vocal incantator este absolut unic, caci aminteste de o fetita de sapte ani crescuta de zane in fundul gradinii. Albumul ei, „The Milk Eyed Mender“ este fara indoiala una dintre cele mai bune aparitii ale acestui an. Suna ca The Incredibile String Band, niste ciudati ai folkului britanic din anii ‘60, care cantau pe niste voci stranii despre arici vorbitori si luau LSD in cantitati industriale.


    Devendra Banhart: Dupa ce s-a invartit in aceleasi cercuri din San Franscisco ca si Newsome, cei doi au intrat in atentia publicului larg cam in acelasi timp. Daca vreti sa va dati mari la urmatorul dineu, atunci puteti denumi scena care s-a format in jurului lui Newsome si al lui Barnhart „noua miscare America Ciudata“. Suna ca Nick Drake, dureros de timidul cantautor al anilor ‘60, ce a dus la perfectiune un stil minimalist chitara-voce, mai ales pe ultimul album inregistrat inainte de moartea sa („Pink Moon“), cauzata de o supradoza de antidepresive.


    Coco Rosie: Surori pariziano-americane al caror album de debut „La Maison de mon reve“ merita ascultat. Suna ca Melanie, o cantareata cu voce tremuratoare, care compunea cantece despre cum nu trebuie sa mananci animale. De la ea a pornit nebunia cu lumanarile aprinse din public, mai precis de la recitalului sau la Woodstock, in 1969.

    Patrick Wolf: Interpret si compozitor (22 de ani), reuseste sa mentina un echilibru intre folk si electronica. Impresionati-va prietenii, descriindu-l drept „folktronica“. In adevaratul spirit folk, Patrick canta la toate instrumentele de pe cel mai recent LP al sau „Wind in the Wires“, alaturi de tatal si sora lui. Suna ca Nic Jones, nume al scenei folk britanice din anii ‘70, celebru pentru frumoasele sale transpuneri ale cantecelor populare britanice.


    Andy Votel: Alaturi de Badly Drawn Boy, Votel este principalul om din spatele Twisted Nerve Records si colectionar avid de adidasi, graphic designer, producator si DJ. Numele lui nu este de obicei asociat cu scena folk, fiind pasionat de funk psihedelic si groove. Si totusi, Votel a alcatuit de curand o compilatie fantastica de folk psihedelic britanic, sub titlul de „Folk Is Not A Four Letter Word“, probabil cel mai bun titlu de compilatie. Tot el a alcatuit o selectie de piese de-ale legendarului interpret folk Don Cooper pentru relansarea LP-ului intitulat „Howling at the Moon“. Pasiunea sa pentru muzica folk a avut o contributie deloc neinsemnata la entuziasmul actual pentru acest gen. Respectele noastre, Andy!

  • Folk’s not dead!

    Hotarat lucru, folkul nu e tocmai genul de muzica despre care sa spui ca e „cool“. Pana si simpla etimologie a cuvantului (popor, oameni simpli), iti evoca imaginea unor indivizi  barbosi, de varsta mijlocie, care dau din cap in semn de aprobare, in timp ce asculta un individ cel putin la fel de barbos, cantand despre balauri si fecioare. Asa sa fie?


    Cum este un gen muzical ce pare mai degraba indreptat spre trecut decat spre viitor, te-ai putea astepta sa ii lipseasca inovatia si ai fi inclinat sa crezi ca e la fel de la moda ca un pulover tricotat de bunica. Nimic mai fals! Pentru ca, in momentul de fata, din lumea folkului razbate o muzica dintre cele mai inovatoare si incitante. Si mai surprinzator, toti tinerii „cool“ par sa asculte acest gen de muzica. Cum nouazeci la suta dintre jurnalistii de muzica sunt in secret fani ai acestui gen (chiar si eu), presa vorbeste de vreo cativa ani de „revenirea folkului“. Mi-aduc aminte ca, prin 1998, am luat un exemplar din revista The Face, care prezicea cu mandrie revenirea folkului.

    Folkul, dupa cum scria revista in cauza, era pe cale sa redevina un gen dominant, asa cum se intamplase in cazul primei reveniri din anii ‘60, propulsat de nume ca Bob Dylan in Statele Unite ale Americii si The Pentangle in Marea Britanie. Chiar daca The Face au prezis ca acest lucru se va intampla acum opt ani, se pare ca folkul este muzica de ascultat in ziua de azi (sau, cel putin, muzica pe care trebuie sa fii vazut ascultand-o). Pentru a va indruma pe terenul minat al folkului v-am pregatit un „Scurt ghid al noului folk“, care sa va ajute sa evitati momentele jenante atunci cand faceti conversatie la vreo petrecere.


    Joanna Newsome: Artista cea mai indreptatita sa revendice titlul de „Regina Noului Folk“, Newsome nu numai ca stie sa cante la un instrument destul de straniu (harpa), dar are si o voce oarecum ciudata care sa intregeasca ansamblul. Stilul sau vocal incantator este absolut unic, caci aminteste de o fetita de sapte ani crescuta de zane in fundul gradinii. Albumul ei, „The Milk Eyed Mender“ este fara indoiala una dintre cele mai bune aparitii ale acestui an. Suna ca The Incredibile String Band, niste ciudati ai folkului britanic din anii ‘60, care cantau pe niste voci stranii despre arici vorbitori si luau LSD in cantitati industriale.


    Devendra Banhart: Dupa ce s-a invartit in aceleasi cercuri din San Franscisco ca si Newsome, cei doi au intrat in atentia publicului larg cam in acelasi timp. Daca vreti sa va dati mari la urmatorul dineu, atunci puteti denumi scena care s-a format in jurului lui Newsome si al lui Barnhart „noua miscare America Ciudata“. Suna ca Nick Drake, dureros de timidul cantautor al anilor ‘60, ce a dus la perfectiune un stil minimalist chitara-voce, mai ales pe ultimul album inregistrat inainte de moartea sa („Pink Moon“), cauzata de o supradoza de antidepresive.


    Coco Rosie: Surori pariziano-americane al caror album de debut „La Maison de mon reve“ merita ascultat. Suna ca Melanie, o cantareata cu voce tremuratoare, care compunea cantece despre cum nu trebuie sa mananci animale. De la ea a pornit nebunia cu lumanarile aprinse din public, mai precis de la recitalului sau la Woodstock, in 1969.

    Patrick Wolf: Interpret si compozitor (22 de ani), reuseste sa mentina un echilibru intre folk si electronica. Impresionati-va prietenii, descriindu-l drept „folktronica“. In adevaratul spirit folk, Patrick canta la toate instrumentele de pe cel mai recent LP al sau „Wind in the Wires“, alaturi de tatal si sora lui. Suna ca Nic Jones, nume al scenei folk britanice din anii ‘70, celebru pentru frumoasele sale transpuneri ale cantecelor populare britanice.


    Andy Votel: Alaturi de Badly Drawn Boy, Votel este principalul om din spatele Twisted Nerve Records si colectionar avid de adidasi, graphic designer, producator si DJ. Numele lui nu este de obicei asociat cu scena folk, fiind pasionat de funk psihedelic si groove. Si totusi, Votel a alcatuit de curand o compilatie fantastica de folk psihedelic britanic, sub titlul de „Folk Is Not A Four Letter Word“, probabil cel mai bun titlu de compilatie. Tot el a alcatuit o selectie de piese de-ale legendarului interpret folk Don Cooper pentru relansarea LP-ului intitulat „Howling at the Moon“. Pasiunea sa pentru muzica folk a avut o contributie deloc neinsemnata la entuziasmul actual pentru acest gen. Respectele noastre, Andy!

  • Pe ce cheltuim

    Intr-un singur an, Romania a urcat 21 de pozitii in topul celor mai scumpe tari  din lume, in topul realizat anual de Business Intelligence Unit. Cu toate acestea, in 2005 fiind pe locul 91, Romania este vazuta inca drept o tara ieftina, de trei ori mai ieftina decat Elvetia. Asa e, cand privesti prin prisma preturilor. Cand privesti insa prin prisma faptului ca un elvetian castiga in medie de 16 ori  mai mult decat un roman, bucuria ca traiesti intr-o tara ieftina mai scade.

     

    Romania se situeaza printre tarile cu cel mai scazut nivel al salariului pe ora de munca, fiind devansata de Macedonia, Lituania si Bosnia Hertegovina, se arata in clasamentul Pay in Europe care cuprinde 48 de tari europene. Studiul, intocmit de Federatia Angajatorilor Europeni (FedEE), plaseaza Romania pe locul 41, cu un salariu minim de 2,45 de lei pe ora (aproximativ 0,68 euro) si cu o valoare maxima de 84,89 lei/ ora (apro-ximativ 23 de euro). In Germania, de exemplu, diferenta este de peste 380 de euro, de la 9 euro pe ora pentru un angajat debutant la 390 de euro pentru presedintele unei companii.

     

    Cum s-a ajuns ca dintr-un salariu peste cel mediu un roman sa isi permita doar  o pereche de pantofi pe langa cheltuielile cu mancarea, rata si facturile? Asta in timp ce un ceh, care castiga de peste doua ori mai mult  decat un roman (raport 12 la 5, conform studiului Pay in Europe, realizat de FedEE), gaseste in magazine preturi asemanatoare cu cele din Romania. „Ca sa ma exprim plastic, prin comparatie cu alte tari din zona, as spune ca marii nostri corupti au fost mai lacomi decat ai lor, factorii nostri de decizie au fost mai slabi decat ai lor, iar influenta europeana (poate si datorita distantelor geografice) a fost mai vaga decat la ei“, spune Liviu Voinea.

     

    Acum, perioada critica a trecut, ne apropiem de aderare, preturile cresc pentru a se alinia cu cele din UE, iar produsele si bunurile la care romanii se asteptau sa aiba mai mult acces parca se indeparteaza. Si asta pentru ca romanii muncesc predominant pentru supravietuire, reusind sa economiseasca, in medie, doar 1,1% din cheltuieli. Datele furnizate  BUSINESS Magazin de Institutul National de Statistica arata ca 72% din cheltuielile totale ale unei familii merg catre consum. Termenul in sine este destul de vag. Patrunzand mai adanc, gasim pe un loc fruntas cheltuielile pentru mancare si bauturi nealcoolice (46,4% din totalul cheltuielilor unei gospodarii). Restul banilor merg catre plata facturilor la apa, electricitate sau gaze. Iar daca ne-a trecut prin cap ca romanii nu economisesc pentru ca merg la teatru, film sau stau prin cafenele si restaurante, ne-am inselat. Sub 5% din consum este canalizat catre recreare.