BusinessMagazin

Blog

  • Cuvantul Domnului se pogoara pe Internet

    Texte vechi de aproape 18 secole, pe care ochiul nu le mai poate deslusi, vor fi publicate curand pe Internet, multumita noilor tehnologii si unor prelati care il slujesc in alt fel pe Dumnezeu: manuind megapixelii.

     

    Batranii calugari din cea mai veche manastire din lume, Sfanta Ecaterina din desertul Sinai, au inceput sa invete cum sa utilizeze camere foto digitale de inalta tehnologie in ideea ca vor putea descifra texte antice de origine crestina, ilizibile in prezent. Tehnologia incorporata in camerele foto digitale, cunoscuta sub numele de imagine hiperspectrala, permite fotografierea paginilor din manuscrise vechi utilizand diferite unde de lumina. Cu ajutorul acestora, texte care in timp au pierdut din claritate vor putea fi deslusite.

     

    Printre acestea se numara si una dintre cele 50 de copii originale ale Codex Sinaiticus, biblia din vremea imparatului roman Constantin. Biblia dateaza din secolul al IV-lea si este considerata printre cele mai vechi din lume. Anumite biblioteci din Marea Britanie, Germania si Rusia, care detin pagini din acest text crestin, au fost de acord sa participe la proiectul initiat de calugari. La finalul cercetarilor, paginile descifrate vor fi adunate in format digital.

     

    Codex Sinaiticus a fost pastrat la manastire pana in secolul al XIX-lea. Atunci, o parte a sa a fost mutata in Rusia, pentru cercetari. In 1933, Rusia stalinista a vandut acest text Bibliotecii Britanice, iar calugarii au pierdut speranta ca il vor mai gasi vreodata. Insa, aproximativ 40 de ani mai tarziu, 12 pagini si 15 fragmente din Codex Sinaiticus au fost descoperite intr-o camera daramata a unei bibliotecii, alaturi de alte manuscrise vechi.

     

    Calugarii de la Sfanta Ecaterina planuiesc sa construiasca un laborator unde toate cele 3.304 de manuscrise si 1.700 de suluri ale bibliotecii manastirii (cea mai mare colectie de texte crestine timpurii dupa cea a Vaticanului) sa fie ingrijite. Tehnologia imaginilor hiperspectrale va fi utilizata si pentru descifrarea textelor dintr-un alt manuscris important detinut de manastire, Codex Syriacus.

     

    La sfarsitul secolului al XIX-lea unii calugari au utilizat anumite substante chimice pentru a deslusi textele de origine siriana din acest manuscris, insa acestea i-au deteriorat si mai mult paginile. Din acest motiv, specialistii au fost de parere ca vor fi necesare patru camere foto pentru a fotografia textele simultan, din unghiuri diferite, fotografiile urmand a fi suprapuse digital, pentru a face posibila descifrarea acestora.

     

    Calugarii cred ca tehnologia va face posibila si descifrarea unor manuscrise care dateaza din secolul al VIII-lea sau al IX-lea, scrise intr-o limba necunoscuta, intalnita pana acum doar in anumite inscriptii foarte vechi, in piatra.

     

    Peste 100 de documente, dintre care jumatate unice, vor fi restaurate si fotografiate, iar pana la jumatatea lui 2006 vor fi publicate in format digital pe Internet.

  • Se recruteaza manageri pe Internet

    Primul site romanesc de resurse umane care asigura clauza de confidentialitate este printre cele mai vizitate din Romania.

     

    Daca sunteti manager si simtiti ca nu sunteti apreciat la adevarata valoare, puteti apela la Internet pentru a va rezolva problema: site-ul de recrutare pentru pozitii de top, www.hr-romania.ro, asigura confidentialitatea totala a datelor, eliminand posibilitatea ca oamenii din companie sa va afle intentia. Pagina este dedicata profesionistilor de top, incepand cu seful de departament si incheind cu directorul general.

     

    Serviciile HR-Romania.ro sunt gratuite pentru candidati, insa nu si pentru companiile care doresc sa angajeze specialisti sau manageri de top. Portalul contine si articole de specialitate, precum si o enciclopedie Who’s Who, o radiografie a celui mai important esalon din mediul de afaceri romanesc. De asemenea, sectiunea „Oameni in miscare“ ii prezinta pe acei specialisti care si-au schimbat recent locul de munca si care si-au dat acordul ca transferul sa fie facut public.

     

    Aflam astfel ca presedintele Inspectoratului General pentru Comunicatii si Tehnologia Informatiei (IGCTI), Marius Catalin Marinescu, a ocupat aceasta pozitie cu ajutorul HR-Romania.ro. In premiera pentru Internetul romanesc, candidatul beneficiaza de clauza de confidentialitate.

     

    El isi poate astfel ascunde CV-ul fata de angajatori, folosindu-l doar pentru ofertele la care vrea sa se inscrie. Mai important, CV-ul este ascuns si fata de reprezentantul companiei la care lucreaza. Pentru angajatori, HR-Romania.ro ofera un numar mare de candidati de top si un sistem avansat de evaluare a CV-urilor, ceea ce faciliteaza procesul de selectie. Statisticile realizate de Trafic.ro arata ca portalul HR-Romania.ro este printre cele mai vizitate site-uri din Internetul romanesc, avand in medie 5.000 de vizitatori unici pe saptamana (30-35.000 pe luna).

     

    Pagina este realizata de fondul american de investitii Netbridge Investments, cu ajutorul HR Club, institutie specializata din sectorul Resurselor Umane. Clubul reuneste specialisti in domeniu de la peste 50 de companii de top, printre care Coca-Cola, Holcim, BAT, ING, Shell, P&G, RomTelecom si BRD.

     

    Netbridge este un fond de investitii american dedicat dezvoltarii de proiecte pe Internet in Romania si in exterior. HR-Romania.ro a fost lansat in urma unei investitii de 50.000 de dolari.        –

  • Se recruteaza manageri pe Internet

    Primul site romanesc de resurse umane care asigura clauza de confidentialitate este printre cele mai vizitate din Romania.

     

    Daca sunteti manager si simtiti ca nu sunteti apreciat la adevarata valoare, puteti apela la Internet pentru a va rezolva problema: site-ul de recrutare pentru pozitii de top, www.hr-romania.ro, asigura confidentialitatea totala a datelor, eliminand posibilitatea ca oamenii din companie sa va afle intentia. Pagina este dedicata profesionistilor de top, incepand cu seful de departament si incheind cu directorul general.

     

    Serviciile HR-Romania.ro sunt gratuite pentru candidati, insa nu si pentru companiile care doresc sa angajeze specialisti sau manageri de top. Portalul contine si articole de specialitate, precum si o enciclopedie Who’s Who, o radiografie a celui mai important esalon din mediul de afaceri romanesc. De asemenea, sectiunea „Oameni in miscare“ ii prezinta pe acei specialisti care si-au schimbat recent locul de munca si care si-au dat acordul ca transferul sa fie facut public.

     

    Aflam astfel ca presedintele Inspectoratului General pentru Comunicatii si Tehnologia Informatiei (IGCTI), Marius Catalin Marinescu, a ocupat aceasta pozitie cu ajutorul HR-Romania.ro. In premiera pentru Internetul romanesc, candidatul beneficiaza de clauza de confidentialitate.

     

    El isi poate astfel ascunde CV-ul fata de angajatori, folosindu-l doar pentru ofertele la care vrea sa se inscrie. Mai important, CV-ul este ascuns si fata de reprezentantul companiei la care lucreaza. Pentru angajatori, HR-Romania.ro ofera un numar mare de candidati de top si un sistem avansat de evaluare a CV-urilor, ceea ce faciliteaza procesul de selectie. Statisticile realizate de Trafic.ro arata ca portalul HR-Romania.ro este printre cele mai vizitate site-uri din Internetul romanesc, avand in medie 5.000 de vizitatori unici pe saptamana (30-35.000 pe luna).

     

    Pagina este realizata de fondul american de investitii Netbridge Investments, cu ajutorul HR Club, institutie specializata din sectorul Resurselor Umane. Clubul reuneste specialisti in domeniu de la peste 50 de companii de top, printre care Coca-Cola, Holcim, BAT, ING, Shell, P&G, RomTelecom si BRD.

     

    Netbridge este un fond de investitii american dedicat dezvoltarii de proiecte pe Internet in Romania si in exterior. HR-Romania.ro a fost lansat in urma unei investitii de 50.000 de dolari.        –

  • Rosul se vinde bine

    Masina de propaganda comunista s-a luptat, de-a lungul anilor, sa impuna cultul personalitatii lui Stalin, Mao, Ceausescu sau Fidel Castro. Capitalismul, fara pic de efort insa, a reusit performanta de a transforma peste noapte odiosi in simpli „odi“ (varianta de alint), in figuri romantice si chiar in branduri. Ironie, nostalgie, detasare sau lupta impotriva sistemului?

    In timpul celui de al doilea razboi mondial, Stalin a avut, pentru scurta vreme, o imagine foarte buna in America, cand i se spunea „unchiul Joe“. Tito a fost si el un dictator la moda, inclusiv pentru ca se imbraca la case mari de moda, avea o nevasta frumoasa si primea in vizita trupe rock. Dar acestea au fost, la vremea lor, exceptii. Acum, in schimb, capitalismul a produs o imagine romantata a liderului comunist, revolutionar sau dictator, buna sa se vanda pe o piata libera.

    Pentru majoritatea tinerilor romani de azi, dictatorul Ceausescu a devenit acum „Ceasca“ sau „odi“. Stalin, Lenin sau Mao s-au ales, la randul lor, cu o imagine mult indulcita de trecerea timpului, care tinde s-o inlocuiasca, mai ales in perceptia tinerilor, pe cea clasica de tiran. La randul sau, Che Guevara, comunistul caruia i se publica de curand in New York Times o scurta biografie, nuantata cu o lista lunga a crimelor comise de-a lungul vietii, a ajuns o imagine intens exploatata de publicitari, un brand pe care
    s-a construit o intreaga industrie.

    In spatele meu, o colega are pe desktop-ul calculatorului o poza cu Che Guevara. In drumul spre serviciu mi s-a intamplat de multe ori sa aud vechiul imn, „Trei culori cunosc pe lume“, pe post de ton de apel la un telefon mobil. Prietenul unei colege are imaginea lui Ceausescu pe fundalul celularului. Nu cu mult timp in urma, un vechi prieten imi povestea ca abia asteapta ca mama lui sa se intoarca din excursia in China pentru a-i aduce mult doritul ceas cu chipul lui Mao. Iar, de curand, la o emisiune de cultura, prezentatorul purta pe sub sacou un tricou cu o stea rosie, iar invitatul sau, in schimb, era doar in tricou; unul pe care scria „Cuba“. Si acestea sunt doar cateva marci ale culturii stangii, dintre cele care pot fi observate astazi, in societati care, altfel, resping ideea de comunism din start.

    „In anii ‘60 si mai ales in ‘68 comunismul reprezenta revolta. Dar nu orice fel de comunism, fireste – doar cel revolutionar al lui Guevara sau cel al lui Mao datorita revolu-tiei culturale din China“, spune Radu Pirca, politolog. „In capitalism aceasta revolta «dadea bine», era la fel ca muzica rock, ca Beatlesii. Se dezvoltase chiar un soi de cult al guerrilero-ului comunist“, spune Pirca. De aici si pana la transformarea comunismului intr-o marca vandabila nu a fost decat un pas. „A fost posibil asa ceva pentru ca produsele promovate de o imagine comunista nu au fost asociate cu ideea de egalitate sociala sau de redistribuire a bunurilor, ci cu cea de revolta, de iesire din sistem.“

    Insa aceasta revolta nu trebuie inteleasa ca o lupta impotriva capitalismului. Sociologul Victor Zidaru sustine ca exista in aceasta moda o atitudine de protest, dar multi nu stiu fata de ce protesteaza. „Majoritatea tinerilor din afara care poarta un ceas cu Mao sau un tricou cu Guevara afla ce e cu comunismul abia pe la 30 de ani, cand poate pun si ei mana pe o carte“, spune sociologul. Un tanar pe care l-am intalnit in pasaj la Universitate, purtator al unui tricou cu secera si ciocanul, confirma aceasta teorie: „E cool sa porti astfel de accesorii si ele n-au nici o legatura cu lupta impotriva sistemului“.

    In schimb, recentele productii cinematografice romantice despre comunistii sud-americani sunt calificate de revista germana Der Spiegel drept o critica la adresa actualei politici agresive a Statelor Unite in Irak. Publicatia Deutsche Welle descria filmul produs de Robert Redford, „Motorcycle Diaries“ – o ecranizare romantata a jurnalului lui Che Guevara – drept un contraatac al celui mai reputat bastion democrat din America, Hollywoodul, dupa realegerea lui George W. Bush la Casa Alba.

    Si biografiile romantate ale dictatorilor au succes. In librarii se gasesc printre rafturi titluri precum „Don Juanii care ne conduc“ – o poveste despre aventurile romantice ale lui Stalin, Mao si Mussolini, „Stalin, viata privata“, „Mao Tze-Dung: Viata particulara a presedintelui Mao“ sau „Che Guevara (revolutionarul romantic al Cubei)“. Aparitia unor astfel de titluri nu are insa nici o legatura cu vreo forma de protest. Prezenta lor poate fi explicata doar prin apetenta publicului pentru povesti despre figuri istorice spectaculoase, receptate aproape la fel ca romanele politiste sau ca biografiile celebritatilor.

    Dar poate dovada cea mai clara ca nu e vorba de o lupta programatica impotriva capitalismului e modul in care s-a lansat brandul Che Guevara. Paradoxal, imaginea marxistului care a detestat sistemul american in particular si capitalismul in general a inceput sa fie promovata chiar in Statele Unite. Si nu de vreun nostalgic, ci de lumea modei. „In ‘90 era la moda minimalismul, iar fotografia lui Che, care devenise peste noapte un tip sarmant, charismatic chiar, a ajuns pe tricouri, cani si pe esarfe“, spune Cristina Turnagiu, consultant de imagine. „Pe de alta parte imaginea acestuia se incadra si in stilul army, unul foarte apreciat in acele vremuri si care se va purta si toamna aceasta“, spune Turnagiu.

    Chipul revolutionarului comunist Che e asociat astazi o cu gama larga de produse, de la tricourile simple cu fata acestuia, produse in China, pana la gentile „Che“ Louis Vuitton, care costa in jur de 4.500 de dolari. Despre Che Guevara, Paris Hilton, mostenitoarea lantului de hoteluri cu acelasi nume, declara ca „este cel mai mare designer de accesorii de la Jimmy Choo incoace“. Pana si printre ceasurile Swatch exista un model care are imprimat chipul revolutionarului boem. Si nu e vorba numai de accesorii: top-modelul Giselle Bündchen declara ca poarta numai bikini marca „Che“.

    Faptul ca imaginea lui Che Guevara e una dintre cele mai reproduse figuri din lume poate fi explicata si prin faptul ca asupra ei nu a existat un copyright pana in 1990. Atunci, fotograful cubanez care l-a imortalizat in 1960 pe liderul comunist, Alberto Korda, a dat in judecata o agentie de publicitate din Marea Britanie pentru ca asociase respectiva imagine a revolutionarului cu o marca de vodca, in conditiile in care Guevara nu bause niciodata. Dupa acel proces, Korda a castigat drepturile de autor asupra imaginii, dar si 50.000 de dolari despagubiri. Dupa moartea lui Korda, in 2001, drepturile asupra imaginii au fost preluate de compania franceza Legend LLC, care o reprezinta pe fiica fotografului.

    Care sunt riscurile ca un brand sa asocieze, in capitalism, imaginea unui produs cu cea a unui comunist? Turnagiu spune ca nu exista nici un risc. „In moda e permis aproape orice, iar in conditiile in care Jean Paul Gaultier a facut maiouri din plasa imprimate cu «Cina cea de taina», imaginea unui comunist chiar nu prezinta nici un risc“. In acest context, s-a ajuns ca pe piata sa apara si tricouri cu chipul lui Stalin, cu secera si ciocanul sau cu Fidel Castro. „Sunt simple clisee ale istoriei si ale culturii care se reproduc pe accesorii vestimentare“, spune Turnagiu.

    In publicitate, lucrurile stau cam la fel. In ultima vreme pe micile ecrane s-au perindat destul de multe clipuri publicitare in care apareau figuri ca Stalin, Mao sau Ceusescu. Motivul apelarii la acestia pentru a promova un brand este faptul ca agentiile vor sa sublinieze rezistenta marcii de-a lungul anilor. Adrian Botan, director de creatie al agentiei de publicitate McCann Erickson, spune despre capitalism ca „nu e iconoclast, ci pragmatic: foloseste tot ce poate vinde“. Iar infiltrarea figurilor comuniste in clipurile publicitare e foarte simplu de explicat: „cu trecerea timpului ele devin clisee si se descarca de semnificatia negativa pe care au avut-o“, spune Botan.

    Pe de alta parte, asocierea unui produs sau brand cu comunismul, atunci cand e justificata, poate crea un hit de marketing, conchide directorul de creatie. Prezenta lui Ceausescu in reclama la ciocolata Rom, de pilda, nu face altceva decat sa protejeze marca si sa-i sublinieze identitatea. „In cazul «Rom Tricolor», de exemplu, acest comunism era prezent in ADN-ul brandului si am avut de ales intre a-l folosi sau nu. In final, am fost obligati sa facem acest lucru, pentru a preveni eventuelele atacuri ale produselor «me-too»“, spune Botan.

    Comunismul a ajuns astazi un cliseu cultural, dar in doua moduri diferite. „In Vest comunismul inseamna rebeliune si e asociat cu produse pentru tineri, pentru oameni dinamici, pe cand in fostele tari comuniste, inclusiv la noi, comunismul inseamna conservatorism, stabilitate si e folosit ca sa vanda produse cu traditie, in general adresate unui public cu venituri mici“, spune Pirca. Diferenta e vizibila. In Vest, Gorbaciov e asociat unei vodci foarte scumpe, pe cand la noi, vodca Ceausescu, care a aparut la doi ani dupa Revolutie, a fost una dintre cele mai ieftine de pe piata.

    Acesta este motivul si pentru care din peisajul resuscitarii comerciale a imaginilor comuniste lipseste un chip romanesc. Pana si dictatorul ugandez Idi Amin Dada, cel care intre o partida de rugby si una de box avea obiceiul sa-si arunce dusmanii la crocodili, nu inainte de a le pune capul la rece in frigider, a ajuns destul de popular printre tinerii occidentali, de vreme ce insignele cu chipul sau si mesajul „Idi was cool“ nu duc lipsa de purtatori.

    In schimb, Nicolae Ceausescu nu a intrat inca in categoria odiosilor la moda si nici nu da semne ca in viitorul apropiat ar putea sa o faca. Ce l-a oprit pe Ceausescu sa-si imprime chipul pe un tricou de exemplu? Radu Pirca spune ca motivul ar fi faptul ca acesta nu avea nimic neconventional. „N-avea nimic rebel, nu vroia sa schimbe ideile si conceptiile oamenilor, era un lider ca toti liderii politici si atat.“

  • Rosul se vinde bine

    Masina de propaganda comunista s-a luptat, de-a lungul anilor, sa impuna cultul personalitatii lui Stalin, Mao, Ceausescu sau Fidel Castro. Capitalismul, fara pic de efort insa, a reusit performanta de a transforma peste noapte odiosi in simpli „odi“ (varianta de alint), in figuri romantice si chiar in branduri. Ironie, nostalgie, detasare sau lupta impotriva sistemului?

    In timpul celui de al doilea razboi mondial, Stalin a avut, pentru scurta vreme, o imagine foarte buna in America, cand i se spunea „unchiul Joe“. Tito a fost si el un dictator la moda, inclusiv pentru ca se imbraca la case mari de moda, avea o nevasta frumoasa si primea in vizita trupe rock. Dar acestea au fost, la vremea lor, exceptii. Acum, in schimb, capitalismul a produs o imagine romantata a liderului comunist, revolutionar sau dictator, buna sa se vanda pe o piata libera.

    Pentru majoritatea tinerilor romani de azi, dictatorul Ceausescu a devenit acum „Ceasca“ sau „odi“. Stalin, Lenin sau Mao s-au ales, la randul lor, cu o imagine mult indulcita de trecerea timpului, care tinde s-o inlocuiasca, mai ales in perceptia tinerilor, pe cea clasica de tiran. La randul sau, Che Guevara, comunistul caruia i se publica de curand in New York Times o scurta biografie, nuantata cu o lista lunga a crimelor comise de-a lungul vietii, a ajuns o imagine intens exploatata de publicitari, un brand pe care
    s-a construit o intreaga industrie.

    In spatele meu, o colega are pe desktop-ul calculatorului o poza cu Che Guevara. In drumul spre serviciu mi s-a intamplat de multe ori sa aud vechiul imn, „Trei culori cunosc pe lume“, pe post de ton de apel la un telefon mobil. Prietenul unei colege are imaginea lui Ceausescu pe fundalul celularului. Nu cu mult timp in urma, un vechi prieten imi povestea ca abia asteapta ca mama lui sa se intoarca din excursia in China pentru a-i aduce mult doritul ceas cu chipul lui Mao. Iar, de curand, la o emisiune de cultura, prezentatorul purta pe sub sacou un tricou cu o stea rosie, iar invitatul sau, in schimb, era doar in tricou; unul pe care scria „Cuba“. Si acestea sunt doar cateva marci ale culturii stangii, dintre cele care pot fi observate astazi, in societati care, altfel, resping ideea de comunism din start.

    „In anii ‘60 si mai ales in ‘68 comunismul reprezenta revolta. Dar nu orice fel de comunism, fireste – doar cel revolutionar al lui Guevara sau cel al lui Mao datorita revolu-tiei culturale din China“, spune Radu Pirca, politolog. „In capitalism aceasta revolta «dadea bine», era la fel ca muzica rock, ca Beatlesii. Se dezvoltase chiar un soi de cult al guerrilero-ului comunist“, spune Pirca. De aici si pana la transformarea comunismului intr-o marca vandabila nu a fost decat un pas. „A fost posibil asa ceva pentru ca produsele promovate de o imagine comunista nu au fost asociate cu ideea de egalitate sociala sau de redistribuire a bunurilor, ci cu cea de revolta, de iesire din sistem.“

    Insa aceasta revolta nu trebuie inteleasa ca o lupta impotriva capitalismului. Sociologul Victor Zidaru sustine ca exista in aceasta moda o atitudine de protest, dar multi nu stiu fata de ce protesteaza. „Majoritatea tinerilor din afara care poarta un ceas cu Mao sau un tricou cu Guevara afla ce e cu comunismul abia pe la 30 de ani, cand poate pun si ei mana pe o carte“, spune sociologul. Un tanar pe care l-am intalnit in pasaj la Universitate, purtator al unui tricou cu secera si ciocanul, confirma aceasta teorie: „E cool sa porti astfel de accesorii si ele n-au nici o legatura cu lupta impotriva sistemului“.

    In schimb, recentele productii cinematografice romantice despre comunistii sud-americani sunt calificate de revista germana Der Spiegel drept o critica la adresa actualei politici agresive a Statelor Unite in Irak. Publicatia Deutsche Welle descria filmul produs de Robert Redford, „Motorcycle Diaries“ – o ecranizare romantata a jurnalului lui Che Guevara – drept un contraatac al celui mai reputat bastion democrat din America, Hollywoodul, dupa realegerea lui George W. Bush la Casa Alba.

    Si biografiile romantate ale dictatorilor au succes. In librarii se gasesc printre rafturi titluri precum „Don Juanii care ne conduc“ – o poveste despre aventurile romantice ale lui Stalin, Mao si Mussolini, „Stalin, viata privata“, „Mao Tze-Dung: Viata particulara a presedintelui Mao“ sau „Che Guevara (revolutionarul romantic al Cubei)“. Aparitia unor astfel de titluri nu are insa nici o legatura cu vreo forma de protest. Prezenta lor poate fi explicata doar prin apetenta publicului pentru povesti despre figuri istorice spectaculoase, receptate aproape la fel ca romanele politiste sau ca biografiile celebritatilor.

    Dar poate dovada cea mai clara ca nu e vorba de o lupta programatica impotriva capitalismului e modul in care s-a lansat brandul Che Guevara. Paradoxal, imaginea marxistului care a detestat sistemul american in particular si capitalismul in general a inceput sa fie promovata chiar in Statele Unite. Si nu de vreun nostalgic, ci de lumea modei. „In ‘90 era la moda minimalismul, iar fotografia lui Che, care devenise peste noapte un tip sarmant, charismatic chiar, a ajuns pe tricouri, cani si pe esarfe“, spune Cristina Turnagiu, consultant de imagine. „Pe de alta parte imaginea acestuia se incadra si in stilul army, unul foarte apreciat in acele vremuri si care se va purta si toamna aceasta“, spune Turnagiu.

    Chipul revolutionarului comunist Che e asociat astazi o cu gama larga de produse, de la tricourile simple cu fata acestuia, produse in China, pana la gentile „Che“ Louis Vuitton, care costa in jur de 4.500 de dolari. Despre Che Guevara, Paris Hilton, mostenitoarea lantului de hoteluri cu acelasi nume, declara ca „este cel mai mare designer de accesorii de la Jimmy Choo incoace“. Pana si printre ceasurile Swatch exista un model care are imprimat chipul revolutionarului boem. Si nu e vorba numai de accesorii: top-modelul Giselle Bündchen declara ca poarta numai bikini marca „Che“.

    Faptul ca imaginea lui Che Guevara e una dintre cele mai reproduse figuri din lume poate fi explicata si prin faptul ca asupra ei nu a existat un copyright pana in 1990. Atunci, fotograful cubanez care l-a imortalizat in 1960 pe liderul comunist, Alberto Korda, a dat in judecata o agentie de publicitate din Marea Britanie pentru ca asociase respectiva imagine a revolutionarului cu o marca de vodca, in conditiile in care Guevara nu bause niciodata. Dupa acel proces, Korda a castigat drepturile de autor asupra imaginii, dar si 50.000 de dolari despagubiri. Dupa moartea lui Korda, in 2001, drepturile asupra imaginii au fost preluate de compania franceza Legend LLC, care o reprezinta pe fiica fotografului.

    Care sunt riscurile ca un brand sa asocieze, in capitalism, imaginea unui produs cu cea a unui comunist? Turnagiu spune ca nu exista nici un risc. „In moda e permis aproape orice, iar in conditiile in care Jean Paul Gaultier a facut maiouri din plasa imprimate cu «Cina cea de taina», imaginea unui comunist chiar nu prezinta nici un risc“. In acest context, s-a ajuns ca pe piata sa apara si tricouri cu chipul lui Stalin, cu secera si ciocanul sau cu Fidel Castro. „Sunt simple clisee ale istoriei si ale culturii care se reproduc pe accesorii vestimentare“, spune Turnagiu.

    In publicitate, lucrurile stau cam la fel. In ultima vreme pe micile ecrane s-au perindat destul de multe clipuri publicitare in care apareau figuri ca Stalin, Mao sau Ceusescu. Motivul apelarii la acestia pentru a promova un brand este faptul ca agentiile vor sa sublinieze rezistenta marcii de-a lungul anilor. Adrian Botan, director de creatie al agentiei de publicitate McCann Erickson, spune despre capitalism ca „nu e iconoclast, ci pragmatic: foloseste tot ce poate vinde“. Iar infiltrarea figurilor comuniste in clipurile publicitare e foarte simplu de explicat: „cu trecerea timpului ele devin clisee si se descarca de semnificatia negativa pe care au avut-o“, spune Botan.

    Pe de alta parte, asocierea unui produs sau brand cu comunismul, atunci cand e justificata, poate crea un hit de marketing, conchide directorul de creatie. Prezenta lui Ceausescu in reclama la ciocolata Rom, de pilda, nu face altceva decat sa protejeze marca si sa-i sublinieze identitatea. „In cazul «Rom Tricolor», de exemplu, acest comunism era prezent in ADN-ul brandului si am avut de ales intre a-l folosi sau nu. In final, am fost obligati sa facem acest lucru, pentru a preveni eventuelele atacuri ale produselor «me-too»“, spune Botan.

    Comunismul a ajuns astazi un cliseu cultural, dar in doua moduri diferite. „In Vest comunismul inseamna rebeliune si e asociat cu produse pentru tineri, pentru oameni dinamici, pe cand in fostele tari comuniste, inclusiv la noi, comunismul inseamna conservatorism, stabilitate si e folosit ca sa vanda produse cu traditie, in general adresate unui public cu venituri mici“, spune Pirca. Diferenta e vizibila. In Vest, Gorbaciov e asociat unei vodci foarte scumpe, pe cand la noi, vodca Ceausescu, care a aparut la doi ani dupa Revolutie, a fost una dintre cele mai ieftine de pe piata.

    Acesta este motivul si pentru care din peisajul resuscitarii comerciale a imaginilor comuniste lipseste un chip romanesc. Pana si dictatorul ugandez Idi Amin Dada, cel care intre o partida de rugby si una de box avea obiceiul sa-si arunce dusmanii la crocodili, nu inainte de a le pune capul la rece in frigider, a ajuns destul de popular printre tinerii occidentali, de vreme ce insignele cu chipul sau si mesajul „Idi was cool“ nu duc lipsa de purtatori.

    In schimb, Nicolae Ceausescu nu a intrat inca in categoria odiosilor la moda si nici nu da semne ca in viitorul apropiat ar putea sa o faca. Ce l-a oprit pe Ceausescu sa-si imprime chipul pe un tricou de exemplu? Radu Pirca spune ca motivul ar fi faptul ca acesta nu avea nimic neconventional. „N-avea nimic rebel, nu vroia sa schimbe ideile si conceptiile oamenilor, era un lider ca toti liderii politici si atat.“

  • Prioritati, de la unu la sase

    Romanul lui Luke Rhinehart a consacrat sintagma „om-zar“ si a dovedit ca e neaparat nevoie de putin hazard in viata noastra atat de organizata.

    „Sunt un barbat bine facut, cu maini mari ca de macelar, cu coapse zdravene ca de stejar, cu cap si maxilare colturoase si niste ochelari solizi cu lentile groase. (…) Viata mea de dinainte de ziua Z era o rutina, monotona, repetitiva, banala, nevrotica, dez-ordonata si iritabila – viata tipica a unui barbat insurat, de succes.

    Noua mea viata a inceput intr-o zi fierbinte la mijlocul lui august 1968.“ In acesti termeni lipsiti de clementa isi descrie propria viata autorul si personajul Luke Rhinehart – pe adevaratul sau nume George Cockroft – semnatarul unuia dintre cele mai bizare best-seller-uri care au invadat vreodata piata mondiala de carte. Luand lucrurile mai la bani marunti aflam ca este psihiatru (cu un consistent succes), are doi copii si un viitor care ar avea  toate sansele sa fie stralucit.

    Structural cinic, nevrotic (cu o nevroza „sanatoasa“, ca orice psihiatru care isi face bine meseria), cu vocatia nemultumirii, Luke ajunge sa se plictiseasca teribil de aparentele acestui confort si de limitarile dureroase la care era supus, asa incat declara ca a obosit, iremediabil, sa mai alerge dupa iluzii. Se hotaraste deci sa se lase dus de val, si nu oricum…

    Prima experienta „fondatoare“ a Zilei Z poate sa socheze spiritele puritane: dupa trezitul de dimineata, dupa un mic preludiu erotic cu nevasta – intrerupt cu brutalitate de copii, dupa breakfast-ul ornat cu eterna omleta cu sunca, mersul la serviciu, dupa discutia cu pacientii (de evitat, pentru cardiaci, din pricina bufeurilor sado-maso ale celor aflati la tratament), dupa intoarcerea acasa si sedinta de poker cu prietenii, Luke Rhinehart vrea sa puna capat vacuumului sau existential si isi propune ca, daca zarul pe care il va rostogoli va arata cifra 1, sa o violeze pe sotia colegului si prietenului sau, Jacob Eccstein.

    Cum violul este doar unul pe jumatate, gratie colaborarii somnoroase, dar nu lipsite de patima, a Arlenei,  acest eveniment zero va declansa o intreaga suita de jocuri cu hazardul si de inaintari prin viata dictate de bunul plac al zarului. Prin urmare, Luke isi fixeaza niste posibile prioritati, de la unu la sase, dupa care lasa alegerea la voia intamplarii numite zar. Intotdeauna va urma glasul acestuia, oricat de aspru i-ar suna in urechi si in suflet. Procedand astfel, nemultumitul autor-personaj deschide larg poarta unui haos vesel, foarte putin pe gustul FBI-ului si al institutiilor americane ale anilor ‘70. Entuziasmul lui subversiv si, de la un punct incolo, incoerent si zana-tic, a cucerit insa cititorii si inca mai are puterea sa o faca, instaurand principiul potrivit caruia trebuie sa reinstauram hazardul in viata noastra cotidiana, ca sa putem supravietui. Volumul a nascut pasiuni, a facut sa intre in limbajul comun expresia om-zar, a creat cluburi de fani, site-uri si, desigur, multa, multa jubilatie.

    Nu in ultimul rand, conceptul a fost aplicat de catre canalul Discovery in productia unui program de calatorii numit Omul Zar, destinatiile prezentatorului Russel Harris fi-ind dictate de aruncari de zaruri care au loc sub ochiul care nu stie sa triseze al camerei de luat vederi.

  • Prioritati, de la unu la sase

    Romanul lui Luke Rhinehart a consacrat sintagma „om-zar“ si a dovedit ca e neaparat nevoie de putin hazard in viata noastra atat de organizata.

    „Sunt un barbat bine facut, cu maini mari ca de macelar, cu coapse zdravene ca de stejar, cu cap si maxilare colturoase si niste ochelari solizi cu lentile groase. (…) Viata mea de dinainte de ziua Z era o rutina, monotona, repetitiva, banala, nevrotica, dez-ordonata si iritabila – viata tipica a unui barbat insurat, de succes.

    Noua mea viata a inceput intr-o zi fierbinte la mijlocul lui august 1968.“ In acesti termeni lipsiti de clementa isi descrie propria viata autorul si personajul Luke Rhinehart – pe adevaratul sau nume George Cockroft – semnatarul unuia dintre cele mai bizare best-seller-uri care au invadat vreodata piata mondiala de carte. Luand lucrurile mai la bani marunti aflam ca este psihiatru (cu un consistent succes), are doi copii si un viitor care ar avea  toate sansele sa fie stralucit.

    Structural cinic, nevrotic (cu o nevroza „sanatoasa“, ca orice psihiatru care isi face bine meseria), cu vocatia nemultumirii, Luke ajunge sa se plictiseasca teribil de aparentele acestui confort si de limitarile dureroase la care era supus, asa incat declara ca a obosit, iremediabil, sa mai alerge dupa iluzii. Se hotaraste deci sa se lase dus de val, si nu oricum…

    Prima experienta „fondatoare“ a Zilei Z poate sa socheze spiritele puritane: dupa trezitul de dimineata, dupa un mic preludiu erotic cu nevasta – intrerupt cu brutalitate de copii, dupa breakfast-ul ornat cu eterna omleta cu sunca, mersul la serviciu, dupa discutia cu pacientii (de evitat, pentru cardiaci, din pricina bufeurilor sado-maso ale celor aflati la tratament), dupa intoarcerea acasa si sedinta de poker cu prietenii, Luke Rhinehart vrea sa puna capat vacuumului sau existential si isi propune ca, daca zarul pe care il va rostogoli va arata cifra 1, sa o violeze pe sotia colegului si prietenului sau, Jacob Eccstein.

    Cum violul este doar unul pe jumatate, gratie colaborarii somnoroase, dar nu lipsite de patima, a Arlenei,  acest eveniment zero va declansa o intreaga suita de jocuri cu hazardul si de inaintari prin viata dictate de bunul plac al zarului. Prin urmare, Luke isi fixeaza niste posibile prioritati, de la unu la sase, dupa care lasa alegerea la voia intamplarii numite zar. Intotdeauna va urma glasul acestuia, oricat de aspru i-ar suna in urechi si in suflet. Procedand astfel, nemultumitul autor-personaj deschide larg poarta unui haos vesel, foarte putin pe gustul FBI-ului si al institutiilor americane ale anilor ‘70. Entuziasmul lui subversiv si, de la un punct incolo, incoerent si zana-tic, a cucerit insa cititorii si inca mai are puterea sa o faca, instaurand principiul potrivit caruia trebuie sa reinstauram hazardul in viata noastra cotidiana, ca sa putem supravietui. Volumul a nascut pasiuni, a facut sa intre in limbajul comun expresia om-zar, a creat cluburi de fani, site-uri si, desigur, multa, multa jubilatie.

    Nu in ultimul rand, conceptul a fost aplicat de catre canalul Discovery in productia unui program de calatorii numit Omul Zar, destinatiile prezentatorului Russel Harris fi-ind dictate de aruncari de zaruri care au loc sub ochiul care nu stie sa triseze al camerei de luat vederi.

  • Missing In Action

    Maya Arulpragasamis (alias MIA) se deosebeste de miile de aspiranti la glorie prin faptul ca scrie si interpreteaza cea mai incitanta si uimitoare muzica pe care o veti asculta anul acesta

    Exista o vorba care suna cam asa: „Intr-un oras nu te afli niciodata la mai mult de 10 metri departare de un sobolan.“ N-am stiut niciodata sigur daca e o statistica reala sau doar un zvon imprastiat ca sa-i bage in sperieti pe cei cu o frica winstonsmithiana (personaj din romanul 1984 – n.a.) de animale mici si murdare.

    Oricum ar sta lucrurile, la Londra exista un adevar la fel de valabil, conform caruia nu te afli niciodata la mai mult de 10 metri de cineva care face muzica. Pur si simplu, in Marea Britanie nu ai loc de intors de acesti oameni, dintre care mare parte (daca e sa-i credem) sunt pe cale sa dea lovitura. Arunca o piatra intr-un autobuz londonez si aceasta se va lovi, cu siguranta, de un rapper, un producator Nu-Jazz si de un compozitor minimalist inainte sa cada pe podea.

    Pentru a produce un impact asupra industriei muzicale si a iesi in evidenta dintre toate trupele de-a dreptul plictisitoare care suna ca niste imitatii de Coldplay, dintre rapperii mediocri rasariti din curtea scolii si toti pustanii hip-hop care creeaza piese in pauzele de la munca, trebuie sa faci ceva deosebit. Sa ai un avantaj competitiv. Uneori se intampla sa apara cate un artist care reuseste sa capteze spiritul vremii sale atat de bine, incat nu poti decat sa-ti inchipui ca e ceva fabricat.

    Cineva trebuie sa traga sforile pentru ca sa creeze ceva atat de vandabil. MIA (pe numele sau adevarat Maya Arulpragasamis) este exact genul acesta de artist. Vrei deci sa iesi in evidenta dintre celelalte trupe, ceilalti rapperi, ceilalti producatori? Primul avantaj ar fi apartenenta la clasa muncitoare, Nimanui nu-i place un pustan de bani gata care se straduieste sa para baiat de cartier, acesta fiind unul din motivele pentru care o formatie precum Kula Shaker (toti din patura superioara a societatii) a devenit o sursa de amuzament. Oamenii care au bani de cumparat muzica (clasa mijlocie) si oamenii care scriu critica (clasa mijlocie) vor sa li se spuna „pe bune“ cum stau lucrurile. E bine sa cresti intr-un cartier dur.

    Daca esti refugiat, e si mai bine. Daca provii dintr-o Sri Lanka sfasiata de razboi, atunci e perfect. Iar daca mai ai si un tata luptator pentru libertate in gruparea Tigrii Tamili, atunci va garantez ca presa va lua aminte, aproape fara sa-i pese de muzica pe care o faci. Pur si simplu ti-ai asigurat un produs vandabil. MIA are toate aceste caracteristici. A fugit din Sri Lanka pe cand avea doar 10 ani, iar tatal ei a fost luptator pentru libertate in razboiul civil din aceasta tara.  Ajunsa, ca refugiata, intr-un cartier dur din sudul Londrei, era membra a uneia din cele doua familii de asiatici din locul respectiv si a avut de suferit din cauza unei vechi traditii – Marele Rasism Britanic. MIA nu e numai muziciana, ci si o artista talentata, care-si creeaza singura copertele de albume. Si unde mai pui ca are exact relatiile care trebuie, caci regina electroclash Peaches se intereseaza indeaproape de cariera sa muzicala. Toate acestea se adauga la referintele impecabile care-i dau credibilitatea necesara impresionarii cititorului de The Guardian.

    Sunt eu oare putin cam cinic? Nu chiar. Pentru ca, pe langa faptul ca reprezinta visul oricarui jurnalist, MIA chiar face cea mai incitanta si uimitoare muzica pe care o veti asculta anul acesta. Trecutul sau multicultural straluceste in melodii, combinand ragga jamaicana si dancehall-ul cu electro, punk si hip-hop. Chiar daca isi compune muzica, MIA este in primul rand un rapper, versurile sale pe jumatate vorbite, pe jumatate cantate aducand cu poezioarele rautacioase pe care copiii si le canta unii altora pe terenul de joaca.

    Prostitutia adolescentina, luarea de ostatici, terorismul si copilaria ei de refugiat  sunt tot atatea teme. Piesele ei sunt pline de imagini situate undeva intre Londra si tropice, o combinatie de palmieri uzi, fructe de mango si argou londonez. Mai mult, nici macar nu poti s-o acuzi de neimplicare politica. „La fel ca PLO (acronimul din limba engleza pentru Organizatia pentru Eliberarea Palestinei – n.tr.), nici eu nu ma dau batuta.“ Ceea ce este adevarat, caci, desi a scapat din tara-i natala sfasiata de razboi, spectrul acestuia nu-i paraseste niciodata creatiile.

    Numele ei, MIA, inseamna, de altfel, Missing In Action (Disparut/a in misiune). In caz ca doreati o confirmare in plus a puternicei incarcaturi politice din piesele sale, sa stiti ca se zice ca insusi Guvernul SUA se intereseaza indeaproape de site-ul ei web… Lansat in urma cu cateva luni, albumul sau de debut, Arular, a facut valuri pe ambele maluri ale Atlanticului. Cu ritmuri menite sa faca pustimea sa danseze si versuri care sa le dea jurnalistilor ca mine ceva de scris (MIA a aparut de curand pe coperta i-D Magazine), a devenit deja unul dintre albumele anului. Rugati-va de cineva sa va dea un exemplar, imprumutati-l sau furati-l. E un ordin.

  • Missing In Action

    Maya Arulpragasamis (alias MIA) se deosebeste de miile de aspiranti la glorie prin faptul ca scrie si interpreteaza cea mai incitanta si uimitoare muzica pe care o veti asculta anul acesta

    Exista o vorba care suna cam asa: „Intr-un oras nu te afli niciodata la mai mult de 10 metri departare de un sobolan.“ N-am stiut niciodata sigur daca e o statistica reala sau doar un zvon imprastiat ca sa-i bage in sperieti pe cei cu o frica winstonsmithiana (personaj din romanul 1984 – n.a.) de animale mici si murdare.

    Oricum ar sta lucrurile, la Londra exista un adevar la fel de valabil, conform caruia nu te afli niciodata la mai mult de 10 metri de cineva care face muzica. Pur si simplu, in Marea Britanie nu ai loc de intors de acesti oameni, dintre care mare parte (daca e sa-i credem) sunt pe cale sa dea lovitura. Arunca o piatra intr-un autobuz londonez si aceasta se va lovi, cu siguranta, de un rapper, un producator Nu-Jazz si de un compozitor minimalist inainte sa cada pe podea.

    Pentru a produce un impact asupra industriei muzicale si a iesi in evidenta dintre toate trupele de-a dreptul plictisitoare care suna ca niste imitatii de Coldplay, dintre rapperii mediocri rasariti din curtea scolii si toti pustanii hip-hop care creeaza piese in pauzele de la munca, trebuie sa faci ceva deosebit. Sa ai un avantaj competitiv. Uneori se intampla sa apara cate un artist care reuseste sa capteze spiritul vremii sale atat de bine, incat nu poti decat sa-ti inchipui ca e ceva fabricat.

    Cineva trebuie sa traga sforile pentru ca sa creeze ceva atat de vandabil. MIA (pe numele sau adevarat Maya Arulpragasamis) este exact genul acesta de artist. Vrei deci sa iesi in evidenta dintre celelalte trupe, ceilalti rapperi, ceilalti producatori? Primul avantaj ar fi apartenenta la clasa muncitoare, Nimanui nu-i place un pustan de bani gata care se straduieste sa para baiat de cartier, acesta fiind unul din motivele pentru care o formatie precum Kula Shaker (toti din patura superioara a societatii) a devenit o sursa de amuzament. Oamenii care au bani de cumparat muzica (clasa mijlocie) si oamenii care scriu critica (clasa mijlocie) vor sa li se spuna „pe bune“ cum stau lucrurile. E bine sa cresti intr-un cartier dur.

    Daca esti refugiat, e si mai bine. Daca provii dintr-o Sri Lanka sfasiata de razboi, atunci e perfect. Iar daca mai ai si un tata luptator pentru libertate in gruparea Tigrii Tamili, atunci va garantez ca presa va lua aminte, aproape fara sa-i pese de muzica pe care o faci. Pur si simplu ti-ai asigurat un produs vandabil. MIA are toate aceste caracteristici. A fugit din Sri Lanka pe cand avea doar 10 ani, iar tatal ei a fost luptator pentru libertate in razboiul civil din aceasta tara.  Ajunsa, ca refugiata, intr-un cartier dur din sudul Londrei, era membra a uneia din cele doua familii de asiatici din locul respectiv si a avut de suferit din cauza unei vechi traditii – Marele Rasism Britanic. MIA nu e numai muziciana, ci si o artista talentata, care-si creeaza singura copertele de albume. Si unde mai pui ca are exact relatiile care trebuie, caci regina electroclash Peaches se intereseaza indeaproape de cariera sa muzicala. Toate acestea se adauga la referintele impecabile care-i dau credibilitatea necesara impresionarii cititorului de The Guardian.

    Sunt eu oare putin cam cinic? Nu chiar. Pentru ca, pe langa faptul ca reprezinta visul oricarui jurnalist, MIA chiar face cea mai incitanta si uimitoare muzica pe care o veti asculta anul acesta. Trecutul sau multicultural straluceste in melodii, combinand ragga jamaicana si dancehall-ul cu electro, punk si hip-hop. Chiar daca isi compune muzica, MIA este in primul rand un rapper, versurile sale pe jumatate vorbite, pe jumatate cantate aducand cu poezioarele rautacioase pe care copiii si le canta unii altora pe terenul de joaca.

    Prostitutia adolescentina, luarea de ostatici, terorismul si copilaria ei de refugiat  sunt tot atatea teme. Piesele ei sunt pline de imagini situate undeva intre Londra si tropice, o combinatie de palmieri uzi, fructe de mango si argou londonez. Mai mult, nici macar nu poti s-o acuzi de neimplicare politica. „La fel ca PLO (acronimul din limba engleza pentru Organizatia pentru Eliberarea Palestinei – n.tr.), nici eu nu ma dau batuta.“ Ceea ce este adevarat, caci, desi a scapat din tara-i natala sfasiata de razboi, spectrul acestuia nu-i paraseste niciodata creatiile.

    Numele ei, MIA, inseamna, de altfel, Missing In Action (Disparut/a in misiune). In caz ca doreati o confirmare in plus a puternicei incarcaturi politice din piesele sale, sa stiti ca se zice ca insusi Guvernul SUA se intereseaza indeaproape de site-ul ei web… Lansat in urma cu cateva luni, albumul sau de debut, Arular, a facut valuri pe ambele maluri ale Atlanticului. Cu ritmuri menite sa faca pustimea sa danseze si versuri care sa le dea jurnalistilor ca mine ceva de scris (MIA a aparut de curand pe coperta i-D Magazine), a devenit deja unul dintre albumele anului. Rugati-va de cineva sa va dea un exemplar, imprumutati-l sau furati-l. E un ordin.

  • EXPERIMENTUL FLAMINGO

    Succesul ofertei publice initiale pentru actiunile Flamingo a depasit pana si asteptarile actionarilor si managementului. Dragos Simion, artizanul ofertei, estimeaza ca daca ar fi putut onora toate cererile de subscriere ar fi atras 40 de milioane de euro, fata de 10 milioane de euro – cat si-a propus initial.

    In primele sapte minute ale ofertei publice, s-au vandut patru milioane de actiuni dintr-un total de 17 milioane de actiuni noi“, povesteste Dragos Simion, managerul care a pregatit si condus oferta publica de actiuni Flamingo, incheiata saptamana trecuta. Dupa expirarea ultimei zi a ofertei, desfasurata intre 15 si 22 iunie, Simion a constatat ca numarul actiunilor subscrise depasea de 3,71 ori numarul actiunilor emise si aproape egala numarul actiunilor vechi (67 de milioane). Istoria succesului primei oferte publice a unei companii romanesti de retail IT incepe in 1994, cand trei prieteni, Dragos Cinca, Marius Ghenea si  Varol Islam puneau bazele Flamingo.

    „Povestea companiei primeaza cifrelor“, intareste Laurentiu Ciocarlan, directorul Raiffeisen Capital & Investment, unul din cei doi manageri ai ofertei Flamingo. La inceputul anilor 2000, dupa sase ani de activitate, proprietarii Flamingo si-au pus problema atragerii de fonduri pentru dezvoltare.
    La un moment dat, actionarii au cochetat cu ideea aducerii in companie a unui fond de investitii care, in schimbul unui pachet minoritar, sa asigure banii necesari extinderii grupului. Dupa mai multe tatonari, Dragos Cinca, principalul actionar, a renuntat la acest demers.

    Totusi nevoia de finantare din alte surse decat cele bancare a ramas. In decembrie 2003, cand la conducerea Flamingo Computers a fost adus Dragos Simion, specialist in fonduri de investitii si piata de capital, conducerea companiei a anuntat listarea la Bursa intr-un termen de trei ani.  „Am renuntat la ideea atragerii unui fond de investitii pentru ca filosofia acestuia este sa iasa din companie dupa 3-5 ani.

    O asemenea varianta nu ne-ar fi asigurat finantarea pe termen lung“, explica Dragos Simion, presedinte si director general la Flamingo Computers si membru in consiliul de administratie al Flamingo International, noua entitate creata pentru oferta publica initiala. Aceasta a integrat in totalitate cele trei divizii ale grupului: Flamingo Computers (retail), Flamingo Distribution (distributie nationala) si Flamingo International (operatiuni externe).

    „Inainte de oferta publica initiala, a existat scepticism fata de timing-ul ales, marimea ofertei, pret si, mai ales, de metoda prin care s-a facut oferta“, spune Dragos Simion. Adevarul este ca metoda ofertei publice este o noutate pentru piata de capital romaneasca, fiind destul de asemanatoare cu cea pentru care a optat motorul de cautare pe Internet, Google. Pe langa cele 67 de milioane de actiuni „vechi“ ale grupului Flamingo, au fost emise 17 milioane de actiuni noi, cu preturi cuprinse intre 18.000 si 24.000 de lei, fiind preferati cei care „licitau“ pretul maxim. In plus, Dragos Simion a introdus doua tipuri de bonus pentru cei care cumparau la un pret cat mai apropiat de 24.000 si pentru cei care isi manifestau interesul la inceputul ofertei. Pentru incadrarea in cel putin una din aceste doua categorii, bonusul era de 10% din totalul ofertei.

    In ciuda emotiilor pe care le-au incercat actionarii „vechi“ in timpul ofertei, desfasurata intre 15 si 22 iunie 2005, strategia inedita a lui Simion a prins. Numarul de actiuni solicitate a fost de 3,71 de ori mai mare decat numarul de actiuni emise initial. Pana la urma, emitentul a decis subscrierea a 19,55 milioane de actiuni noi, la pretul de 23.000 de lei. Cu alte cuvinte, numarul actiunilor noi a fost suplimentat cu 15% – limita permisa de lege.

    Flamingo ar fi putut sa vanda toate actiunile emise la pretul maxim de 24.000 de lei, intrucat si pentru acest pret a fost suprasubscriere: numarul de actiuni solicitate fiind de 2,7 ori mai mare decat cele emise initial. De ce nu au optat pentru vanzarea la pretul maxim? „Am hotarat sa nu stabilim pretul per actiune la valoarea sa maxima deoarece am dorit sa lasam un potential de crestere mai substantial in piata secundara“, explica Dragos Cinca, presedintele Flamingo International si actionarul majoritar. Cert este ca suprasubscrierea ofertei a lasat o cerere nesatisfacuta care va asigura o dinamica serioasa a actiunilor pe piata secundara.

    „Am coborat pretul pentru a ne respecta promisiunile fata de investitori“, adauga Simion, facand referire la cele doua bonusuri – care sunt chiar inventia lui. Actiunile grupului vor fi listate cel mai probabil pe 15 iulie 2005, potrivit reprezentantilor companiei. In ceea ce priveste evolutia Flamingo pe piata secundara, Dragos Simion crede ca „intervalul de amorsare este de sase luni“. Presedintele Flamingo Computers face referire la faptul ca rezultatele financiare cu adevarat relevante sunt cele de la sfarsitul anului. Cum business-ul de retail IT este sezonier, in sensul ca cele mai mari vanzari sunt in trimestrul trei, rezultatele intermediare ale companiei pot fi inselatoare.

    Dupa oferta, in momentul decontarii actiunilor (29 iunie), in conturile Flamingo vor intra 12,5 milioane de euro, cu 25% mai mult decat si-au propus actionarii. Care va fi destinatia acestor bani? „Vrem sa ne extindem reteaua internationala de retail cu cinci magazine si sa deschidem zece magazine «Future Shop» cu calculatoare portabile, telefoane mobile si camere foto“, declara Dan Topala, membru in consiliul de administratie al emitentului si, totodata, omul care a reprezentat imaginea Flamingo, in calitate de sef al diviziei internationale, dupa plecarea lui Marius Ghenea in 2001.

    Pentru viitor, Dragos Simion nu exclude posibilitatea achizitionarii unor companii de acelasi profil sau cu activitate complementara. „Nu e exclus sa mai facem o noua emisiune“, adauga Simion. O asemenea decizie ar deveni obligatorie in cazul in care un actionar ar vrea sa vanda un pachet semnificativ de actiuni.
    Recenta oferta publica nu a fost lipsita de obstacole. Aceasta pentru ca „piata de capital romaneasca nu se afla intr-o perioada favorabila“, potrivit Mihaelei Bitu, director ING Securities – unul din managerii tranzactiei. „Principalele probleme ale pietei de capital sunt lipsa lichiditatilor si numarul redus al emitentilor.“

    Totusi Flamingo plateste un pret pentru actualul succes de pe piata de capital: ajustarea rezultatelor financiare, mai multa transparenta si o concentrare mai mare pe performantele „de pe hartie“. In ceea ce priveste ajustarea rezultatelor, in anii trecuti, grupul Flamingo anunta niste cifre de afaceri mai mari, pentru ca nu scadea din vanzarile consolidate ale grupului tranzactiile dintre companii (retail, distributie si extern). Acum lucrurile s-au schimbat, mai ales ca Flamingo a fost asistat de compania de audit PricewaterhouseCoopers.

    Atat emitentul, cat si cele doua banci care au asigurat managementul ofertei spun ca modelul Flamingo ar putea fi copiat si de alte companii. Se pare ca mai sunt cel putin patru societati romanesti care vor sa calce pe urmele Flamingo. Listarea lor ar putea determina atat atragerea de fonduri pentru dezvoltare, cat si cresterea pietei de capital romanesti. Lucrul se va intampla cu conditia ca potentialii emitenti sa fie de acord cu principiul transparentei si, mai presus de orice, sa aiba ce sa vanda investitorilor: istoric, performante, perspective.