BusinessMagazin

Blog

  • Demnitare, fa-te ca declari!

    Pe la inceputurile democratiei romanesti postdecembriste, cineva propunea ca senatorii si deputatii sa fie cantariti la intrarea in Parlament si, apoi, la finalul mandatului, pentru a se vedea cat de mult le-a priit. Propunerea venea nu aiurea, ci pe baza unor observatii ochiometrice.

    De ce credeti ca Monica Macovei este unul dintre cei mai atacati ministri? Pentru ca s-a incapatanat sa aiba un program si sa urmeze, punct cu punct, indeplinirea lui. Si, mai ales, pentru ca acest program vizeaza elemente-cheie ale existentei politicienilor romani si loveste in chiar inima bunastarii lor. Pe la inceputurile democratiei romanesti postdecembriste, cineva propunea ca senatorii si deputatii sa fie cantariti la intrarea in Parlament si, apoi, la finalul mandatului, pentru a se vedea cat de mult le-a priit. Propunerea venea nu aiurea, ci pe baza unor observatii ochiometrice: comparand fotografiile de revolutionari ale multora cu noua lor imagine, rotofeie, oamenii ajungeau la tot felul de concluzii. 

    In lipsa vreunei izbanzi profesionale mai acatarii, ingrasatul din timpul mandatului de parlamentar, ministru, primar, prefect sau presedinte era prima masura a activitatii celui in cauza. Dincolo de kilele de la ceafa, gat si sale, bunastarea devenea tot mai vizibila la nivel de ghiul, vila si limuzina. Si la nivel de sfidare, aroganta si infatuare.

    Intre timp, lumea s-a mai cizelat, au fost descoperite mancarea cu mai putine calorii, bautura fina, calatoriile la business class, ceasurile scumpe si tablourile clasicilor. Fenomenul nu s-a oprit; s-a dezvoltat, a capatat un oarecare stil. In loc de legea cantaritului, ministrul justitiei Monica Macovei a gandit una dintre cele mai stricte legi in privinta declaratiilor de avere. O lege aflata la limita maxima a strictetii. Si, de aceea, atat de putin populara in randul celor care ar trebui sa o voteze. Sa-si taie, adica, creanga de sub picioare. 

    Declarativ, toata lumea e de acord, asa, in general, ca averile trebuie declarate, ca trebuie sa spuna ce au la preluarea unei demnitati publice si cu ce se aleg la incheierea mandatului. 

    E cea mai simpla cale de a putea vedea daca ceafa omului s-a ingrasat sau nu si cu cat.  Lucrurile se complica, s-a vazut saptamana trecuta la Senat, in momentul in care vine vorba despre amanunte. Si pentru ca miza e mare, reactia a fost pe masura. E ca si cum grupul politicienilor cinici si smecheri care au ceva de ascuns s-ar fi adunat si ar fi pus la cale dinamitarea proiectului, cu zambetul pe buze. 

    Prima lor grija: in declaratiile de avere sa nu fie inclusa valoarea estimata a bijuteriilor sau a colectiilor de arta. De ce oare? Oare pentru ca unii dintre cei mai bogati oameni din Romania sunt mari colectionari de arta? 

    A doua grija: eliminarea articolului conform caruia declaratiile de avere sunt acte publice, iar cei care fac declaratii incomplete sau inexacte trebuie sa raspunda in fata legii. Justificarea: ce ne facem daca estimarea noastra, care nu suntem experti, nu e precisa? In realitate, e acelasi reflex de a se ascunde. Declaram, dar s-o stim doar noi, intre noi.

    A treia grija: eliminarea rubricii privind valoarea estimata a constructiilor. Fara ea, la inceput de mandat poti avea o casuta amarata, iar la sfarsit un viloi; in declaratia de avere va aparea acelasi lucru. 

    A patra grija: sa nu se mai pomeneasca nimic despre veniturile din salarii realizate de copiii demnitarului. Aici se afla mare parte a averilor, pe numele copiilor, soacrelor, a persoanelor de incredere.

    A cincea grija: in stransa legatura cu a patra: eliminarea rubricii privind persoanele catre care a fost instrainat un bun. 

    Votand aceste amendamente, senatorii au luat vlaga legii. Cam asa cum s-a intamplat cu legea Ticu privind deconspirarea Securitatii, dezbracata de toata substanta ei. In loc de mecanisme de lupta impotriva coruptiei s-ar ajunge la aceeasi baltire, la aceleasi ambiguitati, la aceeasi solutie romaneasca gen „Mircea, fa-te ca lucrezi“. Justificarile celor care au ciopartit legea merg de la propozitii sobre („lipsesc mecanismele de implementare ulterioare declararii“ – Cristian Diaconescu, PSD) la afirmatii hilare („Sunt incalcate unele drepturi ale omului, de exemplu, dreptul la viata privata si la intimitate“ – Gheorghe Funar, PPRM). Indiferent de justificari, este clar pentru toata lumea: cei care nu vor declaratii de avere transparente, utilizabile, vor sa (se) ascunda. Si au al naibii de multe kilograme de ascuns.

  • Unde dai si unde crapa

    Schimbarile de la carma PSD vor obliga Alianta D.A. sa-si revizuiasca optiunile politice.

    Imposibilul s-a produs. Incepand de saptamana trecuta, Ion Iliescu nu se mai afla la carma formatiunii politice pe care a mosit-o si pastorit-o, fie direct, fie din umbra, din decembrie ‘89 incoace, fara intrerupere. Intr-un fel, putem spune ca Revolutia Romana s-a incheiat abia acum. Cum s-a ajuns aici si care ar fi consecintele?

    In primul rand, Ion Iliescu a cazut in aceeasi capcana cu majoritatea observatorilor politici (subsemnatul y compris): a confundat electoratul cu liderii partidului. Reactia sa, de uimire sincera, cand a fost chestionat in legatura cu acceptarea unei ipotetice functii de presedinte onorific a fost, in acest sens, graitoare. Chiar daca nu putea ravni la infatuarea unui Ludovic Soare ce declara odinioara (intrucatva pe buna dreptate) „l’etat c’est moi“ („statul sunt eu“), tot putea spune, fara prea mari emotii, „PSD-ul sunt eu. Eu l-am creat, eu l-am modelat, eu l-am facut ceea ce este“.

    Intr-adevar, in subconstientul colectiv al electoratului – daca putem spune asa – se insurubase bine ideea ca Iliescu se suprapune, practic, peste insasi notiunea de FSN/FDSN/PSDR/PSD. De aici si votul in consecinta, cu bunele si relele sale. Va mai curge ceva timp pana cand noi vom fi in stare sa digeram pe de-a-ntregul, la nivel subconstient, ceea ce liderii PSD incepusera sa faca inca de cand Adrian Nastase preluase sefia partidului si functia de prim-ministru – sa ni-l indepartam pe Ion Iliescu de imaginea partidului. Odata ucisa in minte asocierea, restul devine o joaca de copil. Ceausescu a cazut si el doar dupa ce mai intai il uciseseram in minte, prin bancurile cu Bula.

    A intervenit si un accident nefericit, imposibil de prevazut: moartea sotiei l-a impiedicat pe Octav Cozmanca sa participe la Congres. Iar in absenta dirijorului- sef, alamurile au inceput sa sune fals. In fine, a doua greseala a lui Ion Iliescu a fost doar picatura care a umplut paharul: l-a caracterizat, in public, pe Mircea Geoana drept „prostanac“. Oricat de disciplinat si de versatil ar fi fostul ministru de externe, o atare jignire – repet, publica, deci infinit mai dureroasa – nu putea fi trecuta usor cu vederea. 

    S-a intamplat aici ce s-a intamplat la ultima Olimpiada de la München, dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Decis sa demonstreze superioritatea ariana, Hitler le-a impus sportivilor germani antrenamente dintre cele mai severe, transformandu-si echipa de canotaj intr-o adevarata masina de vaslit. Canotorii englezi, in schimb, bazandu-se pe o traditie in care nu le mai ramasese de dovedit nimic, odata ajunsi in Germania, au tinut-o tot intr-o distractie. In ziua intrecerii, mahmuri si lipsiti de chef, s-au lasat depasiti, fara prea mari mustrari de constiinta, de catre echipa germana. Asta pana cand cativa spectatori nemti, cocotati pe un pod, i-au scuipat in cap, strigandu-le mascarii. Din acea clipa, canotorii englezi au vaslit „ca manati de diavol“, conform declaratiilor unui martor ocular, recuperand handicapul si reusind sa treaca primii linia de sosire.

    De buna seama, orgoliul ranit al lui Geoana n-ar fi putut face minuni de unul singur. L-au sustinut din plin jocurile de culise la care Corina Cretu facea, disperata, referire. Putem, insa, remarca un fapt: scorurile cu care Geoana si Nastase si-au adjudecat functiile sunt sensibil egale. Fiecare dintre cei doi a obtinut aproximativ 1.000 de voturi, in vreme ce ambii contracandidati au obtinut aproximativ 500. O asemenea coincidenta, in conditiile unui vot secret, poate da de gandit.

    Fie si acceptand, insa, ipoteza ca, pe ultima suta de metri, Adrian Nastase si-a negociat cartile in asa fel incat sa cada tot in picioare, nu putem spune ca victoria la congres ii apartine. In plan simbolic, Nastase a pierdut pe toata linia. Or, in politica, planul simbolic este cel care, in cele din urma, conteaza. Fostul prim-ministru a avut sansa de a-si ucide – tot simbolic, fireste – tatal, candidand deschis impotriva lui Ion Iliescu. Un gest care, psihanalitic vorbind, l-ar fi adus, in sfarsit, in zona maturitatii. Dupa multe ezitari a renuntat, preferand o mai sigura pozitie secunda. Candidand si castigand impotriva lui Iliescu, Mircea Geoana l-a frustrat pentru vecie pe Adrian Nastase de aceasta posibilitate. Fostul premier a fost obligat sa asiste pasiv la o ucidere ritualica al carei protagonist s-ar fi cuvenit sa fie.

    Nu e nevoie ca delegatii PSD sa-l fi citit pe Freud pentru a intelege pozitia precara in care fost adus Nastase. Iata de ce inclin sa cred ca ne putem astepta, cu suficienta confidenta, la inceputul declinului stelei ex-presedintelui PSD, indiferent de negocierile purtate in culise. Partidul isi va schimba, treptat, fata cu care ne obisnuisem. Nu ma astept la minuni –  nici n-ar fi posibile, in conditiile in care, totusi, numerele 2 si 3 din partid raman Nastase si Mitrea. Dar nici nu e nevoie de o schimbare de substanta peste noapte. In ochii electoratului, PSD va fi, in sfarsit, „Noul PSD“. Forma bate fondul. Perceptia conteaza, iar aceasta noua perceptie va trebui luata, de acum incolo, in calcul de catre liderii Aliantei D.A.

    De aici incolo se inmultesc combinatiile posibile. Intr-o prima varianta, liderii PNL-PD ar trebui sa grabeasca alegerile anticipate, pentru ca de acum inainte respingerea apriorica a PSD nu va mai fi posibila. PSD-ul „tuturor relelor“ a incetat sa existe, asa ca partidul isi va recapata functia de aspirator al voturilor nemultumitilor. Intr-o alta varianta – mai putin probabila, pentru ca e mai usor demontabila prin portavocea Basescu – Tariceanu si-ar putea consolida pozitia amenintand cu o eventuala alianta cu un PSD schimbat la fata. In fine, PD va fi nevoit sa reia rapid in calcul fie unirea cu PNL si transformarea in partid popular, fie o treptata dar sigura apropiere de PSD si crearea unui singur partid social-democrat. De-o fi una, de-o fi alta, noua, celor multi, nu ne ramane decat sa ne bucuram. Acolo unde se inmultesc posibilitatile, sporeste si sansa noastra de a fi bagati in seama. P.S. Din motive lesne de inteles, publicarea celei de-a doua parti a textului „Romania in Tara Minunilor“ a fost amanata cu o saptamana.

  • Iliescu si gustul razbunarii

    La Congresul PSD au cazut mastile: Ion Iliescu a recunoscut, gratie subconstientului, ca a ramas comunist iar Adrian Nastase a renuntat, tacit, la teza ipocrita „nu exista nici un conflict in partid“.

    Specialistul in efecte speciale a dat gres de aceasta data: in decorul modern, dominat de nuante de albastru fluorescent si proiectii multimedia, prafuitul politician pare decupat din alt film. Tuna de la tribuna din nichel si plexiglas, in fata unei sali care, in loc sa-l asculte incremenita, sa-l intrerupa doar cu aplauze si ovatii, isi permite sa-i raspunda obraznic! 

    Striga din ce in ce mai tare, devine aproape isteric, amenintator. Dar nu mai sperie pe nimeni. Dimpotriva. Se blocheaza de cateva ori, isi aranjeaza cu gesturi ezitante ochelarii cu rame demodate, tuseste iritat. Incearca sa-i raspunda acid unui rebel din sala, dar tonul nu-i e deloc convingator. Si-a pregatit un discurs de trei pagini. Scrise citet, cu litere mari. L-a repetat, ca de obicei, in fata oglinzii, de cateva ori. Totul parea in regula. Numai ca oglinda nu si-a permis niciodata sa-i raspunda „la misto“.

    Prestatia lui Ion Iliescu in fata Congresului PSD a facut deliciul mass-media. Mereu un magnet pentru comentariile ironice, fostul presedinte de tara si partid a fost, de aceasta data, linsat public, tocat mediatic cu o placere evidenta, exacerbata. Joia trecuta au cazut doua masti, simultan: pe de-o parte, Ion Iliescu a rostit cuvantul „tovaras“, provocand hohote de ras (intr-o sala ticsita, de altfel, de fosti tovarasi), recunoscand, gratie subconstientului, ca a ramas comunist; pe de alta parte, Adrian Nastase a admis, tacit, ca sceneta plina de ipocrizie „nu exista nici un conflict intern la PSD“ trebuie sa inceteze. Romania are nevoie de un partid social-democrat solid si modern, de o forta de stanga inchegata. Acest lucru nu se poate realiza fara mai multa sinceritate si mai putine fumigene. De aceea, faptul ca pesedistii s-au ciondanit, s-au ironizat reciproc, s-au certat si si-au pus „piticii pe masa“ e de bun augur. A fost un congres mult mai onest si mai interesant decat am fi crezut. 

    Ion Iliescu nu este, evident, omul capabil sa-si duca partidul pe drumul cel bun. Din acest punct de vedere, improspatarea conducerii PSD este binevenita. Pe de alta parte, insa, principalul partid de opozitie este pandit de pericolul indepartarii de electoratul sau stabil, de asa-zisii „asistati“, de marea masa a romanilor care inca nu inteleg mare lucru din „occidentalizarea“ tarii. Acesti oameni se vor simti abandonati si singuri fara Ion Iliescu, omul care va ramane in istorie ca fiind cel mai comunist presedinte democrat al Romaniei.

    Multi spun ca Iliescu n-a iesit din politica, asa cum a prezis, „cu picioarele inainte“, ci pe „barba“ (a se citi picioarele) lui. Fals. Cuplul Geoana-Nastase va avea de infruntat un critic acid, credibil si periculos, chiar din interiorul partidului: pentru ca Ion Iliescu nu-i va uita si nu-i va ierta pe cei care nu i-au permis sa-si incheie cariera politica asa cum a visat. 

    In politica, nimic nu se compara cu gustul delicios al razbunarii. Iliescu l-a simtit o data, in 25 decembrie ‘89. Daca-l vor mai tine puterile, va dori sa-l simta din nou.

  • Lungul drum al ziarului catre taraba

    Peste doua saptamani, tarabele vor cantari mai greu cu trei ziare: doua generaliste  si unul sportiv. In spatele lor se afla un poet si un nucleu de ziaristi (Gindul), doua firme din Insulele Virgine (Averea) si un deputat (Sport Total). Poetul si deputatul au spus ca pun la bataie cate un milion de euro pentru startul afacerii. Averea pleaca la drum cu doua milioane. Se potriveste socoteala de-acasa cu cea din targ?

    Daca apare un jucator nou pe piata biscuitilor, nimeni nu se mira. Si nimeni nu se intreaba cati biscuiti rontaie un roman anual. Daca, in schimb, un nou ziar isi anunta aparitia, reflexul industriei este sa arate cu degetul spre aglomeratia de pe tarabe. Mai nou, industria vorbeste in termeni de costuri si, in subsidiar, de interesele pe care un finantator le-ar putea avea, in conditiile in care cei mai multi proprietari de cotidiene se plang ca un ziar nu e o mare afacere.

    Cat costa sa faci un ziar? Gindul si Sport Total au anuntat valoarea investitiilor: cate un milion de euro fiecare. In general vorbind, este un milion de euro suficient pentru a face dintr-un cotidian o afacere de succes? Dar doua milioane de euro – cat a anuntat Averea? BUSINESS Magazin a lansat recent aceasta intrebare cunoscatorilor si, pe marginea raspunsurilor, a „croit“ un ghid necesar oricarui antreprenor care vrea sa lanseze un cotidian incadrabil in asa-numita „quality press“.

    Ce a rezultat? Puse cap la cap, estimarile cunoscatorilor din piata conduc la un business-plan care variaza intre 3 si 5 milioane de euro. Premisa acestor estimari este aceea ca ziarul respectiv nu este construit drept o intreprindere prin care se pierd bani dar se castiga influenta, ci ca un business in sine, deci lider de segment. De pilda, un cotidian nou care isi propune sa ajunga in top 3 al ziarelor de calitate are nevoie de minimum 5 milioane de euro, este de parere Cosmina Noaghea, director executiv Expres, divizie a Ringier (care editeaza cotidianul Evenimentul Zilei). Ajungi in top 3 intr-un an si jumatate, crede ea, iar pentru a ajunge lider absolut ai nevoie „de circa doi ani si jumatate de asteptare“.

    Daca se respecta reteta unui business-plan ca la carte. Cu echipa solida, infrastructura si tipar bine puse la punct, productie si tiparitura de calitate, marketing eficient, distributie fara deficiente, rezultate in vanzari de publicitate. O reteta cu know-how, in general. Care costa. Sa le luam pe rand. Un ziar care vrea sa se pozitioneze premium, va trebui sa furnizeze informatii „premium“, deci are nevoie de o echipa redactionala matura. Un jurnalist experimentat poate „costa“ la fel ca un salariat cu vechime intr-un departament-cheie al unei companii multinationale (500-600 de euro net, dupa unele estimari). Nicolae Bara spune ca „un salariu mediu“ la Sport Total este 400 de euro, ceea ce inseamna „in jur de 40.000 de euro“ net lunar pentru echipa sa de 90 de angajati. La aceasta suma se adauga diverse taxe, impozite si contributii a caror valoare poate egala fondul net de salarii – asta in cazul in care veniturile nete sunt reflectate real in cartea de munca. 

    Practica rara in presa, unde angajatorii prefera alte modalitati de plata, de exemplu sub forma drepturilor de autor – care presupune o reducere a taxelor datorate statului cu mai bine de 50%. 

    Al doilea punct din business plan: infrastructura. Comparand infrastructura necesara unui start-up in presa cotidiana cu o investitie in alt domeniu, Ionut Preda, consultant IT, spune ca diferenta este data de accentul pe care o companie il pune pe managementul informatiei. „Daca alte afaceri pot fi demarate cu un volum mai mic de investitii in IT, situatia este alta in cazul afacerilor care se bazeaza pe informatii. Este nevoie de o infrastructura IT performanta, deci cheltuielile cresc“, a spus Preda.

    Cat ar costa infrastructura unui ziar la inceput de drum? Depinde de numarul de angajati, de tipul ziarului si de activele necesare, spune el. Se da urmatoarea ipoteza: ziarul este construit de la zero si are nevoie de toata infrastructura de retea, de 100 de computere noi, cu toate licentele Microsoft – inclusiv cinci licente de paginare QuarkXpress (cat ar fi necesarul minim la un cotidian). La acestea se adauga o centrala telefonica buna si 30 de aparate telefonice (interioare si centrala); imprimante de retea de mare viteza (patru alb-negru, doua color); doua aparate de fotocopiat; un numar de 50 de abonamente GSM si infrastructura necesara unei variante electronice a ziarului, inclusiv o conexiune Internet de buna calitate. In total, o investitie initiala de circa 164.000 de euro, calculata la preturi de lista medii de achizitie. 

    Lunar, costurile de intretinere a acestei infrastructuri ajung la 7.500 de euro, spune Preda. Odata asigurata echipa si infrastructura, urmeaza cheltuielie de productie. Procesul de productie poate fi impartit in doua: cea propriu-zisa a articolelor, pe de o parte si cea a ziarului (ca produs finit), pe de alta. In cazul „productiei de informatie“, de baza sunt abonamentele la fluxurile de stiri si la serviciile foto (se pot adauga serviciile de monitorizare a presei, abonamente la publicatii autohtone si straine). 

    In cazul fluxurilor de stiri, costurile difera de la caz la caz. De pilda, pretul unui flux zilnic generalist Mediafax este de 1.300 de euro pe luna pentru un tiraj sub 100.000 de exemplare si 400 de euro cel de la Rompres. In cazul Agence France Presse, tariful pentru un ziar care se lanseaza este de 800 de euro pe luna pentru primele sase luni. „Ulterior, pretul este ajustat in functie de tirajul ziarului si de numarul de cititori,“, spune Claudia Silisteanu de la AFP. Reuters spune ca are abonati atat pentru serviciul de stiri, cat si pentru serviciul foto al agentiei. Pretul standard este de aproximativ 1.200 de euro, spune Anca Antohi, directorul de vanzari al Reuters. Pentru un ziar nou-lansat pretul poate fi coborat la 500 de euro pentru un serviciu.

    La lista de costuri se adauga fotografiile. Pe langa cele facute de fotoreporterii proprii, o redactie cumpara fotografii de la banci de imagini. „Costurile unui abonament lunar pot fi cuprinse intre 1.000 de euro si cateva mii de euro“, spune Carmen Constantin  de la Guliver. Pretul pe imagine se fixeaza in functie de dimensiunea reproducerii, cat si de  pozitia in cadrul publicatiei (coperta sau interior). Guliver spune ca pretul unei imagini poate varia intre 30 de euro si cateva mii de euro. La randul sau, Mediafax spune ca, de regula, cotidienele prefera abonamentul de 50 de fotografii pentru 150 de euro pe luna. Din arhiva, acestea prefera sa cumpere la bucata: 8 euro fotografia.

    Insa cea mai costisitoare parte din intreg lantul de „fabricare“ a unui ziar este tiparul. Acesta poate atrage, singur, pana la 30-40% din cheltuielile pentru un cotidian nou (in cazul cotidienelor consacrate insa, procentul poate scadea direct proportional cu vechimea si dimensiunea contractului). Multe trusturi si-au cumparat tipografii proprii care le ajuta nu numai sa taie din costuri, dar sa faca si bani. Daca luam cazul unui cotidian tip broadsheet (420×630 mm), cu 24 de pagini, dintre care 4 color, tiparit pe cea mai buna hartie din Europa (Lang 45 g/mp), un tiraj de 50.000 de exemplare, costa 5.000 euro pe zi, ceea ce inseamna peste 120.000 de euro lunar (sase editii pe saptamana), costuri fara discount. Pentru tiraje mai mari de 100.000 de exemplare, costurile lunare la tarife-lista sunt de 230.000 de euro, dar discounturile de volum sunt mult mai mari. De notat insa ca preturile de tipar mai sunt ajustate si de alti factori contractuali, cum ar fi durata contractului, volumul total de tipar, alte discounturi, dar si de alti factori spontani, cum ar fi intarzierile in livrarea ziarului la tipar si corecturile ce pot surveni intre timp (mai rare in cazul cotidienelor).

    De ce se mentin costurile de tipar ridicate? Dincolo de cheltuielile aferente consumabilelor si serviciilor de tipar, o cauza deloc de neglijat sunt „tirajele foarte mici“. Vorbind despre ele, Dana Cristescu, manager al tipografiei Coprint (tipareste Ziarul Financiar, Cotidianul, Jurnalul National) – spune ca acestea sunt o problema in Romania. Astfel ca „pentru un tiparitor este vital sa aiba cat mai multe produse de tiparit“. 

    Incepand cu a doua jumatate a anului trecut, capacitatile de prime-time s-au ocupat in toate tipografiile, subliniaza Dana Cristescu. „Eu am o lista de asteptare cu ziare deja existente pe piata, care vor sa obtina ore mai bune de tipar“, spune managerul Coprint.  Odata incheiat tiparul, urmeaza o noua veriga in lantul de productie: distributia. Cat costa ea? „Pentru ca nu exista o standardizare a bugetelor/business plan-urilor, avem cam cate… bugete, atatea obiceie“, spune Lucian Ionita, director de marketing si distributie la Jurnalul National si fost angajat al trustului Ringier. Din cauza aceasta, spune el, costurile de distributie variaza de la procente subunitare pana la 10-15%.

    „In general, ca sa distribui presa, ai nevoie de o echipa care-ti eficientizeaza tirajele, care-ti asigura logistica (transport, ore de livrare etc.), care tine legatura cu distribuitorii si cu abonatii“, spune Ionita. Asadar, primul cost cert sunt salariile si consumurile acestor oameni – comunicatii, combustibil, consumabile, amortizari ale computerelor si masinilor, chiria spatiilor in care se lucreaza sau se strang exemplarele nevandute. „Iar asta e foarte fluctuant, pentru ca poate fi vorba de un singur om (grupul Academia Catavencu) sau de 30 (Ringier Romania)“, explica el. 

    Urmeaza costurile de ambalare, cartare si transport. „Pentru ca nu toti editorii isi livreaza in intregime marfa in fata tipografiei. In plus, pe traseul de intoarcere, apar alte costuri: de transport, manipulare a ziarelor nevandute –  de regula acoperite din vanzarea retururilor ca maculatura.“

    In al treilea rand, trebuie mentionat comisionul de distributie, pe care Ionita il numeste „punctul cheie si de maxima pondere a cheltuielilor de distributie“, care este de 15-40%, in functie de titlu si distribuitor. Atentie, insa: pentru ca banii acestia „nu sunt platiti, ci raman la distribuitor, unii editori nu-l introduc in buget ca si costuri“, spune directorul de marketing si distributie de la Jurnalul National.

    „Alegerea strategica a publisherilor este influentata in primul rand de increderea in piata de distributie“, povesteste Ionita. Cei mai increzatori aleg solutii exclusive de la unul dintre cei doi mari engros-isti (Hiparion si Conpress). Cu un comision mai mare, scutesc compania de costurile unei echipe stufoase de distributie in-house. „Insa isi iau pe cap lipsa controlului direct si riscul pusului de oua in acelasi cos“, spune el.

    La polul opus sunt cei care-si fac din departamentul de distributie „propriul en-gros de presa“. Lucreaza direct cu 80-100 de firme, cu comisioane mai mici, au date de vanzare mult mai rapid. „Echipele lor sunt mult mai numeroase, iar riscul de neplata – cand lucrezi cu 100 de distribuitori –  este infinit mai mare“, subliniaza Ionita. 

    Care este totusi practica cea mai raspandita? Ionita spune ca aceasta se afla undeva la mijloc. De regula, publisherii aleg sa lucreze cu 10-20 de distribuitori, selectati dintre buni platnici si au echipe de 5-10 oameni in departament. E sigur insa ca „viitorul este al en-gros-istilor grei“, spune el. „Pana atunci insa, cine vrea sa-si controleze de la o treime la trei patrimi din cifra de afaceri – cat reprezinta veniturile din vanzare intr-un buget – acesta trebuie sa apeleze la varianta cu mai mult de un om pe distributie“, a conchis Ionita.

    „Normal ar fi sa lucrezi ori direct cu retaileri puternici, ori cu whole saleri puternici; la noi nici unii nu sunt dezvoltati suficient, si trebuie sa lucrezi cu amandoi. E un sistem hibrid“, a spus Alexandru Miristea, director de distributie al Publimedia International. El a mai spus ca Hiparion „tinde sa devina whole-saler national“. Adica sa duca publicatiile direct la punctele de distributie iar „proprietarul ziarului sa poata controla destinatia marfii “. De la distributie pana la tarabe este, asadar, un singur pas. De la tarabe pana in mana cititorului este, teoretic, tot un singur pas. Practic insa, acest pas poate sa nu existe deloc. Iar aceasta prapastie dintre ziar si cititor este cosmarul fiecarui publisher. Cum poti intra in topul preferintelor cititorului? In primul rand, el trebuie sa auda de tine, spun marketerii. Cum? In urma unor eforturi de marketing si promovare integrate si sustinute. Care, de asemenea, costa. 

    Teoria citeaza cateva tehnici de stablire a unui buget de comunicare necesar, „necontand daca este vorba despre un ziar sau despre un FMCG,“ spune Beatrice Danis, managing partner al FutureBrand (divizia de branding a McCann WorldGroup Romania). „Practica m-a invatat ca bugetul de comunicare trebuie stabilit/ajustat in functie de nivelul de cheltuieli al pietei pe care activeaza brand-ul respectiv. In acest caz specific, fiind vorba de introducerea pe piata  a unui brand nou, stabilirea unui buget se va face tinand cont si de stadiul in care se afla notorietatea brand-ul respectiv“, a spus Danis. 

    Pentru a ajunge la un nivel de notorietare satisfacator intr-o perioada foarte scurta, continua ea, si investitiile in comunicare trebuie sa fie „mult peste nivelul unui brand care activeaza pe piata de ceva vreme“.

    Astfel, un buget de marketing aferent unui business plan „ca la carte“ poate ajunge, in Romania, pana la 650.000 de euro net (circa 10-15% din turnover), spune Daniela Tomescu, marketing manager business press, Publimedia International. Bugetul include o campanie de lansare ATL (TV, radio, print si outdoor), activitati de PR specifice, o campanie BTL (evenimentul de lansare si o promotie), precum si activitati de marketing direct – toate se intind pe o perioada de 3 luni. „Desi poate parea mare, acesta este un buget rezonabil pentru o campanie cu impact garantat“, a spus ea. Tomescu subliniaza insa ca acest buget este necesar unui ziar care nu are in spate un trust care sa-i asigure „dealuri preferentiale in media“. De asemenea, un ziar nou care are in spate personalitati cu un relational bun in mass-media se poate „descurca“ si fara acest buget, pe termen scurt (insa nici un marketer nu recomanda o lansare fara o campanie integrata).

    Coborand insa din taramul practicilor de marketing profesioniste, realitatea indica bugete mult mai mici decat 650.000 de euro – in special in cazul unui ziar apartenent la un trust. Fara costuri sau cu preturi modice, ziarul se poate promova in-house sau prin intermediul promovarilor reciproce („in cross“) ale trustului cu alte grupuri de presa, pentru care, in mod normal, un ziar aflat la inceput de drum recurge la bartere, cedand astfel din spatiul sau de publicitate.

    Dar intrebarea se pune, firesc, si invers. Ar fi dispus un ziar consacrat sa faca barter cu un ziar nou-lansat? „Depinde de ziar“, spune Cosmina Noaghea de la Expres (Ringier). Spre exemplu, povesteste ea, in 2002 Evenimentul Zilei a avut un barter cu Gazeta Sporturilor cand echipa Ioanitoaia-Tolontan a plecat de la Ringier la Gazeta (campania cu „cea mai buna echipa din Romania – n.r.). „Sigur ca Evenimentul Zilei nu facea parte din Ringier la data aceea, dar cred ca e un exemplu bun“, a spus Noaghea.

    Ce se intampla insa in cazul in care publicatiile de prestigiu nu accepta barterul cu un ziar ce intra pe segmentul sau? Sunt trei variante. Prima, in care marketerii noului ziar se vad nevoiti sa cheltuie bani pentru a avea vizibilitate si succes pe termen lung. A doua varianta: scot putini bani din buzunar, iar succesul lansarii va fi pe masura, ca un foc de paie. Si a treia varianta: nu cheltuie nimic – ceea ce ar insemna ca focul nici macar nu s-ar aprinde (iar ziarul ar trece neobservat pe tarabe).

    La aceste cheltuieli se mai adauga evident si cele de creare a identitatii brand-ului. Numai acestea din urma pot fi cuprinse intre 25.000-50.000 de euro, conform tarifelor practicate de agentiile spe- cializate pentru o solutie de branding integrata. 

    In general vorbind, o concluzie ar fi aceea ca bugetele difera de la un publisher la altul. Determinanta in aceste diferente pare sa fie insa apartenenta la un grup de presa. Un trust poate sustine o mare parte din cheltuielile ziarului (mai ales la inceput). De exemplu, costurile administrative si logistice – chirie, utilitati, parc auto –  sunt suportate mai usor „la comun“. La fel si in cazul cheltuielilor de productie, tipar, marketing, distributie si promovare – care pot fi realizate cu know-how-ul, competentele si infrastructura trustului. Dar daca ziarul respectiv nu are in spate un trust? Atunci – prima ipoteza – are alte afaceri care sa il finanteze. Cum este de pilda situatia ziarului patronat de Nicolae Bara si condus de Andi Vilara. Pe langa compania care editeaza Sport Total (Frigomedia), Bara mai este actionar la Frigotehnica (echipamente frigorifice). Acesta mai detine o tipografie, Frigoprint, „cu o capacitate de printare de 50.000 de pagini pe ora“, conform proprietarului. 

    Cea de-a doua ipoteza ar fi ca ziarul are in spate un intreprinzator privat, dar cu o putere financiara mai mica. Ziar care este foarte probabil sustinut de o terta sursa de finantare. Cum este cazul ziarului Gindul, finantat de Dinescu (cand a anuntat noul ziar alaturi de Popescu, acesta a declarat ca nu dispune de fonduri).

    A treia si ultima ipoteza ar fi aceea ca ziarul se bazeaza pe curajul publisherilor si pe speranta ca o singura doza de perfuzie poate tine ziarul in viata pe termen lung. Practica insa a demonstrat ca – indiferent de ipoteza discutata – injectia de capital initiala nu este suficienta. La fel, nici „resuscitarile“ publicitare izolate. Publishing-ul nu este un exercitiu de portavoce. Este un business ca oricare altul, cu reguli de joc, castigatori si perdanti.

  • Un ziar nu e o fabrica de caramizi“

    Cel mai recent jucator activ pe piata ziarelor denumite „de calitate“ este Cotidianul, marca relansata de grupul Catavencu in toamna lui 2004. Cotidianul este inca in proces de consolidare –  o echipa are nevoie de timp „sa se formeze, sa se rodeze si sa performeze“, spune Doru Buscu, director editorial.

    Cunoscut mai degraba ca redactor-sef al Academiei Catavencu, Doru Buscu (foto) – directorul editorial al Cotidianului – spune despre piata ziarelor de calitate ca este „inca nedefinita“. „Si cred ca asa va ramane in urmatorii doi ani“, spune el referindu-se la piata pe care Cotidianul a reatacat-o in urma cu cinci luni, in urma unui joint-venture dintre grupul Catavencu si RH Press.

    La sfarsitul celor doi ani de „definire“ a pietei, Buscu crede ca se va cerne calitatea. In plus, vom asista la o separatie mai clara intre tabloide – gen Libertatea „si ceea ce ne place sa le numim ziare serioase sau sobre – cum ar fi Romania Libera“. Ca exemplu, Buscu ofera Evenimentul Zilei, despre care spune ca „joaca la ambele capete“. Ziarul contine informatie serioasa, amestecata insa cu ceea ce el numeste „continut frivol“. Cum se vor aseza pe piata ziarele pe cale sa intre in vartejul cotidian, asta va depinde de seriozitatea cu care vor aborda acest business. „Un ziar nu e o fabrica de caramizi, trebuie construit cu migala si rabdare“, spune directorul editorial de la Cotidianul. Buscu isi aminteste cum a repornit Cotidianul la drum. S-a plecat de la zero, de la cercetarea pietei. „Inainte de a prelua Cotidianul, am facut un studiu de piata, din care reiesea ca ziarul Cotidianul este o marca cu sanse bune de fi reabilitata. Avea o recunoastere buna si o reputatie onorabila. La randul lui, ziarul era in cautare de idei.“ Asa s-a ajuns la joint-venture-ul dintre Academia Catavencu si RH Press, completeaza Buscu.

    A urmat business plan-ul. Pentru primul an, sunt proiectate investitii de circa 1,8 milioane de euro. Buscu este realist si spune ca momentul amortizarii este indepartat. „O echipa are nevoie de timp ca sa se formeze, sa se rodeze si sa performeze“, argumenteaza el. Editorii ziarului nu par sa se grabeasca insa, dar sunt optimisti. „Avem niste obiective precise – si spre ele ne indreptam“, spune Buscu, In prezent, Cotidianul are vanzari de 20.000 de exemplare zilnic si un tiraj de 30.000 de copii. „Peste un an, il vad intre primele 5 ziare cotidiene, ca tiraj si in primele doua, in ce priveste atractivitatea.“ Comentand suma de un milion de euro pe care Mircea Dinescu a anuntat-o pentru investitia in Gindul, Buscu a spus ca, din punctul sau de vedere, un milion de euro ajung. „Dar depinde de ce vrei sa faci.“

  • TARZIU IN PAT

    Obiceiul de a merge tarziu la culcare nu este specific unui anume continent. Dimpotriva. Totusi, doua tari europene – Spania si Portugalia – se afla intre primele cinci tari ai caror locuitori prefera viata de noapte.

     

    Ora de culcare

    Tara

    Intre 12 – 1 a.m. (% din populatie)

    Dupa 1 a.m. (%)

    Total dupa 12 a.m. (%)

    1. Portugalia

    47

    28

    75

    2. Taiwan

    34

    35

    69

    3. Coreea

    43

    25

    68

    4. Hong Kong

    35

    31

    66

    5. Spania

    45

    20

    65

       

    Ora de trezire

    Tara

    Intre 5 – 6 a.m.

    (% din populatie)

    Inainte de 5

    a.m.(%)

    Total inainte de 6 a.m. (%)

    1. Indonezia

    50

    22

    72

    2. Vietnam

    44

    11

    55

    3. Filipine

    29

    12

    41

    4. Germania

    22

    7

    29

    5. SUA

    23

    6

    29

     

    Sursa: studiu ACNielsen, realizat In octombrie 2004 In 28 de tari din Asia-Pacific,

    Europa si SUA, pe un esantion de 14.000 de adulti.

  • O lume de gadgeturi

    Nesperat de mult s-a dezvoltat in SUA piata pentru o multime de gadgeturi auto sau de uz casnic care altundeva ar fi considerate inutile.Daca va plictisiti in timp ce conduceti spre serviciu, nici o problema: puteti vedea un film pe DVD.

     

    Daca rataciti mereu reteta preferata, nu va impacientati: noul cuptor cu microunde poate descarca retete de pe Internet. Daca nu reusiti sa va dati seama ca fructele din livada s-au copt, aveti la dispozitie un nou aparat care anunta cand fructul a ajuns la maturitate. Si lista poate continua, cu tot atatea inventii care n-au nici un rost decat poate acela de a amorti definitiv neuronii, reflecteaza revista Newsweek.

     

    O astfel de inventie naucitoare este si cana de cafea (sau alta bautura) care se incalzeste instant, lansata de firma OnTech. Instant inseamna pana citesti mai bine instructiunile, pentru ca pana la urma afli ca iti trebuie intre sase si opt minute pana cand bautura este gata.  OnTech a cheltuit 24 de milioane de dolari pentru dezvoltarea tehnologiei, mai ales pentru ca bautura sa nu se incalzeasca prea repede si sa scoata aburi, spun ei. Weisz mai spune ca firma sa va produce in curand un sistem de incalzire a supei, a ciocolatei calde si a ceaiului.

     

    Pana acum sunt 400 de milioane de cereri pentru achizitionarea unor astfel de cani, mai spune el. Succesul i-ar putea fi, insa, umbrit, de intentia cunoscutului producator de supe Campbell, care vrea sa lanseze impreuna cu Ford cuptoare cu microunde de mici dimensiuni, pentru automobilul personal.

     

    Reversul unor astfel de inventii ar fi ca numarul avocatilor din America s-ar putea dovedi insuficient pentru a acoperi viitoarele plangeri ale consumatorilor, comenteaza ironic Newsweek. Dar creativitatea producatorilor pare de neoprit.

     

    Masinile ar putea fi transformate in home theaters pe roti. Firma Custom Car Alarms din San Francisco a raportat de curand ca aproape jumatate din comenzile de instalatii de ecrane video pentru masina sunt pentru ocupantul locului soferului, nu pentru restul pasagerilor. „Asta e America zilelor noastre“, explica David Gregg, senior editor la Best Magazine. „Spiritul american a nazuit intotdeauna spre a construi mai mult si mai bine. Acum se vorbeste despre satisfactie la minut“, adauga Gregg.

     

    In aceste conditii, cine mai are timp sa astepte semnalul prin care senzorul isi schimba culoarea ca raspuns la modificarea mirosului, anuntand ca fructele s-au copt? N-ar fi mai usoara administrarea unor vitamine?, conchide articolul.

  • Faxul din Japonia

    Ceea ce s-a intamplat saptamana trecuta cu noul Cod fiscal, intarziat prin Parlament pana in ultima clipa si apoi trimis de urgenta presedintelui Basescu la Tokio, ca sa-l promulge prin fax, a starnit deja destule comentarii cu tema politica.

     

    Relatia dintre Executiv si Parlament sau cea intre coalitia de guvernare si propria ei majoritate parlamentara se dovedesc, intr-adevar, mai pline de primejdii decat ar fi crezut guvernantii atunci cand au oferit proiectul Codului fiscal spre dezbatere parlamentarilor.

     

    Totusi, dupa ce au trecut cele cateva zile de confuzie, iar actul cel nou a intrat in vigoare, se pune iarasi problema surselor de alimentare a bugetului, o data ce impozitul majorat pe castigurile din piata de capital a fost amanat pentru la anul, iar expertii fiscali au dezvaluit deja cat de usor poate fi fentat impozitul pe tranzactiile imobiliare.

     

    Ministrul finantelor, Ionut Popescu, s-a declarat satisfacut pana acum mai ales de aspectul teoretic al chestiunii, considerand ca guvernul sau a reusit sa schimbe din temelii filozofia fiscala, prin faptul ca a mutat centrul de greutate al impozitarii de la munca si profit (prin cota unica) spre consum si speculatii (prin accize si impozitele pe tranzactiile speculative).

     

    Numai ca, dupa cum se vede din insusi textul Codului, schimbarea de filozofie n-ajuta foarte mult in practica: unificarea impozitarii la 16% e inca departe: mai asteapta tranzactiile de pe piata de capital, mostenirile, dar si contributiile la asigurarile sociale, iar mult discutatele impozite pe terenuri agricole si forestiere vor fi introduse abia la anul (interesant e ca acestea sunt protejate de desfigurarea in Parlament prin includerea lor in pachetul legislativ special privind proprietatea, pachet promovat de Guvern prin asumarea raspunderii). Iar intre timp, problema incasarilor bugetare ramane in suspensie.

     

    Ministrul Popescu a a afisat tot optimismul de care e in stare, afirmand ca gratie cotei unice au intrat in regimul fiscal normal 137.000 de locuri de munca din economia subterana si ca incasarile la buget pe luna mai au crescut cu 300% fata de mai 2004. Ar rezulta deci ca pana la sfarsitul lui 2005, minusul de venituri determinat de aplicarea cotei unice nu va fi de 30.000 de miliarde de lei, asa cum era estimat la inceputul anului, ci de mai putin de 10.000 de miliarde.

     

    Asa de mare e optimismul in Guvern, incat unii functionari au inceput deja sa vanda pielea ursului din padure: nici nu se zareste inca prima rectificare de buget si Eugen Chirovici, seful Agentiei Nationale pentru Intreprinderi Mici si Mijlocii, a inceput deja sa promita ca va urma inca una, unde sigur vor fi suplimentate fondurile pentru IMM.

  • NOAPTEA IN CIFRE

    In 15 ani, obiceiurile de munca ale romanilor au suferit schimbari majore. Orele tarzii la care unii consumatori pleaca de la serviciu ii fac sa caute, pe de o parte, servicii si produse la care sa poata avea acces non-stop, pe de alta parte servicii si produse care sa-i ajute sa faca fata suprasolicitarii presupuse de un volum de munca mereu in crestere.

     

    400% cresterea traficului in reteaua de telefonie mobila Orange in intervalul 22:00-8:00, in perioada 2001 – 2004.

    12% ponderea traficului in intervalul 22:00-8:00, in reteaua Orange, in 2004.

    30% valoarea vanzarilor realizate in timpul „nocturnelor“ la Carrefour, din totalul vanzarilor unei zile.

    40,1% din populatia urbana s-a uitat la televizor intre 22:00 si 23:00 in aprilie-martie 2005, fata de 37,5% in 2004.

    80% din cele 112 farmacii Sensiblu au program non-stop.

    7:00-23:00 intervalul orar de functionare al Self’Bank-urilor, prin care clientii persoane fizice au acces la conturi exclusiv prin automate bancare, fara a se adresa unui angajat al bancii.

    50 numarul de agentii Self’Bank ale ING, in Bucuresti (20) si alte 10 orase din tara.

    50% cresterea consumului de bauturi energizante in 2005 (intre 0,5 si 0,7 cutii de 250 ml per capita) fata de 2004 (0,4 cutii de 250 ml per capita).

    54,4% cresterea, in valoare, a pietei de produse cosmetice anti-imbatranire in 2004 fata de 2003, conform Beiersdorf.

  • Cap compas Asia Centrala

    Romania incepe sa nu mai fie ce-a fost odata. Cel putin in privinta delocalizarilor, pentru ca aici salariul lunar a inceput sa creasca, noteaza L’Express. Leul se apreciaza continuu in fata euro, iar pana in 2007 tarifele la gaze si electricitate vor creste continuu.

     

    De aici tentatia intreprinzatorilor straini de a se indrepta spre alte tari, unde mana de lucru si preturile sunt, inca, foarte scazute. E cazul Ucrainei, al Republicii Moldova sau chiar al Georgiei, unde salariul mediu e inca mult in urma celui din Romania.

     

    Daca in anii ‘90 la moda pentru investitorii straini erau Ungaria, Republica Ceha, Slovacia si Polonia, acestea au fost detronate ulterior de tari ca Romania sau Bulgaria, numai ca intre timp si acestea au devenit piete scumpe. Expertii risca acum un pronostic: urmatoarea destinatie a intreprinzatorilor in cautare de oportunitati ar putea fi Asia Centrala – Uzbekistan, Kirgizstan sau Kazahstan. Evident, daca situatia de acolo se stabilizeaza, cu sau fara revolutii portocalii in prealabil.