BusinessMagazin

Blog

  • DE-A LUNGUL ISTORIEI

    • Chiriile Bucurestiului

    In functie de zona si oras, chiria variaza intre 10 si 100 euro/mp lunar (plus comisionul pentru agentia imobiliara, care inseamna in general o chirie lunara si o cautiune de doua-trei chirii). In Bucuresti, exista spatii cu chiria stabila si spatii cu pretul in continua crestere.

    CHIRII STABILIZATE: In Bucuresti Mall si Plaza Romania, Anchor Group cere intre 80 si 120 euro/mp lunar, in functie de vizibilitate si de marimea spatiului. In Carrefour si Cora, chiria este variaza intre 35 si 55 euro/mp lunar.

    CHIRII IN CRESTERE: Pe Calea Victoriei, chiria variaza intre 50 si 80 euro/mp pe luna, pe Magheru, Balcescu si Bratianu, intre 60 si 120 euro/mp, iar in Dorobanti (zona preferata pentru cafenele) este intre 35 si 70 euro/mp.

    CHIRII MAI MICI: Pe Calea Mosilor, in Stefan cel Mare, Mihail Kogalniceanu si Titulescu, chiriile sunt de 25-50 euro/mp; in zona Iuliu Maniu si Pantelimon, acestea scad pana la 10-25 euro/mp.
    SURSA: COLLIERS INTERNATIONAL

    • CINE MAI VINE, CINE SE MAI EXTINDE

    Un lant de cafenele decide sa se extinda de obicei pentru ca a avut succes. Iar majoritatea brandurilor de cafenele intrate in Romania au planuri de extindere.

    CITYCAFE: Lantul de restaurante City Grill va deschide in acest an doua cafenele, care vor servi brandul CremCaffé. City Grill este un lant de restaurante condus de unul din fostii patroni ai lantului de restaurante „La mama“, Dragos Petrescu.

    GLORIA JEAN’S: Lantul american va mai deschide inca doua cafenele in 2006. Cafenelele Gloria sunt aduse in Romania de Gourmet Products Services, firma care detine master-franciza pentru Romania, Ungaria si Bulgaria.

    VIA CAFE: Lantul romanesc se pregateste pentru deschiderea celei de-a doua unitati (francizata), dupa prima deschisa deja in Piata Unirii din Bucuresti.

    NESCAFE: Lantul de cafenele, cunoscut mai ales pentru specialitatea frappe, va mai deschide in 2006 inca trei cafenele in Bucuresti.

    • SE SCHIMBA GUSTURILE

    Cafeaua traditionala – la filtru, la ibric si la nisip – incepe sa iasa incet, dar sigur, din obiceiurile de consum ale romanilor, spun specialistii. „Asta inseamna dezvoltarea culturii cafelei si indreptarea catre o piata pe care poti vinde cu succes produse de clasa superioara, rafinate si diferentiate pentru diverse tipuri de consumatori (doamne, tineri, persoane in varsta etc)“, spune Christian Macedonschi, chief executive officer Trus HoReCa Services.

    IN TOP: Preferintele se indreapta catre specialitatile de cafea pe baza de espresso, cum ar fi espresso con panna (espresso cu un varf de spuma de lapte), latte machiatto (espresso cu lapte si spuma de lapte), triestino (espresso dublu cu spuma de lapte), cafe con panna (espresso lung cu frisca), dar si affogato cafe (espresso cu inghetata), ciocolata italiana sau trieste moca (ciocolata, espresso, lapte si frisca).

    AROME NOI: Un alt semn al rafinarii consumului este cererea pe piata pentru cafelele aromate, care au facut ca din aceasta luna sa intre pe piata siropurile frantuzesti (numite si „flavour“-uri – arome, n.r.) pentru cafele Monilo, aduse de Trus HoReCa Services. „Aceste siropuri sunt produse in Franta cu distributie exclusiva pe Germania. Francezii sunt specialisti pe siropuri, asa cum italienii sunt specialisti in cafea. Iar acest sirop este folosit doar pentru cafea“, spune Christian Macedonschi.

    SAPTE AROME: „Flavour“-urile sunt vandute in prezent atat cafenelelor care lucreaza cu ItalCoffee (cafea distribuita de Trus), cat si cafenelelor care nu au contract de distributie, deoarece aromele se potrivesc si cu alte branduri de cafea. In Romania exista deja sapte arome folosite in cafenele: amaretto, caramel, vanilie, hazelnut, alune prajite, macadamian nuts si irish coffee fara alcool.

    • CULTURA CAFELENEI

    In 1453, otomanii introduc cafeaua in Constantinopol, iar in 1475, in acest oras se deschide prima cafenea din lume.

    EUROPA: Cafenelele europene apar abia in secolul al XVII-lea in Italia, Regatul Marii Britanii, Franta si Germania.

    ROMANIA: Primele cafenele aparute in Bucuresti au fost cele de tip turcesc, in care se statea pe perne pe jos si se fuma ciubuc. Prima cafenea atestata documentar este cea a turcului Hanie, care functiona in anul 1667, in vremea domnitorului Radu Leon.

    INVENTAR DIN SEC. XIX: La 1872, potrivit socotelilor Dictionarului statistic al lui Dimitrie Frunzescu, in Bucuresti existau „100 de cafenele mari si mici“.

  • AICI SAU LA PACHET?

    Conceptele de cafenea „to go“ (pentru acasa/la birou) au inceput sa convinga clientii si in Romania. Dar o adevarata piata a acestor cafenele va exista abia din 2006, chiar 2007.

    STARBUCKS: Cel mai mare lant de cafenele din lume va deschide primul punct in Bucuresti, in a doua parte a anului 2006, potrivit unor surse.

    COFFEE HEAVEN: Lantul britanic va fi adus in Romania de reteaua Snack Attack, primul coffee shop urmand a se deschide tot in 2006.

    MCCAFE: Conceptul de McCafe este creat de lantul de fast food McDonalds; McCafe va intra anul acesta si in Romania.

    COFFEE RIGHT: Prezent in cafenelele Gregory’s, Coffeeright este cel mai raspandit brand „to go“ in Romania, avand noua unitati in Bucuresti.

  • Treaba poporului e sa consume. Acum.

    La finalul anului trecut a facut cariera declaratia guvernatorului BNR, care cerea romanilor sa consume mai putin de sarbatori, pentru ca a crescut consumul prea mult de-a lungul anului. Iar multi s-au imprumutat pentru acest lucru.

    In lipsa productiei, pentru ca anul trecut s-a muncit cel mai putin, a agriculturii peste care a dat apa si a pierderii de teren la export din cauza cursului valutar, consumul intern a fost principalul motor de crestere economica. Bun si asta.

    Datoriile fac parte din viata, iar daca nu consumi acum – iti iei o masina, o casa, un televizor cu plasma, te duci in concediu la turci, greci sau pe alte plaje, mergi mai des la restaurant (cand esti tanar si mai poti sa mananci trei feluri de mancare, nu numai unul, fara sa risti sa iei imediat Colebil, sau poti sa mai conduci cu peste 100 km la ora  fara sa risti sa faci infarct) –  atunci cand?

    Poporul trebuie sa consume, iar cei care conduc tara trebuie sa-i incurajeze pe oameni. Nu sa le spuna sa fie mai temperati. Chiar si in cazul in care se imprumuta pur si simplu ca sa consume. Daca nu ar fi crescut atat de puternic consumul, de unde ar mai fi avut Ministerul Finantelor venituri la buget in crestere? Pe ce sa puna TVA si accize, pe productia de grau, care nu s-a facut? Daca nu ar fi luat romanii credit de la banca, de unde ar fi avut Vladescu sa incaseze impozit pe profit? Iar bancherii au raportat anul trecut cele mai mari castiguri din istoria lor.

    Daca nu ar fi cumparat romanii atatea masini, de unde ar fi raportat Petrom si Rompetrol profituri record, iar bugetul de unde ar fi incasat si accize si impozit pe profit? Iar daca Petrom nu ar fi castigat peste 500 de milioane de euro anul trecut, conform estimarilor, actiunile companiei nu ar fi fost atat de tranzactionate la bursa si nu ar fi crescut, iar statul nu ar fi avut pe ce sa puna impozit. Iar exemplele pot continua. Daca tot au grija de „cresterea consumului“, atunci ar trebui sa se aiba grija ca  poporul sa plateasca o dobanda mai mica la lei si chiar la valuta.

    Guvernatorul BNR si ministrul finantelor trebuie sa aiba grija de evolutia cursului valutar astfel incat sa nu se inregistreze fluctuatii mari care i-ar speria pe oameni. Si nu cred ca ar trebui sa tempereze consumul sau importurile. Pentru ca oricum vor creste. Si pana la urma este chiar bine. Daca iti place o masina straina si ai bani sa o cumperi, de ce sa fii patriot cu orice pret? Ca sa nu creasca deficitul de cont curent? Nu e problema ta. Trebuie mai degraba ca guvernantii sa umble la investitii sau sa impulsioneze exporturile pentru toate mijloacele economice. De cateva luni se taraganeaza preluarea fabricii de la Daewoo si vanzarea ulterioara unui alt producator care poate ar avea un succes mai mare cu ea.

    In loc ca asta sa fie o prioritate, nici pana acum nu s-a rezolvat. Renault a cumparat Dacia cu 50 de milioane de dolari si a investit inca 300 de milioane. Iar acum Dacia a spart piata cu Logan, a marit exporturile cu cateva sute de milioane de euro, iar cifra de afaceri a trecut de un miliard de euro. Practic, Renault i-a facut Pitestiului o respiratie gura la gura si a ridicat din nou in picioare o intreaga zona industriala. Toate aceste lucruri le stiu toti.

    Pana si cei care conduc tara, pentru ca in fiecare program de guvernare figureaza la loc de cinste. Daca e asa, atunci cei aflati la putere – si presedintele, si premierul, si vicepremierul Copos, si guvernatorul BNR, nu numai cei care conduc Agentia Romana de Investitii Straine – ar trebui sa-si asume, in scris, cum face orice manager cand se prezinta in fata actionarilor, nivelul investitiilor pe care le vor atrage. Sau cu cati investitori au vorbit – si straini, si romani – si cati au pus „banul jos“, atrasi de promisiunile pe care le fac oficialii nostri si mai apoi de mediul de afaceri pus la dispozitie de catre ei.

    Daca poporul consuma „atat“, importurile cresc cu peste 6 miliarde de euro, iar deficitul de cont curent se duce la peste 10 miliarde de euro, atunci toti cei pe care i-a ales poporul trebuie sa aduca 10 miliarde de euro investitii in economie. Banii pe care ii trimit romanii care lucreaza in afara, ei fiind cei mari mari investitori in economie – peste 3 miliarde de euro pe an, nu se pun atata vreme cat guvernantii nu au nici un merit aici. 

    Pana una-alta, vicepremierul George Copos a anuntat ca vrea sa-l atraga pe Viorel Moldovan la Rapid. Asta inseamna cel mult 200.000 de euro. De la BCR vin 2 miliarde de euro, de la RomTelecom un miliard. Pana la 10 miliarde de euro mai e de munca.  Treaba poporului este sa consume. Acum, nu peste un deceniu. Daca se fac deficite, atunci cei care conduc trebuie sa gaseasca solutii cum sa le acopere.

  • Focul lui Arhimede si societatea civila

    Marturisesc: multa vreme, societatea civila a fost pentru mine un soi de mancare chinezeasca. Dupa cum arta culinara chinezeasca amesteca, fara complexe, gusturi care pentru europeanul de rand se situeaza la poluri opuse ale spectrului gustativ, atitudinea mea in fata societatii civile era un amestec de simpatie si suspiciune.

    Simpatie, datorita valorilor democratice promovate de catre majoritatea ONG-urilor – sustinute, in proportie zdrobitoare, cel putin initial, cu finantare occidentala. Si suspiciune, din cauza vehementei si „tehnicitatii“ cu care aceste valori erau promovate – o vehementa de cele mai multe ori oarba la nuante si, prin aceasta, aducatoare aminte de vehementa de odinioara a comunistilor. (In volumul „Exploring the Civil Society“, aparut la Routledge in 2004, aveam sa regasesc aceeasi suspiciune, formulata de-asta data in termeni mult mai transanti de catre Chris Hann, directorul Institutului Max Planck pentru Antropologie Sociala. Acesta sugereaza ca partizanii societatii civile se afla in pericol de a deveni o noua „biserica“ intelectuala, comparabila „religiei seculare“ a marxism-leninismului.) Din acest punct de vedere, ma situam fara sa stiu pe aceeasi pagina atat cu Ion Iliescu, Alina Mungiu-Pippidi (nu radeti!) sau Adrian Nastase, cat si cu majoritatea analistilor anglo-saxoni, pentru care „societatea civila“ se reduce la numarul ONG-urilor si, respectiv, la numarul membrilor acestora.

    Odata acceptata aceasta definitie, nu este de mirare faptul ca PSD-ul, in general, si Adrian Nastase sau Severin, in particular, s-au grabit sa contracareze influenta ONG-urilor considerate „de dreapta“ (in realitate, predominant de stanga, conform acceptiunilor occidentale) cu ONG-uri de-ale noastre, neaose, romanesti, finantate masiv de la bugetul de stat – gen Fundatia Nicolae Titulescu, Casa Noua Europa etc.

    Dupa cum nu este de mirare nici ingrijorarea Occidentului in raport cu „slabiciunea“ societatii civile in tarile din Estul Europei. Conform World Values Survey, numarul mediu de participare la ONG-uri este aici de doar 0,91, in vreme ce in democratiile consolidate este de 2,39, ba chiar si in societatile post-autoritare se ridica pana la 1,82. Mai mult, trendul participarii indica o scadere constanta in ultimul deceniu.

    Inainte, insa, de a intra in panica si de a ne smulge, din disperare, parul de pe cap, haideti sa aruncam o privire la ceea ce inseamna, de fapt, societate civila. Incursiunile in istoria intelectuala a unui termen sau a unei expresii reprezinta, intotdeauna, un demers profitabil. Buuun. Stim, asadar ca expresia de societate civila provine – cum altfel? – din latinescul „societas civilis“, dar asta nu ne ajuta cu mare lucru, pentru ca, pana prin secolul al XVII-lea, nu desemna decat diferenta dintre societatea umana si cea „naturala“, a animalelor. Printre primii ce „relanseaza“ expresia se numara Hobbes, Locke, Grotius si Montesqieu.

    Fiecare o face dintr-un unghi diferit, dar toti tintesc, mai mult sau mai putin, in aceeasi directie: cata vreme omul este harazit cu darul ratiunii si al autodeterminarii, societatea civila reprezinta asocierea libera (voluntara) a oamenilor intru realizarea unui scop comun. Mai mult, acest tip de asociere, creeaza o interfata intre individul izolat si stat, sau politica practicata la modul oficial. Simplu spus, societatea civila se situeaza cu fundul in doua luntri: nici imbracata, nici dezbracata, nici calare, nici pe jos, nici pe drum, nici pe langa drum. Societatea civila devine astfel, treptat, un soi de zona crepusculara – si, ca atare, extrem de atractiva (buna la toate) pentru o sumedenie de minti luminate, de la Hegel sau Marx (din nou, nu radeti!), la Tocqueville, sau, mai catre zilele noastre, Croce si Gramsci.

    Spatiul nu imi ingaduie detalii, dar cateva clarificari se cuvin facute: initial, societatea civila era inteleasa printr-o prisma eminamente religioasa (crestina); desi „libere“, asociatiile care compun societatea civila nu erau/sunt catusi de putin atotinclusive – nu „intra cine vrea si ramane cine poate“, ci, de multe ori, intra cine vrea asociatia; in fine, dar nu in cele din urma, societatea civila NU se rezuma doar la ceea ce azi numim ONG-uri, ci la o gama extrem de larga de asociatii, incepand cu cele religioase, trecand prin sindicate, biserici si terminand cu mass-media.

    Privita din aceasta perspectiva, societatea civila se sparge in bucati, dar devine, totodata, mult mai simpatica. Locul oglinzii „dintr-o bucata“, reflectand o realitate oficiala usor de masurat, autentificata de vreun tribunal sau de vreo Camera de Comert, e preluat de catre o multitudine de oglinzi, care mai mari, care mai mici, in care fiecare isi poate regasi, pe undeva, reflectat chipul. N-avem, asadar, a ne teme prea tare: societatea civila din Romania e bine, merci, vioaie si agitata.

    Iar daca doreati o dovada in plus, nu trebuia decat sa fii urmarit, cu coada ochiului, mass-media de saptamana trecuta – adica o parte a societatii civile ce a focalizat, dintr-odata, intr-un singur punct: Adrian Nastase. Acesta e riscul (sau avantajul) oglinzilor multiple: focalizate cu indemanare se transforma intr-o arma extrem de eficienta.

    O stia si Arhimede, acum aproape trei mii de ani, pe cand apara Siracuza de invazia romanilor: o singura oglinda concava, oricat de mare, nu va putea aprinde o corabie. O sumedenie de oglinjoare, insa, focalizate in acelasi punct, da.

    Cand apeleaza la Parchetul lui Botos pentru a-i „repera“ onoarea, Adrian Nastase face apel la oglinda mare, dar, in realitate, inofensiva. S-ar putea insa sa fie prea tarziu.

    Oglinzile marunte, dar multe din mass-media stau, cu toatele, rasucite in aceeasi directie. Seful Camerei Deputatilor a inceput sa sfaraie si sa scoata fum. Daca insista, oglinjoarele vor da foc de-a binelea carierei politice a celui care-a fost, cu voia dumneavoastra, Adrian Nastase.

  • Tristetea de dupa artificii

    Cred ca in straturile superioare ale atmosferei, deasupra Bucurestiului, mai pluteste inca cenusa artificiilor lansate de Anul Nou, si iata ca, asa cum ne-a anuntat presedintele in dimineata zilei de 1 ianuarie, gasim in fiecare zi cate ceva care sa ne surprinda.

    Si nu avem nici o sansa sa ne plictisim. Ne adie pe la nari scandaluri cu duhoare de mercaptan si cu izuri de cercuri de interese, ne minunam de secretele si de eficienta financiara a matusilor, ne uitam cum merg anchetele pana in panzele albe, de vin ditamai directorii din BNR si de la banci comerciale sa discute cu procurorii Parchetului Inaltei Curti de Casatie si Justitie; alti procurori ar putea sa capete misiunea vietii lor, in sensul ca ar putea fi trimisi spre tinuturi mai reci si mai neprimitoare pentru a afla ce si cum cu contractele de gaze si cu preturile si cu negocierile. Sa le tinem pumnii, pentru ca vor avea nevoie: in materie de contracte comerciale e mai greu cu „ce si cum“ si e si mai greu de aflat „cine si cat si de ce“.

    Totul ar fi frumos spre pasionant, subiectele sunt grase si laptoase, numai bune de muls, si marturisesc ca as sta toata ziua in fata televizorului pentru a urmari sosirile, plecarile, declaratiile, replicile si contrareplicile, asa, ca la un meci de fotbal, cu o berica si cu ceva saratele.

    Nici nu mai incap discutiile despre alte subiecte. Cine sa se mai intrebe si sa analizeze faptul ca productia industriala merge tot mai slab (sa nu-mi reprosati aici „..de ce n-o faceti voi?…“, pentru ca am tot facut-o, iar analizele ziaristilor nu vindeca ce strica altii) si pe cine sa mai impresioneze estimarile care anunta un record al investitiilor straine in Romania, in acest an, peste sase miliarde de euro.

    Nu ne mai lasa nici spectacolul politic, nici goana dupa audienta televizionistica si nici inima parca nu ne mai trage ca altadata. In cazul meu, ultimul motiv se aplica cu atat mai abitir, pentru ca suntem in ianuarie, iar prima luna a anului are o incarcatura cenusie aparte, am si scris un editorial, anul trecut, despre asta.

    Anul acesta o sa ma multumesc sa citez o poezie scrisa de Ioan Es. Pop, pe care l-am descoperit, cu surprindere, marcat atat de colaborarea cu Ziarul Financiar, cat si de spectacolul cotidianului. Iata:

    „am si eu o afacere pe lumea asta:
    ma dau specialist in nenoroc.
    am inchiriat un spatiu la subsol,
    pe langa cimitirul armenesc,
    unde concurenta e acerba.

    pot zice ca-s si eu patron de-acuma.
    si stiu prea bine cu cine lucrez:
    de n-ar exista acesti marunti oameni tristi,
    pana la urma niste neispraviti cu totii,
    lumea ar pieri in doua zile.

    si-apoi, sa fiu cinstit, la firma asta a mea,
    nu lucram ca sa facem oamenii fericiti,
    ci doar cel mult sa-i usuram
    de prea multa nefericire,
    sa aducem nefericirea,
    aproape de fericire,
    sa usuram binele de prea bine
    si raul de prea rau.

    ca cererea la noi e inca zero
    iar partenerul de afara ne da tepe,
    asta inca nu se cheama faliment.
    vor veni in curand parteneri seriosi,
    despre care ziarul financiar
    se va grabi sa scrie pe pagina-ntai,
    si vor cumpara nefericire pe bani grei,

    la ora asta avem mai multa decat
    cehia si ungaria la un loc,
    ardealu-i al nostru, ce mai,
    suntem poate singurii
    care mai pot exporta
    nefericire pura ca heroina –
    a occidentalilor e contrafacuta de mult.
    mare paguba ca romania
    nu stie vinde ce are mai bun.
    iar o sa ne-o ia altii inainte,
    pentru ca norocul nu vine de doua ori.

    si-atunci or sa schimbe guvernul,
    crezand ca acolo e buba“.

    Ce ar mai fi de spus? Nu prea multe, si promit ca o sa il salut pe Ioan Es.Pop si mai respectuos, de-acum inainte, cand o sa-l intalnesc. Totusi ma vad obligat sa mai adaug cate ceva, pentru politicienii care, din pura intamplare, ar citi acest text, ar rezista pana in acest punct si nu s-ar dumiri care este rostul sau: m-am folosit de scriitura poetului pentru a le aduce aminte de ceea ce ar trebui sa fie principala lor preocupare: romanii. O tara de multumire pentru acestia.

    Oricum s-ar traduce asta: electrocasnice, dobanzi, salarii, salam, vacante, doua, trei sau patru roti modeste, cativa pereti, o privire mai limpede, o sanatate mai buna, ceva stabilitate. Cu restul pana la atingerea starii de fericire stiu oamenii sa se descurce si singuri, putem fi invinovatiti de orice, dar de lipsa capacitatii de a ne descurca si de a ne adapta nu. E misto cand vezi pe scena politica cum se infige grupul de la Cluj, cum grupurile de la Bucuresti se incaiera si isi invinetesc figurile sau cum grupul de la Bacau se vede tot mai scos din carti. 

    E trist ca existenta unei femei, Tamara Cernasov, poate afacerista de geniu, dar poate femeie nevinovata, este transformata in balci, si asta dupa moartea sa. Dar spectacolul, sau mai bine zis un anumit gen de spectacol, plictiseste repede, ba poate isca sentimente negative – specialistii din televiziuni o pot confirma.
    Si atunci putem amenda circul, si putem imprumuta o alta vorba de la Ioan Es. Pop: „‘S un om norocos. Castig tot ce pierd“.

  • O supa mai ciudata

    Ultima data cand l-am vazut pe Luciano Bianciardi a fost la intrarea in Derby Club, paradisul milanezilor get-beget prin anii ‘60, unde tocmai incepeau sa cante Enzo Jannacci, Cochi si Renato si unde Villaggio a pronuntat fraza celebra conform careia crucisatorul Potemkin era doar un mare c…t.

    Vremuri eroice si de mare veselie, dar in ziua aceea Bianciardi* era trist – am aflat ulterior ca suferea de niste framantari interioare pe care si le trata cu alcool. Bianciardi trist? Desigur. De altfel, in intreaga opera a acestui mare scriitor de comedie razbate o umbra de melancolie, si adeseori de indignare. Intr-adevar, stilul sau era unul sarcastic, iar sarcasmul se naste intotdeauna dintr-o manie dureroasa.

    Nu cred ca Bianciardi a fost uitat, dar iata ca pentru a ne aminti de el mai bine, editura Isbn publica „L’Antimeridiano“ (Bianciardi a satirizat cu orice ocazie lumea marilor edituri, pentru care cu repulsie a lucrat si el). In termeni editoriali, acest antimeridian este un meridian in toata puterea cuvantului, o vasta culegere din scrierile lui Bianciardi, mai bine de doua mii de pagini, stranse intr-un prim volum; ramane sa aflam ce va cuprinde in cel de-al doilea.

    In orice caz, cel ce doreste sa reciteasca acest autor sau cel ce se apropie de scrierile sale pentru prima data va gasi toate romanele si povestirile, si in plus eseurile si jurnalele de tinerete.

    Trei dintre primele carti ale lui Bianciardi („Il lavoro culturale“ – „In campul muncii culturale“, „L’Integrazione“ – „Integrarea“ si „La vita agra“ – „Viata e grea“) sunt nemiloase si savuroase tablouri ale aventurilor unui tanar intelectual confruntat cu lumea jurnalismului si a editurilor dintr-o mare metropola. In „La vita agra“, demna de o epopee, ramane scena in care o redactoare (Bianciardi mi-a spus numele ei real) insista pe langa tanarul traducator pentru ca acesta sa redea textul original cat mai fidel: „Ea imi traduce: «Stati cuminti, baieti»… dar textul original era: «Come on, boys». Intelegeti? Mi-a inversat semnificatia: «Come on, boys» inseamna «haideti, baieti» si ea a pus tocmai opusul. Apoi, mai departe, unde era descrierea inaltarii drapelului la catarg, a tradus, mi se pare, «marinarii s-au descoperit» – asa a tradus ea, cu toate ca textul in engleza spunea «the crew raised their hats». Vedeti engleza cat este de precisa? Marinarii si-au ridicat beretele in aer. Le-au ridicat, intelegeti, pentru a saluta steagul pe catarg“. Un mare teatru grotesc.

    Apoi, trebuie neaparat citite doua romane istorice, „La battaglia soda“ („Batalia sifonului“), despre povestile de pe vremea lui Garibaldi, si „Aprire il fuoco“ „(Cand s-a deschis focul“), despre cinci zile din istoria orasului Milano.

    Pot parea prea legate de timpul cand au fost scrise, pentru ca Bianciardi ii punea sa circule pe langa personajele epocii, de la Garibaldi la Cesare Correnti, si pe contemporanii sai, muzicianul Giorgio Gaber, ziaristul Giorgio Bocca, arhitectul Roberto Guiducci sau pictorul Emilio Tadini – si acesta din urma pus sa vorbeasca in anii 1800 in stilul experimental al romanelor din anii ‘60.

    Nu se poate spune insa ca se pierde ceva daca personajele nu sunt recunoscute de cititor, pentru ca tocmai Tadini preciza ca, atunci cand vorbea despre garibaldini, Bianciardi se refera la partizani – si atunci cand ii infatisa pe anumiti politicieni piemontezi de la acea vreme, reprezenta de fapt puterea democrat-crestina din Italia vremii lui.

    Dar pe cei ce vor dori sa deguste umorul corosiv al lui Bianciardi ii sfatuiesc sa citeasca o povestire scurta, „La solita zuppa“ („Supa cea de toate zilele“), unde el dezvolta o idee exploziva: isi imagineaza un Milano al anului 1965, unde sexul nu mai reprezenta un tabu (si in 1965 sexul era un tabu mai abitir ca astazi), ci mancarea. 

    Cititorul isi poate imagina o serie de situatii in care oamenii vorbesc cu maxima libertate despre acte de nepronuntat si le practica cu dezinvoltura, in timp ce merg intr-un fel de casa de toleranta pentru a manca o friptura. Incredibil cand o spui, aceasta nuvela intrase in vizorul nu mai stiu carei cenzuri, nu-mi amintesc exact daca a fost vorba si de un proces, dar am gasit copia scrisorii pe care editorul mi-o ceruse s-o scriu pentru a o prezenta ca proba in justitie. Cu referinte docte din abundenta, la toposul lumii pe dos si la Scrisorile Persane ale lui Montesquieu, incercam sa amintesc toate cazurile in care literatura a privit lucrurile dintr-o perspectiva rasturnata, cu finalitate satirica, dar morala.

    Si ma cazneam sa explic ca, atunci cand termenii sexuali conoteaza acte culinare, isi pierd incarcatura erotica si ca poate doar in cazul descrierii unor acte sexuale, o anumita incarcatura erotica ar fi putut fi vreodata atribuita unui termen precum „friptura“.

    Asta in afara situatiei in care, precizam, „prezenta vulgara a fripturii, cu aromele si gusturile ei, intervine grosolan ca ipoteca grotesca asupra realitatii sexuale evocate“. Ca atare, spuneam in concluzie, „daca vreun cititor, in mod necivilizat, s-a excitat la citirea acestei povestiri, atunci acela trebuie chemat in judecata“.

    Dureroasa ipocrizie, cea de care am dat dovada, dar trebuia sa-l ajut pe Bianciardi, mereu in conflict cu capetele seci care gaseau ca plebea trebuie sa-si ridice palariile.

     

    *) Scriitor si traducator italian (1922-1971), care a explorat in romanele sale climatul economic si politic al Italiei postbelice.

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare la 1 februarie.

  • Cu imaginea la vulcanizat

    Presa internationala aloca, in decembrie, spatii generoase retragerii Michelin din competitiile de Formula 1. Mai mult sau mai putin vizibil, francezii au fost fortati sa paraseasca pista. Ce are Michelin de pierdut odata cu iesirea din Grand Prix?

    In decembrie trecut, mai toata presa vuia de retragerea din Grand Prix a francezilor de la Michelin, dupa incheierea sezonului din 2006. Anuntul a venit din partea producatorului de anvelope la scurt timp dupa ce autoritatile Formulei 1 au spus ca vor pastra un singur furnizor de pneuri incepand cu 2007 (in prezent existand doi, cel de-al doilea fiind producatorul japonez Bridgestone). Motivele pentru care Federatia Internationala de Automobilism (FIA) a luat aceasta decizie tin de siguranta curselor si, in mod special, de costuri: „Daca ar exista un singur furnizor de pneuri, se va putea controla mai bine viteza. In al doilea rand, ar fi mai putin costisitor pentru echipe, care nu ar mai fi nevoite sa testeze pneuri diferite. Si, in al treilea rand, ar fi mai echitabil pentru echipele independente care au bugete reduse“, a spus Max Mosley, presedintele FIA. Michelin si-a exprimat in scurt timp nemultumirea: „Michelin crede ca Formula 1 este un motosport cu un grad tehnic ridicat, unde cauciucul influenteaza performanta vehiculului. Libertatea echipelor de a-si alege propriile pneuri este esentiala. Astfel, competitia intre cel putin doi producatori este critica“. Decizia francezilor de a parasi Grand Prix a fost luata dupa consultari prealabile cu partenerii Michelin in Formula 1 – McLaren Mercedes, BMW Sauber F1, Renault F1 si Honda Racing F1.

    De ce a preferat Michelin sa bata in retragere, in loc sa mizeze pe ramanerea in cursa? Sunt declaratiile Michelin un demers de PR pentru a masca ceea ce FIA ii daduse deja de inteles – parasirea competitiei? Un paragraf dintr-o stire CNN din decembrie, mai exact finalul stirii, pare sa dea un raspuns la cea de-a doua intrebare: „FIA a multumit Michelin pentru contributia adusa la Formula 1 si a explicat decizia prin faptul ca echipele au cerut un singur furnizor de pneuri. Explicatia ar fi aceea ca un singur furnizor face lupta egala, mai sigura si cheltuielile sunt mai mici, evitandu-se astfel un incident de genul U.S. Grand Prix.“

    Incidentul pe care CNN il aduce in discutie face referire la esecul evenimentului de Formula 1 de la Indianapolis de anul trecut (iunie), cand Michelin a invocat niste probleme tehnice cu putina vreme inainte de startul cursei, astfel ca cele sapte echipe dotate cu pneuri Michelin (din cele zece participante) nu au mai intrat in competitie. Cursa de la Indianapolis a fost calificata drept un fiasco si a atras multe critici din partea presei internationale, dar si indignarea sustinatorilor acestui sport (in special a spectatorilor prezenti la Indianapolis, care platisera in medie 100 de dolari pe bilet, fara a mai pune la socoteala cheltuielile celor veniti din alte tari, special pentru competitie).

    Dar cel mai mare prejudiciu a fost unul de imagine – atat pentru Grand Prix, cat mai ales pentru Michelin. Advertising Age scria la o luna dupa incident ca Michelin va scoate din buzunar peste 12 milioane de dolari pentru a compensa pierderile fanilor care au fost prezenti la cursa de la Indianapolis. Putea acest gest sa redea credibilitatea Michelin in relatia cu Formula 1? Se pare ca FIA nu a mai fost dispusa sa riste un raspuns si a luat hotararea unui singur furnizor de pneuri pentru Grand Prix, iar acesta a fost producatorul japonez Bridgestone – dupa cum a dat de inteles, printre randuri, presa internationala. Sau poate ca Michelin insasi nu si-a acordat prea multe sanse in fata competitorului nipon si a preferat sa se retraga – a fost cea de-a doua ipoteza vehiculata in media. Cert este ca producatorul francez va parasi Formula 1 dupa incheierea sezonului curent, sezon in care Michelin a promis sprijin total echipelor aflate sub aripa sa si a confirmat ca s-ar putea intoarce daca regulile vor fi schimbate „profund“.

    Ce pierde Michelin odata iesita din Grand Prix? De ce este atat de importanta asocierea dintre un producator de anvelope si Formula 1? „Formula 1 ne ofera ocazia sa ne facem cunoscut leadershipul tehnologic, dar sa ne si consolidam imaginea Michelin pe piata de inalta performanta“, spunea intr-un interviu din 2000 Pierre Dupasquiere, seful competitiilor de Formula 1 de la Michelin. Asadar, probabil ca Michelin pierde cel mai bun suport de imagine de care a beneficiat brandul de-a lungul timpului – Formula 1 este cel mai important eveniment sportiv auto la nivel mondial si lider global de audienta de televiziune (fiind la egalitate cu audienta Olimpiadelor si a Campionatului Mondial de fotbal).

    Pe de alta parte, tocmai pentru ca atrage audiente uriase, Formula 1 este sportul care antreneaza si cele mai mari investitii in imagine. De pilda, Renault – campionul mondial la piloti si constructori in 2005 – admite ca implicarea sa in Formula 1 tine mai degraba „de reputatie si imagine“ decat de vanzarea de masini. Cat o costa pe Renault acest demers? Circa 300 de milioane de euro anual (iar bugetul Renault poate fi considerat mic comparativ cu sumele pe care rivalii sai Toyota si Honda le arunca in joc anual – cate 500 de milioane de euro fiecare). Bugetul de Formula 1 al Renault (300 de milioane de euro) nu include insa si campaniile dezvoltate in jurul asocierii brandului cu Formula 1 – un exemplu recent fiind chiar campania de imagine pe care Renault o deruleaza in prezent in presa business internationala (si in cea romaneasca). E vorba de print-ul cu masina de Formula 1 parcata in fata unei vile, cu mesajul „E tot un model Renault“) si care vine la scurt timp dupa sensibila problema de imagine a Michelin, furnizorul de pneuri pentru echipa Renault in Grand Prix. 

    Mai mult ca sigur ca Michelin nu va sta cu mainile in san si va gasi un nou carlig de imagine pentru a-si confirma leadership-ul tehnologic: in mod traditional, brandul este asociat sporturilor cu motor in general, de aproape 120 de ani. Si, in plus, Michelin are meritul ca la prima sa participare la cursele de Formula 1 (1977) a revolutionat acest sport prin inovatia cauciucurilor radiale (straturile pneurilor sunt dispuse perpendicular pe suprafata de rulare). Deocamdata, compania si-a propus sa reconfirme in sezonul din 2006, cand cele zece echipe de Formula 1 vor fi impartite in mod egal intre Michelin si Bridgestone.

  • IN SPATELE PISTEI

    Oficialii Formulei 1 aduc frecvent schimbari radicale in regulamentul competitiei, iar motivele tin, in principal, de reducerea costurilor.

    BUGET: Dupa unele estimari, Formula 1 este cel mai scump sport din lume. Aerodinamica a devenit cheia succesului in acest sport, iar echipele cheltuiesc, anual, zeci de milioane de dolari numai pe cercetare si dezvoltare in domeniu. In total, majoritatea echipelor investesc cateva sute de milioane de dolari fiecare pentru a participa la Formula 1 (sunt 10 echipe – Renault, McLaren, Ferrari, Toyota, Williams, Honda, Red Bull, BMW Sauber, MF1, Toro Rosso).

    AUDIENTA: Formula 1 este cel mai important eveniment sportiv auto la nivel mondial si lider global de audienta de televiziune, fiind la egalitate cu audienta Olimpiadelor si a Campionatului Mondial de fotbal. Conform unor informatii, Grand Prix atrage 1,5 miliarde de telespectatori anual. (Sunt estimari care spun ca in jur de 66% din audienta Grand Prix in 2004 a provenit din Asia.) Iar 2 mld. $ sunt cheltuite anual pe publicitate si drepturi de televizare. Cei mai mari sponsori ai acestui sport sunt companiile de tutun, care cheltuiesc circa 350 de milioane de euro anual. Dar, odata cu eliminarea acestora din Formula 1 – lucru aflat in discutie – sportul va resimiti o gaura semnificativa in buget. Ferrari, cea mai finantata echipa la ora actuala si care are ca sponsor pe Marlboro, deja a anuntat ca se pregateste sa taie bugetele (probabil ca miscarea are la baza faptul ca Vodafone, un alt sponsor traditional al echipei Ferrari, a anuntat ca va parasi echipa la sfarsitul lui 2006, pentru McLaren).

    MOTOR ECONOMIC: In 2003, doua milioane de spectatori de Formula 1 la 11 curse au cheltuit in jur de 500 mil. dolari. Veniturile hotelurilor, restaurantelor si ale celor din industria divertismentului beneficiaza de Formula 1 in acceasi masura in care beneficiaza industria auto.

  • AFFICHAGE, PE SCURT

    POZITIE: Numarul unu in Elvetia (75% din piata); numarul sase in lume

    SUSTINERE: JC Decaux, numarul unu in mobilierul stradal mondial (detine 30%)

    PREZENTA: Prin Europlakat, Affichage si JC Decaux controleaza majoritatea pietelor din regiune

    VENITURI: circa 194 mil. euro* din vanzari

    *2004 – suma reprezintA echivalentul valorii de 300 de milioane de franci elveTieni; SURSA: AFFICHAGE HOLDING

  • Au luat bronzul

    Liderul outdoor-ului din Elvetia, Affichage Holding, a cumparat saptamana trecuta numarul trei de pe piata publicitatii stradale autohtone, grupul Churchill. Christian Kauter, CEO Affichage, explica pentru BUSINESS Magazin de ce au vrut elvetienii sa infiga steagul in Romania.

    Pe lista evenimentelor pe care industria publicitatii le astepta anul acesta, BUSINESS Magazin punea, in ultimul numar din 2005, posibila vanzare a grupului Churchill, al treilea jucator pe piata outdoor-ului romanesc. Numele cumparatorului vehiculat in piata? JC Decaux, numarul unu in panotajul stradal european si in businessul mondial de mobilier stradal. Saptamana trecuta, vanzarea Churchill a fost confirmata, cumparatorul fiind partenerul de afaceri traditional al JC Decaux in Europa Centrala si de Est, compania elvetiana Affichage Holding – si in care francezii de la Decaux detin 30%. Valoarea tranzactiei este estimata in piata la 3-4 milioane de euro, cifra pe care Christian Kauter, CEO Affichage, o comenteaza in mod diplomatic, zambind: „Nu gresiti in totalitate“. De altfel, Kauter (58 de ani) nici nu este strain de mediul diplomatic, cariera pe care a imbratisat-o, la un moment dat, intre doua preocupari importante din viata sa: sportul si politica.

    Kauter se grabeste sa desluseasca aceasta increngatura intre sport, politica si publicitate. El povesteste ca in studentie practica scrima – sport la care a fost dublu medaliat olimpic cu echipa in anii ‘70 (editiile de la München si Montreal), iar dupa ce a parasit activitatea competitionala a fost cooptat in echipa diplomatica guvernamentala. De aici pana la intrarea in politica nu a mai fost decat un pas: timp de aproape zece ani a fost membru si secretar general al Partidului Liberal Democrat din Elvetia. Iar de la politica la outdoor este tot un pas, spune Kauter. „Afacerile din outdoor sunt strans legate de politica. Pentru ca deciziile politicienilor sunt cele care influenteaza viitorul panourilor (ei dau autorizatiile de constructie, organizeaza licitatiile si decid estetica urbanistica, n.r.). Outdoor-ul este singurul loc din publicitate unde politica si afacerile se combina perfect“, explica Kauter, caruia i s-a propus in anii ‘90 sa intre in businessul publicitatii stradale. „Am avut un moment de cumpana: sa raman in politica sau sa intru in afaceri? Cred ca am luat o decizie buna atunci“, spune Kauter, care s-a alaturat companiei Affichage in 1997, ca deputy general manager, iar in 2000 a fost desemnat CEO. Kauter a studiat managementul afacerilor si economia la universitatile din Geneva si Berna si – pe langa functia de CEO la Affichage – mai ocupa pozitia de presedinte al organizatiei mondiale internationale de outdoor, FEPE International.

    De ce Romania? Intrebarea se pune cu atat mai mult cu cat in 2002 planul de dezvoltare al companiei includea mai toate tarile din regiune, mai putin Romania. „JC Decaux si Affichage Holding vor investi cate 68 de milioane de euro fiecare pentru a-si dezvolta businessul in Europa Centrala si de Est in urmatorii cinci ani“, spune o stire AFX News din 2002, care mentiona ca piete de dezvoltare Ungaria, Slovenia, Croatia, Bosnia, Macedonia, Bulgaria si Serbia (investitiile urmand sa se faca prin Europlakat – un joint-venture intre Affichage si compania austriaca Gewista, aceasta din urma fiind controlata in proportie de 30% de catre JC Decaux). Christian Kauter explica de ce a fost si Romania inclusa in planul de afaceri al lui Affichage si Decaux: „Ne-am cam atins obiectivele pentru pietele respective, asa ca am inceput sa ne uitam la altele, printre care Romania si Grecia (tara in care Affichage a cumparat recent o companie outdoor de talia Churchill – n.r.)“, spune Kauter, mentionand ca Europlakat este lider in publicitatea stradala din regiune. Romania le-a facut cu ochiul pentru ca „are o populatie numeroasa, economia e in crestere si are multi oameni educati (tinta vanata de multi advertiseri – n.r.)“.

    Kauter spune ca, in cautarile lor de a intra in Romania, a intervenit aceasta oportunitate cu Churchill, „iar noi am exploatat-o“ (grupul Churchill include Churchill View,  Churchill Media, Multireclama si Top Media, in spatele careia se afla Gabriel Mutu, conform Registrului Comertului). „Am venit in Romania cam acum un an si jumatate. Am analizat piata si in cele din urma am batut palma cu Churchill – are locatii bune, dar si o cota de piata ce poate fi crescuta (17%, conform Churchill, n.r.). Am inceput negocierile in vara lui 2005, am facut o scrisoare de intentie in care am spus ca vrem sa incheiem negocierile pana la sfarsitul anului si asta s-a si intamplat“, povesteste Kauter. Au fost elvetienii interesati si de Euromedia – liderul pietei, cumparat anul trecut de outdoor akzent? El admite ca da, numai ca Churchill s-a potrivit mai bine intentiilor de afaceri ale Affichage – consiliata pentru tranzactie de casa de avocatura Stoica & Asociatii.

    Managerul elvetian mai admite un lucru: ca proiectul Primariei de a decora Bucurestiul cu mobilier stradal a fost „unul dintre motivele principale“ ale venirii lor in Romania. Ca piese de astfel de mobilier pot fi enumerate panourile, statiile de autobuz, cosurile de gunoi, toaletele, info-kioskurile – toate potentiale suporturi de reclama, unde se va da in viitor batalia in publicitatea stradala. „Stim ca este nevoie de acest mobilier in Romania. Important pentru noi era sa punem piciorul aici inainte de a se organiza vreo licitatie“, spune Kauter.

    Affichage este deja al treilea jucator international care a mirosit potentialul acestui business si care a curtat oficialitatile in vederea unui parteneriat. Ceilalti doi jucatori – ale caror intentii BUSINESS Magazin le-a prezentat in editiile trecute – sunt Wall (companie nemteasca in care JC Decaux detine 35%) si outdoor akzent (austriecii care au cumparat anul trecut Euromedia si Beta Cons). Nu trebuie neglijata nici forta News Outdoor (parte din imperiul mogulului australian Rupert Murdoch), despre care surse din piata spun ca „tace si le face“. Din aceasta perspectiva, lupta pentru outdoor-ul bucurestean se anunta deja interesanta: jucatorii mari asteapta mult promisa – si deja amanata – licitatie pentru desemnarea furnizorului (lor) de mobilier stradal. Iar jucatorii medii si mici asteapta sa fie cumparati – o viitoare achizitie in domeniu o poate viza pe compania numarul patru pe piata, Efect Media, spun surse BUSINESS Magazin.

    Fara a mentiona vreun nume, Christian Kauter spune ca nu exclude varianta unei noi achizitii in Romania, in vederea consolidarii prezentei Affichage. „Deocamdata, suntem la faza integrarii Churchill in businessul Affichage, a analizei proceselor companiei si a definitivarii strategiei. Vrem sa participam la licitatia despre care vorbeam mai devreme, abia dupa aceea vom incerca sa cumparam o alta companie, daca oferta va fi buna si daca va aduce ceva nou la ceea ce avem deja“, spune CEO-ul companiei elvetiene. O alta posibilitate a consolidarii pozitiei Affichage in Romania ar fi un parteneriat cu nemtii de la Wall, companie care la randul sau are o pozitie solida in afacerile cu mobilier stradal la nivel global.

    Alianta este plauzibila din doua motive. Unu: au in spate acelasi gigant, JC Decaux. Doi: Affichage si Wall au deja un parteneriat in tara vecina, Ungaria, intr-un proiect identic celui pe care cele doua companii il vaneaza acum in Romania –  decorarea capitalei cu mobilier stradal (in 2004, Wall si Affichage – prin Europlakat – si-au dat mana pentru a participa la licitatia Primariei capitalei ungare). Pus in fata acestei ipoteze, Christian Kauter spune ca, „pentru moment“, nu exista nici un fel de intelegere, fuziune sau joint-venture intre Affichage si Wall in proiectele lor pentru Romania.

    „Aici suntem competitori, deocamdata“, spune Kauter, subliniind ca ofertele celor doua companii pentru imbunatatirea outdoor-ului capitalei sunt diferite. „Ceea ce e bine pentru Bucuresti“, conchide Kauter, care are convingerea ca Primaria va imbunatati regulile si ca va veni si vremea cand „nu vom mai vedea mesh-uri peste tot“.