Blog

Afirmam atunci ca in timp ce multinationala prefera sa tina
deschis magazinul (si angajatul roman la lucru) peste program, doar
sa mai ia cativa bani cash de la clientul care nimerea in magazin
foarte aproape de inchidere, consultantii de vanzari ai
antreprenorului roman se pregateau de plecare cu mult inainte.

La cateva saptamani distanta am ajuns din nou intr-un magazin de
mobila detinut de acelasi antreprenor, evident, tot in jurul orei
de inchidere. Numai ca de data aceasta, surpriza, consultantii de
vanzari chiar actionau ca niste consultanti de vanzari si au
convins-o pe casiera mult prea mofturoasa sa mai astepte cateva
minute peste ora de inchidere pentru a incasa banii. Sa fie oare
vorba de faptul ca magazinul era proaspat deschis in cadrul celui
mai nou mall din sudul orasului?

Probabil ca nu prezenta in mall era cauza, pentru ca la capatul
celalalt al orasului, in cel mai mare mall din nord, alti angajati
ai unei firme romanesti de camasi cu nume italian (deh, marketing)
erau atat de plictisiti de clienti ca pe toata perioada cat am tot
incercat sa gasesc o camasa (inutil, pentru ca orice produs din
colectia noua era aproape imposibil de gasit altfel decat XXL) au
batut cu degetele in mobilierul aranjat dupa cele mai noi norme
Feng Shui probabil. Vorba lui Edi, vanzatorul prietenos din
magazinul de camasi premium (asa cum singuri se promoveaza), “nu am
altceva decat camasi de-astea, de-astea si de-astea, iar pe cele
albe nu vi le pot da sa le probati. Va dau insa alta sa vedeti cum
va vine, ca toate sunt cam la fel”. Nu tu discutii despre croiala,
despre pense sau nu, despre “slim fit” sau “classic fit”, despre
texturi diferite si modul cum firul de bumbac egiptean dublu
rasucit este pus in valoare! Credeti ca m-a crezut cand i-am spus
ca in urma cu ceva vreme (e adevarat, cu destul de mult timp in
urma) tocmai imi luasem dintr-un alt magazin al retelei o camasa
alba si, mai mult, o si probasem? Ba, mai mult, imi cumparasem acea
camasa plecand de la o simpla cravata…

Ceea ce inteleg eu din toate aceste experiente izolate este ca,
spre deosebire de multinationale, firmele romanesti din comert nu
au reusit inca sa isi puna la punct niste proceduri de evaluare
corecta si completa a angajatilor. Si, cel mai important, un sistem
de proceduri care pastreaza orice nemultumire a angajatului in
afara contactului direct cu clientii.
De ce sefa de tura a restaurantului din Magheru al celui mai mare
lant de fast-food-uri le spunea casierelor la prima ora de
dimineata, chiar si celor care faceau curatenie prin restaurant, sa
o faca cu un zambet larg – “asa cum am discutat”? A fost doar o
exceptie? De ce la hipermarketurile frantuzesti din Bucuresti,
aproape fiecare casiera are in piept o insigna cu un zambet? Sunt
in ambele cazuri (firma romaneasca vs. multinationala) aceiasi
angajati romani, plictisiti sau nu, multumiti sau nu de viata lor,
de taierile de salarii.

Gasesc o potentiala explicatie pentru aceast discrepanta pe blogul
unuia dintre antreprenorii romani, care acuza (pe buna dreptate)
faptul ca nu este ajutat.
“Sunt micul investitor. Deschid seara televizorul si vad cum unii
si altii discuta cu cei de la sindicate si politicieni care se
cearta pe ciolan si salariile a 1,6 milioane de bugetari, timp in
care despre mine nu se aminteste deloc, desi am si eu câteva
milioane de angajati. Au si ei dreptatea lor, pesemne, dar si eu o
am pe a mea. Despre mine nu aminteste nimeni nimic. Pentru mine nu
misca nimeni nici un deget. Bancile imprumuta statul si atunci ma
executa pe mine. Fiscul vine si imi popreste conturile si statul
nu-mi da înapoi TVA de recuperat. Institutiile abilitate ma
prigonesc.”

Nimic mai adevarat. Numai ca in atari conditii, cred ca
antreprenorii romani sau, daca vreti intr-o acceptiune mai larga,
capitalul romanesc nu mai are la dispozitie prea multe
incercari.
Proaspat intrat in insolventa cu a doua sa companie, Octavian Radu
nu se gandeste decat la cele doua luni de vacanta, conform unui
interviu recent dat in Ziarul Financiar, in timp ce consultantii
din domeniul restructurarii fac deja pariuri pe numele urmatorului
antreprenor roman a carui afacere va intra in faliment. Si se pare
ca pe lista scurta sunt cateva nume foarte importante.

|mi aduc aminte de ceea ce imi spunea in urma cu multi ani un
prieten, manager de mall. “Habar nu ai cat de greu e sa ii convingi
pe angajati sa zambeasca. E cel mai important lucru pentru noi,
dincolo de orice alta strategie. Multi dintre cei care au magazine
la noi nu inteleg asta. Acum nu e problema, fac bani multi, dar va
veni o vreme cand nu se va mai vinde orice si sa vezi atunci ca
habar nu o sa aiba de unde li se trage. Si cand te gandesti ca va
fi de la lucruri simple, precum un zambet.”

Cititi articolul integral in editia tiparita a BUSINESS
Magazin.