BusinessMagazin

Blog

  • Demnitare, fa-te ca declari!

    Pe la inceputurile democratiei romanesti postdecembriste, cineva propunea ca senatorii si deputatii sa fie cantariti la intrarea in Parlament si, apoi, la finalul mandatului, pentru a se vedea cat de mult le-a priit. Propunerea venea nu aiurea, ci pe baza unor observatii ochiometrice.

    De ce credeti ca Monica Macovei este unul dintre cei mai atacati ministri? Pentru ca s-a incapatanat sa aiba un program si sa urmeze, punct cu punct, indeplinirea lui. Si, mai ales, pentru ca acest program vizeaza elemente-cheie ale existentei politicienilor romani si loveste in chiar inima bunastarii lor. Pe la inceputurile democratiei romanesti postdecembriste, cineva propunea ca senatorii si deputatii sa fie cantariti la intrarea in Parlament si, apoi, la finalul mandatului, pentru a se vedea cat de mult le-a priit. Propunerea venea nu aiurea, ci pe baza unor observatii ochiometrice: comparand fotografiile de revolutionari ale multora cu noua lor imagine, rotofeie, oamenii ajungeau la tot felul de concluzii. 

    In lipsa vreunei izbanzi profesionale mai acatarii, ingrasatul din timpul mandatului de parlamentar, ministru, primar, prefect sau presedinte era prima masura a activitatii celui in cauza. Dincolo de kilele de la ceafa, gat si sale, bunastarea devenea tot mai vizibila la nivel de ghiul, vila si limuzina. Si la nivel de sfidare, aroganta si infatuare.

    Intre timp, lumea s-a mai cizelat, au fost descoperite mancarea cu mai putine calorii, bautura fina, calatoriile la business class, ceasurile scumpe si tablourile clasicilor. Fenomenul nu s-a oprit; s-a dezvoltat, a capatat un oarecare stil. In loc de legea cantaritului, ministrul justitiei Monica Macovei a gandit una dintre cele mai stricte legi in privinta declaratiilor de avere. O lege aflata la limita maxima a strictetii. Si, de aceea, atat de putin populara in randul celor care ar trebui sa o voteze. Sa-si taie, adica, creanga de sub picioare. 

    Declarativ, toata lumea e de acord, asa, in general, ca averile trebuie declarate, ca trebuie sa spuna ce au la preluarea unei demnitati publice si cu ce se aleg la incheierea mandatului. 

    E cea mai simpla cale de a putea vedea daca ceafa omului s-a ingrasat sau nu si cu cat.  Lucrurile se complica, s-a vazut saptamana trecuta la Senat, in momentul in care vine vorba despre amanunte. Si pentru ca miza e mare, reactia a fost pe masura. E ca si cum grupul politicienilor cinici si smecheri care au ceva de ascuns s-ar fi adunat si ar fi pus la cale dinamitarea proiectului, cu zambetul pe buze. 

    Prima lor grija: in declaratiile de avere sa nu fie inclusa valoarea estimata a bijuteriilor sau a colectiilor de arta. De ce oare? Oare pentru ca unii dintre cei mai bogati oameni din Romania sunt mari colectionari de arta? 

    A doua grija: eliminarea articolului conform caruia declaratiile de avere sunt acte publice, iar cei care fac declaratii incomplete sau inexacte trebuie sa raspunda in fata legii. Justificarea: ce ne facem daca estimarea noastra, care nu suntem experti, nu e precisa? In realitate, e acelasi reflex de a se ascunde. Declaram, dar s-o stim doar noi, intre noi.

    A treia grija: eliminarea rubricii privind valoarea estimata a constructiilor. Fara ea, la inceput de mandat poti avea o casuta amarata, iar la sfarsit un viloi; in declaratia de avere va aparea acelasi lucru. 

    A patra grija: sa nu se mai pomeneasca nimic despre veniturile din salarii realizate de copiii demnitarului. Aici se afla mare parte a averilor, pe numele copiilor, soacrelor, a persoanelor de incredere.

    A cincea grija: in stransa legatura cu a patra: eliminarea rubricii privind persoanele catre care a fost instrainat un bun. 

    Votand aceste amendamente, senatorii au luat vlaga legii. Cam asa cum s-a intamplat cu legea Ticu privind deconspirarea Securitatii, dezbracata de toata substanta ei. In loc de mecanisme de lupta impotriva coruptiei s-ar ajunge la aceeasi baltire, la aceleasi ambiguitati, la aceeasi solutie romaneasca gen „Mircea, fa-te ca lucrezi“. Justificarile celor care au ciopartit legea merg de la propozitii sobre („lipsesc mecanismele de implementare ulterioare declararii“ – Cristian Diaconescu, PSD) la afirmatii hilare („Sunt incalcate unele drepturi ale omului, de exemplu, dreptul la viata privata si la intimitate“ – Gheorghe Funar, PPRM). Indiferent de justificari, este clar pentru toata lumea: cei care nu vor declaratii de avere transparente, utilizabile, vor sa (se) ascunda. Si au al naibii de multe kilograme de ascuns.

  • Unde dai si unde crapa

    Schimbarile de la carma PSD vor obliga Alianta D.A. sa-si revizuiasca optiunile politice.

    Imposibilul s-a produs. Incepand de saptamana trecuta, Ion Iliescu nu se mai afla la carma formatiunii politice pe care a mosit-o si pastorit-o, fie direct, fie din umbra, din decembrie ‘89 incoace, fara intrerupere. Intr-un fel, putem spune ca Revolutia Romana s-a incheiat abia acum. Cum s-a ajuns aici si care ar fi consecintele?

    In primul rand, Ion Iliescu a cazut in aceeasi capcana cu majoritatea observatorilor politici (subsemnatul y compris): a confundat electoratul cu liderii partidului. Reactia sa, de uimire sincera, cand a fost chestionat in legatura cu acceptarea unei ipotetice functii de presedinte onorific a fost, in acest sens, graitoare. Chiar daca nu putea ravni la infatuarea unui Ludovic Soare ce declara odinioara (intrucatva pe buna dreptate) „l’etat c’est moi“ („statul sunt eu“), tot putea spune, fara prea mari emotii, „PSD-ul sunt eu. Eu l-am creat, eu l-am modelat, eu l-am facut ceea ce este“.

    Intr-adevar, in subconstientul colectiv al electoratului – daca putem spune asa – se insurubase bine ideea ca Iliescu se suprapune, practic, peste insasi notiunea de FSN/FDSN/PSDR/PSD. De aici si votul in consecinta, cu bunele si relele sale. Va mai curge ceva timp pana cand noi vom fi in stare sa digeram pe de-a-ntregul, la nivel subconstient, ceea ce liderii PSD incepusera sa faca inca de cand Adrian Nastase preluase sefia partidului si functia de prim-ministru – sa ni-l indepartam pe Ion Iliescu de imaginea partidului. Odata ucisa in minte asocierea, restul devine o joaca de copil. Ceausescu a cazut si el doar dupa ce mai intai il uciseseram in minte, prin bancurile cu Bula.

    A intervenit si un accident nefericit, imposibil de prevazut: moartea sotiei l-a impiedicat pe Octav Cozmanca sa participe la Congres. Iar in absenta dirijorului- sef, alamurile au inceput sa sune fals. In fine, a doua greseala a lui Ion Iliescu a fost doar picatura care a umplut paharul: l-a caracterizat, in public, pe Mircea Geoana drept „prostanac“. Oricat de disciplinat si de versatil ar fi fostul ministru de externe, o atare jignire – repet, publica, deci infinit mai dureroasa – nu putea fi trecuta usor cu vederea. 

    S-a intamplat aici ce s-a intamplat la ultima Olimpiada de la München, dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Decis sa demonstreze superioritatea ariana, Hitler le-a impus sportivilor germani antrenamente dintre cele mai severe, transformandu-si echipa de canotaj intr-o adevarata masina de vaslit. Canotorii englezi, in schimb, bazandu-se pe o traditie in care nu le mai ramasese de dovedit nimic, odata ajunsi in Germania, au tinut-o tot intr-o distractie. In ziua intrecerii, mahmuri si lipsiti de chef, s-au lasat depasiti, fara prea mari mustrari de constiinta, de catre echipa germana. Asta pana cand cativa spectatori nemti, cocotati pe un pod, i-au scuipat in cap, strigandu-le mascarii. Din acea clipa, canotorii englezi au vaslit „ca manati de diavol“, conform declaratiilor unui martor ocular, recuperand handicapul si reusind sa treaca primii linia de sosire.

    De buna seama, orgoliul ranit al lui Geoana n-ar fi putut face minuni de unul singur. L-au sustinut din plin jocurile de culise la care Corina Cretu facea, disperata, referire. Putem, insa, remarca un fapt: scorurile cu care Geoana si Nastase si-au adjudecat functiile sunt sensibil egale. Fiecare dintre cei doi a obtinut aproximativ 1.000 de voturi, in vreme ce ambii contracandidati au obtinut aproximativ 500. O asemenea coincidenta, in conditiile unui vot secret, poate da de gandit.

    Fie si acceptand, insa, ipoteza ca, pe ultima suta de metri, Adrian Nastase si-a negociat cartile in asa fel incat sa cada tot in picioare, nu putem spune ca victoria la congres ii apartine. In plan simbolic, Nastase a pierdut pe toata linia. Or, in politica, planul simbolic este cel care, in cele din urma, conteaza. Fostul prim-ministru a avut sansa de a-si ucide – tot simbolic, fireste – tatal, candidand deschis impotriva lui Ion Iliescu. Un gest care, psihanalitic vorbind, l-ar fi adus, in sfarsit, in zona maturitatii. Dupa multe ezitari a renuntat, preferand o mai sigura pozitie secunda. Candidand si castigand impotriva lui Iliescu, Mircea Geoana l-a frustrat pentru vecie pe Adrian Nastase de aceasta posibilitate. Fostul premier a fost obligat sa asiste pasiv la o ucidere ritualica al carei protagonist s-ar fi cuvenit sa fie.

    Nu e nevoie ca delegatii PSD sa-l fi citit pe Freud pentru a intelege pozitia precara in care fost adus Nastase. Iata de ce inclin sa cred ca ne putem astepta, cu suficienta confidenta, la inceputul declinului stelei ex-presedintelui PSD, indiferent de negocierile purtate in culise. Partidul isi va schimba, treptat, fata cu care ne obisnuisem. Nu ma astept la minuni –  nici n-ar fi posibile, in conditiile in care, totusi, numerele 2 si 3 din partid raman Nastase si Mitrea. Dar nici nu e nevoie de o schimbare de substanta peste noapte. In ochii electoratului, PSD va fi, in sfarsit, „Noul PSD“. Forma bate fondul. Perceptia conteaza, iar aceasta noua perceptie va trebui luata, de acum incolo, in calcul de catre liderii Aliantei D.A.

    De aici incolo se inmultesc combinatiile posibile. Intr-o prima varianta, liderii PNL-PD ar trebui sa grabeasca alegerile anticipate, pentru ca de acum inainte respingerea apriorica a PSD nu va mai fi posibila. PSD-ul „tuturor relelor“ a incetat sa existe, asa ca partidul isi va recapata functia de aspirator al voturilor nemultumitilor. Intr-o alta varianta – mai putin probabila, pentru ca e mai usor demontabila prin portavocea Basescu – Tariceanu si-ar putea consolida pozitia amenintand cu o eventuala alianta cu un PSD schimbat la fata. In fine, PD va fi nevoit sa reia rapid in calcul fie unirea cu PNL si transformarea in partid popular, fie o treptata dar sigura apropiere de PSD si crearea unui singur partid social-democrat. De-o fi una, de-o fi alta, noua, celor multi, nu ne ramane decat sa ne bucuram. Acolo unde se inmultesc posibilitatile, sporeste si sansa noastra de a fi bagati in seama. P.S. Din motive lesne de inteles, publicarea celei de-a doua parti a textului „Romania in Tara Minunilor“ a fost amanata cu o saptamana.

  • Iliescu si gustul razbunarii

    La Congresul PSD au cazut mastile: Ion Iliescu a recunoscut, gratie subconstientului, ca a ramas comunist iar Adrian Nastase a renuntat, tacit, la teza ipocrita „nu exista nici un conflict in partid“.

    Specialistul in efecte speciale a dat gres de aceasta data: in decorul modern, dominat de nuante de albastru fluorescent si proiectii multimedia, prafuitul politician pare decupat din alt film. Tuna de la tribuna din nichel si plexiglas, in fata unei sali care, in loc sa-l asculte incremenita, sa-l intrerupa doar cu aplauze si ovatii, isi permite sa-i raspunda obraznic! 

    Striga din ce in ce mai tare, devine aproape isteric, amenintator. Dar nu mai sperie pe nimeni. Dimpotriva. Se blocheaza de cateva ori, isi aranjeaza cu gesturi ezitante ochelarii cu rame demodate, tuseste iritat. Incearca sa-i raspunda acid unui rebel din sala, dar tonul nu-i e deloc convingator. Si-a pregatit un discurs de trei pagini. Scrise citet, cu litere mari. L-a repetat, ca de obicei, in fata oglinzii, de cateva ori. Totul parea in regula. Numai ca oglinda nu si-a permis niciodata sa-i raspunda „la misto“.

    Prestatia lui Ion Iliescu in fata Congresului PSD a facut deliciul mass-media. Mereu un magnet pentru comentariile ironice, fostul presedinte de tara si partid a fost, de aceasta data, linsat public, tocat mediatic cu o placere evidenta, exacerbata. Joia trecuta au cazut doua masti, simultan: pe de-o parte, Ion Iliescu a rostit cuvantul „tovaras“, provocand hohote de ras (intr-o sala ticsita, de altfel, de fosti tovarasi), recunoscand, gratie subconstientului, ca a ramas comunist; pe de alta parte, Adrian Nastase a admis, tacit, ca sceneta plina de ipocrizie „nu exista nici un conflict intern la PSD“ trebuie sa inceteze. Romania are nevoie de un partid social-democrat solid si modern, de o forta de stanga inchegata. Acest lucru nu se poate realiza fara mai multa sinceritate si mai putine fumigene. De aceea, faptul ca pesedistii s-au ciondanit, s-au ironizat reciproc, s-au certat si si-au pus „piticii pe masa“ e de bun augur. A fost un congres mult mai onest si mai interesant decat am fi crezut. 

    Ion Iliescu nu este, evident, omul capabil sa-si duca partidul pe drumul cel bun. Din acest punct de vedere, improspatarea conducerii PSD este binevenita. Pe de alta parte, insa, principalul partid de opozitie este pandit de pericolul indepartarii de electoratul sau stabil, de asa-zisii „asistati“, de marea masa a romanilor care inca nu inteleg mare lucru din „occidentalizarea“ tarii. Acesti oameni se vor simti abandonati si singuri fara Ion Iliescu, omul care va ramane in istorie ca fiind cel mai comunist presedinte democrat al Romaniei.

    Multi spun ca Iliescu n-a iesit din politica, asa cum a prezis, „cu picioarele inainte“, ci pe „barba“ (a se citi picioarele) lui. Fals. Cuplul Geoana-Nastase va avea de infruntat un critic acid, credibil si periculos, chiar din interiorul partidului: pentru ca Ion Iliescu nu-i va uita si nu-i va ierta pe cei care nu i-au permis sa-si incheie cariera politica asa cum a visat. 

    In politica, nimic nu se compara cu gustul delicios al razbunarii. Iliescu l-a simtit o data, in 25 decembrie ‘89. Daca-l vor mai tine puterile, va dori sa-l simta din nou.

  • Lungul drum al ziarului catre taraba

    Peste doua saptamani, tarabele vor cantari mai greu cu trei ziare: doua generaliste  si unul sportiv. In spatele lor se afla un poet si un nucleu de ziaristi (Gindul), doua firme din Insulele Virgine (Averea) si un deputat (Sport Total). Poetul si deputatul au spus ca pun la bataie cate un milion de euro pentru startul afacerii. Averea pleaca la drum cu doua milioane. Se potriveste socoteala de-acasa cu cea din targ?

    Daca apare un jucator nou pe piata biscuitilor, nimeni nu se mira. Si nimeni nu se intreaba cati biscuiti rontaie un roman anual. Daca, in schimb, un nou ziar isi anunta aparitia, reflexul industriei este sa arate cu degetul spre aglomeratia de pe tarabe. Mai nou, industria vorbeste in termeni de costuri si, in subsidiar, de interesele pe care un finantator le-ar putea avea, in conditiile in care cei mai multi proprietari de cotidiene se plang ca un ziar nu e o mare afacere.

    Cat costa sa faci un ziar? Gindul si Sport Total au anuntat valoarea investitiilor: cate un milion de euro fiecare. In general vorbind, este un milion de euro suficient pentru a face dintr-un cotidian o afacere de succes? Dar doua milioane de euro – cat a anuntat Averea? BUSINESS Magazin a lansat recent aceasta intrebare cunoscatorilor si, pe marginea raspunsurilor, a „croit“ un ghid necesar oricarui antreprenor care vrea sa lanseze un cotidian incadrabil in asa-numita „quality press“.

    Ce a rezultat? Puse cap la cap, estimarile cunoscatorilor din piata conduc la un business-plan care variaza intre 3 si 5 milioane de euro. Premisa acestor estimari este aceea ca ziarul respectiv nu este construit drept o intreprindere prin care se pierd bani dar se castiga influenta, ci ca un business in sine, deci lider de segment. De pilda, un cotidian nou care isi propune sa ajunga in top 3 al ziarelor de calitate are nevoie de minimum 5 milioane de euro, este de parere Cosmina Noaghea, director executiv Expres, divizie a Ringier (care editeaza cotidianul Evenimentul Zilei). Ajungi in top 3 intr-un an si jumatate, crede ea, iar pentru a ajunge lider absolut ai nevoie „de circa doi ani si jumatate de asteptare“.

    Daca se respecta reteta unui business-plan ca la carte. Cu echipa solida, infrastructura si tipar bine puse la punct, productie si tiparitura de calitate, marketing eficient, distributie fara deficiente, rezultate in vanzari de publicitate. O reteta cu know-how, in general. Care costa. Sa le luam pe rand. Un ziar care vrea sa se pozitioneze premium, va trebui sa furnizeze informatii „premium“, deci are nevoie de o echipa redactionala matura. Un jurnalist experimentat poate „costa“ la fel ca un salariat cu vechime intr-un departament-cheie al unei companii multinationale (500-600 de euro net, dupa unele estimari). Nicolae Bara spune ca „un salariu mediu“ la Sport Total este 400 de euro, ceea ce inseamna „in jur de 40.000 de euro“ net lunar pentru echipa sa de 90 de angajati. La aceasta suma se adauga diverse taxe, impozite si contributii a caror valoare poate egala fondul net de salarii – asta in cazul in care veniturile nete sunt reflectate real in cartea de munca. 

    Practica rara in presa, unde angajatorii prefera alte modalitati de plata, de exemplu sub forma drepturilor de autor – care presupune o reducere a taxelor datorate statului cu mai bine de 50%. 

    Al doilea punct din business plan: infrastructura. Comparand infrastructura necesara unui start-up in presa cotidiana cu o investitie in alt domeniu, Ionut Preda, consultant IT, spune ca diferenta este data de accentul pe care o companie il pune pe managementul informatiei. „Daca alte afaceri pot fi demarate cu un volum mai mic de investitii in IT, situatia este alta in cazul afacerilor care se bazeaza pe informatii. Este nevoie de o infrastructura IT performanta, deci cheltuielile cresc“, a spus Preda.

    Cat ar costa infrastructura unui ziar la inceput de drum? Depinde de numarul de angajati, de tipul ziarului si de activele necesare, spune el. Se da urmatoarea ipoteza: ziarul este construit de la zero si are nevoie de toata infrastructura de retea, de 100 de computere noi, cu toate licentele Microsoft – inclusiv cinci licente de paginare QuarkXpress (cat ar fi necesarul minim la un cotidian). La acestea se adauga o centrala telefonica buna si 30 de aparate telefonice (interioare si centrala); imprimante de retea de mare viteza (patru alb-negru, doua color); doua aparate de fotocopiat; un numar de 50 de abonamente GSM si infrastructura necesara unei variante electronice a ziarului, inclusiv o conexiune Internet de buna calitate. In total, o investitie initiala de circa 164.000 de euro, calculata la preturi de lista medii de achizitie. 

    Lunar, costurile de intretinere a acestei infrastructuri ajung la 7.500 de euro, spune Preda. Odata asigurata echipa si infrastructura, urmeaza cheltuielie de productie. Procesul de productie poate fi impartit in doua: cea propriu-zisa a articolelor, pe de o parte si cea a ziarului (ca produs finit), pe de alta. In cazul „productiei de informatie“, de baza sunt abonamentele la fluxurile de stiri si la serviciile foto (se pot adauga serviciile de monitorizare a presei, abonamente la publicatii autohtone si straine). 

    In cazul fluxurilor de stiri, costurile difera de la caz la caz. De pilda, pretul unui flux zilnic generalist Mediafax este de 1.300 de euro pe luna pentru un tiraj sub 100.000 de exemplare si 400 de euro cel de la Rompres. In cazul Agence France Presse, tariful pentru un ziar care se lanseaza este de 800 de euro pe luna pentru primele sase luni. „Ulterior, pretul este ajustat in functie de tirajul ziarului si de numarul de cititori,“, spune Claudia Silisteanu de la AFP. Reuters spune ca are abonati atat pentru serviciul de stiri, cat si pentru serviciul foto al agentiei. Pretul standard este de aproximativ 1.200 de euro, spune Anca Antohi, directorul de vanzari al Reuters. Pentru un ziar nou-lansat pretul poate fi coborat la 500 de euro pentru un serviciu.

    La lista de costuri se adauga fotografiile. Pe langa cele facute de fotoreporterii proprii, o redactie cumpara fotografii de la banci de imagini. „Costurile unui abonament lunar pot fi cuprinse intre 1.000 de euro si cateva mii de euro“, spune Carmen Constantin  de la Guliver. Pretul pe imagine se fixeaza in functie de dimensiunea reproducerii, cat si de  pozitia in cadrul publicatiei (coperta sau interior). Guliver spune ca pretul unei imagini poate varia intre 30 de euro si cateva mii de euro. La randul sau, Mediafax spune ca, de regula, cotidienele prefera abonamentul de 50 de fotografii pentru 150 de euro pe luna. Din arhiva, acestea prefera sa cumpere la bucata: 8 euro fotografia.

    Insa cea mai costisitoare parte din intreg lantul de „fabricare“ a unui ziar este tiparul. Acesta poate atrage, singur, pana la 30-40% din cheltuielile pentru un cotidian nou (in cazul cotidienelor consacrate insa, procentul poate scadea direct proportional cu vechimea si dimensiunea contractului). Multe trusturi si-au cumparat tipografii proprii care le ajuta nu numai sa taie din costuri, dar sa faca si bani. Daca luam cazul unui cotidian tip broadsheet (420×630 mm), cu 24 de pagini, dintre care 4 color, tiparit pe cea mai buna hartie din Europa (Lang 45 g/mp), un tiraj de 50.000 de exemplare, costa 5.000 euro pe zi, ceea ce inseamna peste 120.000 de euro lunar (sase editii pe saptamana), costuri fara discount. Pentru tiraje mai mari de 100.000 de exemplare, costurile lunare la tarife-lista sunt de 230.000 de euro, dar discounturile de volum sunt mult mai mari. De notat insa ca preturile de tipar mai sunt ajustate si de alti factori contractuali, cum ar fi durata contractului, volumul total de tipar, alte discounturi, dar si de alti factori spontani, cum ar fi intarzierile in livrarea ziarului la tipar si corecturile ce pot surveni intre timp (mai rare in cazul cotidienelor).

    De ce se mentin costurile de tipar ridicate? Dincolo de cheltuielile aferente consumabilelor si serviciilor de tipar, o cauza deloc de neglijat sunt „tirajele foarte mici“. Vorbind despre ele, Dana Cristescu, manager al tipografiei Coprint (tipareste Ziarul Financiar, Cotidianul, Jurnalul National) – spune ca acestea sunt o problema in Romania. Astfel ca „pentru un tiparitor este vital sa aiba cat mai multe produse de tiparit“. 

    Incepand cu a doua jumatate a anului trecut, capacitatile de prime-time s-au ocupat in toate tipografiile, subliniaza Dana Cristescu. „Eu am o lista de asteptare cu ziare deja existente pe piata, care vor sa obtina ore mai bune de tipar“, spune managerul Coprint.  Odata incheiat tiparul, urmeaza o noua veriga in lantul de productie: distributia. Cat costa ea? „Pentru ca nu exista o standardizare a bugetelor/business plan-urilor, avem cam cate… bugete, atatea obiceie“, spune Lucian Ionita, director de marketing si distributie la Jurnalul National si fost angajat al trustului Ringier. Din cauza aceasta, spune el, costurile de distributie variaza de la procente subunitare pana la 10-15%.

    „In general, ca sa distribui presa, ai nevoie de o echipa care-ti eficientizeaza tirajele, care-ti asigura logistica (transport, ore de livrare etc.), care tine legatura cu distribuitorii si cu abonatii“, spune Ionita. Asadar, primul cost cert sunt salariile si consumurile acestor oameni – comunicatii, combustibil, consumabile, amortizari ale computerelor si masinilor, chiria spatiilor in care se lucreaza sau se strang exemplarele nevandute. „Iar asta e foarte fluctuant, pentru ca poate fi vorba de un singur om (grupul Academia Catavencu) sau de 30 (Ringier Romania)“, explica el. 

    Urmeaza costurile de ambalare, cartare si transport. „Pentru ca nu toti editorii isi livreaza in intregime marfa in fata tipografiei. In plus, pe traseul de intoarcere, apar alte costuri: de transport, manipulare a ziarelor nevandute –  de regula acoperite din vanzarea retururilor ca maculatura.“

    In al treilea rand, trebuie mentionat comisionul de distributie, pe care Ionita il numeste „punctul cheie si de maxima pondere a cheltuielilor de distributie“, care este de 15-40%, in functie de titlu si distribuitor. Atentie, insa: pentru ca banii acestia „nu sunt platiti, ci raman la distribuitor, unii editori nu-l introduc in buget ca si costuri“, spune directorul de marketing si distributie de la Jurnalul National.

    „Alegerea strategica a publisherilor este influentata in primul rand de increderea in piata de distributie“, povesteste Ionita. Cei mai increzatori aleg solutii exclusive de la unul dintre cei doi mari engros-isti (Hiparion si Conpress). Cu un comision mai mare, scutesc compania de costurile unei echipe stufoase de distributie in-house. „Insa isi iau pe cap lipsa controlului direct si riscul pusului de oua in acelasi cos“, spune el.

    La polul opus sunt cei care-si fac din departamentul de distributie „propriul en-gros de presa“. Lucreaza direct cu 80-100 de firme, cu comisioane mai mici, au date de vanzare mult mai rapid. „Echipele lor sunt mult mai numeroase, iar riscul de neplata – cand lucrezi cu 100 de distribuitori –  este infinit mai mare“, subliniaza Ionita. 

    Care este totusi practica cea mai raspandita? Ionita spune ca aceasta se afla undeva la mijloc. De regula, publisherii aleg sa lucreze cu 10-20 de distribuitori, selectati dintre buni platnici si au echipe de 5-10 oameni in departament. E sigur insa ca „viitorul este al en-gros-istilor grei“, spune el. „Pana atunci insa, cine vrea sa-si controleze de la o treime la trei patrimi din cifra de afaceri – cat reprezinta veniturile din vanzare intr-un buget – acesta trebuie sa apeleze la varianta cu mai mult de un om pe distributie“, a conchis Ionita.

    „Normal ar fi sa lucrezi ori direct cu retaileri puternici, ori cu whole saleri puternici; la noi nici unii nu sunt dezvoltati suficient, si trebuie sa lucrezi cu amandoi. E un sistem hibrid“, a spus Alexandru Miristea, director de distributie al Publimedia International. El a mai spus ca Hiparion „tinde sa devina whole-saler national“. Adica sa duca publicatiile direct la punctele de distributie iar „proprietarul ziarului sa poata controla destinatia marfii “. De la distributie pana la tarabe este, asadar, un singur pas. De la tarabe pana in mana cititorului este, teoretic, tot un singur pas. Practic insa, acest pas poate sa nu existe deloc. Iar aceasta prapastie dintre ziar si cititor este cosmarul fiecarui publisher. Cum poti intra in topul preferintelor cititorului? In primul rand, el trebuie sa auda de tine, spun marketerii. Cum? In urma unor eforturi de marketing si promovare integrate si sustinute. Care, de asemenea, costa. 

    Teoria citeaza cateva tehnici de stablire a unui buget de comunicare necesar, „necontand daca este vorba despre un ziar sau despre un FMCG,“ spune Beatrice Danis, managing partner al FutureBrand (divizia de branding a McCann WorldGroup Romania). „Practica m-a invatat ca bugetul de comunicare trebuie stabilit/ajustat in functie de nivelul de cheltuieli al pietei pe care activeaza brand-ul respectiv. In acest caz specific, fiind vorba de introducerea pe piata  a unui brand nou, stabilirea unui buget se va face tinand cont si de stadiul in care se afla notorietatea brand-ul respectiv“, a spus Danis. 

    Pentru a ajunge la un nivel de notorietare satisfacator intr-o perioada foarte scurta, continua ea, si investitiile in comunicare trebuie sa fie „mult peste nivelul unui brand care activeaza pe piata de ceva vreme“.

    Astfel, un buget de marketing aferent unui business plan „ca la carte“ poate ajunge, in Romania, pana la 650.000 de euro net (circa 10-15% din turnover), spune Daniela Tomescu, marketing manager business press, Publimedia International. Bugetul include o campanie de lansare ATL (TV, radio, print si outdoor), activitati de PR specifice, o campanie BTL (evenimentul de lansare si o promotie), precum si activitati de marketing direct – toate se intind pe o perioada de 3 luni. „Desi poate parea mare, acesta este un buget rezonabil pentru o campanie cu impact garantat“, a spus ea. Tomescu subliniaza insa ca acest buget este necesar unui ziar care nu are in spate un trust care sa-i asigure „dealuri preferentiale in media“. De asemenea, un ziar nou care are in spate personalitati cu un relational bun in mass-media se poate „descurca“ si fara acest buget, pe termen scurt (insa nici un marketer nu recomanda o lansare fara o campanie integrata).

    Coborand insa din taramul practicilor de marketing profesioniste, realitatea indica bugete mult mai mici decat 650.000 de euro – in special in cazul unui ziar apartenent la un trust. Fara costuri sau cu preturi modice, ziarul se poate promova in-house sau prin intermediul promovarilor reciproce („in cross“) ale trustului cu alte grupuri de presa, pentru care, in mod normal, un ziar aflat la inceput de drum recurge la bartere, cedand astfel din spatiul sau de publicitate.

    Dar intrebarea se pune, firesc, si invers. Ar fi dispus un ziar consacrat sa faca barter cu un ziar nou-lansat? „Depinde de ziar“, spune Cosmina Noaghea de la Expres (Ringier). Spre exemplu, povesteste ea, in 2002 Evenimentul Zilei a avut un barter cu Gazeta Sporturilor cand echipa Ioanitoaia-Tolontan a plecat de la Ringier la Gazeta (campania cu „cea mai buna echipa din Romania – n.r.). „Sigur ca Evenimentul Zilei nu facea parte din Ringier la data aceea, dar cred ca e un exemplu bun“, a spus Noaghea.

    Ce se intampla insa in cazul in care publicatiile de prestigiu nu accepta barterul cu un ziar ce intra pe segmentul sau? Sunt trei variante. Prima, in care marketerii noului ziar se vad nevoiti sa cheltuie bani pentru a avea vizibilitate si succes pe termen lung. A doua varianta: scot putini bani din buzunar, iar succesul lansarii va fi pe masura, ca un foc de paie. Si a treia varianta: nu cheltuie nimic – ceea ce ar insemna ca focul nici macar nu s-ar aprinde (iar ziarul ar trece neobservat pe tarabe).

    La aceste cheltuieli se mai adauga evident si cele de creare a identitatii brand-ului. Numai acestea din urma pot fi cuprinse intre 25.000-50.000 de euro, conform tarifelor practicate de agentiile spe- cializate pentru o solutie de branding integrata. 

    In general vorbind, o concluzie ar fi aceea ca bugetele difera de la un publisher la altul. Determinanta in aceste diferente pare sa fie insa apartenenta la un grup de presa. Un trust poate sustine o mare parte din cheltuielile ziarului (mai ales la inceput). De exemplu, costurile administrative si logistice – chirie, utilitati, parc auto –  sunt suportate mai usor „la comun“. La fel si in cazul cheltuielilor de productie, tipar, marketing, distributie si promovare – care pot fi realizate cu know-how-ul, competentele si infrastructura trustului. Dar daca ziarul respectiv nu are in spate un trust? Atunci – prima ipoteza – are alte afaceri care sa il finanteze. Cum este de pilda situatia ziarului patronat de Nicolae Bara si condus de Andi Vilara. Pe langa compania care editeaza Sport Total (Frigomedia), Bara mai este actionar la Frigotehnica (echipamente frigorifice). Acesta mai detine o tipografie, Frigoprint, „cu o capacitate de printare de 50.000 de pagini pe ora“, conform proprietarului. 

    Cea de-a doua ipoteza ar fi ca ziarul are in spate un intreprinzator privat, dar cu o putere financiara mai mica. Ziar care este foarte probabil sustinut de o terta sursa de finantare. Cum este cazul ziarului Gindul, finantat de Dinescu (cand a anuntat noul ziar alaturi de Popescu, acesta a declarat ca nu dispune de fonduri).

    A treia si ultima ipoteza ar fi aceea ca ziarul se bazeaza pe curajul publisherilor si pe speranta ca o singura doza de perfuzie poate tine ziarul in viata pe termen lung. Practica insa a demonstrat ca – indiferent de ipoteza discutata – injectia de capital initiala nu este suficienta. La fel, nici „resuscitarile“ publicitare izolate. Publishing-ul nu este un exercitiu de portavoce. Este un business ca oricare altul, cu reguli de joc, castigatori si perdanti.

  • Un ziar nu e o fabrica de caramizi“

    Cel mai recent jucator activ pe piata ziarelor denumite „de calitate“ este Cotidianul, marca relansata de grupul Catavencu in toamna lui 2004. Cotidianul este inca in proces de consolidare –  o echipa are nevoie de timp „sa se formeze, sa se rodeze si sa performeze“, spune Doru Buscu, director editorial.

    Cunoscut mai degraba ca redactor-sef al Academiei Catavencu, Doru Buscu (foto) – directorul editorial al Cotidianului – spune despre piata ziarelor de calitate ca este „inca nedefinita“. „Si cred ca asa va ramane in urmatorii doi ani“, spune el referindu-se la piata pe care Cotidianul a reatacat-o in urma cu cinci luni, in urma unui joint-venture dintre grupul Catavencu si RH Press.

    La sfarsitul celor doi ani de „definire“ a pietei, Buscu crede ca se va cerne calitatea. In plus, vom asista la o separatie mai clara intre tabloide – gen Libertatea „si ceea ce ne place sa le numim ziare serioase sau sobre – cum ar fi Romania Libera“. Ca exemplu, Buscu ofera Evenimentul Zilei, despre care spune ca „joaca la ambele capete“. Ziarul contine informatie serioasa, amestecata insa cu ceea ce el numeste „continut frivol“. Cum se vor aseza pe piata ziarele pe cale sa intre in vartejul cotidian, asta va depinde de seriozitatea cu care vor aborda acest business. „Un ziar nu e o fabrica de caramizi, trebuie construit cu migala si rabdare“, spune directorul editorial de la Cotidianul. Buscu isi aminteste cum a repornit Cotidianul la drum. S-a plecat de la zero, de la cercetarea pietei. „Inainte de a prelua Cotidianul, am facut un studiu de piata, din care reiesea ca ziarul Cotidianul este o marca cu sanse bune de fi reabilitata. Avea o recunoastere buna si o reputatie onorabila. La randul lui, ziarul era in cautare de idei.“ Asa s-a ajuns la joint-venture-ul dintre Academia Catavencu si RH Press, completeaza Buscu.

    A urmat business plan-ul. Pentru primul an, sunt proiectate investitii de circa 1,8 milioane de euro. Buscu este realist si spune ca momentul amortizarii este indepartat. „O echipa are nevoie de timp ca sa se formeze, sa se rodeze si sa performeze“, argumenteaza el. Editorii ziarului nu par sa se grabeasca insa, dar sunt optimisti. „Avem niste obiective precise – si spre ele ne indreptam“, spune Buscu, In prezent, Cotidianul are vanzari de 20.000 de exemplare zilnic si un tiraj de 30.000 de copii. „Peste un an, il vad intre primele 5 ziare cotidiene, ca tiraj si in primele doua, in ce priveste atractivitatea.“ Comentand suma de un milion de euro pe care Mircea Dinescu a anuntat-o pentru investitia in Gindul, Buscu a spus ca, din punctul sau de vedere, un milion de euro ajung. „Dar depinde de ce vrei sa faci.“

  • Tinerii nu-si gasesc locul

    Daca ai in jur de 25 de ani, esti educat si dornic sa incepi o cariera in Polonia, mai bine ai emigra, sfatuieste Warsaw Business Journal. Potrivit unui recent sondaj realizat de Eurostat cu privire la rata somajului, Polonia a iesit cap de lista.

     

    In martie 2005, media ratei somajului in randul tarilor membre UE era de 8,9%, rata cea mai scazuta in-registrandu-se in Irlanda (4,3%), Luxemburg (4,5%) si Austria (4,6%). Polonia se afla la polul opus, cu 18%, urmata de Slovacia (15,9%). Dar poate ceea ce frapeaza cel mai neplacut este rata ridicata a somajului in randul tinerilor sub 25 de ani din Polonia – 36,4%, cea mai mare din UE.

     

    Ministrul muncii din Polonia incearca sa o diminueze cu ajutorul programului „primul loc de munca“, bazat pe facilitati pentru angajatorii tinerilor. In 2004, 882.700 de tineri someri au participat la program, iar autoritatile spera ca aplicarea acestuia sa reduca rata somajului in randul tinerilor sub 25 de ani, la 31,5% pana la sfarsitul lui 2006.

  • Grupul Ciontu

    Cu zi inainte de Consiliu, Corneliu Ciontu ii raspundea fostului sau sef vorbind despre iminenta infiintare a unui grup independent, alcatuit din 14 deputati, pe baza caruia va fi creat, „in maximum 30 de zile“, un nou partid de orientare populara crestin-democrata.

     

    Ar fi vorba, a spus el, despre Corneliu Ciontu, Anghel Stanciu, Dan Mocanescu, Liviu Almasan, Gabriel William Branza, Bogdan Cantaragiu, Alexandru Ciocalteu, Olguta Cocrea, Dan Grigore, Daniel Ionescu, Mircea Giurgiu, Costel Ovidenie, Dumitru Puzdrea si Ion Stoica. Cinci dintre ei  apartin Partidului Blocul National Sindical, au fost alesi pe listele PRM, dar s-au rupt deja de acest partid. Ramane de vazut cati dintre cei 14 vor alcatui, in final, grupul Ciontu (foto).

     

    Atuul lui Ciontu e acela ca el are, e drept, contacte cu lideri ai Partidului Popular European (in special cu „latura“ italiana). O eventuala alipire la PPE ar fi o lovitura iscusita si ar reprezenta singura varianta de salvare politica a celor din grupul Ciontu.

     

    Liderii PPE au declarat, insa, in mai multe randuri, ca pragmatismul lor merge pana la un punct: clubul select al popularilor europeni are niste standarde care fac accesul imposibil pentru politicieni neconvingatori. In plus, importanta e si pozitia lui Marko Bela, liderul UDMR, care e acolo si a declarat raspicat ca va spune nu in cazul PRM sau al oricaror grupuri provenite din acest partid.

  • Se pregateste lista prioritatilor nationale

    Oficialitatile romane fac de multe ori anunturi sau promisiuni in premiera atunci cand se afla in strainatate. Este si cazul ministrului delegat pentru controlul aplicarii programelor cu finantare internationala, Cristian David.

     

    Aflat in Germania impreuna cu delegatia premierului Calin Popescu-Tariceanu, David a vestit ca in urmatoarele saptamani Guvernul va face publica o strategie privind dezvoltarea infrastructurii. Ar fi un eveniment cu adevarat important, intr-o perioada cum nu se poate mai tulbure pentru programul romanesc de constructie a autostrazilor, in masura in care poate fi numit program.

     

    Saptamana trecuta, lucrarile la autostrada Brasov-Bors au fost suspendate fiindca n-au mai intrat bani de la Compania Nationala de Autostrazi, iar reprezentantii firmei americane Bechtel au ramas sa-si exprime „increderea“ ca Guvernul va face rost de fonduri din imprumuturi externe. Pe de alta parte, premierul Tariceanu a declarat ca prioritatea autoritatilor este acum autostrada Bucuresti-Timisoara (coridorul IV european de transport) si abia apoi autostrada Bechtel, a treia pe lista fiind viitoarea autostrada care va lega Moldova de sudul tarii (coridorul IX european).

     

    In privinta surselor de finantare, Tariceanu n-a ezitat sa se refere la veniturile din privatizarea BCR si a CEC, sugerand ca din privatizari ar trebui sa fie constituit un fond national pentru investitii in infrastructura. Declaratia premierului poate fi corelata cu indemnurile tot mai insistente din ultima vreme ale guvernatorului BNR, Mugur Isarescu, la o atitudine mai transanta in privinta prioritatilor Romaniei care ar trebui finantate cu banii din privatizari.

     

    Fixarea unei ierarhii de obiective bune de finantat din bani publici ar indreptati probabil o dezbatere nationala, spre a folosi o expresie foarte la moda. Numai ca prima reactie la schita de prioritati a lui Tariceanu a fost un atac al PSD, care a acuzat Guvernul ca vrea sa faca mai intai autostrada Bucuresti-Timisoara ca sa-i impace pe banatenii dezamagiti de prestatia autoritatilor in chestiunea inundatiilor.

  • Ultimul numar al lui Vadim

    Consiliul National al PRM, organizat in timp record, „la solicitarea organizatiilor de tineret si de femei“, a fost vegheat de bodyguarzi cu banderole cu sigla partidului, insotiti de  caini de paza. Printre participanti, o femeie din Maramures insotita de o fetita imbracata in costum popular si de o sticla de palinca infasurata intr-un steag PRM. Palinca de Sighet, curata.

     

    Prin urmare, raul si ramul si-au dat mana sambata, 4 iunie 2005, ca sa-l realeaga unanim pe Corneliu Vadim Tudor la sefia partidului pe care l-a creat. Partid care, cu aceasta ocazie, s-a lepadat de cuvantul „popular“ din denumire, redevenind PRM si mai mult decat atat. „Nu stiu cine e atat de nebun sa creada ca PRM poate sa functioneze fara parintele lui fondator“, a declarat Vadim in fata a 214 delegati.

     

    Delegati care, in fine, au votat unanim excluderea „deviationistilor“ Corneliu Ciontu si Anghel Stanciu, pana mai deunazi stalpi de nadejde ai partidului, aflati de-a stanga si de-a dreapta tatalui PRM. „I-am prins cu fofarlica luand bani grei ca sa puna partidul la dispozitie PSD“, a explicat Vadim masura impotriva celor doi, pe care i-a etichetat in fel si chip. (Fireste, Mircea Geoana a negat existenta vreunei intelegeri intre partidul sau si PRM.) „I-am dat afara prin telefon, ca semn ca sunt niste pigmei.

     

    I-am dat afara ca pe niste viermi intestinali.“ Concret, Stanciu era un „bandit“, cu numeroase automobile netrecute in declaratia de avere, iar Ciontu un „plangacios si un smiorcait“ care ar fi luat 20 miliarde de la PSD „pentru a trage PRM alaturi“.

     

    De altfel, in ultima saptamana, era suficient sa rostesti numele lui Ciontu in preajma lui Vadim si primeai in schimb caracterizari dintre cele mai pitoresti: „Era un bun executant. Il trimiteam sa-mi aduca o frapiera cu gheata din Sahara si venea cu frapiera. Se spargea o teava la baie, o lipea“; „un electrician pensionar si analfabet care nu stie nici o limba straina si a fost activist PCR la sectorul 5, personaj mediocru pe care l-am instalat provizoriu in locul meu pentru ca nu gasisem altul mai prost printre cei care imi duceau servieta“ s.a.m.d.

     

    De mentionat ca ex-liderul PPRM, Corneliu Ciontu, a beneficiat totusi de o abtinere: colegul lui de negocieri populare europene, Dorel Constantin Onaca, aflat in expectativa, a preferat deocamdata calea de mijloc. De altfel, impresia generala este aceea ca foarte multi dintre peremisti se afla in expectativa. Mai ales ca le rasuna inca in urechi amenintarea lui Vadim, care a spus ca tot ca pe niste viermi ii va alunga si pe altii care se vor dovedi „infractori politici si economici“.

  • De ce le-a fost teama n-au scapat

    Electoratul francez a respins Constitutia europeana, deschizand o cutie a Pandorei plina de necunoscute, de la o eventuala demisie a presedintelui Chirac sau a premierului Raffarin pana la o prabusire a euro sau a intregii constructii europene pe care, ironia sortii, tocmai Franta a initiat-o. Cei mai multi comentatori au interpretat esecul scrutinului francez drept o sanctiune aplicata de electorat nu atat Constitutiei europene, cat politicii echipei aflate acum la putere in Franta, care nu reuseste sa combata somajul, sa impinga economia spre standardele Agendei de la Lisabona sau sa redea tarii rolul de centru, macar spiritual, al Europei. Altii au recurs la explicatia psihologica, preferand sa incrimineze un orgoliu national exacerbat si un spirit de fronda fata de o constructie europeana care ameninta sa niveleze cultural continentul, impunand valorile asa-zis anglo-saxone, centrate pe un liberalism excesiv, in dauna modelului social etatist conservat de Franta.

    Ar fi putin probabil insa ca votul negativ al francezilor in numele opozitiei fata de modelul anglo-saxon sa determine o renegociere a Tratatului constitutional, fie si pentru ca modelul respectiv are deja toate sansele de a se impune in viitoarea Europa unita, unele tari considerand chiar ca actualul text al Constitutiei e prea tributar „stangismului“ franco-german. Iar cum adeptele cele mai zeloase ale liberalismului si ale pietei libere sunt noile si viitoarele membre ale UE, e logic ca esecul referendumului traduce teama de extinderea Uniunii – teama pe care, daca politicienii se feresc in general s-o exprime, cetatenii au privilegiul sa si-o declare la urne. Chiar daca noua tari au aprobat pana acum Constitutia, viitoarele referendumuri din Olanda si Marea Britanie si anticipatele din Germania care ar aduce la putere politicieni ostili extinderii UE nu vestesc nimic bun pentru proiectul european. 

    Desigur, nu e totul pierdut: presedintele Chirac a avut chiar in vedere o repetare a referendumului din Franta dupa ce Constitutia va fi ratificata de toate celelalte state membre, in speranta ca poate concetatenii sai se vor fi razgandit. Numai ca duminica seara, dupa ce aflase rezultatul votului, amaraciunea presedintelui francez era asa de mare, incat nu mai parea decat sa regrete ziua cand i-a venit ideea sa organizeze referendum popular, in loc sa lase parlamentul sa decida. Dar numai politicienii de dreapta cred ca viitorul maselor trebuie sa fie decis de elite.