BusinessMagazin

Blog

  • CINE UNDE LUCREAZA?

    Cate persoane au un loc de munca in Romania? Cati someri exista cu adevarat? Sunt intrebari la care nu putem primi, deocamdata, un raspuns clar.

    FORTA DE MUNCA: Statistic, in Romania exista peste opt milioane de persoane care pot lucra. Ele sunt incadrate la capitolul „forta de munca activa“.

    SALARIATI: La nivelul lunii iunie, numarul total al celor care aveau un loc de munca era de 4,5 milioane.

    STRAINATATE: Potrivit unor estimari neoficiale, circa 1,5 milioane de romani lucreaza, dar nu in tara, ci in strainatate.

    SOMERI: numarul total al somerilor nu mai depaseste 500.000. Dintre acestia, doar 176.000 primesc indemnizatii, restul ramanand la capitolul „someri neindemnizati“.

  • DECONTAMINARI: Oamenii care „repara“ apa

    Pe timpul lui Ceausescu, procedura era standard: cand vreo teava transportatoare de petrol baltea in apa sau pe pamant, aducea nea’ Gica rumegus si nisip: pac! – peste pata, sususus, si la gunoi! Cu alte cuvinte, muta poluarea dintr-un loc in altul. Imposibil sa mai faci asa ceva in UE. Iata cum se nasc afacerile.

    Pe biroul cu stegulet albastru pe care 12 stele fac cerc, Marius Constantinescu toarna petrol intr-un vas transparent, plin cu apa. „Am turnat mai repede si am atins fundul, asa ca avem nevoie de o operatiune speciala“, explica el. Dintr-o punga alba, toarna peste suprafata apei acoperita cu petrol un produs asemanator rumegusului, fabricat din turba canadiana. Cand atinge petrolul, turba se imbiba cu el si aproape ai zice ca pe apa pluteste un strat de zat de cafea. „E un produs biodegradabil, care nu va mai elibera petrolul niciodata“, spune ploiesteanul. „Acum, daca filtram apa, e curata, nici macar nu miroase.“ La demonstratii, Constantinescu spune ca se distreaza cu colegii band apa „decontaminata“. Dar, in natura, povestea se incheie putin diferit: particulele care au incapsulat petrolul se lasa, in timp, la fundul apei, unde devin hrana pentru „culturile microbiene“. Si gata, e curat.

    Ceea ce Constantinescu simuleaza in biroul firmei sale Proti din Ploiesti, face de fapt, pe viu, de cateva ori pe an, din 2001 – de cand a importat primele produse pentru decontaminare de sol si de apa si de cand a inceput sa-si dezvolte, timid, si partea de servicii. La produsele si serviciile lui apeleaza firme precum Petrom, Conpet, Electrocentrale SA, Termocentrale SA, dar si Dacia Renault, aeroporturi si rafinarii.  Cu o echipa de 15 – 20 de oameni, necesarul minim pentru un accident „de o oarecare importanta“, poate castiga in jur de o suta de mii de lei noi (un miliard de lei vechi) pe interventie. Iar ploiesteanul spune ca, intr-un an, are „numeroase“ astfel de actiuni.

    Primele firme de decontaminare – ca cea a lui Contantinescu – se nasteau in judetul Constanta la inceputul anilor ‘90. Zona, in care au aparut intre timp circa zece astfel de companii, este si acum puternica in domeniul serviciilor, recunosc antreprenorii din domeniu. Un alt „focar“ pentru astfel de firme a fost Bucurestiul, iar in tara, numarul firmelor de profil sare de 50, spun cunoscatorii.

    Dar sectorul romanesc al firmelor care fac decontaminari de abia acum incepe sa se dezvolte. Nici n-ar putea fi altfel, daca ne gandim ca abia de curand Romania a adoptat o pozitie mai ferma in ce priveste protectia mediului la nivel legislativ, iar aplicarea legii se face inca schiopatat (vezi criticile Uniunii Eurropene de acum cateva saptamani). Reglementari specifice privind activitatile de decontaminare nici nu exista inca, la fel cum nu exista o evidenta a firmelor care se ocupa cu „decontaminarea mediului geologic“ – adica a solului, subsolului si a apelor subterane), dupa cum recunoaste chiar Ministerul Mediului si Gospodaririi Apelor (MMGA). Mai mult, recunoaste ministerul, „nu se cunosc pana in prezent toate situatiile de poluari subterane, tipul acestora, intensitatea poluarii si extinderea poluarilor. Problemele legate de subsol nu au fost tratate cu aceeasi atentie si interes comparativ cu aerul sau apa“.

    In acest context – de nebuloasa si lipsa de interes – firmele din domeniu au „trait un fel de cosmar“ pana acum, spune Constantinescu. Mai ales ca toata industria poluatoare era pana de curand in proprietatea statului. „Mentalitatea directorilor a ramas aceeasi: vanzare si productie. Nici vorba de ecologie“, spune omul de afaceri, de formatie petrolist. De aceasta problema s-au impiedicat pana acum si investitorii straini care ar fi vrut sa exploateze o piata cu atatea „resurse“ (a se citi „cazuri de poluari“) precum Romania. Thomas Watkins, vicepresedintele unei companii americane interesate sa intre pe piata romaneasca a decontaminarilor spune ca de abia de un an si jumatate, de cand au inceput marile privatizari in industria petrolului, Romania a inceput sa il intereseze. „Momentul pare prielnic acum. De asta sunt aici“, spune el. Pana acum, a urmarit piata de la distanta, prin intermediul unor consultanti americani aflati in Romania, dar nimic nu l-a tras de maneca incoace.

    „Cand ai companii controlate de stat, e mult mai rau decat daca ai o corporatie, pentru ca nu exista suficienta motivare pentru a rezolva problemele cat mai repede posibil si cu costuri cat mai mici“, spune Watkins. „Trebuie sa fie o piata in care oamenii incep sa-si rezolve problemele, si nu guvernul.“ De asemenea, omul de afaceri american asteapta sa vada ca legile in vigoare se pastreaza, pentru ca nu vrea sa munceasca 11 luni la un proiect pentru a-l finaliza, iar ulterior sa afle ca nu l-a finalizat. El spune ca vrea sa intre in Romania cu un proiect pilot pe care il va face cadou, pentru ca e mai simplu sa convingi oamenii aratandu-le ce poti. „Mi-ar placea sa obtin un caz foarte dificil de contaminare a solului cu petrol.“ Prin acel proiect, el ar demonstra cum curata intr-un an ceea ce natura, singura, nu reuseste decat in 30-70 de ani: cu ajutorul unor microorganisme acvatice, pe care le-ar importa din California cu 80-110 dolari kilogramul (costuri de achizitie). Procesul se numeste „bioremediere“, si n-a patruns inca in Romania pe scara larga „datorita pretului foarte ridicat“, spune Nicolae Brand, asociatul unei firme de decontaminari din Constanta, activa din 1994 – Branic. Dar Watkins spune ca, rezolvand cazuri foarte complicate, isi va deschide piata.

    Profitabilitatea unei firme prestatoare de servicii de decontaminare este de 8-10% din cifra de afaceri, spune Nicolae Brand din Constanta. Asta, in conditiile in care materialele necesare – substante absorbante, baraje antipetrol, recuperatoare de produse petroliere deversate, pompe si alte instalatii specifice – sunt produse de firma prestatoare de servicii. Ponderea costului materialelor in valoarea lucrarilor este de 30-40%. Iar „pentru importuri, sumele se dubleaza“. Cine plateste decontaminarile? Poluatorul, conform principiului vestic, adoptat si de Romania. Poluatori ai solului si ai apelor sunt transportatorii de produse petroliere, aeroporturi, porturi, rafinarii, termocentrale si electrocentrale, dar si producatori de autoturisme.

    Chiar daca „80% din poluari sunt inca in raspunderea statului“ din cauza slabei privatizari a industriilor poluatoare, dupa cum estimeaza Marius Constantinescu de la Proti Ploiesti, antreprenorii din domeniu se arata optimisti: prin aplicarea legislatiei de mediu la insistentele UE, evolutia companiilor nu poate fi decat ascendenta, spune Nicolae Brand de la Branic Constanta. Astfel, cele „trei-cinci“ interventii pe an, cate are Branic momentan, s-a putea inmulti considerabil. Iar in cativa ani „va fi o ciupercarie de firme“ prestatoare de astfel de servicii, mai ales cand vor exista bani pentru depoluarea zonelor poluate istoric, spune si Constantinescu de la Proti. Profitabilitatea firmelor, „relativa“ acum, va fi categorica dupa aderare, apreciaza omul de afaceri ploiestean.

    Ministerul Mediului va avea mult de muncit. De curand, in noua sa structura a fost inventat un „serviciu pentru protectia solului si subsolului“. Acesta incearca sa se puna la punct cu evidentele si informatiiile inexistente, enumerate la inceputul materialului. Nici nu mai stii cum sa reactionezi cand afli ca in Romania  nu se stie inca de cate tipuri sunt poluarile, pe cand in Germania se afla si cand iti picura ulei din motorul masinii pe sosea, iei amenda si platesti si serviciul care vine si curata in urma ta cu absorbanti speciali.

  • NU STIM, N-AM VAZUT

    Obiceiul de a „curata in urma“ e destul de aristocratic si occidental si n-a intrat in preocuparile statului roman dinainte de ‘90. Chiar daca la inceputul anilor ‘90 apareau primele firme de decontaminare, doar o data cu aderarea la UE, cand legile va trebui respectate, antreprenorii din domeniu spera la un mediu propice pentru afaceri. Deocamdata, la Ministerul Mediului, subiectul decontaminarilor pluteste in necunoscut: nu exista evidente.

    NU EXISTA o evidenta a firmelor care se ocupa cu decontaminarea mediului geologic (sol, subsol, ape subterane).
    NU SE CUNOSC pana in prezent toate situatiile de poluari subterane, tipul acestora, intensitatea poluarii, extinderea lor.
    NU EXISTA deocamdata reglementari specifice privind activitatile de decontaminare.  

     SURSA: MMGA

  • A se consuma pana la… vezi planul de marketing

    Cele mai bune bancuri sunt, de regula, cele pe care le tii minte. Sau pe care le forwardezi prietenilor, le folosesti intr-o prezentare pentru a-ti intari un mesaj sau pentru a destinde audienta. Asadar, bancurile cele mai bune sunt cele care dureaza. Functioneaza regula si in cazul reclamelor?

    Intrebarea apare in special atunci cand revin in lumina reflectoarelor reclame de mult apuse. Au fost reclamele respective atat de bune incat trecerea timpului nu le-a imbatranit – ci, dimpotriva, le-a conservat eficienta? Relativ recent au rulat pe TV spoturile la Salam Sasesc de la Cris-Tim (cu fetita sasaita), cea cu pateul Ardealul (in care doi barbati alearga dupa un porc si o gaina) sau cea la pateul Antefrig (cu porcusorul nervos). Coincidenta este cu atat mai mare cu cat producatorii marcilor respective sunt diferiti, au interese de marketing diferite si lucreaza cu agentii diferite.

    Un rationament comun al reluarii reclamelor respective ar fi urmatorul: ele joaca un rol de „reminder“ (de aducere aminte) in mintea consumatorului. Asta e clar. Insa, cu un strat de praf destul de consistent deasupra – de 2 sau chiar 3 ani –  mai sunt ele la fel de proaspete si de convingatoare? Asta nu e deocamdata clar.

    Specialistii din publicitate ezita sa dea un „termen de valabilitate“ unei reclame: o luna, doua, cinci, un an, doi ani etc. Raspunsurile oscileaza intre „depinde de natura si structura ei“, pana la „depinde de discount-urile pe care le obtii“ (discount-uri la numar de difuzari – n.r.).

    In ciclul de viata al unui produs, sunt cel putin doua etape care „gadila“ orgoliile – dar si finantele – marketerilor. Una ar fi faza supranumita Shining Star – cand produsul capata notorietate si prinde radacini frumoase pe piata. Iar cealalta, asa-numita etapa Milky Cow – cand  compania trage foloasele de pe urma etapei anterioare. Prin analogie, o reclama este la etapa de viata Shining Star atunci cand gadila orgoliul agentiei (al creativilor, in special) – deci cand devine populara in industrie, dezbatuta admirativ pe diverse forumuri de discutie, vehiculata pe Internet si in presa. Iar spotul se afla la faza Milky Cow atunci cand sunt gadilate incasarile clientului, implicit satisfactia oamenilor de strategie si de Client Service din cadrul agentiei.

    La ce etapa de viata se afla reclamele la salamul lui Cris-Tim si la pateurile Ardealul si Antefrig? Cu siguranta ele au trecut de mult de cele doua etape expuse anterior. Sa fie la faza maturizarii? A declinului?
    BUSINESS Magazin a incercat sa stea de vorba cu strategii campaniilor respective despre istoricul si situatia actuala a acestor reclame. Numai ca, la fel ca si in cazul proverbului „apele linistite sunt adanci“, in contextul de fata, „spoturile aparent linistite ascund schimbari adanci“. Respectiv, agentia Grey Worldwide Romania nu mai gestioneaza contul Cris-Tim. Mai mult decat atat, agentia pare sa fi si facut bagajele fisei clientului dupa despartirea de acesta, Grey spunand ca nici macar nu mai pastreaza spotul. Un spot atat de apreciat la vremea aparitiei, dar care s-a dovedit atat de ineficient pentru companie, imediat ce a inceput sa bage bani in buzunarele concurentilor (asta pentru ca spotul promova o categorie de produs – si nu o marca inregistrata – care se afla in portofoliul mai multor producatori de mezeluri). Concret: aflat la alimentara, cumparatorului ii „suna clopotelul“ cand vedea salam sasesc in galantare si comanda respectivul salam, fara a-l asocia neaparat cu Cris-Tim. Astfel, Cris-Tim s-a trezit in situatia ca o campanie pentru care platise sute bune de mii de dolari (500.000, suma vehiculata in industrie la acea vreme) crestea vanzarile concurentei.

    „Oricine vine sa pescuiasca in balta ta, care e bogata in peste, va prinde si el peste“, spunea la vremea respectiva (2003), Ovidiu Wencz, directorul general de la Campofrio. „Cu alte cuvinte, in momentul in care Campofrio a aparut cu salamul sasesc in raft, vanzarile au mers nu bine, ci surprinzator de bine. Si fara investitii in publicitate. Eu domnului Timis trebuie sa-i dau o bere“, spunea Wencz in februarie 2003.

    A dat sau nu Wencz de la Campofrio berea lui Radu Timis, presedintele Cris-Tim? Se pare ca nu, daca acesta din urma pare sa nu-si fi invatat lectia, continuand sa ruleze spotul (chiar si in 2005, pentru a promova diferitele arome ale salamului). Un lucru a facut totusi: s-a despartit de Grey, agentia care crease spotul (nu se stie insa cine a avut initiativa acestei rupturi sau daca pur si simplu contractul s-a stins de la sine).

    Unde s-a dus clientul? La Leo Burnett Romania, care are in lucru o campanie pentru acesta (o campanie deocamdata invaluita in mister, dar care se va vedea on-air din toamna, spun surse din piata). Sa fi simtit Cris-Tim, intr-un final, mirosul lanced al reclamei „sssalamului ssssasesc“?

    Mariajul dintre Cris-Tim si Grey nu este singurul care nu a mers. Nici porcusorul turcoise si nervos – ambasadorul Antefrig – nu mai face crize de isterie in sediul Young & Rubicam / Team Advertising. Nemaigestionand acest cont, agentia a refuzat sa vorbeasca despre reclamele Antefrig (brand pe care, de altfel, Y&R l-a pus pe picioare). Iar reprezentantii Antefrig fie nu au fost de gasit, fie nu au raspuns apelurilor BUSINESS Magazin de a vorbi despre spotul care ruleaza in prezent pe TV (spot care reprezinta o actualizare a celui creat de Y&R, dar care este, in esenta, acelasi). Situatia este comparabila si in cazul pateului Ardealul (Orkla Foods).

    Reclama a fost facuta de Odissey (agentie fondata de oameni desprinsi din defuncta D’Arcy), dar acum se afla in ograda McCann Erickson. Desi Orkla spune ca „reclama este cu totul alta acum“, McCann nu a adus spotului nimic nou fata de ce era deja, in afara de cateva cadre cu imaginea produsului. De ce? Ipoteza cea mai probabila poate fi gasita in planul de marketing al clientului. Adica in obiectivele si bugetul brandului in cauza. Sa fi fost atat de creativa / eficienta reclama facuta de Odissey pentru Ardealul, incat sa serveasca aceasta  intereselor clientului si acum? Sau nu a avut Orkla Foods cateva mii / zeci de mii de euro, pentru a-si improspata brandul? Balanta ar inclina mai degraba spre bani.

    Vorbind, in general, despre aceasta deprindere a clientilor de a redifuza reclamele de odinioara (deci nu despre reclamele prezentate mai sus, in mod particular), Serban Alexandrescu de la Headvertising crede ca advertiserii fac acest lucru „in primul rand“ din constrangeri financiare. „Fie a fost un an prost sau s-au taiat bugetele «de la headquarter», fie pur si simplu e vreun owner (proprietar – n.r.) calic care nu intelege cum functioneaza publicitatea si faptul ca si mesajele comerciale au o data de expirare,“ spune Alexandrescu. Ar mai fi o ipoteza de raspuns? Da. „Poate ca nu se doreste decat awareness pur, talamb, cu orice pret si nici un cost.“

    Si Bogdan Naumovici de la Leo Burnett opteaza mai degraba pentru metoda „cutting costs“ (de reducere a cheltuielilor – n.r.). „Daca un client si-a calculat o perioada de «wear-out» a reclamei si considera ca aceasta are viata chiar si dupa un an, doi sau trei… atunci e OK. Dar, de regula, atunci cand aceeasi reclama curge mai mult decat ar trebui, atunci clar e vorba de o tactica de reducere a cheltuielilor.“

    Termenul „wear-out“ folosit de Naumovici este termenul pe care il folosesc publicitarii – in special oamenii de strategie si planificatorii bugetelor media – pentru a determina durata de viata a unei reclame. „Fiecare spot are propriul sau wear-out. Nu este o formula matematica prin care se calculeaza, dar, de regula, se tine de cont de indicatori cum ar fi punctele de audienta ale spotului (GRP-uri), gradul de uzura a reclamei sau gradul de plictiseala al consumatorilor“, spune Carmen Chipuc, managing director la Starcom (agentie de media, parte a grupului Leo Burnett Romania / Publicis). Ea spune ca uzura reclamei si gradul de plictiseala pe care aceasta il induce audientei se masoara prin cercetare (studii de piata). „Asa ar fi ideal“, spune directorul Starcom.

    Ideal – dar recurg clientii din Romania la cercetare pentru a vedea cat de proaspete / expirate le sunt reclamele? „Nu cred ca isi masoara ware-out-ul“, spune Chipuc, sceptic. De regula, subliniaza ea, un spot este difuzat pana atinge 4.000 de GRP-uri (puncte de audienta) iar aceasta practica este in special intalnita in domeniul bunurilor de larg consum (FMCG). De exemplu: o reclama „proaspata“ la un detergent este difuzata destul de intens si de consistent, astfel ca acumuleaza mai repede volumul de puncte de audienta vanat de marketeri. Deci se consuma mai repede (Chipuc spune ca, din acest considerent, P&G isi schimba spoturile cu frecventa mai mare: la 3 sau la 6 luni).

    Asadar, categoria din care face parte produsul la care se face reclama si interesele de marketing de moment par sa fie principalele puncte de diferenta intre duratele de viata ale reclamelor.

    Lasand deoparte reclamele la detergenti si vorbind despre reclame in general, Naumovici de la Leo Burnett crede ca reclamele cu umor „se consuma mai repede“. De aceea, pentru a nu plictisi, este indicat sa inovezi, in acelasi registru. El da ca exemplu strategia Burnett pentru comunicarea brandurilor Prigat (spotul cu salteaua pe care sar copiii in parc sau cel cu pescarul in mijlocul apei, lovit de o minge venita de pe plaja); Bergenbier (seria adevarurilor masculine), Teletech (macelarul care povesteste Razboiul Stelelor in piata si spotul Batman, care va rula din toamna).

    Seful creatiei de la Leo Burnett spune ca tocmai acesta a fost rationamentul pentru care Prigat a imbracat „haina“ brandului Prigat Activ. Campania pentru marca Activ (2002) a fost atat de bine receptata, incat a fost transferata brandului-umbrela. Cu siguranta, nu multi isi mai amintesc spotul din 2002 la Prigat Activ (cel in care un bloc este cuprins de flacari, iar barbatul care sare de pe fereastra pe salteaua intinsa de pompieri continua sa sara pe ea, odata salvat de incendiu). Este un exemplu de reclama care s-a consumat, a murit, i s-a pus cruce. Dar care a inviat din propria cenusa. Adica din propria reteta: iz umoristic, final neasteptat, poanta inteligenta. „Si asa va trai reclama la Prigat in continuare“, asigura Naumovici. La fel ca si celelalte branduri din portofoliul Leo Burnett care merg pe aceasta reteta, completeaza el.

    De aceeasi parere cu Naumovici – si anume ca reclamele cu umor se consuma mai repede – este si Serban Alexandrescu de la Headvertising. Reclamele care se bazeaza pe poante, pe surprize – spune el – tind sa oboseasca mult mai repede decat celelalte. „Sunt ca niste bancuri pe care le stii deja: o data ce poanta e cunoscuta, sarmul lor se diminueaza foarte mult“.

    De notat ca sunt insa si bancuri care captiveaza audienta de mai multe ori, si asta datorita interpretarii.
    Un exemplu de astfel de banc poate fi considerat cel din seria „porcului furios“, al carui farmec consta mai degraba in interpretare decat in poanta in sine (ca la teatru, unde deseori mergi mai degraba pentru interpretarea anumitor actori decat pentru firul dramaturgic propriu-zis). Sa fie aceasta premisa de la care a plecat si Y&R in realizarea spoturilor la Antefrig (inspirate chiar din seria de bancuri evocata mai sus)?

    Pentru ca totul se invarte in jurul banilor, Alexandrescu readuce in discutie bugetele cand vorbeste despre durata de viata a reclamei. „Personal, cred ca daca ai mai mult de 200.000 de euro de dat pe televizor, trebuie clar sa te gandesti la o campanie cu mai multe executii. E babeste si empiric, dar am vazut ca e o regula care functioneaza destul de bine“, spune creativul de la Headvertising. El spune ca 200.000 de euro inseamna, de fapt, doua flight-uri intense (perioade de difuzare bine definite), cam de o luna, pe televiziunile mari. „Cred ca incepi sa cam casti dupa ce o vezi in ritmul acesta. Dar depinde de tonul si structura reclamei. Sau de discount-urile pe care le obtii“.

    Ce ar trebui sa faca un advertiser pentru a se asigura ca telespectatorii „nu casca“ la reclamele lor, cum spune Alexandrescu? El spune ca lucrurile de care ar trebui sa tina cont un client / strategic planner in programarea perioadei de rulare a reclamei in media (TV in special) sunt exact structura si tonul spotului de care vorbea mai devreme, dar conteaza „si calitatea (nu cantitatea) expunerii unui mesaj“, subliniaza el. „Ce e amuzant 3 saptamani poate fi enervant dupa 6 saptamani, si atunci ce iei pe mere, dai pe pere. Din  nou, judecand dupa ce vad la televizor, nu stiu cata lume e constienta de acest aspect.“

    Are dreptate Alexandrescu? Privind, intr-adevar la televizor, se observa cu ochiul liber care sunt acei clienti care scutesc banii de mere (improspatarea brandului si productia unei campanii strategice), dar care ii pierd pe cei ce i-ar putea castiga pe pere – adica din cresterea vanzarilor. Daca nu i-ati observat, cu atat mai edificator. Inseamna ca pierd si banii de mere, si de pere.

  • Vanitatile lui Polanski

    Roman Polanski a castigat batalia juridica impotriva revistei Vanity Fair, desi martor al acuzarii i-a fost intreaga viata personala.

    Cine ar fi crezut ca un om al carui nume a fost asociat cu adulterul, violul, pedofilia nu va mai inghiti cateva fraze ale unei reviste americane care scria ca ar fi facut avansuri unei femei, intr-un restaurant newyorkez? Cu riscul de a declansa inca un scandal public in care viata amoroasa sa-i fie din nou intoarsa pe toate partile, Polanski a dat in judecata Vanity Fair – „o publicatie a carei marca e barfa“, dupa cum spunea la proces un avocat – considerand inacceptabila acuzatia ca acum 36 de ani, cand se intorcea de la inmormantarea sotiei sale, i-ar fi facut avansuri unei „frumuseti suedeze“, Beatte Tell.

    „Nu asa ma port eu. Inca mai aveam onoare! Inca mai am!“, ar fi spus la audieri Polanski, potrivit relatarilor BBC. Si, spre stupoarea multora – desi a trebuit sa lupte pentru a obtine in premiera dreptul de a depune marturie prin videoconferinta, de la Paris, la un proces desfasurat in Marea Britanie, pentru o fapta ce se petrecuse in SUA – a castigat batalia.

    La trei ani de cand Vanity Fair a scris „cel mai rau lucru spus vreodata despre mine“ – ani in care, spune el, viata i-a fost „pur si simplu intrerupta“ – tribunalul i-a acordat despagubiri de 75.000 de lire sterline. Asta arata, scria The Guardian, ce putin putem intelege drama cauzata de pierderea cuiva. Sa fi fost insa suferinta pentru pierderea sotiei, Sharon Tate – ucisa in 1969, cand era insarcinata in luna a opta, de clanul Charles Manson – unicul motiv?

    E-adevarat ca „regizorul bizarului“ – acum casatorit cu actrita Emanuelle Seigner, pe care a cunoscut-o cind a filmat „Frantic“ – ar fi marturisit candva ca unul dintre marile regrete ale vietii sale este acela ca nu a fost atunci alaturi de Sharon, in Los Angeles. Dar poate ca e vorba de ceva mai mult decat de un complex de vinovatie si de intinarea memoriei lui Sharon. Poate ca totul tine de relatia lui Polanski cu propriul sau trecut.

    Cand a finalizat „Pianistul“ (2002), filmul care i-a readus gloria dobandita in anii ‘60-’70, criticii si biografii s-au intrebat de ce i-or fi trebuit lui Polanski, nascut dintr-un tata evreu polonez si o mama pe jumatate rusoaica, atatea decenii ca sa priveasca in fata traumele Holocaustului. Cartea pianistului polonez Wladimir Szpilman, aparuta in 1998 la Londra si tradusa apoi la Paris, a fost cea care i-a oferit sansa de a vorbi despre sine. Despre cum a supravietuit intr-un ghetou din Cracovia, alaturi de familie. Apoi fara ea, din milostenia cunoscutilor – dupa ce tatal, Ryszard Liebling, a fost dus la Mauthausen, iar mama, Bula, la Auschwitz, unde avea sa si sfarseasca intr-o camera de gazare.

    Cu siguranta, viata lui Roman Polanski (pe numele sau adevarat Raimund Liebling) ar fi fost altfel daca parintii sai n-ar fi decis in 1936, cand fiul lor avea doar 3 ani, sa paraseasca Parisul si sa se mute in Polonia, unde tatal, artist plastic, si-a deschis o mica afacere. Nu peste mult timp avea sa inceapa razboiul. Polonia avea sa fie ocupata, iar de la banderolele de mana purtate de evrei pe strada, ca semn de identificare – imagine redata atat de dureros in „Pianistul“ – si pana cand deportarile au inceput, Raimund a invatat sa supravietuiasca prin fuga. „Fugi!“, i-ar fi spus tatal sau, cand ofiterii germani au venit sa-i salte. Iar Raimund i-a ascultat sfatul si a fugit fara sa se uite in urma. Cum a facut, se pare, toata viata, de atunci inainte.

    Criticii au facut mereu legatura intre trecutul lui Polanski si filmele lui, privindu-i thriller-urile drept „exorcizari“. Chiar si acum, de exemplu, dupa procesul cu Vanity Fair, The Observer isi intitula articolul despre Polanski „Regizorul care si-a transpus demonii in arta“. In filmele sale, violenta, teama, absurdul, grotescul sunt impinse la extrem. Majoritatea criticilor observa ca e greu sa-ti dai seama, in filmele lui Polanski, cand calaul schimba rolul cu victima. Asa se intimpla si in „Ucigasii de vampiri“ („The Fearless Vampire Killers“, 1967) – filmul in care Polanski joaca alaturi de Sharon Tate, cu care se va casatori, divortand de prima sa sotie, poloneza Barbara Laskwiatkowska – unde nu stii exact cine e vampirul si cine e ucigasul lui.

    Sexualitatea personajelor lui e neobisnuita, are ceva excesiv. Filmul care-i aduce consacrarea ca regizor modern si ca maestru al genului horror e „Rosemary’s Baby“ (1968), in care Mia Farrow joaca rolul unei femei lasata insarcinata de diavol. Un an mai tarziu, cand clanul Mason avea sa inceapa seria de crime fara nici un scop, careia i-a cazut victima si sotia lui Polanski, pe atunci insarcinata in luna a opta, presa s-a intrebat daca ucigasii vazusera filmul – nimeni nu stie, pana astazi. Dar oricum ar fi stat lucrurile, coincidenta e stranie si amutitoare. „Rosemary’s Baby“ e o poveste despre satanism si paranoia, ceva intre „Psycho“ al lui Hitchcock, realizat in 1960, si „Exorcistul“ lui Friedkin din 1973. Tema fusese abordata de Polanski si in primul sau film de limba engleza, „Repulsion“ (1965), pretuit nu doar pentru tulburatoarea poveste a nebuniei unei frantuzoaice (interpretata de Catherine Deneuve), ci si pentru felul in care Polanski reuseste sa zugraveasca viata cotidiana londoneza.

    Dar filmul pentru care Roman Polanski si-a marturisit mereu slabiciunea e „Doi oameni si un dulap“ („Two Men and a Wardrobe“, 1958), realizat in Polonia. Este povestea a doi oameni care plutesc pe mare pe un dulap si care sfarsesc prin a intalni doar ostilitati, prejudecati si violenta: „A fost singurul film in care am spus cu adevarat «ceva»: un film despre intoleranta unei societati fata de cineva diferit de chipul si asemanarea sa“.

    Dar capodopera lui e considerata „Chinatown“ (1974), un thriller politist, unde Polanski joaca alaturi de Jack Nicholson.

    Polanski a schimbat, in cateva decenii de cinematografie, un gen cu altul, dar in toate a stiut, observa criticii, sa inalte lucrurile mici la statutul de imagini grandioase. „Dincolo de orice, cinematografia inseamna atmosfera“, spunea el. Ca artist, povestitor, actor, Polanski s-a reinventat de la un film la altul – scrie criticul de film Adrian Martin, autorul a mai multe carti, in articolul „Evadarile mintii: Cinematografia lui Roman Polanski“. „E un cameleon“, spune Martin, „iar aceasta usurinta de adaptare e o alta trasatura a luptei pentru supravietuire, pe care Polanski a deprins-o de mic.“

    Mai toate cronicile filmelor sale vorbesc despre granita aproape imperceptibila dintre fantastic si real, despre care Polanski insusi vorbeste chiar la inceputul autobiografiei publicate in 1984: „Privind in urma, linia dintre fantezie si realitate a fost mereu neclara. Mi-a trebuit insa mult pana sa realizez ca asta a fost cheia intregii mele existente“. Insa Polanski a negat totdeauna ca ar exista o legatura directa intre filme si viata sa. Si acelasi Adrian Martin consemneaza ca, intrebat de un ziarist despre violenta din filme si din propriul trecut, Roman Polanski ar fi raspuns: „E atata violenta in lume! Uitati-va in jur!“.

    Cert e ca „Pianistul“, care i-a adus in 2002 o multime de premii – desi productia a fost considerata ca inscriindu-se in seria filmelor „obisnuite“ despre Holocaust, neiesind in vreun fel din tipare – a fost primul film in care Roman Polanski si-a asumat deschis trecutul, de care „regizorul angoasei“ pana atunci mai mult fugise.

    „Sunt profund impresionat ca am primit Oscarul pentru regie cu un film care reconstituie evenimente atat de apropiate de experientele mele personale“, a spus Roman Polanski atunci cand Harrison Ford – protagonistul din „Frantic“ (1988), considerat de critici cel mai „hitchcockian“ film al „printului filmelor intunericului“ – i-a inmanat statueta pe scena Festivalului de Film de la Deauville, in nordul Frantei, al carui juriu era prezidat de Polanski. Absenta sa, in 2002, de la festivatatea de decernare a Oscarurilor are insa o alta explicatie. Cel mai varstnic castigator al unui Oscar (in 2002, Polanski avea 69 de ani) risca sa fie arestat, fiind condamnat pentru cea mai scandaloasa fapta a sa, petrecuta cu peste un sfert de veac in urma – cand a facut sex cu Samantha Geimer, o fata de 13 ani, in piscina lui Jack Nicholson. Pentru a scapa de o pedeapsa de pana la 50 de ani inchisoare, Polanski a fugit in 1978 in Franta, de unde nu putea fi extradat. Sustragerea sa de la pedeapsa a fost si motivul pentru care acum, in timpul procesului de calomnie impotriva revistei Vanity Fair, a cerut aprobare pentru a depune marturie prin video, fapt ce a starnit reactia indignata a presei si o puternica dezbatere in justitia britanica: cererea a fost discutata inclusiv in Camera Lorzilor.   

    Candidatura filmului „Pianistul“ la Oscaruri a prilejuit de altfel redeschiderea in presa a cazului Polanski. Insasi fosta sa victima, Samantha Geimer, acum in varsta de 41 de ani, mama a trei copii, a fost intervievata. „Nu am nici resentimente, nici simpatie fata de el“, a declarat ea pentru BBC: „Dar cred ca domnul Polanski ar trebui apreciat dupa merit, nu dupa faptele condamnabile din trecut“. Presa a amintit si despre alte relatii amoroase cu minore, intre care si cea cu actrita Nastassia Kinski, care avea 15 ani cand l-a cunoscut pe Polanski, fiind deopotriva iubita lui si protagonista a filmului „Tess“ (1979), cel mai important succes al lui Polanski dupa „Chinatown“. „Nu era nimic ilegal. O singura data am gresit mult si inca mai regret“, a spus el.

    Dar nici unul dintre zecile, sutele de articole care au dezvaluit detalii despre viata amoroasa a lui Polanski nu l-a suparat pe acesta ca relatarea din Vanity Fair, aparuta in 2002, anul in care a incheiat „Pianistul“. Spre uimirea multora, Polanski a castigat procesul la Londra, unde se spune ca justitia este mai putin ingaduitoare cu sanctionarea cazurilor de calomnie prin presa.

    „Pradatorul sexual“ Roman Polanski – cum l-a numit un avocat al acuzarii – a reusit sa convinga juratii ca acuzatiile din Vanity Fair nu pot fi probate. De altfel, editorii revistei au admis ulterior ca „frumusetea suedeza“ era de fapt norvegiana si ca intamplarea din restaurantul newyorkez Elaine’s, unde Polanski i-ar fi spus ca va face din ea o noua Sharon Tate, nu ar fi avut loc la intoarcerea de la funeralii, ci cateva saptamani mai tarziu. Depozitia ulterioara a actritei Mia Farrow, cu care regizorul ar fi luat masa la restaurant si care a descris suferinta acestuia dupa moartea sotiei sale, a spulberat insa si aceasta acuzatie.

    Polanski a invins, in ciuda faptului ca a avut ca martor al acuzarii intreaga sa viata amoroasa. In ciuda faptului ca marturisise, in autobiografia din 1984, ca a facut dragoste cu mai multe femei la cateva saptamani dupa uciderea lui Sharon Tate, Polanski i-a convins pe jurati ca avansurile facute in restaurant frumoasei Beatte Tell sunt pura inventie. „In astfel de momente de suferinta, unii se retrag in droguri, altii in alcool, altii merg la manastire. La mine a fost sexul“, a argumentat la proces Polanski. Dupa pronuntarea sentintei, editorul Vanity Fair, Graydon Carter, ar fi declarat ca, „in calitate de tata a patru copii, intre care si o fata de 12 ani, e jignitor ca o poveste ca aceasta e considerata defaimatoare, dat fiind faptul ca domnul Polanski nu poate fi aici pentru ca a facut sex cu o fata de 13 ani in urma cu un sfert de veac“.

    Dar acestea raman doar niste comentarii personale. Dupa „Pianistul“, pentru care a fost rasplatit cu cele mai multe premii din intreaga sa cariera, Roman Polanski a mai castigat o batalie cu trecutul.

  • MOSTENIREA LUI ROMAN POLANSKI

    Polanski a regizat in total 27 de filme, insa filmul sau de debut regizoral este considerat „Knife in the Water“. A jucat in 32 de filme, intre care si in capodopera sa, „Chinatown“, alaturi de Jack Nicholson. Pe afisele a noua filme figureaza ca producator. A fost si om de teatru si opera, punand in scena mai multe spectacole, la Opera din München, Paris, Festivalul de la Spoleto.

    1933: Se naste la Paris, la 18 august, din parinti polonezi, Raimund Liebing. Cand Raimund are 3 ani, familia se muta in Polonia, unde cel ce avea sa-si ia mai tarziu numele de Roman Polanski isi face debutul de actor la 14 ani, pentru ca mai apoi sa apara in mai multe filme, printre care se numara si „Generatii“, al lui Andrzej Wajda. Urmeaza Scoala Nationala de Film din Lodz, unde regizeaza mai multe scurt-metraje, printre care „Doi oameni si un dulap“ in 1958.

    1962: Regizeaza „Knife In The Water“, considerat filmul de debut regizat de Roman Polanski, desi acesta mai facuse si alte filme, toate de limba poloneza. „Knife In The Water“ ii aduce adus premiul criticii la Festivalul International de film de la Venetia, o nominalizare la Oscaruri pentru cel mai bun film strain si fotografia pe coperta revistei TIME.

    1965: Lucreaza la „Repulsion“, primul lui film de limba engleza, avand-o in rolul principal pe Catherine Deneuve; filmul ii aduce Ursul de Argint la Festivalul de la Berlin. Urmeaza, un an mai tarziu, „Cul-de-sac“, pentru care primeste Ursul de Aur la Festivalul de la Berlin si, in 1967, „The Fearless Vampire Killers“, pentru care ia un premiu la un festival de filme horror.

    1968: Se casatoreste cu Sharon Tate si este nominalizat la Oscar pentru cel mai bun scenariu pentru „Rosemarie’s Baby“.

    1969: Un an greu pentru Roman  Polanski: sotia lui, Sharon Tate, insarcinata in luna a opta, este ucisa de membri ai „Familiei“ lui Charles Manson, care ucid de asemenea alte patru persoane aflate in locuinta Polanski. Ravasit, Polanski se intoarce in Europa la scurt timp dupa ce ucigasii sunt arestati.

    1971: „The Tragedy of Macbeth“ este deopotriva laudat de critica „pentru inteligenta“ si criticat pentru violenta explicita.

    1974: Regizeaza „Chinatown“, cu Jack Nicholson si Faye Dunaway, considerat capodopera sa; filmul este distins cu Globul de Aur pentru cea mai buna imagine si Oscar pentru cel mai bun scenariu. Filmul a fost insa nominalizat de 11 ori la Oscar, inclusiv pentru cea mai buna regie. Doi ani mai tarziu face „The Tenant“ cu Isabelle Adjani, in care Polanski joaca rolul unui imigrant polonez care traieste la Paris.

    1978: In februarie, dupa ce pledeaza vinovat intr-un scandal de viol in care victima ar fi fost fiica unei actrite – o fata de 13 ani, Samantha Geimer – Polanski paraseste SUA, stabilindu-se in Franta. De atunci, Polanski nu a mai vizitat nici o tara care l-ar putea extrada catre America.

    1979: „Tess“, o adaptare dupa Thomas Hardy (cu Nastassia Kinski), primeste trei Oscaruri din sase nominalizari, printre care una pentru cea mai buna regie, un premiu BAFTA, trei premii Cesar (unul fiind castigat de Polanski, pentru regie) si Globul de Aur (pentru cea mai buna actrita, Nastassia Kinski). Polanski i-a dedicat filmul sotiei ucise in 1969, Sharon Tate.

    1988: Regizeaza „Frantic“ cu Harrison Ford si Emanuelle Seigner, apoi, patru ani mai tarziu, „Bitter Moon“ cu Hugh Grant. Cu „Death And The Maiden“ (1994), Polanski obtine doua nominalizari la festivaluri de film internationale mai putin cunoscute (Festivalul International de la Fantasporto, Portugalia si Independent Spirit Award, in California).

    1999: „The Ninth Gate“, cu Johnny Deep si Emanuelle Seigner (cu care e casatorit din 1989), ii aduce premiul pentru intreaga activitate la Festivalul Filmului European de la Berlin.

    2002: Obtine sapte nominalizari la Oscar cu „The Pianist“ si trei premii (pentru regie – Roman Polanski, interpretare – Adrien Brody si scenariu – Ronald Harwood). „The Pianist“ ii mai aduce Palme D’Or la Cannes si doua premii Cesar.

    2005: Roman Polanski castiga procesul de calomnie impotriva revistei americane Vanity Fair si lucreaza la urmatorul lui film, „Oliver Twist“, filmarile desfasurandu-se la Praga.

  • Averi in rama

    Arta e un hobby costisitor si extravagant, dar cercul marilor colectionari continua sa se largeasca. Au patruns in el, in ultimii ani, oameni al caror principal punct comun sunt afacerile, fie ca vorba de cazinouri, fonduri cu capital de risc, software ori productia de desene animate. Puse la un loc, colectiile lor ar detrona multe dintre marile muzee ale lumii.

     In romanul „False Dawn“, Edith Wharton descrie povestea unui bogat om de afaceri care-si dezmosteneste fiul, dupa ce acesta cheltuie intreaga avere pentru arta –  si nu se margineste la valori sigure, precum Rafael, Leonardo ori Rembrandt, ci face alegeri vazute pe atunci drept obscure, ca Giotto ori Mantegna. La 50 de ani dupa ce colectionarul dezmostenit moare in mizerie, picturile ajung sa valoreze, fireste, o avere.
    De altfel, „avere“ e cuvantul cel mai des asociat colectionarilor de arta. E insa suficient pentru a-i defini, totusi?

    Tranzactiile din lumea artei si numarul celor care cumpara lucrari de ordinul milioanelor de dolari sunt in crestere – e greu de spus exact cu cat, de vreme ce multe opere continua sa se vanda pe piata neagra. Si preturile cresc si ele. Daca in 2000 suma de 58 de milioane de dolari oferita pentru pictura „Femeie cu bratele incrucisate“ a lui Picasso era catalogata de analistii pietei exagerata, chiar scandaloasa, in 2004 lumea artei a amutit de-a dreptul cand un alt tablou al lui Picasso a fost vandut cu 105 milioane.

    Dar nu e suficient totusi sa ai bani si sa fii prezent la licitatii pentru a fi colectionar. E important si ce anume faci cu banii: in 1994, Bill Gates a cumparat, cu aproape 31 de milioane de dolari, colectia de scrieri ale lui Leonardo da Vinci, Codex Leicester. Acum cativa ani insa, un colectionar a dat 5,6 milioane de dolari pentru o statuie care-l reprezenta pe Michael Jackson tinandu-l in brate pe cimpanzeul Bubbles. Atat Gates cat si cel care a cumparat statuia indeplinesc criteriul financiar.

    Dar sunt ei colectionari autentici? Sunt cateva criterii care definesc cercul exclusivist al marilor colectionari de arta – aceleasi ca acum cateva secole: cel care cumpara arta trebuie sa o faca pentru ca o pretuieste, pentru a invata din ea si, nu in ultimul rand, pentru a trage foloase de pe urma ei. Iar „profitul“ poate fi atat financiar, cat si cultural. Ar mai fi un criteriu, ceva mai greu de definit: in principiu, un colectionar „de vita“ e cel care simte valori inca nevalidate. In plus, din marile colectii ar trebui, probabil, sa lipseasca piesele de valoare artistica discutabila, supraevaluate din diverse motive – ceea ce e destul de complicat si mult mai putin sigur decat atunci cand iti alcatuiesti colectia dupa regula „cumpara doar marii clasici“.

    Revenind la avere: nu trebuie sa fii Bill Gates pentru a avea o colectie-reper in lumea artei. Charles Saatchi nu e miliardar, dar e un nume in lumea colectionarilor – si face figura aparte, cumparand in cantitati mari arta contemporana si sperand ca astfel va influenta piata.

    De altfel, sa stii incotro se misca piata de arta contemporana, sa ai „nas“ pentru lucrari care peste un deceniu sau doua vor intra in categoria „clasice“ este o conditie importanta pentru a patrunde in lumea colectionarilor. De exemplu Steven A. Cohen. Director al SAC Capital, Cohen a inceput sa colectioneze abia acum cinci ani opere de arta si a inceput cu clasicii: Manet si Monet. S-a indreptat insa repede spre arta contemporana si si-a castigat reputatia de colectionar care stie cand sa cumpere, ce sa cumpere si ce pret sa ofere pe o lucrare. Chiar daca deseori plateste peste pretul la care e estimata o opera, nu plateste oricat.

    Cand licitatia pentru tabloul lui Picasso, „Baiat cu pipa“, a ajuns la 80 de milioane de dolari, Cohen s-a retras din licitatie, iar pictura a ajuns in posesia lui Steve Wynn, detinator a mai multe cazinouri in Las Vegas, care a platit pentru opera lui Picasso 105 milioane de dolari. In schimb, cand a auzit ca magnatul media David Geffen de la DreamWorks scoate la vanzare o pictura de Jackson Pollock – un artist american faimos pentru tehnica sa de „picurare“ a vopselelor – si-a adaugat-o la colectie cu pretul a 52 de milioane de dolari. Slabiciunea pentru arta, dupa cum singur marturisea, l-a facut sa cumpere, pentru 8 milioane de dolari, o lucrare reprezentand un rechin imbalsamat a artistului contemporan Damien Hirst. O astfel de achizitie aduce in discutie si o alta tendinta. Colectionarii de azi se bat in milioane pentru piese care, in urma cu nu mai putin de jumatate de secol, ar fi fost considerate numai bune de aruncat la gunoi. De pilda, licitatiile pentru lucrarile lui Damien Hirst, un artist non-conformist, arata ca niste partide de vanatoare, artistul britanic fiind deopotriva apreciat de colectionarii excentrici si contestat de o parte a criticii de arta. Adesea, britanicul scandalizeaza: unele dintre opere infatiseaza animale disecate, acvarii cu pesti vii – in unul dintre ele fiind introdus un scaun ginecologic – ori bovine jupuite.

    Sunt si azi destui colectionari pentru care nimic nu se compara cu un Rembrandt ori Vermeer, iar Paul Allen, co-fondatorul Microsoft, e unul dintre ei – iar Allen e un colectionar infocat, adunand, pe langa tablouri de Cezanne, Manet sau Gaugain si piese din lumea SF sau obiecte care au apartinut celebritatilor rock, de exemplu Jimi Hendrix. Criticii de arta considera insa ca noile reguli nu vor ramane mult timp nemodificate. La statutul de colectionar de arta, sinonim cu cel de nobil in viziunea unora, vor aspira din ce in ce mai multe personaje, care se legitimeaza doar cu un cont frumusel in banca.

  • COLECTIONARI SI AFACERI

    Puse la un loc, colectiile de arta ale colectionarilor din topul intocmit de Forbes anul acesta ar rivaliza si cu cele din cele mai importante muzee.

    PAUL ALLEN: Cofondatorul Microsoft, Allen e capul de lista al topului Forbes. Colectia sa de arta contine lucrari de Cezanne, Manet sau Gauguin. Se pare ca aceasta colectie ar contine si lucrarea lui Brancusi, „Pasarea in vazduh“, vanduta  in mai 2005 la Casa Christie’s pentru suma-record de 27,45 milioane de dolari.

    STEVEN A. COHEN: Fondator al fondului cu capital de risc SAC Capital, Cohen – a carui avere e estimata la 2 mld. dolari – a inceput sa-si construiasca o colectie abia acum cinci ani. A cheltuit peste 300 mil. dolari pe lucrari de arta.

    DAVID GEFFEN: Miliardar din Brooklyn, cofondator al celebrei case de productie DreamWorks, Geffen, care are o avere estimata la 3,8 miliarde de dolari, a anuntat de curand ca va face in viitor mai putine achizitii.

    KENNETH THOMSON:  Cel mai bogat om din Canada, Thomson a donat Galeriei de arta din Ontario lucrari in valoare de 200 de milioane de dolari. In iulie 2002, a achizitionat lucrarea lui Rubens, „Masacrul inocentilor“, pentru 77 de milioane de dolari, stabilind atunci un record de pret pentru o lucrare clasica.

    STEVE WYNN: Magnatul din Las Vegas a inceput sa colectioneze lucrari contemporane, trecand mai apoi la clasici. In mai 2003 a cumparat in 24 de ore un Cezanne si un Renoir pentru 40 de milioane de dolari, dupa care a vandut un Modigliani si un Leger pentru 50 de milioane.

  • Econoclastul

    Steven D. Levitt a publicat un manual de economie cu totul si cu totul „altfel“. E de ajuns sa spunem ca, in America, cartea este considerata lectura perfecta pentru vacanta.

    O carte curioasa, incorecta politic, dar foarte corecta ideologic (sustin autorii), incitanta, controversata, delicioasa si iritanta, este „Freakonomics“ – volum aparut de curand in Statele Unite si tiparit, aproape simultan, in Marea Britanie. De ambele parti ale Oceanului a cunoscut un urias succes de public si si-a binemeritat supranumele, bascalios dar, in ultima instanta, foarte exact, de „carte economica de vara“. Care procura, adica, o lectura usoara, agreabila, de concediu, dar care se refera la probleme cat se poate de grave, care nu pot nicicum fi „concediate“ din agenda de prioritati intelectuale ale omului modern.

    Steven D. Levitt (comandant al sectiunii de „artilerie grea“ a volumului) este autor a numeroase studii si experimente academice, profesor de economie la Universitatea din Chicago si editor la „Journal of Political Economy“. A fost recompensat cu medalia John Bates Clark pentru „cel mai bun economist sub 40 de ani“, dar este privit, de catre confrati, ca o ciudatenie a profesiei de economist sau, daca vreti, ca un iconoclast (econoclast, daca ne ingaduiti jocul de cuvinte).

    Prima senzatie de lectura este ca nu ne aflam in fata unei carti care trateaza probleme economice. Asta pentru ca aflam intrebari si raspunsuri eclectice de tipul: Poate un prenume purtat indeobste de negri sa aiba consecinte asupra carierei dvs. profesionale? Care este legatura intre un agent imobiliar si Ku Klux Klan? Se intampla oare ca profesorii sa triseze la examene in favoarea elevilor lor? De ce locuiesc traficantii de droguri impreuna cu parintii? Si asa mai departe, mult mai departe. Levitt s-a facut cunoscut nu doar prin metodele si descoperile lui, ci si, mai ales, prin subiectele sale de studiu, absolut surprinzatoare. In loc sa se intereseze, ca orice economist „serios“, de problema somajului, de impozite sau de cresterea actiunilor, el prefera sa studieze fatetele cele mai neobisnuite ale comportamentului indivizilor. Calea de analiza ii este furnizata de verificarea empirica, de statistica, dar si de „experienta naturala“, care consta in identificarea unui moment, a unui caz particular in care o singura variabila s-a schimbat, fapt ce ingaduie masurarea efectului acestei schimbari. Economia este astfel aplicata problemelor vietii de zi cu zi.

    Pentru lamurire, iata problema cea mai controversata pe care a rezolvat-o autorul in acest volum. E vorba de legatura intre reducerea criminalitatii in SUA si legalizarea avortului in anii 70. Intr-adevar, avortul a fost practicat adesea de catre persoane care nu ar fi fost in stare sa ofere odraslelor lor o educatie satisfacatoare. Astfel, o buna parte dintre aceste progenituri ar fi inmultit randurile delincventilor. Studiind intervalul dintre legalizarea avortului si reducerea delincventei, Levitt a demonstrat, douazeci de ani mai tarziu, ca legatura intre cele doua fenomene era lipsita de echivoc. Din pacate, autorul a fost detestat. Si de catre conservatori, care au vazut in demersul sau „o lauda“ a avortului, si de catre progresisti, carora li s-a parut odioasa ideea ca acei indivizi care recurg la avort sunt mai adesea decat altii parinti de delincventi.

    Steven D. Levitt, Stephen J. Dubner, Freakonomics,
    William Morrow Editor, 2005

     

  • Religia dragostei

    Atunci cand Frida Kahlo isi anunta intentia de a se casatori cu Diego Rivera, scepticul ei tata va declara: „O sa avem parte de nunta unui elefant cu o porumbita“. Toata lumea, de altfel, priveste cu neincredere stirea acestei insotiri dintre o fata turbulenta, dar mereu bolnava, si geniul picturii murale mexicane, care are de doua ori varsta ei, de trei ori greutatea ei, o reputatie de capcaun si de seducator incurabil, de comunist ateu care indrazneste sa picteze fresce uriase spre slava indienilor. Diego & Frida povesteste istoria unui cuplu iesit din comun, intalnirea dintre cei doi artisti, trecutul incarcat al lui Rivera si crunta experienta a durerii si singuratatii Fridei Kahlo. Nu in ultimul rand, credinta lor in revolutie, intalnirea cu Trotki si André Breton, aventura lor americana si ciudata fascinatie pe care a exercitat-o asupra lor Henry Ford, rolul in innoirea artei moderne pe care l-au avut doi pictori a caror opera a fost atat de diferita, dar, in cele din urma, complementara.

    Jean-Marie Gustave Le ClÈzio, Diego & Frida,
    Editura Paralela 45, PiteSti, 2005