Blog

Mi-am condus şapte prieteni la aeroport doar anul acesta. Nu plecau în vacanţă sau să studieze în străinătate, ci au ales să fugă de oraşele care nu le mai dau nicio şansă. Au zburat spre Spania, Italia, Belgia sau Franţa, iar de când au plecat nici că am mai auzit de ei. Cu fiecare dintre cei şapte, discuţia până la Otopeni sau Băneasa îmi părea trasă la indigo. Pe de-o parte era regret pentru că trebuie să înceapă într-un loc complet străin, pe de alta frustrare că aici nu se poate mai mult. E drept că traiul unui tânăr de 20 de ani cu cel mult 30 de lei pe zi e absurd, de aceea dintre cei care termină an de an liceul pot fi număraţi pe degete cei care aleg să continue să rămână în oraşul natal. Cei care se întorc după facultate sunt şi mai puţini, dat fiind că reuşesc să guste din viaţa oraşelor mai vii în anii de studenţie. Trebuie să-şi întemeieze o familie, să poată vorbi de siguranţă măcar de la o lună la alta, iar cei 200 de euro pe lună din orăşelul de provincie nu le oferă niciun orizont.

Culmea e că sunt tineri bine educaţi, în plină putere, dar cărora cuvântul acasă nu le mai spune în scurt timp prea mare lucru, rămâne eventual locul unde îşi găsesc familia şi-atât. Tocmai pentru că sunt competitivi, străinătatea îi asimilează destul de uşor, deşi se îndreaptă cel mai adesea către munca fizică. Fie că se numesc Făgăraş, Moreni, Topliţa sau Dorohoi, oraşele mici se văd, aşadar, golite de forţa de muncă tânără, iar pentru cineva care a trăit acolo aproape 20 de ani, întoarcerea acasă este o lecţie dură. Mi-a fost dat şi mie să ajung de curând acasă şi să constat odată cu fiecare vizită că lucrurile îngheaţă tot mai mult. Străzile sunt tot mai goale, după patru după-amiază nici că mai vezi pe cineva, iar puţinii pe care îi mai recunosc sunt trecuţi bine de vârsta a doua. Industria lipseşte cu desăvârşire, iar parterele blocurilor s-au umplut de baruri, cafenele şi chioşcuri. Singura zi în care oraşul îşi recapătă freamătul de altădată e cea când se dau salariile şi pensiile. Cum puţinii bani se consumă rapid pe mâncare şi rate la bănci, elanul durează cel mult o săptămână. După care liniştea se reaşază.

Luna trecută planeta a depăşit pragul de şapte miliarde de locuitori, iar teme precum epuizarea resurselor, poluarea mediului înconjurător şi încălzirea globală au intrat din nou în agenda publică. Terra se apropie de unele limite ale bogăţiilor şi resurselor sale cunoscute până acum – apă, resurse forestiere, pământ arabil, combustibil fosil – şi e normal şi firesc să nu ignorăm imaginea de ansamblu. Dar trebuie să privim mai ales înspre situaţia din curtea noastră. Sincer, mi-e greu să cred astăzi că riscăm să pierim ca naţie. Nu-mi pasă şi poate nici nu pot să privesc atât de departe şi să mă întreb ce-o să se întâmple peste o mie de ani, chiar dacă potrivit unui studiu realizat de Organizatia Naţiunilor Unite, România se află printre primele zece ţări ale lumii care ar putea dispărea, dacă nu va creşte rata natalităţii în actualul mileniu. Îmi pasă mai mult de faptul că tot mai mulţi tineri se văd alungaţi din ţară şi că, deşi populaţia lumii a trecut de şapte miliarde, asta nu se simte nici la Făgăraş, nici la Moreni, nici la Topliţa şi nici la Dorohoi. Şi nici n-o să se simtă prea curând.

razvan.muresan@businessmagazin.ro