BusinessMagazin

Blog

  • Publicitate cu final neasteptat

    Ce-ati zice daca, in loc sa fiti iritati de pauzele publicitare, ati ajunge sa le asteptati cu nerabdare? Sau daca v-ati dori ca, dupa un anume spot, sa vreti sa vedeti si mai mult? Dar daca telecomanda ar fi „instrumentul“ prin care ati putea participa, in direct, la concursuri? Toate astea nu sunt un banc – sunt publicitate interactiva.

    Specifica, pana acum, Internetului, pu-blicitatea interactiva incepe sa cotropeasca si televiziunea tocmai pentru ca cel care beneficiaza de ea – utilizatorul de Internet, respectiv telespectatorul – are, in sfarsit, posibilitatea de a interactiona cu continutul publicitar. Un avantaj extrem de important pentru advertiseri, care au pentru prima data dovezi clare ca reclama este receptionata de persoane identificabile. Iar drumul inevitabil al televiziunii catre semnalul digital si, implicit, catre interacti-vitate va face din publicitatea interactiva un instrument favorit al advertiserilor.

    Cum functioneaza insa publicitatea interactiva la televiziune? Conditia necesara e, fireste, ca televiziunea sa fie interactiva, ceea ce inseamna ca fiecare telespectator are posibilitatea tehnica de a comunica cu furnizorul de continut TV. In felul acesta, un spectator poate participa la concursuri, poate comanda pe loc un anumit produs, poate cere informatii despre vreme sau poate cere detalii dupa ce a vazut un anume spot TV. In principiu, conceptul de publicitate interactiva se bazeaza pe astfel de reactii ale utilizatorului fata de un anumit continut publicitar. Implementarea conceptului este diferita insa in Europa fata de Statele Unite.

    Vorbim, in Europa Occidentala, de publicitate interactiva in cazul programelor urmarite la momentul in care acestea sunt difuzate de operatorul de cablu sau satelit. In Statele Unite, publicitatea interactiva e legata in principal de programele transmise la cerere (video on demand) sau de cele inregistrate cu un digital video recorder (DVR) si urmarite ulterior transmiterii lor. 

    De exemplu, pe canalele transmise de Sky – platforma digitala din Marea Britanie controlata de compania lui Rupert Murdoch NewsCorp – se difuzeaza un spot al marcii adidas in care apar jucatorul de fotbal David Beckham si cel de rugby Jonny Wilkinson. Telespectatorii interesati sa vada mai mult au posibilitatea de a activa, cu telecomanda, un „buton“ care apare pe ecranul televizorului in timpul difuzarii spotului traditional pentru a vedea versiunea de 90 de secunde a spotului, plus inca 90 de secunde cu imagini de la „making of“.

    O alta aplicatie este cea de la campania realizata de Coca-Cola pentru promotia „Txt for Music“, prin care consumatorii pot primi, in schimbul unui cod tiparit pe ambalaj, CD-uri cu musica. In timpul difuzarii spotului, telespectatorul activeaza, cu telecomanda, un buton de pe ecran si deschide o noua fereastra prin care ajunge la un site pe care se poate inregistra pentru promotie introducand un numar de telefon.

    Prima campanie de publicitate interactiva a fost lansata de Sky in anul 2000. Acum, Sky a ajuns la cea de 280-a campanie, generand, pana acum, 1,9 milioane de raspunsuri. Multumita interactivitatii, publicitatea TV poate acum livra un indicator cuantificabil despre impactul unei reclame, determinand cu precizie cate persoane „au interactionat“ cu spotul si – mult mai important – cine sunt acestea.

    Sistemul functioneaza astfel: fiecare abonat de televiziune digitala poate fi identificat de catre furnizorul de cablu sau satelit prin intermediul codului atasat la set-top box. Asa este de fapt recunoscuta si orice solicitare venita din partea utilizatorului, numai ca, in plus, pentru fiecare televizor se poate determina si care este canalul urmarit la un anumit moment. Daca aceste informatii sunt corelate cu cele din baza de abonati, un anumit advertiser poate sa afle precis care au fost persoanele care au vrut sa afle detalii despre produsul sau. Mai departe, compania poate sa le trimita prin posta brosuri cu informatii suplimentare sau chiar mostre gratuite din respectivul produs. 

    Ce si-ar putea dori mai mult un advertiser? Sky a intuit nevoia unui astfel de instrument si, la sfarsitul anului trecut, a anuntat ca intentioneaza sa-si alcatuiasca propriul sau esantion de la care sa colecteze astfel de informatii – grupul va cuprinde 20.000 de gospodarii si probabil va fi cel mai mare esantion de telespectatori din lume. 

    Daca in Europa publicitatea interactiva functioneaza ca o prelungire a celei traditionale, in Statele Unite este in primul rand o modalitate de a compensa terenul pe care advertiserii l-au pierdut. Pentru ca programele sunt vizionate ulterior difuzarii lor, utilizatorul american are un control mai mare asupra continutului si poate „sari“ peste reclame, mai ales ca functiile unui DVR permit sa se treaca direct peste calupul publicitar.

    Tocmai aceasta facilitate a stat si la baza succesului de care s-a bucurat TiVo, un recorder digital care poate sa inregistreze pana la 140 de ore de programe, indiferent pe ce canale sunt ele difuzate. Entuziasmul telespectatorilor fata de un aparat care le permitea sa-si vada filmul favorit fara sa fie intrerupti de calupuri publicitare a crescut rapid vanzarile, dar si ingrijorarea producatorilor de film si televiziune. Sarind peste reclame, TiVo ameninta insasi sursa de venituri a industriei. Lucrurile nu puteau ramane asa – reactiile anti-TiVo au mers pana la elaborarea unui proiect de lege in Congresul american prin care propunea interzicerea vanzarii de DVR-uri care sa permita utilizatorilor sa „sara“ peste calupurile publicitare. 

    ReplayTV, un alt producator de DVR, aproape ca a dat faliment, iar TiVo a modificat functiile aparatelor sale, permitand doar derularea rapida a portiunii cu reclame. Mai mult, conducerea companiei a inteles ca nu se poate trai doar din banii de abonamente si prin urmare a dezvoltat propria sa versiune de publicitate interactiva, menita intr-un fel sa calmeze spiritele printre advertiseri. Astfel, in timp ce deruleaza un calup publicitar, utilizatorii vad pentru fiecare reclama din calup o imagine statica sau un pop-up care, odata activate cu telecomanda, vor face „legatura“ cu versiunea integrala a reclamei sau cu site-ul companiei.

    In tarile Europei de Est nu se poate deocamdata vorbi despre televiziune interactiva – in cel mai bun caz se poate vorbi de televiziune digitala. E dificil, din acest motiv, de descris in cuvinte o experienta eminamente vizuala si interactiva precum publicitatea interactiva, insa o vizionare a filmului „Minority Report“ in regia lui Steven Spielberg, poate oferi est-europenilor o imagine. Cu ajutorul unor marci contemporane precum Lexus, Reebok, Nokia, Guinness, Bulgari si Aquafina de la Pepsi-Cola, Spielberg si echipa sa au conceput o lume imaginara in care publicitatea este interactiva si personalizata. In timp ce fuge pentru a se salva, de exemplu, personajul lui Tom Cruise intalneste un panou cu o reclama la American Express pe care se afla inscris un mesaj care-i este adresat: „Se pare ca ai nevoie de o iesire, iar Blue te poate duce acolo“.

    Pastrand proportiile – in fond este vorba de un film SF plasat in anul 2054 – putem deja identifica un echivalent in lumea reala. Este vorba de asa numita „telescoped advertising“, cea mai noua tehnologie pentru televiziunea interactiva, care ar permite companiilor de cablu si de satelit sa transmita mesaje publicitare catre anumite familii in functie de programele urmarite si de produsele cumparate prin intermediul televizorului.  Un exemplu: compania Ford Motor alcatuieste o baza de date, pe baza registrelor de vanzari, despre posesorii de masini de teren dintr-un anumit oras. Ulterior, Ford incheie un contract cu companiile de cablu si satelit ca sa trimita un spot TV despre Ford Explorer numai catre acele persoane.

    La final spotul ar putea include un mesaj interactiv cu intrebarea: „Doriti mai multe informatii?“. Activarea unui buton de pe telecomanda poate declansa vizionarea unei versiuni mai lungi a spotului, care poate fi chiar un film de opt minute, cu o poveste jucata de actori. Daca ne gandim cat de rapid se dezvolta tehnologia, n-ar fi exclus ca reclame ca cele din filmul lui Spielberg sa devina curand realitate. Apare insa o intrebare: cat de interactiva poate fi, totusi, televiziunea? Altfel spus, cat de multe are dreptul sa stie un furnizor de televiziune digitala despre abonatii sai? Are el voie sa le foloseasca? Fara indoiala ca asta va fi subiect de dezbatere in urmatorii ani.

  • Televiziune digitala in Romania

    Pentru romani televiziunea digitala e deocamdata doar un concept. Insa lucrurile tind sa se schimbe: inceputul lui 2005 a adus aparitia unui prim furnizor de continut TV in format digital, destinat celor care nu au acces la cablu.

    DEBUT: In Romania televiziunea digitala a inceput sa functioneze de la inceputul acestui an, primul furnizor de continut TV in format digital fiind RDS prin platforma digitala DigiTV.  

    TARGET: Datorita faptului ca transmiterea programelor se realizeaza prin satelit, serviciul oferit de RDS este util mai ales pentru telespectatorii care nu pot beneficia de o conexiune prin cablu pentru a receptiona programele de televiziune.  

    INCONVENIENT: Deocamdata este mai putin relevant termenul de televiziune digitala, care in cazul Romaniei se refera doar la modalitatea de codare a programelor si nu implica si prezenta unor receptoare TV digitale, cat faptul ca transmiterea lor prin satelit face posibila receptionarea lor in orice loc de pe teritoriul tarii.


  • DICTIONAR DE TERMENI

    TELEVIZIUNE DIGITALA: Orice televiziune al carei semnal este transmis si receptat in format digital. Semnalul poate fi transmis prin satelit, cablu sau Internet.  

    TELEVIZIUNE INTERACTIVA:
    Televiziune digitala care permite telespectatorului sa interactioneze cu programele difuzate. Pentru a fi interactiv un utilizator are nevoie de o conexiune (la cablu, satelit sau Internet) prin care sa primeasca semnalul digital, un set-top box si un canal de iesire (back channel) care de obicei este un modem conectat la un fir telefonic prin care utilizatorul comunica cu furnizorul de continut TV. 

    SET-TOP BOX (STB):
    Dispozitiv atasat televizorului menit sa transforme semnalul digital in semnal analog. In cazul televiziunii interactive STB poate primi comenzi din partea utilizatorului (prin intermediul telecomenzii) pe care le transmite apoi catre furnizorul de TV prin canalul de iesire. Ultimele tipuri de STB lansate pe piata sunt asemanatoare unui calculator iar utilizatorul poate interactiona cu ele prin intermediul unei interfete care apare pe ecranul televizorului. 

    PAY-PER-VIEW: 
    Modalitate prin care un client al unui canal TV cu plata (gen HBO) alege sa plateasca suplimentar pentru a vedea o anumita emisiune de maxima audienta (o gala de box) difuzata de respectivul canal TV. 

    VIDEO-ON-DEMAND (VOD):
    Serviciu cu cost suplimentar, prin care un abonat poate selecta un program (de obicei un film) din-tr-o lista furnizata de operatorul de cablu sau satelit pe care sa-l vizioneze pe o anumita frecventa. Filmul este stocat in memoria de la set-top box iar utilizatorul are posibilitatea sa il opreasca sau sa il deruleze asemeni unui film inchiriat. 

    DIGITAL VIDEO RECORDER (DVR):
    Aparat care inregistreaza imagini video in format digital pe un hard disk a carui capacitate poate sa ajunga pana la 30 GB sau 60 GB. Permite selectarea rapida a unui anumit continut, identificand timpul/data cand a fost inregistrat.

  • Frumoasa din padurea adormita

    Te uiti lung la o baza de date si te simti detinatorul informatiei supreme. Stii ca poti pune oricand mana pe telefon, poti scrie un e-mail persoanelor ale caror nume stau cuminti listate intr-un fisier Excel. Te simti important, chiar daca multi dintre ei nici nu stii cum arata. Sentimentul acesta ti-a fost cultivat inca din facultate, daca ai absolvit una din domeniul comunicarii. „Trebuie sa fii prieten cu portarii si secretarele caci ei sunt deschizatorii oricarui drum“, iti spuneau. Sa fii prieten cu Sfintii inainte sa fii prieten cu Dumnezeu. Te-ai conformat si sentimentul puterii nu s-a lasat prea mult curtat. Acum ai o frumoasa baza de date, iar singura ta grija e sa nu o impartasesti celorlalti. Caci, de fapt, nimeni nu te-a invatat cum sa folosesti toate numele, numerele de telefon, adresele si e-mail-urile pe care le-ai strans cu atata sarg.

    Deci, ce poti face cu o baza de date? De exemplu, activarea valorilor unui brand incepe o data cu folosirea eficienta a unei banale baze de date. Ea poate cuprinde angajatii unei companii, clientii, partenerii, prietenii, furnizorii, numarul celor care au copii, zilele de nastere ale tuturor si multe altele. In sine, activarea brand-ului se refera la popularizarea spiritului unui brand, la cultivarea, accentuarea valorilor acestuia pentru publicurile sale tinta, in scopul atingerii unor obiective. Atat de importanta este activitatea sus-numita pentru companiile multinationale incat unele dintre ele si-au desemnat specialisti, Brand Activation Manageri, care sa se ocupe direct de dezvoltarea acestei componente a planului de marketing.

    Cand ne gandim la valorile unei marci, prima tentatie este sa enumeram o lista de adjective/calitati cu care o identificam: „pantofii sport X sunt pentru oameni pregatiti oricand sa actioneze“. Asocierile pe care le facem sunt insa rezultatul procesului de comunicare generat de activarea valorilor brand-ului. Astfel, valorile interne ale unui brand ar putea include angajatii unei companii, in timp ce valorile sale externe se identifica cu  sponsorizarile oficiale pe care o firma le face, diversele parteneriate pe care le incheie etc. 

    Toate cele enumerate sunt elemente de suprafata; felul in care teoria va fi pusa in practica tine doar de viziunea, strategia si imaginatia fiecarui brand manager in parte. Un lucru trebuie subliniat: a masura o anumita valoare a brand-ului (ex: costurile unui parteneriat media) numai prin ceea ce se intoarce din acea investitie, fara a se lua in calcul ceea ce ar putea genera, e cea mai mare greseala. 

    Mihaela Nicola este matematician, lector universitar la Facultatea de Comunicare si Relatii Publice „David Ogilvy“, doctorand in comunicare

  • Vedetele din piscina

    In strainatate sunt tratati ca niste vedete de cinema, au fan-cluburi care le dedica  website-uri, primesc nenumarate cereri de autografe si oferte de sponsorizare. Nu sunt nici actori, nici modele, ci „doar“ campionii olimpici si mondiali la inot, care, pe parcursul unei cariere mai degraba scurta decat lunga, obtin relativ repede statutul de VIP.

    Campioana noastra olimpica la inot, Camelia Potec, nu a primit nici o solicitare de autograf din Romania, insa posta ii aduce cam doua duzini zilnic din strainatate. „La noi, daca nu esti fotbalist, nu prea se inghesuie lumea sa te felicite sau sa-ti ofere sponsorizari“, spune Potec. In strainatate insa, toate diferentele se estompeaza, pentru ca fotografii si televiziunile se grabesc sa obtina imagini cu vedeta Inge de Bruijn de pilda, dar si cu Camelia Potec.  

    Astfel, mai multi inotatori campioni – Alex Popov, Ian Thorpe, Inge de Bruijn si Camelia Potec au impartit cat se poate de echitabil lumina reflectoarelor la Saint Moritz, in Elvetia, unde au luat parte la Campionatul Mondial de Bob al Celebritatilor, organizat de firma elvetiana de orologerie Omega la sfarsitul lunii ianuarie. Dupa goana de 75 de secunde pe unica pista naturala de bob din lume, adrenalina le-a dezlegat probabil limbile, astfel incat au iesit la iveala mai multe „detalii“: Popov s-a retras, punand capat unei perioade de spe-culatii, iar Thorpe ar putea sa ia o pauza mai lunga si nu stie exact daca va concura la Mondiale (ca sa nu mai vorbim de Olimpiada de la Beijing in 2008).

    Camelia Potec nu are, ca Inge de Bruijn, un asistent personal care, inaintea unei sedinte foto sa se preocupe exclusiv de modul in care ii sta parul si de unghiul in care arata cel mai bine. Insa romanca s-a descurcat foarte bine si in calitate de cel mai nou ambasador Omega in Romania (la initiativa Cellini), dar si la cursa de bob pe care o astepta cu un oarecare stres, avand in vedere ca echipa inotatorilor germani a avut parte de o rasturnare spectaculoasa. S-a bucurat de toata atentia de care a avut parte la Saint Moritz, unde a fost inconjurata imediat de reporteri si cameramani. „Intotdeauna sunt tratata altfel «afara», decat in tara, ca un star. Ce-i drept, lucrurile s-au mai schimbat in bine si in Romania, dupa Olimpiada“, spune campioana. Primeste zilnic circa 20 de cereri de autografe din strainatate si e impresionata ca a ajuns un „nume“.

    Marele eveniment de la Saint Moritz a fost retragerea multiplului campion mondial si olimpic rus Alexandru Popov, care, desi se zvonea de ceva vreme ca avea de gand sa spuna adio competitiilor, a negat pana in ultima clipa ca ar avea ganduri de „pensionare“. Cand, in cele din urma, si-a anuntat decizia de a se retrage in cadrul unui dineu organizat de Omega, la legendarul hotel Kempinski din St. Moritz, i-au trebuit cateva minute bune pana sa poata pronunta cele doua cuvinte: „Ma retrag“. 

    Ulterior, si-a revenit destul incat sa poata declara ca asteapta cu nerabdare sa inceapa o noua viata si sa se dedice familiei. Desi a ajuns deja un cliseu, pentru ca toate vedetele care se retrag sau iau o pauza citeaza nevoia de a se dedica familiei, Popov, alias Big Dog, alias Sasha alias idolul multor admiratoare din lumea larga, parea foarte sincer, avand in vedere ca a ramas orb si surd la ocheadele si oftaturile audientei feminine. 

    In timp ce vorbeste cu ziaristii pare surprinzator de relaxat, deschis, prietenos chiar, chiar daca  toata lumea ii pune aceeasi intrebare – de ce si cand s-a hotarat sa se retraga. Desi nu a castigat nici o medalie la Atena, spune ca nu atunci s-a hotarat sa isi incheie cariera, ci pe 27 ianuarie, pe cand se uita la Cupa Mondiala de la Moscova, si a realizat ca a cam venit timpul sa faca si altceva. 

    Indiferent de intrebare, are un raspuns foarte bine cantarit, de parca ar fi mai degraba diplomat. De altfel, exact ca in glumele despre diplomati, nu spune niciodata nu, ci doar „poate“. Intrebat care a fost momentul culminant al carierei sau evenimentul preferat, spune ca toate competitiile la care a participat sunt ca beculetele dintr-un candelabru imens si daca ar selecta un singur exemplu, ar fi ca si cum ar strica toata instalatia. De aceeasi diplomatie da dovada si cand este rugat, somat chiar de ziaristii ramasi fara unul dintre personajele principale in domeniu, sa numeasca un succesor. „Avem nevoie de mai multi inotatori ca Ian Thorpe, Michael Phelps, Pieter van den Hoogenband si altii ca ei care sa duca sportul mai departe.“ Desi, inainte de discutie, se faceau pariuri printre jurnalisti daca il va mentiona sau nu pe Phelps sau daca va spune ceva doar despre Thorpe, cu care e prieten, Popov nu s-a dezmintit si a servit raspunsurile echilibrate si metaforice care il caracterizeaza.

    Intrebat de BUSINESS Magazin despre Camelia Potec, nu sta sa se gandeasca prea mult si estimeaza ca, dupa parerea lui, ar mai putea participa cu succes la doua editii ale Jocurilor Olimpice, atata vreme cat se antreneaza asa cum trebuie.

    Planuieste sa evite destinul unor alti campioni care dupa ce s-au retras, in incercarea de a suplini doza de adrenalina cu care se obisnuisera in concursuri, au recurs la alte mijloace – curse nebunesti cu masina sau o viata sociala extrem de agitata. 

    „Am doi baieti care imi ocupa fiecare farama de timp, am planuri mari cu Omega in Rusia si mai analizez si multe alte proiecte“, spune, legandu-si decizia de a se muta in Elvetia de ciocolata calda, apropierea de firma care il sponsorizeaza si de dorinta de a-si organiza viata si afacerile in asa fel incat fiii sai sa nu fie nevoiti sa ia totul de la zero, asa cum a facut el.

    In ceea ce priveste pauza pe care a luat-o de ceva vreme, Ian Thorpe spune ca va participa la Mondiale numai daca este in forma maxima, si fizica si psihica. De altfel, recunoaste ca cel mai mare adversar este propria sa stare psihologica, pe care o poate lauda sau invinui pentru performantele din bazin. „Eu nu concurez cu alti inotatori, ci cu mine insumi“. Se invioreaza atunci cand e intrebat de haine (e admirator al marilor designeri si prefera tinutele studiate si asortate), de ingrijirea personala (urmeaza cu strictete sfatul dat in copilarie de mama sa, care l-a indemnat sa nu uite niciodata de hidratarea pielii), iar cand e intrebat de accesorii spune ca are foarte multe ceasuri, „pentru fiecare stare de spirit“, pe langa modelul Omega pe care l-a primit de la Alex Popov pe cand avea 14 ani.  Se considera un om fericit, mai ales in acea perioada de 1-2 saptamani pe an cand i se intampla sa inoate perfect, astfel incat, atunci cand se va retrage, spera sa poata face ceva la fel de pasionant ca inotul. 

  • BANII CAMPIONILOR

    CAMELIA POTEC (ROMANIA): Campioana olimpica ne-a declarat ca avea planuri mari de investitii cu cei 50.000 de euro pe care i-a primit pentru titlul de campioana olimpica, dar a constatat ca „cu 50.000 de euro nu mai cumperi nimic in Bucuresti, mai ales daca ai norocul sa te recunoasca lumea si sa aiba senzatia ca inoti in bani, ca sa zic asa“. Acum incearca sa cumpere un teren, iar casa va trebui sa mai astepte.  

    ALEXANDER POPOV (RUSIA): Inotatorul rus a declarat pentru BUSINESS Magazin ca prefera sa isi canalizeze fondurile disponibile spre afaceri imobiliare din toata lumea, pentru ca sunt mai concrete, mai palpabile. „Bursa e tot timpul cand sus cand jos si parca nu-mi vine sa-mi investesc banii in ceva care nu e foarte sigur.“ 

    IAN THORPE (AUSTRALIA): Campionul australian Ian Thorpe e mult mai dispus decat Popov sa-si asume riscuri la Bursa si spune chiar ca e oricand gata sa investeasca in combinatii mai complicate, pe care le pune la cale impreuna cu echipa sa de consilieri financiari.

  • O afacere cu basme (si bijuterii)

    Multi isi mai amintesc, desigur, de splendidul film „Willy Wonka & the Chocolate Factory“ (1971), o feerie cu si despre copii, care ii prilejuia lui Gene Wilder (in ipostaza unui excentric si fantast proprietar al unei fabrici de dulciuri) unul dintre rolurile sale de compozitie cele mai stralucitoare.

    Dincolo de dulcea magie a ciocolatei, de morala subtire dar intrematoare a povestii si de personajele tandre si comice totodata, a persistat in memoria spectatorilor trepidantul episod al cautarii bonurilor de aur aflate inlauntrul a doar cinci dintre sutele de mii de ciocolate Wonka de pe piata. Cohorte intregi de copii din lumea intreaga au inceput sa caute frenetic biletele miraculoase care le-ar fi ingaduit sa patrunda in universul de mistere interzise al fabricii lui Willy. 

    Rememorand, poate, „spilul“ din film dar si pe acela, similar, din bestseller-ul „The Masquerade“ (in care autorul britanic Kit Williams oferea informatii voalate pentru descoperirea unui iepure de aur), americanul Michael Stadther a hotarat sa reinvie, in preajma Craciunului trecut, aventura cautarii (The Quest) unor „bilete spre paradis“, intr-o formula inedita. El a publicat volumul „A Treasure’s Trove: A Fairy Tale About Real Treasure for Parents and Children of All Ages“, in care, printre randurile povestii propriu-zise, se afla indicii pretioase pentru gasirea a douasprezece bijuterii din aur si pietre pretioase, dibaci ascunse pe intreg teritoriul continental al Statelor Unite. Basmul (pe de-a-ntregul inventat) care imbraca enigma (cu solutii cat se poate de reale) are o desfasurare simpla, departe de ingeniozitatea caleidoscopica si stufoasa a istoriilor lui Tolkien, Lemony Snicket sau ale celebrei J.K. Rowling: in Marele Codru se infrunta creaturile bune si duhurile malefice, intr-o lupta cu sesiuni dulci-amarui, din deznodamantul careia aflam ca dragostea este mai puternica decat teama. Padurarul Zak, sotia sa Ana (jumatate elf, jumatate om) si Pook, un nazdravan amestec de caine si lepidoptera, se straduiesc sa dezlege vrajile unei zane rele care a preschimbat in giuvaericale o duzina de vietati ale padurii.

    Cum, poate, v-ati dat deja seama, micutele fiinte constituie mo-delul bijuteriilor pe care sunteti invitati sa le descoperiti. Nu doar cu ajutorul textului, ci si cu acela al ilustratiilor cu care cartea este savuros impanzita. Desi bine dosite, premiile in gaze de aur (in valoare totala de 1.000.000 de dolari), nu sunt, atentie, ingropate sau pitite in locatii accesibile doar alpinistilor profesionisti, ci pot fi descoperite, cu bagare de seama, la marginea unui drum de tara, pe o pajiste laturalnica, intr-o scorbura sau, de ce nu?, intre doua pietre din caldaramul unei strazi. Cu alte cuvinte, in locuri la indemana, pe care, dupa o lectura atenta si o scrutare sagace, le puteti afla chiar dumneavoastra. Cel putin teoretic. Asa au crezut cei (deja) 500 de mii de cumparatori ai cartii, porniti intr-o aventura palpitanta, cu inceput de basm si final de 6 din 49, si asa vor crede si ceilalti cititori, care se anunta din ce in ce mai multi. Refuzat initial de mai multe edituri, Michael Stadther si-a publicat cartea si a orchestrat construirea si ascunderea bijuteriilor pe cont propriu. La un pret de 40 de USD per exemplar (versiune hardcover) si 20 USD (versiune paperback), cu contracte in curs de negociere pentru traducere in China si Marea Britanie, autorul este primul care a gasit comoara. 


    Michael Stadther, A Treasure’s Trove,  Ed. Treasure Trove Incorporated, 2004

  • Bucurestii de altadata

    • BUCURESTII DE ALTADATA

    Dupa 1989, piata a fost invadata de un puternic val de carti despre Bucuresti: reeditari ale unor volume  capitale (Bacalbasa, Ionescu Gion, H.H. Stahl etc.), istorii recente despre ispravi urbanistice vechi, colectii de fotografii, relatari despre mutilarile succesive ale fetei orasului. Pe baza documentelor detinute de Muzeul Municipiului, Cezara Mucenic incearca acum sa ofere publicului larg o perspectiva coerenta asupra transformarilor urbanistice si arhitecturale petrecute pe teritoriul orasului. Atentia domniei sale s-a oprit asupra metamorfozelor unor microzone semnificative (Piata Sf. Gheorghe, Piata Sf. Anton, str. Doamnei, Piata Universitatii), pentru care s-a urmarit redarea intr-un mod cat mai concret a etapelor devenirii actuale. 

    Cezara Mucenic, Strazi, piete, case din vechiul Bucuresti, Editura Vremea XXI, Bucuresti, 2004 

    • IUBIRE IN RITM DE ROCK

    Adevarata carte-cult, aparuta in Anglia la sfarsitul anilor ‘90, si devenita, sub bagheta lui Stephen Frears, un film despre care inca se vorbeste, „High Hidelity“ a desteptat, in decursul timpului, reactii dintre cele mai diverse. Recenzentul de la Daily Telegraph marturisea ca volumul l-a facut „sa rada mai tare decat orice alta carte pe care a citit-o“. Altfel spus, roma-nul face sa vibreze corzi dintre cele mai diferite si ii poate captiva atat pe romantici (ori doar romantiosi) cat si pe hatri. Autorul, Nick Hornby, ni-l infatiseaza pe Rob Fleming (devenit in film Rob Gordon), in varsta de 35 de ani, in momentul in care prietena lui Laura tocmai l-a parasit. Proprietar al unui magazin de discuri, el isi petrece timpul  facand, impreuna cu amicii sai Dick si Barry, topuri pop-rock si clasificand oamenii in functie de gusturile muzicale. Cand Laura il abandoneaza, Rob isi da seama ca a uitat esentialul si ca a trecut pe langa sansa vietii lui.  

    Nick Hornby, High Fidelity, Editura Polirom, Bucuresti, 2005

  • O padure cu uscaturi morale

    Montand „Padurea“ de Ostrovski la Teatrul „Nottara“, Tudor Marascu a vrut sa arate, printre altele, ca nu e bun numai pentru „Surprize, surprize“, emisiune pe care o regizeaza inca de la infiintare.

    Tudor Marascu a ales un text in care sa se poata juca deopotriva cu registrul comic si cu cel tragic, cu povestea moralizatoare si cu teatrul in teatru. Nu in ultimul rand, in recenta montare a „Padurii“, Tudor Marascu are ocazia sa lucreze cu actori debutanti in roluri importante, precum Ana Maria Sileanu, din generatia de mijloc, dar si cu veterani reputati ai scenei (Ion Sileanu, Ruxandra Sireteanu in rol alternativ cu Ileana Stana Ionescu, Radu Panamarenco, Anda Caropol).  

    Singura asemanare a piesei de la Nottara cu populara si schematica emisiune in care susura din voce Andreea Marin este tema „intoarcerii acasa“. Un batran actor de tragedie, sarac dar impunator si, in sinea sa, fundamental cinstit, revine de departe la conacul unei verisoare putred de bogate insa putrede si moralmente ca intregul ei anturaj. Actorul joaca rolul unui general cu situatie buna ce are pana si valet, in realitate un clovn ratacitor intruchipat cu destul farmec de Ion Grosu. 

    Trucul e descoperit pentru ca bunul actor se implica in salvarea unei „fete fara zestre“ care nu poate sa se marite cu iubitul ei. Actorilor, profesiune dispretuita, nu le ramane decat sa plece inapoi in lume dupa ce „inzestreaza“ fata sarmana, nu cu implinirea vreunei dorinte, ca in formatul TV al „Surprizelor“, ci doar cu primirea in breasla saraca si onesta a actorilor. 

    Pentru ducerea la capat a actiunii simple a piesei, Tudor Marascu utilizeaza numeroase efecte si lasa fiecarui actor momentul sau de bucurie. Construieste numeroase scene dramatice, comice, lirice si chiar coregrafice. Spectatorul nu se poate plange de nimic altceva decat ca toate acestea, jucate pe indelete, insumeaza trei ore si sunt destul de previzibile, precum intoarcerea, insotita de lacrimi, care constituie legea emisiunii mentionate. 

    Altfel, povestea este destul de interesanta si farmecul actorilor nu poate fi pus la indoiala. „Morala“ pe care sufletele uscate din padurea de mesteceni o au de ascultat de la venerabilul actor nu este atat de conventionala cum pare in textul lui Ostrovski. Tudor Marascu este cu siguranta destul de abil ca sa capteze atentia publicului si stie pe ce actori sa mizeze. Astfel ca, pentru oricine, piesa de maturitate a lui Ostrovski poate oferi in montarea de la Nottara destule satisfactii si concluzia ca, oricum, sala teatrului este preferabila fotoliului din fata televizorului.

  • Doi cuscri de cosmar

    „Un socru de cosmar“ (Meet the Parents“), unul dintre marele succese ale anului 2000, ale carui incasari au depasit 300 de milioane de dolari, lasa loc in final de o continuare pentru a gasi raspunsul la o simpla intrebare: ce fel de parinti si-ar boteza copilul Gaylord Focker? Dupa patru ani a venit si urmarea, sub numele de „Meet the Fockers“ („Doi cuscri de cosmar“) si s-a bucurat in box-office-ul american de un succes mult mai mare decat productia anterioara. 

    Continuarea, regizata de acelasi Jay Roach, cu o distributie imbogatita prin cuplul de vis, Barbara Streisand si Dustin Hoffman – Barbara nu mai calcase printr-un platou de filmare de 10 ani – reusise sa stranga in cateva saptamani de la premiera peste 200 de milioane de dolari numai in Statele Unite si in Canada si sa se laude cu recordul celui mai bun weekend ca incasari intre filmele lansate de Craciun. 

    Povestea se dezvolta pe aceeasi idee, veche de la Romeo si Julieta – prin ce trebuie sa treaca un tanar pentru a cuceri admiratia viitorilor socri, dar de data aceasta e pusa intr-un alt context. Dupa ce a trecut cu succes de proba detectorului de minciuni administrata de viitorul socru, un fost agent CIA, Jack Byrnes, interpretat de Robert de Niro, ginerele, Gaylord Focker (Ben Stiller) trebuie sa clarifice un ultim amanunt in toiul ultimelor pregatiri pentru nunta: cuscrii trebuie sa se cunoasca intre ei. Asa ca toata familia Byrnes, insotiti de Gaylord, pleaca spre domiciliul familiei Focker, situat in Focker Island. Teama lui Gaylor de modul in care fostul agent CIA ii va percepe parintii face ca povestea, mai exact comedia, sa mearga mai departe. Agitatia interioara a ginerelui e provocata de faptul ca si-a prezentat tatal drept avocat, lucru adevarat dar acesta nu mai profesase de foarte mult timp, preferand sa stea acasa si sa-l creasca pe Gaylor, iar pe mama sa ca doctor, iarasi adevarat, dar din nou uitase un amanunt, si anume ca mama este cel mai vestit sexolog specializat pe cupluri de varsta a treia. In „Doi cuscri de cosmar“, umorul iese usor la suprafata in principal din diferentele intre cuscri, dar mai ales din prestatia actorilor. 


    R: Jay Roach. Cu: Robert De Niro, Ben Stiller, Dustin Hoffman, Barbara Streisand.

    Durata: 115 minute. 
    In Romania din 18 februarie 2005.