BusinessMagazin

Blog

  • Box Intre cuvinte-cheie

    Pe site-ul GoogleFight.com, puteti aranja lupte intre cuvinte. Va castiga cel care apare de cele mai multe ori intre rezultatele cautarilor pe Google.


    Ce se intampla cand stii foarte multe lucruri despre motoarele de cautare si felul in care functioneaza ele? In primul rand devii expert in a-ti optimiza site-ul astfel incat sa fie gasit printre primele de catre Google sau Yahoo!. Iar dupa ce treaba serioasa s-a terminat, iti poti folosi cunostintele ca sa te si joci putin cu motoarele de cautare.


    Cel putin asa au facut autorii site-ului GoogleFight.com. Pornind de la ideea ca prezenta in indexul de cautare al Google este un bun indiciu cu privire la notorietatea unui anumit cuvant-cheie pe Internet, ei au conceput o pagina web in care utilizatorul este liber sa provoace o „batalie“ intre doua cuvinte sau fraze.

    Fie ca nu sunteti foarte sigur cum se scrie corect un anumit cuvant si vreti sa faceti o comparatie intre doua variante, fie ca sunteti curios sa vedeti care dintre Basescu si Nastase este mai cunoscut pe Net, la GoogleFight.com puteti afla castigatorii in doar cateva secunde.  Amuzant (sau poate foarte firesc) este faptul ca, adesea, notorietatea pe Google este direct proportionala cu cea din viata reala. Basescu il invinge pe Nastase „la mustata“, in timp ce Mircea Sandu il bate pe Gica Popescu la o distanta destul de mare. Si meciul dintre Steaua si Dinamo este destul de strans, cu conditia sa adaugati cuvantul „Bucuresti“ dupa cele doua nume, pentru ca altfel Dinamo este avantajata de prezenta online a numeroaselor echipe cu acelasi nume din Rusia sau Ucraina.


    Pe site puteti vedea diverse topuri realizate in urma cautarilor altor utilizatori. La categoria „The classics“ sunt afisate cele mai frecvente „meciuri“ aranjate pe site – printre ele, George W. Bush vs. Bin Laden sau Luke Skywalker vs. Darth Vader. Urmeaza categoria „Funny Fights“, avand in primele randuri lupta dintre Marilyn Manson si Marilyn Monroe, sau „my girlfriend vs. Pamela Anderson“.


    In sectiunea „Fight of the month“ sunt listate cele mai la moda conflicte. Puteti afla in sfarsit cine se impune in razboiul dintre Boeing si Airbus, cine e mai tare dintre Firefox si Internet Explorer sau chiar cum arata batalia „Michael Jackson vs. Justitie“.


    Cand va plictisiti de joaca, urmarind link-urile din josul paginii puteti afla cateva sfaturi foarte utile despre cum se poate optimiza un site astfel incat sa fie gasit mai usor de motoarele de cautare. Cu alte cuvinte, numai prin munca si antrenament puteti obtine un site care sa iasa invingator din cat mai multe batalii pe GoogleFight.com.

  • Stii sau nu stii, castigi oricum

    Mai mult decat o iesire in oras cu prietenii si un concurs de cultura generala la un loc. Asa ar putea fi descrise, pe scurt, concursurile „quiz“ organizate in pub-urile metropolelor occidentale.

    Din pacate, asemenea experimente sunt scumpe la vedere in Bucuresti. Dar timpul nu e pierdut. Concursurile de cultura generala au ajuns populare in Romania prin intermediul micului ecran. La vremea lor, „Robingo“ sau „Stii si castigi“ strangeau in fata televizoarelor sute de mii de telespectatori. Incercarea finala: sa raspunda la cat mai multe intrebari din cele mai diverse domenii. Dar, in ciuda faptului ca ideea organizarii unui „quiz“ era la indemana, nimeni nu s-a grabit sa o puna in practica in barurile sau cluburile din Bucuresti. Cel care s-a incumetat sa o faca a fost un olandez.

     Venit in Romania in 1996, Henk Oostenkÿk a deschis barul „Suvenir“ in luna aprilie a acestui an. Dupa trei saptamani, intr-o vineri seara, a inceput sa arunce cu intrebari printre mese. „De ce m-am gandit sa organizez seara de quiz? E simplu. In ziua de azi, oamenii nu mai vor doar sa iasa in oras si sa stea la o masa cu o cafea sau o bere in fata. Vor sa se distreze. Barurile din Bucuresti nu prea ofera distractii“, explica el. Rezultatele se vad usor. Organizati pe echipe, de obicei dupa felul in care sunt asezati la mese, clientii fac cunostinta rapid daca nu se stiu dinainte. Primesc o coala pe care trebuie sa noteze doar raspunsurile. La ora 21.00, vocea de bas a patronului olandez pune cea dintai intrebare dintr-un sir de 40. Primele sunt destul de usoare. „In ce tara s-a nascut Pablo Picasso?“ „Spania.“

    Urmeaza o coala cu detalii fotografice ale unor obiecte uzuale. Unele sunt usor de recunoscut, altele mai greu. „Cine s-ar fi gandit la un dop de pluta?“ Urmeaza o alta serie de intrebari ceva mai grele. Patronul zambeste, se mai uita peste foile concurentilor, dar nu ofera nici un indiciu pentru dibuirea raspunsului corect. Un mic ajutor ar fi de mare folos, mai ales ca unele raspunsuri necesita cunostinte in domenii foarte obscure. „Cate margini are moneda de un dolar canadian?“ „Nici nu inteleg exact la ce se refera. Hai sa zicem… 6.“ Daca nu sti, nu e nici o problema, poti sa treci un raspuns la nimereala si sa mergi pe mana norocului. Dupa o alta coala, de aceasta data cu probleme de logica sau figuri geometrice, vin intrebarile finale si verificarea rezultatelor. Olandezul citeste varianta corecta de raspuns pentru fiecare intrebare si fiecare echipa bifeaza raspunsurile corecte ale unei echipe concurente. Castigatorii primesc o sticla de sampanie.


    Ce cred clientii? Deoarece lucreaza in zona, sotii Claudia si Sorin Racovitan mananca des in barul olandezului, dar au participat pentru prima oara la quiz abia dupa cateva luni. „Am primit un mail de la patron si ne-am hotarat sa venim. E altceva, e distractie la un alt nivel. Nu doar ca se vorbeste in engleza, dar iti pui si putin mintea la contributie. Timpul trece usor. E o exceptie pentru barurile bucurestene, unde singurele chestii interactive sunt concursurile de karaoke“, spun ei.  Reteta lui Henk Oostenkÿk nu e rezultatul unor ingrediente secrete. „Dureaza ceva timp pana finalizez chestionarele, caut sa pun intrebari cat mai variate. Vorbesc cu clientii, unii mi-au devenit chiar prieteni intre timp. Le fac cunostinta intre ei. Daca se simt bine, vor reveni. Poate vor spune si la altii. Oricum, am facut progrese. La inceput oamenii ma priveau doar ca pe un tip care citea intrebari printre mese, dar acum au intrat toti in joc“, incheie el.

    Ideea de baza este ca, la final, concursul de quiz nu are decat invingatori. Daca nu castigati bautura, mai aveti o sansa vinerea viitoare. Cu siguranta insa, veti face cunostinta cu cateva persoane, veti mai afla unul sau doua lucruri ciudate sau insolite.


    Mai mult decat atat, acasa veti urmari mai mult Discovery decat pana acum sau veti deschide un atlas de botanica. Nu aveti nimic de pierdut. Ah, da! Moneda de un dolar canadian are 11 laturi, adica formeaza un endecagon.

  • FENOMEN SOCIAL

    Pe cat de rare sunt la noi, pe atat de populare sunt serile de quiz in Europa Vestica sau in Statele Unite.


    CAPITALA QUIZ-ULUI: Newyorkezii sunt printre cei mai pasionati de quizuri. O dovedeste numarul mare de baruri si cluburi care organizeaza astfel de concursuri.


    BUCURESTI: „In Occident, in orice oras care se respecta, pub-urile organizeaza concursuri quiz. In Bucuresti, in schimb, barurile nu dispun de o oferta variata de distractii “, spune Henk Oostenkÿk


    MAI MUL DECAT UN JOC: In 1994, se lansa pe marile ecrane, „Quiz Show“, in regia lui Robert Redford. Cu patru nominalizari la Oscar, filmul porneste de la un capitol din cartea „Remembering America“, dedicat unui urias scandal izbucnit la sfarsitul anilor ‘50 in jurul unui TV quiz – „Twenty One“ – cand unul dintre participanti a dezvaluit presei ca intregul show era trucat.

  • Biblia de dupa biblie

    Volumul semnat de Michael Drosnin reprezinta prima prezentare completa a unui descoperiri stiintifice importante, o relatare laica, efectuata de un reporter sceptic, despre Codul inscris in Biblie.

    Tin minte ca, desi nu se stinsesera inca focurile razmeritei din decembrie ‘89, in lumea editoriala romaneasca incepuse sa adie un vant proaspat de primavara. In primele luni ale lui ‘90, se edificau portofolii editoriale generoase si indraznete. Se puneau la cale traduceri masive, cu deosebire din autorii interzisi, si se perfectau contracte numeroase cu partenerii externi, mai ales ca unele tari, precum Franta, bunaoara, intelesesera sa dea o mana de ajutor reconstructiei culturale de la noi, scutindu-ne de plata drepturilor de autor. Am avut prilejul sa parcurg, in cateva randuri, listele acumulate la minister cu lucrarile pentru care se cedase copy-right-ul si am avut surpriza sa constat avalansa de titluri de carti de ocultism sau avandu-i ca protagonisti pe niste stimabili vizionari precum Nostradamus si Paracelsus. E drept, predictia fusese, pana nu demult, atributul unei singure persoane: seful partidului si al statului, singurul in masura sa citeasca viitorul (de aur, of course). Pletora de carti cu ambitii futurologice, fortamente, si multe produse subculturale au inundat ani de-a randul librariile.


    Mi-am amintit acest episod, pe care l-am crezut suspendat pe motive de exces, citind, cu oarecare nostalgie, o recenta aparitie a editurii Nemira: „Codul Bibliei“, de Michael Drosnin. Desi a fost pentru o perioada nr. 1 in topul de best-seller-uri al New York Times, nu e vorba de un cod danbrownian, adica de o fantasma cu lipici cultural si sentinte oraculare paranoide, ci de o incercare de decodificare onesta a unui tezaur cultural al omenirii. Reper moral, religios si filosofic, citita adesea ca un izvor predictiv esential, Biblia devine, gratie investigatiei reportericesti a lui Drosnin, o incomparabila si sistematica resursa de chei de lectura a evenimentelor modernitatii: „Am incercat sa tratez acest subiect asa cum l-am tratat pe oricare altul: ca un reporter de investigatii (autorul a fost reporter la Washington Post si la Wall Street Journal, n.n.).

    Singurul lucru pe care pot sa-l afirm cu certitudine este ca exista un cod al Bibliei si ca, in cateva cazuri dramatice, el a prezis evenimente care, ulterior, s-au petrecut exact asa cum au fost prezise, de la asasinarea presedintelui Kennedy la razboiul din Golf, atentatul de la Oklahoma City si coliziunea unei comete cu planeta Jupiter“. Descoperit de catre dr. Eliyahu Rips, unul dintre expertii de prima marime ai lumii in teoria grupurilor, un domeniu al matematicii care sta la baza fizicii cuantice, si confirmat de matematicieni de renume de la Harvard si Yale, codul Bibliei decriptat pe calculator a fost folosit intaia data de catre reporterul nostru in cazul atentatului pus la cale impotriva lui Yitzhak Rabin. El a citit in matricile desfasurate ale textului biblic faptul ca premierul israelian va fi ucis in anul ebraic care incepea la sfarsitul lui 1995.

    Desi n-a crezut o clipa avertismentul, l-a instiintat totusi pe prim-ministrul israelian, prin intermediul unui prieten si apropiat al acestuia, poetul Chaim Guri. Neluata in seama la momentul cuvenit, nefasta previziune s-a adeverit. Drosnin nu se imbata insa cu apa rece.


    El afirma raspicat faptul ca acest cod s-ar putea sa nu fie nici corect, nici eronat. Probabil ca ne spune doar ce ar fi posibil sa se intample, nu ce se va intampla. El ar putea sa constituie informatia de care avem nevoie sa ne salvam singuri.


    Michael Drosnin, Codul Bibliei, Editura Nemira, BucureSti, 2005

  • Amurgul zeilor

    In atmosfera speciala a sarbatorilor de iarna, cand miracolul isi revendica mai mult decat oricand dreptul de a patrunde in cotidian, o carte saturata de mistere septentrionale, de nobile acte de bravura, de elfi, troli si balauri, o carte precum precum Amos Daragon este binevenita.

    Cu atat mai mult cu cat reia, intr-un registru specific, desigur, atmosfera enigmatica si magnetica a universurilor lui Tolkien. Prologul cartii enunta, precum in „Stapanul inelelor“, iminenta renasterii Celor Vechi, a semintiei fiarelor de foc, cand lumea, asa cum o stim, fragila inca de la crearea sa, avea sa sufere mari schimbari. „Batranii povestitori si pastratorii traditiilor din vechime se fereau insa sa dea amanunte despre ceea ce avea sa determine unirea fortelor raului si marea catastrofa.“ Aici intra in scena Bryan Perro, care ne va lamuri pe deplin in legatura cu ce ne asteapta.


    Bryan Perro, Amos Daragon, amurgul zeilor,
    Editura Cartier, BucureSti-ChiSinau, 2005

  • Tineri debusolati

    Elfriede Jelinek, detinatoarea premiul Nobel pentru literatura in 2004, ne retine din nou atentia cu un roman editat de Polirom. E vorba de „Exclusii“, o poveste despre patru adolescenti debusolati, care ajung sa comita o crima, o poveste inspirata de un caz real petrecut in Austria anilor ‘60.

    Exclusii sunt niste liceeni atrasi de crima in numele absurdului existential, asa cum l-au priceput, fara sa-l digere, din lecturile textelor lui Camus sau Sartre. Copii de bani-gata, fii de burghezi sau de proletari, ei sunt cu totii mostenitorii unei istorii dramatice. In cazul Sofiei e vorba de Austria excesiv de catolica a familiilor decente si cuviincioase, pentru Rainer si Maria intra in joc relatiile sadomasochiste pe care tatal lor, fost ofiter SS, le intretinea cu mama lor, pentru Hans, in sfarsit, opresante sunt mitologia comunista si lagarele mortii. Jelinek a cunoscut un imens succces cu romanele „Die Liebhaberinnen“ („Indragostitele“, 1975) dar mai ales cu „Die Klavierspielerin“ („Pianista“, 1983), acesta din urma avand o puternica incarcatura autobiografica.


    Elfriede Jelinek, Exclusii,
    Editura Polirom, IaSi, 2005

  • Cluburi turistice private

    •  Exclusive Resorts
      Proprietati: Peste 300, cu o valoare medie de 3 milioane de dolari fiecare.
      Membri: Peste 1.600
      Taxe: 395.000 de dolari pentru inscriere
    •  Legendary Retreats
      Proprietati: Evaluate la 6-8 milioane de dolari fiecare
      Membri: Inscrierile se fac in aceasta perioada
      Taxe: 1,4 milioane de dolari

  • Locuri de joaca pentru miliardari

    La inceput au fost corturile. Apoi rulotele. Au urmat hotelurile si, pentru cei care vroiau un „pied a terre“, cum spun francezii, casele de vacanta – fie cu un singur proprietar, fie popularul time-share, care la romani nu a prea prins, dar care e foarte infloritor in strainatate. Iar acum s-a ajuns la noi culmi in turism – un tip de time-share care poate costa 10 milioane de dolari. Si asta doar ca taxa de inscriere.


    Cea mai noua tendinta in materie de turism sunt cluburile exclusiviste, unde au acces doar membrii dispusi sa scoata din buzunar cotizatii de ordinul milioanelor de dolari. Conceptul este destul de simplu: o persoana sau o companie cu resurse financiare considerabile cumpara proprietati imobiliare extrem de valoroase in cele mai frumoase zone din toata lumea, le organizeaza sub egida unui club, iar apoi le ofera pentru perioade bine stabilite de timp celor care doresc sa aiba parte de cele mai luxoase castele, cele mai spectaculoase peisaje si cele mai exclusiviste servicii, in conditii de intimitate absoluta. Inventatorul conceptului este Rob McGrath, directorul executiv al firmei Tanner & Haley, care, in 1998, a avut ideea de a oferi astfel de servicii. Exclusive Resorts – compania detinuta de fostul sef AOL Steve Case – si Tanner & Haley isi impart 80% dintr-o piata estimata la peste un miliard de dolari (de la 130 de milioane in 2003).


    La cresterea pietei va contribui cu siguranta si noul-venit – Yellowstone Club -, care este deocamdata o comunitate privata de schi si golf. Membrii vor plati o taxa de inscriere intre patru si 10 milioane de dolari (in functie de data la care se inscriu), care le va asigura sejururi intr-un castel din Anglia sau Irlanda, o vila in Toscana, un teren privat de golf din Scotia, precum si diverse plaje si centre de infrumusetare din toata lumea. De asemenea, vor avea si dreptul de a utiliza cele doua iahturi ale clubului si o flota de aeronave particulare. Clubul se va numi Yellowstone Club World si, la fel ca si restul de aproximativ 30 de companii similare de pe piata, le va oferi membrilor, pe langa sederea in locuri nemaiauzite si nemaivazute, servicii de concierge (personal disponibil la orice ora din zi si din noapte pentru a satisface orice dorinte), ocupandu-se si de aranjamentele de calatorie, conform Wall Street Journal. Seful Microsoft Bill Gates face parte dintre membrii Yellowstone Club, iar un „upgrade“ la statutul de membru al noului Yellowstone Club World l-ar costa doar doua milioane de dolari (tarifele cresc exponential, ajungand la 10 milioane de dolari pentru ultimii inscrisi).


    Majoritatea cluburilor percep taxe de inscriere care variaza intre 300.000 si 500.000 de dolari si cotizatii anuale de aproximativ 10.000-20.000 de dolari. Clubul Yellowstone va solicita insa taxe anuale cuprinse intre 60.000 si 100.000 de dolari.


    Acest segment ultra-exclusivist al industriei turismului si-a indreptat atentia, la inceput, catre milionarii in dolari. Dar, cum piata evolueaza si cerintele clientilor cresc si ele, cluburile se ajusteaza la realitate, incercand sa atraga atat mega-miliardarii cat si pe cei care dispun de fonduri mai modeste – a se intelege acea categorie de turisti care pot plati cam 150.000 de dolari ca taxa de inscriere. Preturile mai mici se adreseaza si celor care stau foarte bine cu banii, dar mai prost cu timpul – de pilda, clubul Exclusive Resorts a lansat o oferta denumita Affiliate, pentru care se plateste o taxa de inscriere de doar 195.000 de dolari (mai putin de jumatate din nivelul normal), pentru cei care nu reusesc sa incropeasca o vacanta mai lunga de 15 zile, asa incat nu ar avea sens sa cumpere un pachet mai complex.

    Cea mai ieftina varianta este oferita de Private Escapes, care se auto-intituleaza singurul club privat turistic „convenabil“ – taxa de inscriere de 95.000 de dolari si anuala de 7.200 de dolari. Cu acesti bani, membrii isi cumpara sederea in proprietati din Las Vegas, California si Colorado. Nu e chiar Toscana sau insulele Belize, dar conditiile sunt totusi cu mult deasupra celor oferite de hoteluri. Avantaj la care se adauga si bucuria de a apartine unui cerc de initiati, unei categorii superioare de turisti. Cu alte cuvinte, ai la dispozitie case de vacanta in toata lumea, fara problemele administrative. Cel mai disputat segment al pietei raman marii bogatasi, care sunt dispusi sa plateasca taxe de inscriere care pornesc de la un milion de dolari, doar pentru a se deosebi de simplii milionari.

    Doar in SUA (unde isi au sediul aceste cluburi de calatorie), numarul persoanelor ale caror averi personale depasesc 30 de milioane de dolari a crescut cu 10 procente anul trecut, pana la 30.000. Nu e de mirare atunci ca Tanner & Halley e pe cale sa deschida un club doar pentru créme de la créme – Legendary Retreats va impune o taxa de inscriere de 1,5 milioane de dolari si contributii anuale de 675.000 de dolari. Proprietatile disponibile in cadrul programelor clubului au valori cuprinse intre sapte si opt milioane de dolari, incluzand un conac imens pe crestele din St. Anton (Austria) si un palat in Maui, cu plaja privata si o piscina uriasa.


    „Si cand ma gandesc ca, in 1998, cand mi-a venit ideea, mi se parea mult sa le cer oamenilor 100.000 de dolari ca taxa de inscriere. Acum lumea se ingramadeste sa plateasca un milion“, spune McGrath.


    Desi par a se conduce dupa formule matematice, managerii cluburilor au o misiune destul de dificila, deoarece trebuie sa multumeasca pe toata lumea (preturile de milioane exclud din start ideea vreunei nemultumiri a clientilor), astfel incat jongleaza mereu cu programe si rezervari, mai ales in cazul varfurilor de sezon de care vor sa profite toti membrii. In aceasta lume a preturilor record, Yellowstone a reusit sa stabileasca noi recorduri: cotizatiile sunt cam de zece ori mai mari decat media si, chiar dupa ce platesc taxa de inscriere si contributia anuala, membrii tot mai trebuie sa achite o parte din mancare si bautura. Dar proprietarii, Tim si Edra Blixseth, spun ca vor oferi ceva diferit.

    Cei doi au de gand sa investeasca circa 500 mil. dolari in achizitionarea de proprietati super-luxoase pe tot globul, pentru a crea „un loc de joaca pentru mega-bogatasi“, incluzand terenuri de golf, plaje, si cluburi. Yellowstone intentioneaza sa ajunga la 150 de membri (ceea ce le va aduce un miliard de dolari din taxe), iar sotii Blixseth cred ca aproximativ jumatate dintre cele 225 de persoane care fac parte din clubul de schi si golf Yellowstone vor plati pentru a face parte din versiunea „new & improved“ a locului. In orice caz, segmentul cluburilor private de turism continua sa creasca in fiecare an, chiar daca nu constituie deocamdata o amenintare la adresa hotelurilor de lux.

    Cei care hotarasc sa isi cumpere statutul de membru cu cateva milioane de dolari spun ca merita fiecare banut, pentru ca, cine nu prefera, in loc sa intepeneasca langa piscina unui hotel de cinci stele, sa circule intre un castel scotian, o ferma din Noua Zeelanda, o insula din Caraibe si o cabana pentru pescuit in Alaska. Si sa fie tratat ca un imparat peste tot.

  • Dreptul la nostalgie

    In locuinta din Bucuresti a Danielei Anastasiu, 57 de ani, exista patru frigidere: doua in balcon si doua pe hol. Dar numai unul, cel de pe hol, isi mai respecta menirea. Restul au devenit dulapuri de muraturi, compoturi sau borcane goale.


    Daniela Anastasiu e unul dintre cei care nu s-au lasat convinsi de campania de buy-back a producatorului de electrocasnice Arctic din 2001, cand compania oferea un discount de un milion de lei la achizitia unui frigider nou Arctic celor ce-si aduceau frigiderul mai vechi de zece ani la reciclat. Discountul insemna 8-10% din valoarea produsului nou. „E greu sa convingi un om sa scoata un produs din casa“, recunoaste Monica Iavorschi, director de marketing si vanzari la Arctic. „Daca primeste ceva la schimb, e fericit si il aduce. Daca nu, gaseste sa faca ceva creativ cu el.“


    Alaturi de Arctic, si alte companii precum Dacia, Porsche, Tiriac Auto, LG Electronics sau Canon au lansat apeluri romanilor sa renunte la autoturismul, televizorul sau faxul vechi in schimbul unei reduceri de pret la achizitia unora noi. Autoturismele au fost de regula reconditionate si revandute de catre producator, iar electrocasnicele – reciclate. Ce au castigat initiatorii campaniilor? Unii vorbesc de cresterea vanzarilor, altii de cea a vizibilitatii. Unii spun ca le aduce „market share“ (cota de piata), altii ca ii ajuta sa intre mai repede pe piata cu o noua tehnologie. Daca vorbim de autoturisme, vorbim in plus si de profituri considerabile si – poate mai important – constante, daca activitatea de buy-back e constanta.


    Cert este ca tot mai multe companii din sectoare tot mai diverse constata ca piata careia se adreseaza e mai degraba o piata de inlocuire. Asa e la frigidere si la aragazuri, unde gradul de dotare este de 95-97% – adica fiecare familie are macar un frigider si un aragaz. Daca piata totala de frigidere este de 600.000 de bucati pe an, „probabil ca inlocuirea este de peste 75%“, estimeaza Monica Iavorschi de la Arctic. Din studii de comportament asupra clientilor, Arctic a constatat ca si familiile tinere, proaspat mutate intr-un apartament si aflate la prima achizitie a unui frigider, se comporta ca si cum ar fi la a doua sau la a treia achizitie, pentru ca apeleaza inainte la sfatul parintilor sau al prietenilor care au mai cumparat frigidere. O diferenta exista in cazul masinilor de spalat, care sunt „relativ noi“ si care sunt cumparate in principal ca prime achizitii. Gradul de dotare cu aceste aparate este de 55% si „nu creste foarte repede din cauza infrastructurii“, spune Iavorshi, amintind de numarul mare de sate lipsite de apa curenta.


    De inlocuire vorbim, in peste jumatate din cazuri, si pentru cumparatorii de autoturisme, chiar daca gradul de motorizare plasa anul trecut Romania pe penultimul loc in Europa cu 113 autoturisme la mia de locuitori (iar previziunile pentru acest an tot nu ne scot din coada listei tarilor din regiune, cu toate ca indicele de motorizare va ajunge in jurul cifrei 190, conform informatiilor furnizate de Raluca Lupsa, director de marketing la Dacia Comercial). Mai precis, cu toate ca mai e loc si de un prim autoturism in multe gospodarii, „peste 50% dintre masinile care se vand, se vand unor clienti care au mai avut o masina pe care o vand sau au vandut-o“, spune si Marius Carp, directorul Asociatiei Producatorilor si Importatorilor de Automobile. Urmarind aceasta idee, foarte multi dealeri auto au dezvoltat de curand activitati constante de „buy-back“, din care au marje de profit de la 1 pana la 20% pe tranzactie. Unii importatori si-au infiintat chiar divizii specializate in acceptarea de autoturisme rulate ca avans pentru achizitionarea unei masini noi: Porsche are divizia Weltauto din 2004, iar Tiriac Auto are din 2003 Star Forum, prin care estimeaza sa tranzactioneze pana la finele lui 2005 peste 130 de autoturisme in sistem buy-back.


    Initial, compania Star Forum a fost creata pentru a achizitiona masini rulate la pretul pietei si a le vinde la pretul pietei, scopul fiind de a aduce clienti noi si nu neaparat de a genera profit din activitatea de buy-back, spune Cristian Sava, seful departamentului de vanzari al Star Forum. Dar, pentru ca multi dealeri nu au fost de acord cu aceasta politica, s-a ajuns la situatia in care masinile au fost achizitionate pe cat posibil la un pret sub cel al pietei. Asa se face ca marja de profit a dealerilor e considerabila: 10 – 20% din pretul masinii. Dar targetul Star Forum s-a limitat la persoanele juridice, care voiau sa-si schimbe parcul de masini si nu aveau timp sa-si caute cumparatori in piata care sa le ofere cel mai bun pret. Asa s-a intamplat cu o companie din domeniul farmaceutic, care „a venit cu 160 de Skoda si a cumparat 300 de Forduri“, spune Cristian Sava.


    Directorul Weltauto, Horatiu Moldovan, spune ca marja bruta a profitului dealerilor companiei urca pana la 9%. Weltauto a tranzactionat deja peste 150 de autovehicule in sistem buy-back, iar tinta pentru 2006 se ridica la aproape 800 de autoturisme, in conditiile in care sistemul va fi practicat de trei centre de vanzare ale Porsche: doua in Bucuresti si unul in Suceava.


    Dar daca aceste divizii se ocupa constant de buy-back, fara vreun marketing agresiv, bazandu-se mai mult pe promovarea din vorba in vorba, piata auto a cunoscut si campanii propriu-zise de buy-back, prin care s-a urmarit mai mult decat atragerea de clienti noi si sporirea vanzarilor. Cea mai recenta astfel de campanie a fost lansata in Bucuresti de Dacia, cu ocazia lansarii modelului Logan. Atunci a fost „in primul rand vorba de fidelizare“, povesteste directorul de marketing Raluca Lupsa.


    „Noi avand acest avantaj imens de a avea un parc de 1 milion de utilizatori, trebuie intai de toate sa reusim sa ii mentinem in interiorul gamei.“ Dar daca „ce am facut pana acum a fost mai mult un soi de experiment, de exercitiu, sa vedem cat de deschisi sunt romanii la aceasta idee“, in 2006 managerul spune ca va incerca sa extinda sistemul la nivelul tuturor agentilor autorizati ai companiei, pentru ca „sistemul buy-back asigura vanzari constante“, in vreme ce vanzarile traditionale de masini oscileaza in timpul anului in functie de sezon si de alti factori. Dealerii Dacia acum practica buy-back-ul dupa reguli proprii. Principala dificultate a oricarui vanzator de vehicule de ocazie in Romania este lipsa unei grile de decotare, adica a unui sistem „cum exista oriunde in alta tara din Europa Centrala si de Est“ prin care orice dealer sa stie ce pret sa aplice unui vehicul de marca „x“ cu „y“ kilometri la bord, daca starea tehnica a masinii este buna. „Ar trebui sa existe o companie independenta care sa aiba aceasta initiativa“, spune Lupsa.


    Deocamdata, buy-back-ul are mai mult succes in pietele mai dezvoltate. Chiar daca au putere de cumparare mai mare raportata la puterea de cumparare a romanului, occidentalii sunt foarte pragmatici in achizitionarea unei masini, spune directorul de marketing de la Dacia. „Vor sa plateasca exact cat e necesitatea lor, exact ce le satisface dorinta din acel moment, de mobilitate, de «show off», sau pur si simplu nevoia de a avea o a doua masina pentru ca bunica sau femeia care are grija de copii sa poata merge sa ia copiii de la gradinita sau sa faca piata.“ Dar nici piata romaneasca nu va mai astepta mult succesul, cred cunoscatorii, care nu se tem de valul de masini second hand importate pe care il anticipeaza o data cu aderarea la comunitatea europeana.


    In afara de avantajul vanzarilor constante, sistemul de buy-back mai poate fi folosit la ceva, a descoperit compania Arctic. La indeplinirea obiectivelor pentru protectia mediului. Obligatia Romaniei de a se alinia la standardele UE in ce priveste protectia mediului se va traduce in cazul producatorilor de electronice si electrocasnice in obligatia de a colecta si recicla o cantitate de deseuri de produse din categoria furnizata, proportionala cu cota lor de piata. Si startul pentru aplicarea legii e aproape: 1 ianuarie 2006. Pana la finalul lui 2006, ar trebui colectate in medie 2 kg pe cap de locuitor – mult, avand in vedere ca obiceiul romanului este de a „nu arunca nimic“, dupa cum a constatat Monica Iavorschi de la Arctic prin studiile de comportament realizate de companie.

    De aceea, Arctic s-a gandit ca o noua campanie ar putea ajuta romanii sa-si infranga nostalgiile. „Ne tot gandim la ideea asta (n.r. – o noua campanie de buy-back), nu neaparat din motive de marketing sau vanzari, pentru ca pe frigidere avem aproape 50% cota de piata, si e greu cu orice fel de campanie organizata sa ajungi la 70%“, spune Iavorschi. „Este necesara insa o campanie de constientizare – ramane de vazut daca facem ceva pe cont propriu, daca cerem sprijinul autoritatilor sau facem o colaborare la nivelul producatorilor. Categoric e nevoie de ceva.“ Probabil, ideea companiei Arctic va fi preluata si de alte companii. Deja, operatorii de telefonie mobila incep sa se gandeasca la colectare si reciclare. „Un proces de colectare in vederea reciclarii a telefoanelor mobile defecte sau vechi face parte din preocuparile noastre viitoare“, spun reprezentantii Connex-Vodafone, care au constatat ca in acest an vanzarile de telefoane mobile clientilor existenti se va tripla fata de 2004. Lipsa unor centre de colectare si a investitiilor in unitatile de reciclare au fost pentru unii producatori impedimente in organizarea de campanii de buy-back, spune Bobby Durbac, marketing manager la Panasonic Romania.

    „Centrele de colectare a bateriilor in magazine sunt rara avis. Afara, in fiecare supermarket ai cutiuta de baterii vechi“, spune managerul, care nu crede ca o campanie pentru televizoare – cel mai bine vandut produs Panasonic – ar fi eficienta. „Suntem inca in etapa «imi schimb televizorul cu diagonala de 54 din sufragerie, il mut in dormitor si-mi iau un 29 de inci».“ Mai exact, o etapa de acumulare. LG Electronics, in schimb, a lansat in primavara o astfel de campanie tocmai pe televizoarele marca Goldstar, desi nici o alta reprezentanta LG din lume nu s-a mai folosit vreodata de acest instrument de marketing.

    „Aceasta campanie a fost lansata ca urmare a informatiilor pe care le detinem conform carora in perioada 1996-2000 s-au vandut in Romania un numar-record de televizoare Goldstar“, povesteste Ioana Cristescu, marketing manager la LG Electronics Romania. „In acelasi timp, discutand cu reprezentatii centrelor service, majoritatea clientilor erau multumiti de calitatea produselor si ar fi dorit sa le inlocuiasca cu altele ale aceluiasi producator.“ Experimentul a reusit: in perioada campaniei, aproximativ 10.000 de posesori de televizoare Goldstar s-au prezentat cu factura prin care demons-trau ca au cumparat un televizor marca Goldstar si primeau unul nou la pret promotional. „Nu a fost o campanie traditionala de buy-back, prin care sa si colectam televizoarele vechi“, recunoaste Ioana Cristescu.


    Intr-adevar, logistica necesara unei adevarate campanii de buy-back impune costuri considerabile. Arctic a constatat acest lucru in 2001.


    „Costurile de logistica sunt undeva la 2-3% din valoarea produsului nou, iar cel de reciclare ajunge la 5-6%“, spune directorul de marketing de la Arctic, care isi aminteste ca succesul campaniei din 2001 s-a concretizat prin vanzarea a cateva mii de frigidere, „undeva intre cinci si zece mii“.


    „Daca adaugi discountul pe care il oferi, ajungi la un minus de 15%, poate si mai mult. Poate fi insa eficient in functie de vanzarile pe care le generezi.“ Daca producatorii isi vor mentine intentia de a colecta si recicla aparatele electronice si electrocasnice devenite in unele gospodarii simplu mobilier, indicatori precum „perioada de viata“ a acestor aparate va scadea drastic in curand. Astfel, daca pentru frigidere durata de viata era de 20 de ani in urma cu cinci ani, acum este de 15 ani si tendinta merge catre zece ani in trei-patru ani, conform datelor Arctic. Noi sa fim sanatosi.

  • DE CE BUY-BACK?

    Buy-back-ul este un instrument de marketing folosit de producatori in cele mai variate situatii. In general, instrumentul vizeaza piata de inlocuire, adica acei consumatori care detin deja un produs din categoria celor promovate de companie, dar care l-ar putea inlocui cu unul nou.


    PROMOVARE: In cazul lansarii unor produse noi, o campanie de buy-back poate ajuta la penetrarea produsului in piata.


    COTA DE PIATA: Unele firme intreaba cumparatorii ce aparate au, fac un pret pentru ele si fac o oferta posesorilor de a scadea pretul aparaturii vechi din pretul aparaturii noi, sub marca producatorului. Beneficiarul va plati diferenta de pret catre furnizor.


    VANZARI: Buy-back-ul poate fi pur si simplu un instrument de resuscitare a vanzarilor. Sau de mentinere a unui ritm constant in vanzari, cum au descoperit producatorii si dealerii auto.


    CONSTIENTIZARE: Asa cum s-au gandit reprezentantii Arctic, prin buy-back oamenii pot fi stimulati sa aduca la centrele de reciclare aparatura veche, ajutand astfel companiile sa-si indeplineasca tinta de reciclare stabilita de standardele UE. „Desi costurile reciclarii sunt mult mai mari  fata de castigul din vanzarea materiei reciclate, ma pot gandi cat m-ar costa amenzile de peste doi ani daca nu-mi indeplinesc obiectivele“, spune Monica Iavorschi de la Arctic.