Hollande, candidat din partea partidului socialist, este cotat în sondaje cu prima şansă la alegerile din luna mai. Principala temă a campaniei sale electorale este renegocierea tratatului fiscal semnat în acest an de 25 şefi de stat sau de guvern din UE, singurele exepţii fiind Marea Britanie şi Cehia. De asemenea, Hollande vrea modificarea legislaţiei astfel încât mandatul Băncii Centrale Europene să presupună şi stimularea creşterii economice, nu numai controlarea inflaţiei.
Blog
-
Portugalia va fi următoarea Grecie, anticipează şeful celui mai mare fond de obligaţiuni din lume
Întrebat dacă crede că Portugalia va deveni următoarea Grecie până la sfârşitul acestui an, El-Erian a spus: “Da, din păcate asta se va întâmpla”. Pacific Investment Management Co. (PIMCO) este cel mai mare fond de obligaţiuni din lume, cu active în administrare de 1.360 miliarde de dolari. PIMCO este divizie a grupului german de asigurări Allianz, însă funcţionează în mare parte autonom. Economia Portugaliei se va contracta cu 3,3% în acest an, potrivit estimărilor oficiale, cea mai abruptă scădere din anii ’70, cauzată în principal de măsurile de austeritate implementate de guvern în conformitate cu programul de asistenţă externă de 78 miliarde euro contractat în 2010 de al UE şi FMI.
-
FMI: Orice derapaj al Greciei de la program ar impune suplimentarea finanţării externe
Fondul Monetar Internaţional (FMI) a aprobat joi seara un împrumut de 28 miliarde euro pentru Grecia, din care 18 miliarde euro reprezintă contribuţia creditorului de la Washington la cel de-al doilea pachet de “bailout” acordat Greciei, de 130 miliarde euro. Restul de 10 miliarde euro reprezintă suma rămasă neplătită de Fond statului elen în cadrul acordului precedent, de 110 miliarde euro, încheiat în mai 2010, care a fost anulat înainte de termen pentru a fi înlocuit de noul program. Un raport prezentat ulterior de FMI arată că Atena nu îşi mai poate permite greşeli în implementarea reformelor economice şi măsurilor de austeritate necesare pentru a continua să-şi reducă gradul de îndatorare şi să primească finanţare externă.
-
Sărbătoarea cununilor de trandafiri
Albrecht Dürer a fost un neamţ care nu a pictat ca un neamţ. Căutaţi-i autoportretul din 1500, lăsaţi-l să vă privească în ochi şi veţi înţelege ce spun. Pictura de astăzi se numeşte “Sărbătoarea cununilor de trandafiri”. Tabloul a fost pictat în 1506, la Veneţia; la 35 de ani, Dürer nu mai e un june zvăpăiat (priviţi-i a doua oară autoportretul şi veţi înţelege de ce), ci un pictor faimos. Iar negustorii nemţi din Veneţia îi comandă o pictură uriaşă – Sărbătoarea – pentru capela germană a bisericii San Bartolomeo de lângă podul Rialto.
În cinci luni lucrarea este gata şi stârneşte invidie şi admiraţie: dogele Loredano, pictorul Bellini şi patriarhul Veneţiei Antonio Suriano trec prin faţa marelui panou şi se scarpină în barbă cu admiraţie. Criticii vor spune, sute de ani mai târziu, tot scărpinându-se în bărbi, că tabloul marchează trecerea picturii din Gotic spre Renaştere. Au trecut mulţi ani de la moartea pictorului. La Praga, împăratul Rudolf al II-lea este un pasionat de artă, care îşi alungă mareşalii, dar se înconjoară de antichităţi, ciudăţenii, ştiinţă, şi, desigur, artă. Agenţii săi au bătut de atâtea ori la poarta bisericii San Bartolomeo, încât parohia a cedat şi, în 1600, acceptă să vândă Sărbătoarea; preţul nu este cunoscut, dar se pare că a fost enorm. Pentru transport, pictura a fost învelită în covoare moi, un strat de bumbac şi un înveliş impermeabil şi, la ordinul împăratului, este adusă pe jos de la Veneţia la Praga. Totul pentru a o feri de şocurile drumului într-o trăsură – un act fără precedent de respect faţă de o operă de artă la acea vreme.
În 1612 Rudolf moare, cu mintea întunecată, iar colecţia sa de artă începe să se risipească. Sărbătoarea rămâne încă la Praga pentru şase ani, dar este alungată de războiul de 30 de ani. Tabloul este ascuns în 1631, se pare la Viena, revine apoi la Praga şi pleacă iar spre Viena. În 1648 se află din nou la Praga; prost moment, pentru că armata suedeză năvăleşte în oraş. Tabloul este ascuns în grabă şi apare într-un inventar al Cabinetului de artă praghez, în 1650, drept “tablou vechi pe lemn”.
Urmează o perioadă neclară – apare în inventare din perioada 1700 – 1800 drept foarte deteriorat, iar documentele mai târzii nici nu-l mai pomenesc. Într-o zi un îngrijitor îl găseşte într-o debara a castelului din Praga şi îl foloseşte pentru a astupa o lucarnă deschisă. Între 1764 şi 1782 stă în bătaia directă a ploii, soarelui şi ninsorii. În 1780, gravorul Christian von Meckell începe să caute tabloul, la îndemnul împăratului Iosif la II-lea. Dar este găsit distrus şi Viena nu-l mai doreşte.
Salvatorul se numeşte Fillbaum şi este directorul general al poştelor, care plăteşte un fleac pentru chinuita pictură. De la Fillbaum trece la un abate, apoi la un conte aventurier, Sternberg. Zace pe un perete umed cam trei decenii, până când un prelat, Hieronymus von Zielder, ia iniţiativa salvării picturii martirizate. În 1839 pictorul Grusz Johann începe restaurarea tabloului, acţiune discutabilă, cam neglijent realizată, practic o repictare a operei. Pe de altă parte Grusz a avut probleme serioase, pentru că porţiuni întregi din pictură dispăruseră, iar omul s-a bazat pe copii nesigure şi gravuri fără culoare.
Tabloul se află acum la Praga.Priviţi-l. De undeva din cel mai îndepărtat plan al tabloului, de sub copacul din dreapta, Dürer – personajul cu plete şi cu o hârtie în mână – ne priveşte întrebător: cum ne raportăm la obiectele pe care ni le dorim?
-
Urmează Cloud 2.0
În naivitatea tinereţii, am căzut victimă unei înşelătorii: am fost ademenit de o facultate care promitea să mă înveţe informatică, dar s-a dovedit că scopul ascuns mişeleşte era să mă ucidă cu matematici superioare. Până şi cursurile care sugerau tematici informatice începeau cu sigma-algebre, treceau prin leme şi teoreme şi se terminau cu inevitabilul QED. Marea mea realizare este că am supravieţuit. Nu cred că îmi va folosi vreodată ceva din ce-am învăţat pe-atunci, dar astăzi mi-am propus să mai acord o şansă educaţiei mele academice, pornind de la teorema care spune că dacă ceva se poate calcula, se poate calcula folosind doar trei operaţii elementare: incrementarea unui număr întreg, decrementarea (până la zero) şi comparaţia cu zero (pentru un matematician, presupunerea că memoria este infinită este absolut rezonabilă). Să vedem acum până unde putem ajunge pornind de aici.
Dată fiind simplitatea operaţiilor, n-ar fi greu de construit un procesor care să le implementeze. Sigur că ar fi ineficient, dar mă folosesc de acest formalism ca să evit diversitatea procesoarelor şi să ajung repede la nivelul la care am un procesor şi un limbaj de programare de nivel jos (low level). Cum nimeni nu e atât de nebun încât să programeze într-un astfel limbaj, au fost concepute limbaje de nivel mai înalt, mai apropiate de limbajul uman. Dar cum procesorul nostru nu ştie decât trei operaţii, programele trebuie traduse în ceva ce poate fi executat de procesor, iar de treaba asta se ocupă alte programe, zise compilatoare.
E chiar atât de simplu? Nu chiar, pentru că un computer trebuie să facă o mulţime lucruri aparent mărunte (de exemplu să citească şi să scrie nişte date de pe un disc hard, să administreze memoria şi procesele etc.), aşa că pe fiecare computer rulează un program numit sistem de operare, care furnizează servicii de nivel jos programelor. Dar aici lucrurile se complică, pentru că există diverse sisteme de operare, fiecare cu altă organizare a serviciilor, aşa că programele dezvoltate pentru un sistem de operare nu rulează pe altul, chiar dacă în final tot la cele trei operaţii simple se ajunge.
Există diverse soluţii pentru a rezolva această problemă, dar cea mai radicală este virtualizarea: un întreg sistem de operare poate fi rulat de un alt sistem de operare (numit gazdă). De fapt, programul de virtualizare “păcăleşte” sistemul oaspete, făcându-l să creadă că are la dispoziţie toate resursele hardware. Gazda interceptează toate apelurile de nivel jos ale oaspetelui şi le execută cu propriile mecanisme. Astfel se pot rula mai multe sisteme de operare pe acelaşi computer. Această tehnologie a fost perfecţionată astfel încât un întreg computer poate fi virtualizat: de fapt, totul se execută pe un server, iar computerul nu face decât să trimită şi să primească date, dar se comportă ca şi cum totul se petrece local. Cloud computing-ul a dus lucrule şi mai departe: un întreg centru de date poate fi virtualizat, comunicarea făcându-se prin internet.
Pe baza unui algoritm extrem de eficient de compresie, OnLive a dezvoltat o tehnologie prin care jocuri (sau mai nou, programe Windows) sunt rulate în cloud, computerului client rămânâdu-i doar rolul de a decompresa şi afişa imagini şi de a trimite intrările. Însă abia cu vreo două săptămâni în urmă, un startup numit Numecent a prezentat o tehnologie care are şanse să revoluţioneze şi să bulverseze totul.
Se numeşte “cloud paging”, se bazează tot pe virtualizare şi ca idee pare simplă. Un software oarecare (chiar un sistem de operare) este “pre-virtualizat” (sau “cloudificat”) de un program numit Application Jukebox Studio, imaginea rezultată fiind descompusă în pagini. Pe computerele locale rulează un player, care creează un mediu virtual (sandbox) pe discul local, unde paginile vor fi executate. Când un player solicită o aplicaţie (de exemplu Photoshop), serverul îi va trimite doar acele pagini care asigură pornirea programului, pe celelalte urmând să le trimită doar când sunt necesare pentru executarea unor funcţionalităţi ale programului. Esenţial este că programul nu este executat în cloud, ci local, fără instalare. Mai mult, paginile descărcate sunt păstrate, astfel încât programul poate funcţiona chiar şi offline. Mai adăugăm un algoritm care prevede care pagini urmează să fie solicitate, un nou sistem de licenţiere şi toată paradigma se răstoarnă: computerul local revine la putere.
Şi teorema cu cele trei operaţii? M-a ajutat doar să arăt cât de simplă e informatica în teorie şi cât de complicată este în practică.
-
Ponta: Băsescu nu mi-a propus niciodată nimic, deci nu aveam ce să refuz
“E o abordare extrem de neserioasă a domnului Băsescu, în linia abordărilor neserioase din ultimul timp. Nu mi-a propus niciodată nimic. Nu am refuzat niciodată nimic, pentru că nu aveam cum să refuz ce nu mi s-a propus”, a declarat Ponta. “Domnul Băsescu spunea zilele trecute că stabilise numirea lui Ungureanu încă din decembrie ca prim-ministru şi că nu ar fi numit pe cineva din USL sau pe mine premier. Deci, declaraţia din seara aceasta este o declaraţie de duminică seara, la restaurant. Nu este nimic adevărat în această declaraţie. E ca duminică seara, la cârciumă, când te lauzi sau inventezi”, a mai declarat liderul PSD.
-
Băsescu: După demisia Guvernului Boc i-am propus lui Victor Ponta funcţia de prim-ministru
Declaraţiile preşedintelui la B1 TV:
Tandemul meu cu domnul Stolojan n-a rezistat. Când să fie dânsul preşedinte şi eu premier, n-a mai putut să continue cursa. Când am devenit eu preşedinte şi el trebuia să fie premier mi-a depus mandatul după câteva zile din cauza complicaţiilor din alianţă. Deocamdată nici tandemul Antonescu-Ponta n-a lucrat împreună. Propunerea nu trebuia refuzată. Eu în locul domnului Ponta aş fi acceptat, mă duceam în Parlament şi dacă treceam Guvernul îl duceam până la alegeri.
Niciodată nu am avut o singură variantă, pentru că responsabilitatea de a desemna un Guvern care să treacă este a preşedintelui.
-
Cât de greu e să fii manager şi mamă: carieră vs. copil
Să stabilim încă din primele rânduri o convenţie cu rol de premisă: Femeia Fantastică nu există decât în filme. Doar acolo cele 24 de ore ale unei zile sunt suficiente pentru a-şi desăvârşi la cote maxime toate dimensiunile existenţei sale. Acolo este mama perfectă, soţia iubitoare, managerul inspiraţional şi sinele care îşi găseşte timp pentru momente de răsfăţ personal. În viaţa reală, lucrurile arată puţin diferit. Sau chiar mai mult – ziua nu are niciodată suficiente ore, iar echilibrul perfect pur şi simplu nu există. Pentru o femeie care vrea să aibă totul, compromisul ajunge să devină o parte din viaţă. Celelalte fac o alegere asumată – renunţă la carieră în favoarea unei vieţi dedicate exclusiv familiei sau invers şi învaţă să fie fericite cu o viaţă care gravitează în jurul unei singure coordonate dominante.
O problemă de mentalitate
O astfel de decizie poate însemna o renunţare mult prea împovă-rătoare într-o societate în care pentru femei sunt vizate aşteptări uriaşe, la fel de mari ca şi pentru bărbaţi. Venirea multinaţionalelor în România, a expaţilor, chiar şi vacanţele petrecute în străinătate au înlesnit transferul mentalităţii occidentale, iar acum femeile însele sunt cele care nu se mai mulţumesc cu un singur rol. Adaugă unde este de adăugat şi taie unde e prea mult pentru ca, în cele din urmă, să ştie că au bifat toată lista de “împliniri”. Şi, cel mai adesea, lista începe cu cariera.
Calculul este simplu, iar multe dintre femeile aflate în această situaţie au grijă ca nicio necunoscută să nu-şi facă loc în ecuaţie – imediat după terminarea studiilor, acordă în jur de 10 ani exclusiv dezvoltării profesionale. În principiu, este un orizont de timp suficient de generos pentru a le permite să se formeze ca profesionişti şi să avanseze în ierarhia companiei. Cu puţin noroc şi foarte multă determinare, în jurul vârstei de 30 de ani ajung să deţină o poziţie de middle manager sau chiar mai mult. Atunci intervine prima mare dilemă morală care impune o decizie cu efect definitiv: a venit oare momentul pentru primul copil sau trebuie să mai aştepte până când la birou lucrurile se liniştesc, până la următoarea promovare sau până când ritmul vieţii va fi mai puţin agitat?
Aventura vieţii
Pentru cele care aleg să ia o pauză de la carieră începe, de cele mai multe ori, aventura vieţii. “Multe femei amână acest moment până când cariera lor se află pe culme. Simt că perioada când trebuia să se dedice total a fost depăşită şi pot lua o pauză mai uşor”, spune Dorina Stamate, psiholog specializat în psihologia copilului, de la Clinica Oana Nicolau. Pauza este însă mai mereu doar relativă, doamnele în cauză ajungând să lucreze până în zilele de dinaintea naşterii, iar la birou se întorc la câteva săptămâni după naştere sau, în cel mai bun caz, după şase luni.
Insuficient, spune Dorina Stamate, dar nu totalmente dăunător pentru copiii dependenţi, după cum este şi firesc, de prezenţa mamei. “Chiar dacă legătura dintre mamă şi copil începe încă din viaţa intrauterină, până la şase-opt luni copiii nu pot recunoaşte figurile celor din familie, iar nevoile lor sunt legate în primul rând de îngrijirea fizică imediată. Apoi încep să recunoască mama şi să aibă tot mai mare nevoie de ea şi din alte puncte de vedere”, explică Stamate. Pentru multe dintre mamele cu carieră tocmai atunci se petrece reîntoarcerea la serviciu, iar îngrijirea copilului este externalizată către o bonă sau bunici. Dacă acela este momentul când a încetat şi implicarea în viaţa copilului, mai devreme sau mai târziu mamele ajung să fie măcinate de regrete dureroase. “Am avut multe paciente care se plângeau că au aflat de la bonă cum a fost primul pas făcut de copil sau care a fost primul cuvânt rostit”, spune psihologul.
-
CALENDAR – Evenimente în perioada 19-25 martie
15-31.03
Expoziţia “De la Bucureşti la Kiev, o călătorie filatelică” (Muzeul Municipiului Bucureşti)18-21.03
Conferinţa europeană pentru problemele tineretului (Copenhaga)19.03
Eurostat anunţă statistica activităţii de construcţii în UE şi zona euro pentru luna ianuarie19.03
Banca Centrală Europeană publică datele privind balanţa de plăţi în zona euro şi UE în luna ianuarie20.03
Concert Chick Corea & Gary Burton (Sala Palatului, Bucureşti)21.03
Concert Răzvan Suma în încheierea turneului “Vă place Bach?” (Sala Radio, Bucureşti)22-23.03
Reuniunea Consiliului pentru Afaceri Externe al UE (Bruxelles)23-25.03
Târgul naţional de agricultură, apicultură şi produse ecologice Ecoagris (Iaşi) -
Excentricul care a îndrăznit s-o contrazică pe regina Angliei
Lucrarea, un portret în miniatură al prinţului Alfred, fiul al suveranei, i-a fost comandată pictorului scoţian Kenneth Macleay în 1864. Acesta a realizat-o, dar regina i-a cerut nişte modificări, cum ar fi schimbarea culorii cravatei prinţului în negru.
Deşi iniţial de acord, acesta a pictat-o apoi în alb, părându-i-se că aşa ar arăta mai bine şi i-a scris reginei explicându-i gestul. În cele din urmă a trebuit să se supună, rămânând însă în istorie drept pictorul care a îndrăznit să o contrazică pe Maiestatea Sa.