BusinessMagazin

Blog

  • STUDIU DE CAZ

    Motorola

    Motorola a aplicat in anii ‘80 un program de educare a angajatilor, pentru ca acestia sa inteleaga ce inseamna calitatea si controlul statistic al proceselor. In acelasi timp, a stabilit o serie de obiective cuprinse intr-un program numit Six Sigma, tinta finala fiind un numar cat mai redus de produse defecte la un milion de produse. In companie, echipe de lucratori efectuau verificari si revizuiri ale programului de calitate, iar acestea erau apoi generalizate la nivel de corporatie. In cinci ani de aplicare a Six Sigma, compania a inregistrat o scadere a numarului de produse defecte, de la 6.000 pentru un milion de produse pana la numai cateva pe milion in prezent. Economiile inregistrate au plecat, conform estimarilor companiei, de la 700 de milioane de dolari in primii cinci ani si au ajuns la 17 miliarde de dolari dupa 18 ani de aplicare.

     

    Turbomecanica

    Turbomecanica Bucuresti este prima companie din Romania care a obtinut certificarea ISO 9001, in 1994. ISO nu este insa decat una din certificarile necesare unei companii producatoare de componente pentru industria aeronautica. Turbomecanica a fost certificata, in domeniul calitatii, de o serie de companii din industria aeronautica internationala – Rolls-Royce, Cyclone Aviation Products, Israel Aircraft Industries, Bombardier, General Electric Aircraft Engines. Din anul 2000, Turbomecanica aplica metodologia Six Sigma creata de Motorola – un program ce urmareste atingerea unui grad inalt de calitate a produselor si un numar cat mai scazut de rebuturi si care combina analize statistice si metode specifice de management.

  • Revolutia pe moarte

    Nu-i imposibil ca Fidel Castro sa traiasca pana la 100 de ani si sa domneasca tot pana atunci. Dar deocamdata implineste 80 si nu se simte prea bine. Oficial, cel ce ar trebui sa-i ia locul este Raúl Castro, fratele lui Fidel. SUA incearca sa determine insa o alta succesiune la putere, ceea ce evoca pentru Cuba spectrul unei instabilitati politice de aceeasi natura ca si in alte tari care in ultimii ani au fost brusc eliberate de dictatura.

     

    Voi, cei care traiti sub tiranie si ati ramas fara speranta, sa stiti ca Statele Unite nu vor ignora oprimarea voastra si nici nu-i vor ierta pe asupritorii vostri. Cand va veti ridica sa va aparati libertatea, noi ne vom ridica odata cu voi. Reformatori democratici care sunteti oprimati, inchisi sau exilati, aflati ca America vede cine sunteti: liderii viitori ai tarii voastre libere.“ Asa suna mesajul de speranta adresat de presedintele american George W. Bush cubanezilor, printr-un „Contract cu poporul cubanez“, lansat in prima jumatate a lunii iulie.

     

    Retorica inflacarata a documentului poate sa mire, mai ales ca in nici un caz nu se poate masura cu retorica legendara a adversarului – neclintitul lider cubanez Fidel Castro, care luna aceasta implineste 80 de ani. Daca lasam la o parte criza intestinala ce l-a facut pe Castro sa-i delege temporar fratelui sau parghiile puterii, la Havana nu s-a intamplat mai nimic neobisnuit: festivitatile pentru aniversarea presedintelui, prevazute pentru 13 august, au fost discret amanate pentru luna decembrie, iar reformatorii oprimati pomeniti in Contractul administratiei americane nu se vad nicaieri. In aer plutesc insa aceleasi intrebari nerostite – cat va mai putea ramane in functie un presedinte octogenar si bolnav si cum va arata succesiunea lui. In lipsa oricaror sondaje de opinie, reporterii occidentali care scriu despre Cuba sustin ca in tara e mai mare teama de a ramane fara Castro decat aspiratia de a trai mai bine intr-un viitor regim democratic. Si nu atat din cauza vreunei indoctrinari cu ideologia comunista, cat din neincredere ca o schimbare brutala de regim ar putea sa aduca in Cuba altceva decat a adus in Irak sau in Ucraina – vid de putere, tensiuni sociale, haos economic si, eventual, o intrare in orbita SUA perfect echivalenta cu pierderea independentei.

     

    La Washington insa, lucrurile se prezinta cu totul altfel. Administratia americana a anuntat luna trecuta ca pune la bataie inca 80 de milioane de dolari pentru democratizarea Cubei – in primul rand pentru a impiedica un transfer de putere de la dictator catre fratele sau mai tanar, Raúl Castro (75 de ani). „Lucram in mod activ pentru schimbare in Cuba, nu doar asteptam schimbarea“, a declarat presedintele George W. Bush, anuntand noua transa de fonduri. Aceasta se adauga la cele peste 70 de milioane de dolari deja alocate pentru perioada 2007-2008, pentru pregatirea „tranzitiei catre un guvern legitim si democratic“, conform unui comunicat al Casei Albe. O parte din noua suma va fi folosita pentru a oferi cubanezilor acces la informatii necenzurate prin transmisiuni radio-TV, inclusiv prin satelit, precum si acces la Internet. O alta ii va sustine financiar pe disidenti si organizatiile de emigranti cubanezi din SUA care incearca sa determine schimbarea de regim la Havana. Una peste alta, Washingtonul spera, dupa cum reiese din raport, ca un guvern de succesiune fragil, condus cel mai probabil de Raúl Castro, va intampina rezistenta ferma a unei miscari de opozitie consolidate cu ajutor american.

     

    Documentul de alocare a fondurilor, intins pe 93 de pagini, este redactat de asa-numita Comisie SUA pentru Sprijinirea Cubei Libere, prezidata de secretarul de stat american Condoleezza Rice si de secretarul pentru comert, Carlos Gutierrez, el insusi de origine cubaneza. Autorii textului califica Cuba lui Castro drept o „forta destabilizatoare in regiune“ si ofera deschis sprijin cubanezilor care vor sa rastoarne guvernul, iar secretarul de stat Rice a declarat chiar ca Statele Unite ii vor ajuta pe cei „care sunt dispusi sa faca presiuni in directia democratiei, indiferent de consecinte“. Rice sustine ca oferta SUA ar trebui „sa-i incurajeze pe cubanezii care inca tac din cauza fricii, dar care sunt liberi sa viseze la un viitor mai bun“. In fine, documentul mai contine o anexa clasificata ce cuprinde, conform analistilor, un plan secret de schimbare a regimului din Cuba. „Contractul cu poporul cubanez“ nu e decat ultimul dintr-un sir de gesturi publice de incurajare a opozitiei din insula. In iulie 2005, administratia de la Washington a creat un nou post pentru a accelera inlaturarea regimului Castro, post ocupat de Caleb McCarry. Vechi activist al Partidului Republican, McCarry a fost numit coordonator pentru tranzitia Cubei la democratie. „Facem eforturi sa privam de resurse regimul Castro pentru a-i sparge blocada informationala si a transmite adevarul despre tratamentul deplorabil la care supune poporul cubanez“, declara Condoleezza Rice la vremea respectiva.

     

    Guvernul cubanez a calificat acum „Contractul…“ drept un act de agresiune, care violeaza suveranitatea Cubei si incalca legislatia internationala. De altfel, nici disidentii nu au primit prea entuziast noul program al SUA, exprimandu-si temerea ca astfel s-ar putea compromite imaginea eroica a miscarii lor (cu alte cuvinte, ca sprijinul american le submineaza tocmai sansele de a fi credibili fata de compatriotii lor). Mai mult, unii din reprezentantii opozitiei in exil, foarte numerosi la Miami, cred ca finantarea promisa de 80 de milioane de dolari ar putea constitui un pretext pentru ca autoritatile de la Havana sa intensifice masurile represive fata de opozantii din Cuba. Grupul ENCASA, format din profesori si artisti de origine cubaneza din SUA, a publicat in presa americana chiar o lista cu 10 motive pentru care initiativa Comisiei SUA pentru Sprijinirea Cubei Libere este o insiruire de absurditati, de la faptul ca in nici un moment „Contractul…“ nu are in vedere respectarea suveranitatii Cubei si pana la previziunea ca mare parte din banii alocati acum vor sfarsi in conturile celor ce „si-au construit o cariera rentabila din a lupta impotriva lui Fidel Castro la adapostul granitelor SUA“. „Este o combinatie intre science fiction politic, speranta, halucinatii si struguri acri“, conchide ENCASA.

     

    Presedintele parlamentului cubanez, Ricardo Alarcón, care a comparat planul american cu opera hitlerista Mein Kampf, a denuntat si participarea statelor din Uniunea Europeana la politica agresiva a SUA fata de insula.  „Frumoasa Adormita“, dupa cum numeste Alarcón Uniunea Europeana, nu a condamnat politica interventionista americana nici in 1996, cand SUA au adoptat „Actul libertatii si solidaritatii cubaneze“, cunoscut drept Legea Helms-Burton, care a inasprit vechiul regim de embargou economic, comercial si financiar impus Cubei din 1962. UE a fost deranjata doar de articolele III si IV, care extindeau aria sanctiunilor la orice companie (inclusiv europeana) care face afaceri in Cuba si amenintau ca nu mai permit intrarea in SUA a investitorilor (inclusiv europeni) vinovati ca au facut afaceri cu proprietati confiscate in Cuba de regimul comunist. (Acum, conform documentului din iulie, Casa Alba se declara gata sa aplice, pentru prima data, legea Legea Helms-Burton impotriva acelor state „angajate intr-un proces de sustinere a succesiunii regimului din Cuba“.)

     

    In afara de protestele fata de ceea ce ar fi lovit in interesele companiilor europene, UE nu s-a implicat prea mult in relatiile SUA cu regimul Castro, percepand Cuba ca parte a sferei de influenta pe care Washingtonul incearca sa si-o construiasca in America Latina. Ca perceptia este corecta o demonstreaza acum reactia prompta a Venezuelei, care a descifrat amenintari la adresa sa in raportul comisiei prezidate de Rice si Gutierrez. Documentul mentioneaza, intr-adevar, de cateva ori Venezuela, subliniind de fiecare data ca aceasta finanteaza guvernul de la Havana: „Cuba isi poate acoperi necesitatile bugetare doar cu sprijinul substantial al donatorilor straini, cum este Venezuela“. Administratia americana da de inteles ca a descoperit o noua „axa a raului“ pe planeta, sustinand ca „impreuna, aceste doua tari promoveaza o agenda alternativa, retrograda si antiamericana pentru viitorul emisferei“, de natura sa incurajeze alte guverne de stanga sau de centru-stanga din regiune, de felul celor din Bolivia, Brazilia, Uruguay sau Argentina.

     

    Cum era de asteptat, presedintele venezuelean Hugo Chávez a declarat ca „nu exista amenintari care sa poata descuraja Venezuela sa sprijine revolutia cubaneza si poporul cubanez“. Decat sa se gandeasca la un plan de tranzitie pentru Cuba, a adaugat Chávez in obisnuita sa nota sfidatoare, mai bine Washingtonul „ar elabora un plan pentru sine, fiindca acesta este secolul in care imperiul SUA isi va vedea sfarsitul“.

     

    Chávez, care se pretinde „fiul spiritual“ al lui Fidel Castro, a fost luna trecuta alaturi de acesta in Argentina, la un summit al blocului comercial sud-american Mercosur (la care Cuba a participat ca sa obtina eliminarea tarifelor la o serie de marfuri exportate de statele membre in insula). Cei doi au fost in pelerinaj la Alta Gracia, unde au vizitat impreuna casa memoriala Che Guevara, a fostului tovaras de arme argentinian al lui Castro. Venezuela a devenit cel mai nou membru al Mercosur, ceea ce, in opinia analistilor, impinge spre stanga balanta puterii in blocul comercial sud-american si risca sa alimenteze tensiunile deja existente in interiorul acestuia. „Urmeaza sa vedem daca aceste tari vor vorbi aceeasi limba sau daca fiecare va incerca sa-si faca propriul joc“, a spus Norberto Consani, expert in relatii internationale la Universidad Nacional de la Plata din Argentina. Venezuela a devenit cel de-al cincilea membru cu drepturi depline al Mercosur, alaturi de Argentina, Brazilia, Paraguay si Uruguay; Bolivia si Chile sunt membri asociati.

     

    Argentina si Chile s-au ciocnit recent pe tema resurselor energetice de pe continent. Bolivia si Brazilia au avut dispute legate de preturile gazelor naturale. Argentina si Uruguay au avut si ele diferende privind constructia a doua fabrici de celuloza pe malul unui rau care traverseaza teritoriul ambelor tari. Conform unui analist specializat in comertul international, Alejandro Mayorál, statele din Mercosur mai mult se concureaza decat se completeaza. Intre 2002 si 2005, comertul multilateral in interiorul blocului aproape s-a dublat, ajungand la 39 de miliarde de dolari, dar suma este inferioara maximului atins in 1998. Prin urmare, echilibrul de forte de acolo e destul de fragil, iar aparitia in joc a lui Hugo Chávez, presedinte al unei tari exportatoare de petrol si politician de stanga cu declarate ambitii de lider regional, complica lucrurile, pentru ca politica statelor latino-americane a depins intotdeauna, acolo unde forta economica proprie a lipsit, de sponsorii externi – URSS, SUA, iar mai nou Venezuela.

     

    In privinta Cubei, lucrurile sunt clare: vicepresedintele cubanez, Carlos Lage, a declarat nu demult la Caracas ca statul insular are doi presedinti, pe Castro si pe Chávez. In ultimii ani, Venezuela a directionat cantitati substantiale de petrol la pret redus spre Cuba, ca sa ajute statul comunist prieten sa depaseasca permanenta criza de energie in care acesta se gaseste de la destramarea URSS incoace. In schimb, Cuba a oferit Venezuelei forta de munca inalt calificata (peste 14.000 de medici lucrau anul trecut in tara lui Chavez, pentru programele sociale initiate de regimul acestuia); in plus, piata venezueleana s-a dovedit ciudat de primitoare pentru o serie de produse de export ale Cubei, de la echipamente pentru fabrici de zahar pana la tehnica medicala de toata mana. Consecinta a fost ca exporturile cubaneze catre aceasta tara au crescut de la numai 25 de milioane de dolari in 2002 la 300 de milioane de dolari la nivelul anului 2004, ceea ce situeaza Venezuela pe locul al doilea, dupa China, intre partenerii comerciali ai Cubei.

     

    In privinta celorlalte state latino-americane insa, SUA continua sa-si dispute cu Venezuela impartirea influentei pe continent (cu insula lui Castro cu tot). Analistii spuneau, inainte de summit-ul Mercosur, ca in afara de Chávez si de presedintele Boliviei, Evo Morales, restul sefilor de state participanti sunt de centru-dreapta sau stangisti moderati. Dar diplomatia liderilor latino-americani care nu vor nici sa piarda sprijinul SUA, nici sa-si strice relatiile bune cu Chávez duce uneori la concluzii inselatoare. Raporturile Boliviei cu Statele Unite s-au deteriorat in urma atacurilor repetate ale lui Morales la adresa lui George W. Bush, numit imperialist dupa ce Washingtonul ceruse Boliviei sa-si distruga plantatiile de coca. Totusi, aflat in vizita in SUA in ultima saptamana din iulie, vicepresedintele bolivian álvaro García Linera, intelectual de stanga, a numit SUA „partener strategic“, a negat ca Evo Morales este de partea lui Fidel Castro si a lui Hugo Chávez si a afirmat ca guvernul sau este pregatit sa-si imbunatateasca relatiile cu Washingtonul.

     

    „Perceptia americanilor ca Evo este marioneta lui Chávez este greu de sters, dar vizita lui Garcia Linera reuseste sa calmeze multe temeri“, a afirmat Stephen Donehoo, director la firma de consultanta Kissinger McLarty Associates. Intorcandu-ne insa la Cuba, sa notam ca alianta ostentativa a lui Castro cu Chávez a dat nastere deja unor speculatii pe vechea tema a razboiului pentru petrol. Cuba cauta petrol la 60 de mile de coasta Floridei, alaturi de China, Canada si Spania, in vreme ce Congresul SUA se chinuieste sa deblocheze discutiile despre forajele americane intr-o zona interzisa exploatarii din Golful Mexic, ce detine rezerve de petrol estimate la 45 de miliarde de barili. Statul comunist, care exploreaza in apele teritoriale ale Stramtorii Florida, este nerabdator sa descopere resurse de petrol care sa-i relanseze economia. Compania de stat Cubapetroleo a semnat un contract cu chinezii de la Sinopec pentru lucrarile de explorare si utilizeaza echipament de fabricatie chineza pentru foraje. Daca va descoperi cantitati viabile din punct de vedere economic, Cuba ar deveni exportator, din importator de petrol, alaturi de Venezuela.

     

    Or, prospectiunile initiate de Havana au atras atentia analistilor, dar si a CIA si a unor congresmeni grijulii cu interesul national al SUA, mai ales ca oamenii lui Castro nu sunt singurii care actioneaza in zona de coasta. Firmele canadiene Sherritt Intl. Co. si Pebercan Inc. extrag deja peste 19.000 de barili de titei pe zi din Santa Cruz, Puerto Escondido, Canasi si alte zacaminte offshore din stramtoare, iar compania spaniola Repsol a anuntat ca a descoperit „petrol de calitate“ in aceeasi regiune. „Canada si chiar Cuba cea inapoiata economic inainteaza cu planurile de a fora in zone offshore invecinate cu apele teritoriale ale SUA. Fiindca pungile de petrol nu respecta granitele internationale, este aproape sigur ca atat Canada cat si Cuba vor avea acces la un petrol care altfel ar putea fi extras in beneficiul americanilor“, a afirmat cu amaraciune Sterling Burnett, membru asociat la National Center for Policy Analysis.

     

    Deocamdata, astfel de aliante si proiecte marete n-au apucat sa imbunatateasca prea mult viata unui popor pe care embargoul de decenii impus de SUA, disparitia sustinerii economice si militare din partea Uniunii Sovietice (estimata de statisticile CIA la 4-6 miliarde de dolari pe an) si principiile economice socialiste l-au saracit si l-au impartit, dupa cum spun glumele care circula la Havana, in doua categorii – intre cei ce au reusit sa fuga din tara si cei ce se pregatesc s-o faca. Aceleasi statistici ale CIA vehiculeaza cifra de 3.500 de dolari pentru PIB pe cap de locuitor, in conditiile in care standardele de viata din insula raman mai scazute decat cele din anii ‘80, chiar daca regimul de la Havana a lansat cu destul succes, in deceniul trecut, o serie de reforme in sensul liberalizarii economice si al incurajarii intreprinderilor private.

     

    Penuria de bunuri de consum, restrictiile la consumul de electricitate si oferta limitata de servicii (inclusiv din cauze ideologice, avand in vedere, de exemplu, interdictia impusa cetatenilor de a cumpara computere sau de a accesa Internetul fara autorizatie) i-au impins, intr-adevar, pe multi sa emigreze. Dar nu-i mai putin adevarat ca mare parte din cei ce au ramas se tem de o schimbare brutala de regim, care ar urma sa aduca inapoi mii de concetateni grabiti sa-si revendice proprietatile confiscate in numele revolutiei si sa schimbe casta conducatoare a comunistilor cu o alta, nu mai putin lacoma, a „fostilor“ – actualmente capi ai disidentei anticastriste cu baza la Miami. Iar experienta indelungata a domniei lui Castro i-a facut sceptici pe cubanezi fata de posibilitatea ca o noua conducere – fie ea exercitata de Raúl Castro sau de alt membru al echipei lui Fidel, fie impusa de SUA dupa o eventuala revolutie reusita de opozitia din exil – sa asigure stabilitate politica si redresarea economiei.

     

    In asemenea conditii, nu-i deloc ciudat sprijinul de care se bucura acum Fidel Castro in insula. Fost simbol al unei revolutii care a esuat in dictatura, batranul sef de stat a ajuns acum simbolul indeciziei si al nesigurantei unei natii care se teme, si pe buna dreptate, de propriul viitor. Sutele de incercari ale SUA de a-l asasina pe Castro in ultima jumatate de secol (Fabián Escalante, fost director al serviciilor secrete cubaneze, a calculat nu mai putin de 638) si neincetata moara de zvonuri care au tot dat ca sigura imbolnavirea sau moartea lui („Mor cam in fiecare zi“, a spus Castro intr-un interviu pentru televiziunea de stat venezueleana) au avut darul, paradoxal, de a-i crea acestuia o imagine aproape mitica de supravietuitor prin excelenta. Pana acolo incat vechiul slogan revolutionar al lui Castro, „Revolución o muerte“ („Revolutia sau moartea“), si-a schimbat sensul in constiinta colectiva, ajungand sa fie interpretat literal: cand Castro nu va mai fi, odata cu el va disparea brusc tot ce a adus in Cuba revolutia din 1959. Iar ceea ce va fi apoi e la fel de greu de imaginat ca si ceea ce numim, indeobste, viata de apoi.

  • Insula comunismului

    1492 Descoperirea Cubei de catre Cristofor Columb va face din insula o colonie spaniola

     

    1898 Dupa trei ani de razboi cu Spania, SUA obtin controlul asupra Cubei

     

    1902 Cuba capata regim de independenta „sub protectia Statelor Unite“

     

    1933 Sergentul Fulgencio Batista preia puterea in urma unei lovituri de stat militare. Se retrage in 1944, dar revine la conducerea tarii in 1952, instituind un regim opresiv si corupt

     

    1952 Fidel Castro, avocat si politician in plina ascensiune, candideaza pentru un loc in parlament din partea Partidului Ortodox, nationalist. Revenirea la putere a lui Batista duce insa la anularea alegerilor

     

    1953 Fidel Castro conduce o incercare nereusita de rasturnare a regimului Batista, in urma careia fuge in Mexic, ca sa organizeze acolo rezistenta. Trei ani mai tarziu revine in tara cu trupe de gherila, insotit de Ernesto (Che) Guevara

     

    1959 Castro conduce spre Havana o armata de gherila de 9.000 de oameni, cu care va reusi sa-l inlature pe Batista. Castro devine prim-ministru, Raúl Castro – adjunctul lui, al treilea in ierarhia puterii fiind Che Guevara

     

    1960 Toate afacerile americane din Cuba sunt nationalizate. SUA rup relatiile diplomatice cu Havana, iar doi ani mai tarziu instituie embargoul economic contra Cubei

     

    1961 SUA orchestreaza incercarea de invazie de la Golful Porcilor, care insa esueaza. Castro proclama Cuba stat comunist si isi reorienteaza politica de aliante spre URSS

     

    1962 Cuba permite URSS sa amplaseze rachete nucleare pe teritoriul sau, ceea ce declanseaza asa-numita criza a rachetelor intre SUA si Uniunea Sovietica. Ulterior, Moscova accepta sa retraga rachetele din Cuba, in schimbul retragerii de catre Washington a rachetelor nucleare americane din Turcia

     

    1967 Partidul Comunist Cubanez aproba o noua Constitutie, iar Castro este ales presedinte

     

    1976-1981 Cuba trimite trupe in sprijinul regimurilor de stanga din Angola si Etiopia

     

    1993 Statele Unite inaspresc embargoul, ceea ce determina Cuba, ramasa fara sprijinul fostei Uniuni Sovietice, sa introduca o serie de reforme economice – transformarea unora din fermele de stat in cooperative semiautonome, legalizarea micilor intreprinderi private si legalizarea circulatiei dolarului

     

    1994 Cuba semneaza un acord cu SUA in virtutea caruia Washingtonul va permite anual accesul unui numar de 20.000 de imigranti cubanezi, cu conditia ca Havana sa opreasca exodul refugiatilor cubanezi spre Statele Unite

     

    2002 Subsecretarul de stat al SUA, John Bolton, il acuza pe Fidel Castro ca incearca sa dezvolte arme biologice, plasand astfel Cuba intre tarile „axei raului“, alaturi de Irak, Iran, Coreea de Nord, Siria si Libia

     

    2003 Ofensiva fara precedent a Havanei impotriva disidentilor cubanezi: 75 de critici ai regimului sunt condamnati la inchisoare pe termene de pana la 28 de ani, iar trei potentiali emigranti care incercau sa fuga in Statele Unite sunt prinsi si executati

     

    2004 Castro anunta interzicerea tranzactiilor cu dolari in Cuba si impune o taxa de 10% pe schimburile valutare dolar-peso

     

    2005 Havana restabileste relatiile diplomatice cu UE, inghetate dupa reprimarea din 2003 a disidentilor. Regimul permite organizarea unei intruniri publice a circa 200 de opozanti ai regimului, prima de acest fel de la revolutia din 1959.

  • Mostenitorul

    Fratele lui Fidel, Raúl Castro, a fost propulsat in atentia opiniei publice in ultima vreme, in special prin diverse articole elogioase in presa cubaneza, ceea i-a determinat pe analisti sa conchida ca regimul de la Havana pregateste opinia publica pentru epoca post-Fidel.

     

    SEFUL ARMATEI: Ministru al apararii si comandant al fortelor armate cubaneze, Raúl Castro are in subordine 55.000 de oameni, o armata mult mai mica decat acum 15 ani, cand Cuba primea consistente subventii sovietice. Desi forta armata s-a micsorat, pozitia lui Raúl a castigat in importanta in anii ‘90, pe masura ce armata a preluat controlul asupra unor segmente profitabile din economia Cubei.

     

    PORTRET: „Presa de propaganda din lumea capitalista de astazi a incercat timp de multi ani sa-i creioneze lui Raúl o imagine de extremist, morocanos in relatiile interumane, lipsit de simtul umorului si lipsit de sensibilitate. Inamicul face asta pentru ca stie foarte bine ce reprezinta Raúl pentru revolutie, pentru poporul nostru si pentru viitorul natiunii“, a scris cotidianul oficial Granma. Acelasi ziar l-a descris pe fratele presedintelui ca pe o persoana neobosita, sistematica, inteligenta si decisa, ale carui merite sunt departe de a se margini la faptul ca Fidel a fost omul de incredere al fratelui sau din perioada revolutiei din 1959 si pana azi.

     

    IPOTEZE: Prin pozitia sa de prim-vicepresedinte al Consiliului de Stat, Raúl este primul succesor al lui Fidel in baza Constitutiei. El ocupa si functia de secretar adjunct al Partidului Comunist Cubanez. Analistii occidentali il descriu pe Raúl drept o persoana cu inclinatii spre bautura, lipsit de ambitii politice si de inclinatii oratorice, dar si drept un politician mai deschis la ideea de reforme economice si de negocieri cu SUA. Prin urmare, in cazul in care Raúl va ajunge sa-i urmeze la putere lui Fidel, comentatorii cred ca el va fi un personaj de tranzitie, cel ce va facilita o deschidere economica si politica a Cubei spre exterior, actionand cel mai probabil in cadrul unei conduceri colective.

  • 5 minute care conteaza

    De peste trei saptamani, fuga lui Hayssam, demisiile sefilor SRI si SIE, „puciul“ la adresa presedintelui Basescu ori „monstruoasa coalitie PNL-PSD-UDMR-PRM-PC“ tin capul de afis al agendei. Iar caderea lui Tariceanu de pe motocicleta a facut loc, accidental, si pentru ceva entertaiment in sirul de subiecte grave.

     

    La polul opus, vestile ca in trimestrul doi economia a prins viteza si va avea un plus de 7% – fata de 6,9% in trim. I – si ca per total, cresterea anuala ar putea depasi 6% – cat sunt estimarile – nu au facut nici un fel de cariera. Un miliard de euro in plus in economie n-a putut bate toata vorbaria – care nu produce nimic – pe tema demisiilor sefilor SRI si SIE. Si, oricum, si subiectele politice au fost surclasate, pana la urma, de reality-show-ul casatoriei lui Iri cu Monica.

     

    E bine, e rau? Ce fel de popor avem oare daca „nunta secolului“ este mai importanta decat subiectul reformei clasei politice ori „dictatura“ lui Basescu? E bine oare ca toate jurnalele incep cu Becali? Cei mai multi zic ca ar fi rau. Si se intreaba unde va ajunge Romania daca prioritatile TV ale romanilor sunt cele care sunt. Eu spun ca, totusi, e bine. Pe fondul acestui entertainment national, blamat de cei mai multi, dar la care aproape toata lumea se uita, economia creste, bancile te roaga acum sa-ti dea credite, facultatile de ingineri sunt luate cu asalt peste noapte, companiile vaneaza oameni pentru angajare, iar salariile cresc. Si daca fiecare declaratie/subiect/scandal generat de Becali la care s-ar uita toti ar aduce un sfert de punct procentual la cresterea economica, atunci finantatorul Stelei ar trebui clonat. 

     

    Cred ca, odata cu vanzarea BCR, 90% din PIB-ul Romaniei va fi produs de sectorul privat. Economia s-a desprins deja de politica si actioneaza acum independent. E o iluzie sa crezi ca lupta dintre presedintele Basescu si premierul Tariceanu mai este importanta pentru executivii romani. Pe directorii straini chiar ii lasa rece acest subiect. Managerii nostri sunt calauziti acum de buget, targeturi, profit. Bugetul companiei bate tot la capitolul interes. Si cum bugetul nu depinde de cine va fi noul sef de la SRI (asta in cazul in care nu e vorba de cel al unei firme care sa aiba legaturi cu serviciile secrete), de ce sa mai fie interesat managerul de un asemenea subiect greoi? Stirile tabloidale sunt mult mai fascinante – de aceea Becali bate tot.

     

    „Marele castig al acestor 16-17 ani de tranzitie este ca, pana la nivelul business-ului mijlociu, economia s-a separat de politica. Oamenii de afaceri se uita ca spectatorii la disputele politice“, spune Florin Pogonaru, presedintele Asociatiei Oamenilor de Afaceri. Ne-am castigat independenta fata de politic, spun cei din business-ul romanesc. Asa si trebuie. Fiecare cu ale lui. Cand vii de la munca, de ce sa te uiti la un show politic in care se despica firul in patru, cand ai putea sa vezi un film sau sa te uiti la vreun meci?

     

    Ideea ca toata lumea trebuie sa fie implicata in dezbaterea politica si-a pierdut valabilitatea. Daca fie si 10% dintre romani au ramas interesati interesati de politica, tot e bine. De aceea americanii sunt in frunte, pentru ca mana de oameni care conduce stie cu certitudine ca daca nu aduc prosperitate, votul democratic ii va alunga de la putere.   

     

    De ce se spune ca gresesc romanii care se uita la telenovele sau la programele de divertisment? Ori la Vacanta Mare, Divertis sau „Dansez pentru tine“? Poate gresesc tocmai cei care cred ca poporul trebuie neaparat sa fie interesat de disputa dintre palate. Daca va fi cazul – si daca e vorba de lucruri cu adevarat importante – probabil ca romanii isi vor aduce aminte de astfel de dispute in momentul in care vor intra in cabina de vot si vor pune stampila. Pana atunci insa, viata de zi cu zi – cea dintre scrutinurile nationale – poate fi foarte bine insotita de cate o telenovela, vizionata pe post de relaxare, dupa orele de program. Pentru ca grija executivilor trebuie sa fie ca business-ul lor sa mearga. Ingrijindu-se de afaceri, imping si economia romaneasca inainte, chiar daca n-au habar cum s-a incheiat disputa intre palate ori cine e noul sef al SRI.

     

    Ceea ce nu inseamna catusi de putin ca executivii din business-ul romanesc sunt surzi la stiri. Azi, de exemplu, are loc sedinta CA al BNR. Se va decide daca se va mai majora sau nu dobanda la lei sau daca va mai ridica rezervele minime obligatorii, noul dusman al celor care vor sa ia credite.

     

    Asta este, fara indoiala, un subiect care ii va interesa pe cei din mediul de afaceri – pentru ca un astfel de subiect e important pentru banii fiecaruia, fie el angajat ori patron. In functie de ce decide banca centrala vor plati o dobanda mai mare la banca (sau nu) ori vor putea lua mai usor (sau mai greu) un credit si cei pe care-i intereseaza ce spune Isarescu, si cei care se intreaba ce cauta premierul cu motocicleta, si cei pentru care cel mai important eveniment al verii e cutremurul din serviciile secrete.

     

    In concluzie, sa stiti: daca Isarescu va face rating, fie si pentru cinci minute, puteti avea incredere ca suntem pe drumul cel bun.

  • Elefantul si masinile zburatoare

    A fost o stire din acelea pe care le citesti cu un soi de zambet-grimasa; nici n-am ajuns sa o termin si m-am gandit: „Incepe iar…“. E vorba de anuntul privind intoarcerea companiei Bell Helicopter, interesata de privatizarea IAR Brasov, in Romania.

     

    Ce incepe? Pai e simplu, in urma cu vreo zece ani Bell Helicopter a mai tatonat Romania si s-a aratat interesata de producatorul brasovean de elicoptere. Cazul a fost unul din subiectele predilecte ale presei pana in anul 2000, intens discutata si analizata fiind nu cumpararea IAR, ci conditia pusa de americani: cumpararea de catre Ministerul Apararii Nationale a 96 de elicoptere de atac AH1, botezate ulterior AH1RO Dracula.

     

    Primele informatii legate de intentia romanilor de a cumpara elicoptere de atac americane apar in presa romana in 1995; ulterior se configureaza si intentia companiei americane de a participa la privatizarea IAR Brasov. Mai mult, in mai 1997, Ministerul Apararii Nationale, Fondul Proprietatii de Stat si Bell Helicopter semneaza o serie de documente care consfinteau principalele aspecte ale tranzactiei: achizitionarea a 70% din actiunile IAR, cumpararea a 96 de elicoptere de atac Super Cobra romanizate in Dracula; privatizarea fabricii din Brasov era conditionata de intrarea in vigoare a contractului de cumparare a elicopterelor Dracula, ceea ce a insemnat pentru partea romana si identificarea surselor de finantare. Costul programului, de circa doua miliarde de dolari, a starnit nemultumirea expertior Fondului Monetar International, care au contestat capacitatea Romaniei de a suporta o asemenea cheltuiala. Mai trebuie spus ca Romania traversa atunci o perioada de cadere economica (in 1998 media internationala vorbea de o Romanie in „default“, in incetare de plati adica), asa ca obiectiile celor de la FMI par sa fi fost justificate cu totul. In societatea romaneasca contractul Bell Helicopter a generat cea mai intensa campanie anti-ceva vazuta pe plaiuri dambovitene de la revolutie pana atunci: in marea de critici s-au inecat toate argumentele putinilor sustinatori ai programului – posibilitatea ca Turcia sau alte state din estul Europei sa cumpere elicopterele de atac produse la Brasov sau infiintarea unui centru zonal de intretinere si reparatii. Cum n-au avut efect nici zecile de interviuri pe care directorul general al Bell le-a dat, pledandu-si cauza pe parcursul a catorva zile in care s-a aflat la Bucuresti.

     

    Mai multe prelungiri ale termenului initial pana la care partea romana ar fi trebuit sa isi respecte clauzele contractuale (jumatatea lunii septembrie 1997) ma obliga sa folosesc un cliseu: nu au facut decat sa prelungeasca agonia unui contract fara viitor. Mai trebuie facuta aici o remarca, trebuind sa evidentiez ceea ce m-as multumi sa definesc, pentru a nu intra in balarii, drept o mostra de libertate americana: pozitiile opuse in care s-au aflat cei doi ambasadori americani care s-au aflat la Bucuresti in acea perioada: Alfred Moses a fost un sustinator deschis al afacerii Bell, in timp ce succesorul sau, James Rosapepe, s-a pronuntat public impotriva oricarei tentative a romanilor de a-si „cumpara“ admiterea in NATO prin incheierea unor afaceri cu mari companii americane.

     

    Dupa 2000 interesele europene au primat in Romania, iar calea Brasovului au luat-o cei de la compania Eurocopter, parte a concernului european EADS. Varianta aleasa de europeni a fost aceea a infiintarii unei societati mixte cu IAR, care a aparut oficial in decembrie 2001. Bine-bine, veti intreba, ce incepe, totusi? Pai e usor de prevazut aparitia unui nou vartej de interese in golful brasovean, in ochiul furtunii aflandu-se atat IAR, cat si nevoia de modernizarea a armatei romane, precum si intentia autoritatilor de a dota cu elicoptere Internele si o serie de institutii publice. In acest sens exista o hotarare de Guvern adoptata in urma cu circa o luna de zile care ofera posibilitatea Ministerului Administratiei si Internelor sa se doteze cu elicoptere, valoarea contractelor fiind de pana la 247 de milioane de euro, fara taxe si comisioane.

     

    Pentru Bell datele problemei s-au schimbat esential: a fost singur la start in cursa in care s-a lansat in urma cu zece ani, dar in prezent rivalii europeni si-au stabilit deja un cap de pod in Romania; in urma cu un deceniu putea avansa un pret modest pentru IAR, dar in prezent romanii s-au invatat cu bani multi (vezi exemplele Petrom, BCR, CEC sau Electrica Muntenia Sud); aceiasi romani isi joaca acum cartile de pe cu totul alte pozitii, eliberati de spectrul default-ului si cu  o crestere economica de peste cinci procente de o buna bucata de vreme.

     

    Dar rolul autoritatilor nu este nici pe departe asa de comod cum s-ar crede. Dotarea armatei la standarde NATO este un capitol care abia incepe iar zona masinilor zburatoare este de o sensibilitate aparte – romanii va trebui sa aleaga intre oferta americana si cea europeana si oricare va fi alegerea pe care o vor face, cineva tot ii va critica (vezi toate discutiile si disputele aparute in Polonia, Cehia sau Ungaria in perioada dotarii cu noi avioane, in unele cazuri au cazut guverne). Romanii abia au depasit scandalul fregatelor, iar contractul de securizare a frontierelor incheiat cu EADS sau cel de construire a autostrazii Bechtel numai comode nu au fost pentru autoritatile de la Bucuresti.

     

    Asa ca nu pot evita un alt cliseu, cel al elefantului in magazinul de portelanuri: este abordarea Bucurestiului pentru discutiile ce vor veni.

  • Weber despre jurnalisti

    Am trait s-o citesc si pe asta – o analiza favorabila, desi „la rece“, a rolului ziaristului si a ispitelor carora trebuie sa le faca fata, atat individual, cat si ca breasla. Ba inca am recitit-o intr-un moment cum nu se poate mai „fierbinte“.

     

    Un moment in care discutiile despre responsabilitatea ziaristului formator de opinie au fost relansate prin initiativa Civic Media de a solicita CNSAS verificarea catorva sute (o mie?) de jurnalisti. E, cred, a treia etapa intr-un proces de autoanaliza a breslei, dupa discutiile din 2004 pe marginea „vanzarii constiintelor“ si celor mai recente, legate de pericolele „trustizarii“ (iarta-ma, limba romana).

     

    Nu stiu in ce masura e vorba despre un merit sau pur si simplu despre o consecinta logica a meseriei – in definitiv, cand iti castigi traiul analizandu-i pe cei din jur, te poti transforma usor in obiect al analizei -, dar faptul se cuvine consemnat ca atare: dintre toate categoriile profesionale, ziaristii au fost, in Romania postdecembrista, tagma cea mai predispusa spre o autoevaluare cat se poate de sincera. Nici medicii, nici avocatii, nici profesorii (si, cu atat mai putin, politicienii) nu au dovedit, ca breasla, acelasi curaj de a-si psihanaliza subconstientul, de a scoate in fata opiniei publice propriii demoni, rasucindu-i mai apoi la vedere, aproape cu masochism, pe toate partile.

     

    Analiza despre care vorbesc, insa, nu vine din partea vreunui gazetar si nici a unui roman. Mai mult, a fost facuta in urma cu aproape un secol, cand inca nimeni nu vorbea despre presa ca despre a patra putere in stat, cainele de paza al democratiei sau alte asemenea imagini magulitoare (si inselatoare) din vocabularul societatii civile. O atare clarviziune ar fi de-a dreptul uluitoare daca n-ar veni din partea lui Max Weber – omul care i-a dat capitalismului arama pe fata in „Etica protestanta si spiritul capitalismului“.

     

    Insa dupa ce a anticipat, cu o suta de ani in urma, aparitia „specialistilor fara spirit“ si a „senzualilor fara inima“, o analiza lucida a breslei ziaristilor, facuta „en passant“, intr-o conferinta din 1918 intitulata „Vocatia politicului“, nu ar mai trebui sa surprinda.

     

    Weber nu se sfieste sa caracterizeze ziaristul drept „demagogul modern“ prin excelenta, cu un statut de paria intr-o societate inclinata a-l privi cu un dispret mai mult sau mai putin mascat. Un demagog din categoria lui Pericle, insa. „Nu toata lumea realizeaza ca un succes jurnalistic important necesita cel putin tot atat «geniu» cat o realizare stiintifica, in primul rand datorita necesitatii de a produce «pe loc» si «la comanda», si apoi datorita nevoii de a fi eficient in conditii de «productie» straine mediului academic. Nu este aproape deloc recunoscut faptul ca responsabilitatea ziaristului este de departe mai importanta si ca sentimentul responsabilitatii unui gazetar onorabil nu este, in medie, cu nimic mai prejos decat cel al omului de stiinta, ba chiar (…) dimpotriva. (…) Nimeni nu crede ca discretia unui ziarist demn de acest nume se situeaza peste media discretiei altor oameni, desi aceasta este realitatea.“

     

    Cariera de ziarist presupune un mers pe sarma care, spune Weber, nu este pentru fitecine, „cu atat mai putin pentru caracterele slabe si, mai ales, pentru cei incapabili de a-si mentine balanta launtrica in absenta unui statut social stabil. Chiar daca viata tanarului om de stiinta este un joc de noroc, acesta mai beneficiaza inca de suportul unui statut social asigurat prin conventie, de care se poate, la o adica, agata pentru a-si preveni eventualele derapaje. Dar viata ziaristului este, prin comparatie, un absolut joc de noroc, in toate privintele (…). Deosebit de dificile se dovedesc provocarile launtrice carora trebuie sa le faca fata mai cu seama ziaristul de succes. Intr-adevar, nu e de colea sa frecventezi saloanele puternicilor zilei, aparent de pe picior de egalitate, fiind adesea laudat doar pentru ca esti temut, stiind totodata ca, indata ce vei fi parasit incaperea, gazda se va grabi sa-si justifice cumva in fata oaspetilor asocierea cu «hienele din presa». Mai mult, nu e putin lucru sa te exprimi cu promptitudine si convingator despre cate-n luna si-n stele, despre toate probleme imaginabile ale vietii – orice se intampla sa ceara «piata» – si asta fara a deveni cu totul superficial si, mai ales, fara a-ti pierde demnitatea. (…) Uluitor nu e faptul ca sunt multi ziaristi care au ajuns «avortoni» si oameni de nimic. Mai degraba s-ar cuveni sa ne mire ca, in ciuda tuturor acestora, breasla include inca un numar semnificativ de oameni valorosi si autentici – un fapt pe care «outsiderii» nu si l-ar imagina cu una, cu doua“.

     

    Inca din 1918, Weber vorbeste despre riscul „tabloidizarii“, despre presiunea politicului si despre infiltrarea aproape inexorabila a rationalitatii economice in rationalitatea gazetareasca – un fenomen evident mai ales in aparitia „lanturilor de ziare“. „Publisherii“ si ziaristii de „senzational“, recunoaste el, „au castigat averi, dar cu siguranta nu si onoare“. Partizanii unei morale absolute, inflexibile, spune Weber, sunt periculosi atat in politica, cat si in gazetarie. In aceste domenii e nevoie de oameni inzestrati, cum ar spune Aristotel, cu intelepciune practica, capabili sa se adapteze unei realitati vesnic schimbatoare si pregatiti totodata sa-si asume responsabilitatea deciziilor – atat in caz de izbanda cat, mai ales, de esec. Cu toate acestea – se grabeste sa adauge Weber – si cel care actioneaza in baza unei etici a responsabilitatii va atinge mai devreme sau mai tarziu punctul dincolo de care compromisurile, nuantarile sau negocierile nu mai sunt posibile. Punctul la care va trebui sa-si dea arama pe fata.

     

    Ce s-ar mai putea adauga? Poate o parafraza dupa Raymond Chandler: clasicii astia au cate o vorba pentru fiecare lucru – si de fiecare data au dreptate.

     

    Nota: Traducerile de mai sus au fost facute dupa „From Max Weber: Essays in Sociology“, translated, edited and with an introduction by H.H. Gerth and C. Wright Mills, A Galaxy Book, Oxford University Press, 1958. Eventualele derapaje de traducere imi apartin, evident, in totalitate.

  • Razboiul sexelor

    Am tot adus vorba despre culturile potrivnice si din ce in ce mai puternice care apar in jurul sexelor. El si ea aduna fiecare un arsenal cultural si mediatic de lupta. Da, barbatii si femeile sunt in razboi. De cand lumea. De ce ne pasa tocmai acum atat de mult?

     

    In acest articol va interveni in scena, din nou, industria tristetii voluptuoase. Pentru ca lui ii place sa mai piarda si ceva timp singur, cu prietenii, cu jocul pe computer, spaland masina sau mai stiu eu ce facand. Doreste un soi de mini-independenta barbateasca, o libertate pe care iubitele o detesta. Nu pentru ca s-ar simti neaparat excluse, asta face parte din viziunea masculina asupra lumii in care ei sunt centrul universului, ci pentru ca ele au nevoie de un soi de sclavi afectivi. Au nevoie de o voce din semi-off  pentru flatare, pentru executarea unor anumite dorinte. Sunt doua forme de egoism extrem al sexelor intre care fluctueaza barometrul amoros. El vrea singuratate condimentata cu o iubita mereu in forma, gata sa-l satisfaca. Ea isi doreste un paj supus care sa nu-i tulbure linistea, dar care sa nu faca altceva care i-ar putea asigura nesuferita independenta masculina. De la acesti doi poli extremi, formulati mai idiot sau mai inteligent, fiecare dupa posibilitati, pleaca marea lupta. Sunt cupluri care isi exhiba intelepciunea pe unde apuca si care „discuta“ despre orice. Ei sunt vorbaretii, cei care se ineaca in „issues“ de rezolvat. Totul intra in dezbatere, de la ce vrem sa facem in pat, la ce vrem sa facem in vacanta. De cealalta parte sunt cei care nu comunica, cei care isi strang nemultumirile intr-un sac de plastic si apoi procedeaza dupa posibilitati: il arunca, il desfac din cand in cand si arunca frustrarile in celalalt, il ard, il folosesc ca balast pentru momente cand relatia o ia razna. Nu mai vorbim de carti, dar exista periodic o avalansa de filme avand drept tematica razboiul sexelor. Ultimul pe care l-am vazut, unul sinistru, cu Jennifer Aniston, intitulat „The Break-up“, are drept nucleu narativ o discutie despre cum el nu-si doreste sa duca gunoiul. Nu mai face nimic in casa, se joaca pe computer si o ignora pe ea. Iar cand duce gunoiul nu o face cu placere. Sfarsitul nu e unul fericit, cei doi nu se impaca – se pare ca a devenit mai comerciala, depresia amoroasa, decat happy-ending-ul. In basme, in diverse texte mitologice, dragostea este povestita mai ales in perioada ei de inflorire. Stramosii nostri erau fascinati de miracolul amoros mult mai mult decat banala despartire. Dupa ce dragostea lua fiinta, restul devenea „si-au trait ani multi si fericiti“: „Bla-bla“, in traducere. Fericirea nu se povesteste, se traieste. 

     

    Nu intamplator, de la „O mie si una de nopti“ la Boccaccio, despartirea apare mai ales in texte comice. Si cred ca ei, „batranii“ aveau dreptate, simteau burlescul ruperii vrajei. In contemporaneitate, oamenii savureaza tragicul despartirilor, al adulterului. De la „Swann“ al lui Proust, un soi de borna a modernismului amoros, ochiul gelos, egoist, al amorezatului parasit domina scena. Si, evident, se degradeaza in povesti cu Aniston (apropo: e mult mai cool Mr.&Mrs. Smith, in care Brad si Angelina se bat cu pistoale si cutite, e o metafora mult mai directa a razboiului fara multe zorzoane lacramoase) nemultumita de felul in care este dus gunoiul.

     

    Discutiile despre amor din media te pot aduce la exasperare. Ca si filmele, cartile. Despre muzica nu mai vorbesc: ba se urla independenta sexului, ba se regreta fiecare minutel impreuna, ba e amor de-o noapte, ba e amor sterp cu lumanari in cada. Marea industrie a tristetii despre care vorbeam tot in aceasta rubrica acum ceva vreme se infiripa in jurul acestui reductionism tembel al razboiului sexelor. Un soi de razboi rece dintre SUA si URSS, care se lasa cu razboaie aiurea. Omului modern i se pun la dispozitie doua barci pe care trebuie sa le manevreze in acelasi timp: cuplul perfect, modern si experimentarea independentei ca individ, inclusiv amoros. Va dau si o referinta, de acum 500 de ani: Rabelais si al sau personaj, Panurge, care nu stie ce sa aleaga – casnicia (dar ii e prea frica de „coarne“) sau burlacia. Diferenta dintre acele vremuri si cele de azi este una singura: Rabelais era ironic.

     

    Probabil cea mai frumoasa imagine literara a razboiului sexelor apare in „Tristan si Isolda“. Dragostea nu e dragoste, e un accident – din greseala inghit amandoi o potiune magica. Apoi, cei doi isi poarta ca pe o cruce rezultatul hazardului. Dorm cu sabia intre ei, dar nu o folosesc, asa cum fac Brad Pitt si Angelina Jolie. Cu alte cuvinte, sunt acceptate dintr-un foc doua realitati profunde ale amorului: ca nu alegi cand e sa se intample (nu e ca in religia primitiva din „Totul despre sex“ in care date-ul devine un interviu de angajare pentru prestari servicii in dormitor) si ca accepti diferenta si transformi razboiul sexelor intr-un camp al luptei demne, linistite, fara manierisme ale depresiei sau fericirii.

     

    Candva glumeam despre importanta PR-ului in societate, o importanta uneori supraevaluata. Imi imaginam viitorul in care vom avea PR-i pana si in cadrul unei relatii amoroase. PR-ii se vor intalni in locul iubitilor sa rezolve „plictiselile“ precum „unde iesim diseara“ sau „cum iti place sa facem amor“. Acum, dupa ce tot dau navala peste noi meditatii despre cuplu si iubire din ce in ce mai „adanci“ (si asta e una dintre ele, la urma urmei), imi dau seama ca era o gluma serioasa.

  • Solutie a la Khadafi

    Ma indoiesc serios ca echipa Bush va reusi sa taie din programele nucleare ale Iranului sau Coreei de Nord pana cand nu rezolva o contradictie care a stat in inima actualei administratii de la bun inceput: ce se potriveste in cazul celor doua state? O schimbare de regim sau una de atitudine?

     

    Pentru ca echipa Bush a refuzat sa se hotarasca, n-a reusit sa faca niciuna dintre cele doua. Tot ce-a capatat sunt doua state dictatoriale („rogue states“, concept al politicii externe americane de la sfarsitul anilor ‘90 care descria statele considerate teroriste de catre administratia SUA: Iran, Irak, Afganistan, Coreea de Nord si Libia) mai bine inarmate. Cum asa? Ia priviti in urma la impresionanta intelegere pe care echipa Bush a obtinut-o in 2003, cand l-a convins pe liderul libian Muamar Khadafi sa renunte la arsenalul sau nuclear. Cum s-a intamplat asta?

     

    Versiunea oficiala Bush este ca Khadafi s-a uitat la invazia americana din Irak, s-a speriat de si-a iesit din minti, a sunat la Roto-Rooter* – adica administratia Bush – si-a zis: „Oh, Doamne, sunt niste bombe atomice in pivnita, luati-le de aici“. Gresit, sustine Robert Litwak, directorul pentru studii de securitate internationala la Centrul Woodrow Wilson si expert in statele „rogue“. „Pe Khadafi l-a facut sa-si vina in fire asigurarea tacita, dar clara, a serviciilor americane ca daca va renunta la programul nuclear, SUA nu vor mai incerca sa-l dea jos“, spune Litwak. „Asta a facut diferenta. Daca Libia renunta la armele neconventionale, SUA renunta la eforturile sale de schimbare a regimului“.

     

    Ce a lipsit din atitudinea echipei Bush fata de Iran si Coreea de Nord este acest gen de alegere clara. Spre exemplu, chiar si dupa ce administratia americana a acceptat sa participe in cadrul efortului diplomatic condus de europeni de a convinge Iranul sa-si abandoneze programul nuclear, a continuat sa finanteze destabilizarea regimului iranian, si a spus-o pe fata, asa cum a facut Condoleezza Rice pe 21 mai: „Iranul e un creator de probleme in sistemul international. Nu poate fi vorba despre asigurari de securitate“. Atat Iranul cat si Coreea sunt foarte stimulate sa mentina ambiguitatea in privinta capacitatilor lor nucleare, atat timp cat noi ne manifestam atat de ambiguu intentiile fata de ei.

     

    Stati linistiti, si eu cred ca ambele sunt regimuri groaznice si abuzive care isi duc tarile la groapa. Echipa Bush are dreptate sa vrea sa le vada disparand. Dar si URSS era la fel de groaznica si de abuziva. Cu toate astea ne-am angajat intr-o „detenta“ cu Moscova pentru ca principalul tel al politicii SUA in timpul Razboiului Rece era sa reduca capacitatea URSS de a ne ameninta – prin descurajare si prin acordurile privind controlul armamentului – si apoi a lasat revolutia informationala si nemultumirile populatiei sa distruga Uniunea Sovietica din interior.

     

    Ce a fost bun pentru URSS e bun si pentru Coreea de Nord si Iran. Sa ne concentram pe diplomatia necesara pentru a opri programele nucleare nord-coreean si iranian. Astea ne ameninta. Daca nord-coreenii vor convorbiri directe cu SUA si relatii bilaterale, care-i problema? Sa le dam – in schimbul unei limite verificabile a programului lor nuclear. Daca ayatollahul Iranului vrea asigurari de securitate tacite din partea SUA – in schimbul unei limite verificabile a abilitatii lor de a produce bombe atomice -, sa i le dam.

     

    Faptul ca SUA aveau o ambasada in Moscova si practicau „detenta“ nu a salvat Uniunea Sovietica. S-a prabusit in mainile propriului popor. Dar acordurile de control al armamentului pe care le-am avut cu Kremlinul au salvat lumea de o gramada de bombe atomice. Iranul si Coreea de Nord se vor prabusi si ele din interior – dar asta necesita timp. Si in timpul asta ar putea sa construiasca o gramada de bombe. Asa ca trebuie sa le inchidem programele nucleare acum, chiar daca asta inseamna ca SUA sa le dea garantii tacite de securitate r la Libia.

     

    „Asta nu inseamna o consolidare a vreunuia dintre regimuri“, adauga Litwak, autor al cartii in curs de aparitie „Schimbarea de regim: strategia SUA prin prisma evenimentelor de la 11 septembrie“. „Mai degraba, este o abordare pragmatica a faptului ca nu este sincronizat calendarul dezvoltarii programului nuclear cu timpul necesar ca schimbarea de regim sa se infaptuiasca“.

     

    Cinci decenii de izolare a Cubei din partea SUA au avut drept rezultat cinci decenii de Fidel Castro. Atat timp cat ne mentinem ambiguitatea fata de Iran si Coreea de Nord – schimbare de regim sau schimbare de atitudine -, ele isi vor mentine ambiguitatea in privinta programelor lor nucleare. N-am nici cea mai vaga idee daca vor renunta la arme acum, chiar daca echipa Bush le-ar da garantii de securitate. Se poate ca lucrurile sa fie prea inaintate. Dar trebuie sa facem acest test.

     

    Daca facem testul pentru aceasta propozitie, n-o sa stim niciodata daca exista o solutie pacifista la provocarile nucleare ale Iranului si Coreei de Nord – si n-o sa avem niciodata aliati pentru o politica mai dura daca solutia pacifista nu exista.

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer.

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

     

    *ROTO-ROOTER, COMPANIE AMERICANA CARE A PRELUAT NUMELE UNUI DISPOZITIV INVENTAT LA INCEPUTUL SECOLULUI AL XX-LEA PENTRU DESFUNDAREA CANALIZARILOR; IN TIMP, DENUMIREA ROTO-ROOTER A DEVENIT SINONIMA CU SERVICIILE CARE VIN LA COMANDA SI REZOLVA ORICE IN GOSPODARIE

  • SEXvertising

    O femeie cu parul ravasit sta deasupra unui barbat fara camasa, intins pe pat, care zambeste larg; dedesubt scrie: „Incercati asa ceva acasa“. Nu e o reclama la bere, la parfum sau la vreun DVD Kama Sutra. E o reclama pentru apartamentele Herald Towers din Manhattan, New York.

     

    Intr-un print pentru apartamentele Link, si ele tot din Manhattan, o femeie rujata si topless (doar un pic dintr-un san este vizibil) e infatisata intr-un apartament, in timp ce pe spatele dezgolit ii este aplicat un tatuaj. O reclama glossy pentru apartamentele Altair 20 din Manhattan arata o cabina de dus inconjurata de vegetatie luxurianta si o femeie dezbracata, cu un banner pozitionat strategic, pe care scrie „Spre padurea tropicala Altair 20“.

     

    Asadar, unele dintre reclamele pentru apartamentele noi din acest an aduc mai mult cu reclamele la prezervative, iar asta a facut ca multi ochi sa zaboveasca mai mult pe paginile de anunturi imobiliare, pana acum traditional-serioase. Dar au ridicat si obiectii in randul unor profesionisti de pe piata imobiliara si din cea de advertising, care au spus ca sexul nu a fost niciodata legat de marketingul imobiliar asa cum este, sa zicem, legat de muzica ori de lenjerie intima.

     

    Reclamele provocatoare sunt un mod sigur de a capta atentia consumatorilor intr-o piata mai inceata si mai competitiva. Dar aparitia lor ridica, de asemenea, intrebarea cum trebuie vandut domeniul imobiliar. Este advertising-ul cu aluzii sexuale o strategie desteapta care poate castiga cumparatori? Sau e doar o tactica lenesa, lipsita de creativitate, care alieneaza publicul? „De obicei erau foarte orientate spre eleganta“, spune despre reclamele din real estate Neil Binder, unul dintre sefii de la agentia imobiliara Bellmarc Realty: „Un tip cu manusi albe, deschizand usa, sau un cuplu care participa la un eveniment social, cu sunet de vioara in fundal. Acesta este o metoda de a vinde prestigiul New Yorkului din scoala veche“. Acum, zice Binder, „avem posterioare dezgolite“.

     

    A vinde imobiliare in aceste vremuri inseamna a vinde un stil de viata, potrivit profesionistilor din industrie. Oamenii „cauta o naratiune despre cum vor trai ei“, spune Jasmine Mir, senior vicepresedinte la Corcoran Sunshine Marketing Group. „Cred ca advertising-ul este, la baza, emotional“, adauga ea. „Cred ca oamenii trebuie sa fie vizati in aceasta piata tot mai mult intr-un fel irezistibil de emotional.“ Unii simt nevoia sa se opreasca si sa priveasca. Dupa cum glumeste Binder de la Bellmarc: „Sotia imi spune «Neil, cum de-ti ia asa de mult ca sa citesti anunturile imobiliare?»“. Reclamele cu tenta sexuala nu sunt chiar o regula – dar, pe de o parte, produc agitatie intr-o piata linistita si, pe de alta, apar pentru ca exista tineri carora le place sa zgaltaie din cand in cand normele. „Multe dintre reclame aratau la fel“, spune Highlyann Krasnow, COO si vicepresedinte al Developers Group, o firma de marketing si de vanzari. „Toate companiile faceau acelasi lucru. Pur si simplu nu mai era distractiv“, spune ea. Noua campanie a Developers Group infatiseaza un barbat si o femeie inlantuiti pe o masina de spalat, prinsi la mijloc intre cuvintele „Developing Passion“ („Pasiune in crestere“) si „W/D Hook-Up“ („Legatura via masina de spalat/uscat“ – W/D este prescurtarea de la washer/dryer). Pana acum, reclamele companiei nu au inclus femei doar partial imbracate si Krasnow spune ca nu are nici un interes sa fie „o companie plina de femei-sexy-in-bikini-pe-plaja“. „E si un fel de umor in spatele ei“, spune ea despre propria reclama. „O face sa para nitel mai inteligenta. In acelasi timp, facem aluzie la sex pentru ca sexul vinde.“

     

    Linda Kaplan Thaler, director executiv si director de creatie la Kaplan Thaler Group, o agentie de publicitate, spune ca promovarea unei proprietati prin imaginea unei femei bine inzestrate e un pas inapoi spre zilele in care barbatii erau singurii aducatori de venit. „E foarte limitat“, spune ea. „Nu cred ca mai este neaparat cel mai bun mod de a vinde orice.“ Krasnow spune ca astfel de reclame, care sunt mai uzuale in orase ca Las Vegas sau Miami, transmit mesajul ca barbatii sunt singurii clienti de imobiliare. „Sunt o multime de femei singure“, spune Krasnow. „Pentru mine, reclamele astea isi pierd cu totul din vedere publicul-tinta.“    

     

    Cateodata, totusi, publicul-tinta e un barbat heterosexual singur, asa cum a fost cazul apartamentelor Hudson 225, o cladire de locuinte de lux de langa strada Broome din in New York. La inceputul acestui an, Lizzie Grubman Public Relations (o firma renumita pentru clientii sai celebri ca Russell Simmons, Tommy Mottola si Britney Spears) a lucrat alaturi de Corcoran Group la un eveniment promotional care era parte a unei campanii de marketing pentru Hudson nr. 255, la Classic Car Club Manhattan, vizavi de cladirea de apartamente. (Cei care cumpara apartamente aici primesc calitatea de membru al clubului si „o biblioteca“ din care pot imprumuta o gama de masini scumpe, inclusiv un Porsche Speedster 1957 si un Aston Martin 1977). Top-modelele angajate pentru eveniment s-au invartit printre potentialii cumparatori, masini si bar invesmantate doar de pantaloni scurti, „pasties“ (bucati de material in diverse forme si culori care acopera sanii – n.r.) si body painting. Painting-ul amintea de costumele mulate pe corp ale pilotilor de curse, iar cuvintele „Apartamentul e inclus. Fata nu e inclusa“ erau scrise pe spatele modelelor. Thaler spune ca n-a fost surprinsa – mai degraba „neimpresionata“.

     

    „Cred ca intreaga conceptie de a folosi sexul pentru a vinde apartamente e desueta“, spune ea. „In anii ‘80 sau ‘90, sexul era foarte scandalos, obraznic si tabu, asa ca toata lumea voia sa traga o ocheada.“ Acum e ubicuu. Si, spre deosebire de multe clisee, „sexul vinde“ nu este neaparat unul adevarat. Deborah Morrison, profesor asociat in orasul Eugene, la University of Oregon, care se specializeaza in publicitate, spune ca studiile arata ca in timp ce oamenii se holbeaza la reclamele incarcate de sex, companiile nu obtin intotdeauna ce si-au dorit cand au platit campania. „Partea amuzanta este ca cineva ar putea sa-si aminteasca imaginea“, spune Morrison, „dar pot sa pun pariu ca nu-si va mai aminti pentru cine era reclama si unde a vazut-o“. Jasmine Mir de la Corcoran Sunshine Marketing spune ca in cazul imobilului din Hudson 255, tehnica de marketing a fost un risc, insa unul calculat. „Multe femei au raspuns chiar mai bine decat ne asteptam“, spune ea. Strategia nu e buna pentru orice proprietate, totusi. Planul de marketing al lui Corcoran pentru Hudson 255 este foarte diferit de cel pentru imobilul de apartamente Stanhope din Fifth Avenue nr. 995, langa Muzeul Metropolitan de Arta din New York, care are o reclama print infatisand fatada austera a cladirii.

     

    Cele mai recente reclame de promovare a companiei Corcoran, o serie de portrete in alb si negru, vizeaza consumatori variati. Reclamele arata o fermecatoare femeie mai in varsta, doua gemene in costume albe de tenis, un cuplu tinandu-se de mana, un copil in scutece, femei in costume de baie si o femeie, un baiat si doi caini pe niste trepte.

     

    Dar este si o imagine a unui barbat cu pieptul dezgolit, alaturi de cuvintele „Triple-Mint, nou pe piata“, care a inspirat genul de sporovaiala rezervat de obicei pentru o reclama Calvin Klein („mint“ este un termen folosit in domeniul imobiliar pentru a indica starea perfecta a unui imobil). De fapt, unii consumatori sunt mai multumiti sa vada un barbat atragator intr-o reclama imobiliara decat o femeie sexy.

     

    „Inca din epoca timpurie a Madison Avenue (bulevard-simbol al industriei americane de publicitate – n.r.), am fost asaltati de femei aproape despuiate, asezate sugestiv pe automobile, mobila, cherestea si aparatura electrocasnica“, scrie un vizitator al portalului Towleroad.com, un site unde cititorii discuta un panou din Chelsea infatisandu-l pe barbatul „Triple-Mint, nou pe piata“. Unul dintre vizitatori a adaugat ca „era si timpul sa ne luam si noi o revansa atragatoare“. Un alt cititor s-a marginit insa sa se intrebe despre barbatul din reclama: „Ni-l da si pe el la pachet cu apartamentul?“

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica