BusinessMagazin

Blog

  • Ziua independentei

    Dupa ce Muntenegrul si-a proclamat independenta, din fosta Federatie Iugoslava n-a mai ramas de iesit decat Kosovo. Sau albanezii din Kosovo. Belgradul inca mai spera ca declararea oficiala a independentei acestei provincii poate fi evitata. Se insala.

     

    La sfarsitul lunii trecute, guvernul de la Tirana a lansat o licitatie internationala pentru constructia unei autostrazi de 30 de kilometri spre Kosovo, mai exact intre localitatea Kalimas, la 200 km nord de Tirana, si punctul de frontiera Morine. Contractul, in valoare de peste 57 de milioane de euro, va avea finantare asigurata de la BERD si BEI, iar drumul ar urma sa fie gata in 2008. De fapt, e vorba de ultimul tronson din ruta Durres-Morine, considerata esentiala pentru accesul turistilor din diaspora albaneza care se intorc din Kosovo, Macedonia, Italia sau de aiurea ca sa-si regaseasca radacinile. Mai mult decat pentru turism insa, importanta economica a noului drum e indiscutabila, iar semnificatia politica a licitatiei este limpede. „Luati-va masini, pe autostrada n-aveti voie cu magarii“, ii ironizeaza pe albanezi un grec, venit sa comenteze stirea pe blogul kosovareport.blogspot.com. Albanezul Heku ii raspunde: „Noi nu mai mergem pe magari de cand America a ridicat tara voastra prapadita dupa razboi. Acum conducem Mercedesuri si BMW-uri care nici macar nu se gasesc in Grecia“. La care grecul ii raspunde: „Asa e, Heku, e tare greu sa gasesti la noi un BMW din 1920. Dar tie poate-ti cumpara unchiul tau care vinde droguri afara, vreun Model T din 1903“.

     

    Ironiile interbalcanice de mai sus au o explicatie indirecta, daca se poate spune asa. Jumatate din ea a exprimat-o acelasi grec cu delicata formula „tu stii ca grecii ii sustin 100% pe sarbi si ca noi impreuna cu ei abia asteptam sa va dam un sut in fund“. Cealalta jumatate a spus-o Heku, amintind ca ministrul de externe elen a declarat recent ca albanezii devin o adevarata forta in Balcani si ca e timpul ca ei sa fie luati in serios, avand in vedere ca, dupa ce Kosovo isi va declara independeta, etnicii albanezi vor controla trei state – Albania, Kosovo si Macedonia. „Iar cand se vor trezi si albanezii din Grecia, ia ghiciti cine o sa puna mana pe Grecia?“ scrie Heku.

     

    Mica discutie, cu libertatea ei altfel imposibila pentru un articol de ziar, rezuma repede temele discutiei din jurul chestiunii kosovare. In primul rand, ca una din cele mai sarace zone din Europa, Kosovo n-are cum sa se sustina economic decat cu ajutor din afara, adica de la fratii albanezi si din Occident. In ciuda celor aproape un miliard de euro investiti de UE in proiecte de reconstructie, economia regiunii a ramas primitiva, impiedicata de razboi si sustinuta mai curand de diverse forme de contrabanda si comert mafiot decat de servicii sau minerit, despre care analistii sustin ca vor fi viitorul kosovarilor. La o populatie activa de un milion de oameni, rata somajului se apropiase anul trecut de 60%, iar Banca Mondiala calculase ca mai mult de jumatate din locuitori traiesc sub pragul saraciei. Totusi, tocmai subdezvoltarea provinciei ajunge acum un argument pentru independenta. Seful misiunii ONU in Kosovo, Soeren Jessen-Petersen, sustinea recent ca provincia „are o situatie macroeconomica destul de stabila“ si ca independenta ii va permite sa aiba acces la imprumuturi externe si la investitii straine care acum ii sunt refuzate. FMI estimeaza pentru 2006 o crestere economica de 2,3% pentru Kosovo, in timp ce guvernul local e convins ca independenta va impinge cresterea chiar spre 6%.

     

    In al doilea rand, atomizarea in continuare a constructiei de stat in Balcani, dupa proaspata separare a Muntenegrului de Serbia, agita iarasi cazanul balcanic, unde niciodata o incheiere juridica nu pune capat unui conflict, ci desteapta altele prin imprejurimi: in martie, Grecia si Macedonia s-au nelinistit foarte de o presupusa declaratie a ministrului albanez de externe Besnik Mustafaj, dupa care independenta in Kosovo, zona cu peste 90% populatie albaneza, ar face ca tara lui sa nu mai poata garanta principiul inviolabilitatii frontierelor (ceea ce, in limbaj diplomatic, inseamna exact ceea ce spusese pe sleau bloggerul Heku). Iar in al treilea rand, o secesiune a unei provincii oarecare dintr-o tara europeana deschide calea unui sir imprevizibil de acte similare, de la Srpska sarbeasca din Bosnia pana la Transnistria sau Abhazia.

     

    De unde insa certitudinea unei independente iminente a provinciei secesioniste? Gheata s-a spart oficial in septembrie anul trecut, cand ministrul britanic pentru afaceri europene, Douglas Alexander, aflat in prima lui vizita la Pristina, a spus ca nu exclude independenta ca una dintre optiunile posibile pentru Kosovo. Ulterior, fostul negociator american pentru fosta Iugoslavie, Richard Holbrooke, a declarat in Congresul SUA ca nu poate sa-si imagineze alt statut final pentru Kosovo decat independenta, pentru ca in martie curent, Jack Straw, ministrul britanic de externe (pe atunci) sa proclame ca drumul spre independenta este „aproape inevitabil“. Pentru moment, adica la negocierile de la Viena intre Belgrad si Pristina, ajunse la a treia runda din februarie incoace, toate variantele par sa fie inca deschise. Albanezii isi sustin in continuare dreptul la autodeterminare, completa si cat mai curand, in timp ce Serbia insista ca provincia trebuie sa ramana in cadrul statului sarb, in schimbul unei autonomii mai largi, si ii indeamna pe separatisti sa mai astepte inca 20 de ani inainte de a cere independenta, pe motiv ca acum nu au ce face cu ea.

     

    De pe margine, politologul Shlomo Avineri noteaza subtil in Jerusalem Post ca albanezii „au dreptul la un stat al lor, la fel ca si palestinienii“, numai ca trebuie procedat cu maxima diplomatie fata de Serbia, o tara ranita, care are nevoie acum de „empatie si intelegere“ dupa infrangerile si pierderile din ultimul deceniu. In speta, ar fi nevoie de o politica europeana „generoasa“, de natura sa netezeasca drumul Serbiei spre o relativ rapida integrare in UE si sa-i sustina „tranzitia spre democratie“.

     

    Sugestia lui Avineri merita pomenita aici ca un soi de demonstratie prin reducere la absurd ca situatia e imposibil de rezolvat in asa fel incat toata lumea sa fie multumita. In mod evident, nimeni la Bruxelles nu se poate incumeta acum sa promita integrarea, si inca iute, a Serbiei, si aceasta nu numai din cauza crizei de crestere prea rapida a Uniunii. Dupa ce in ultimii ani, ca sa-i potoleasca pe secesionistii din Muntenegru, liderii europeni au tot insistat cu fagaduiala ca federatia lor cu Serbia s-ar integra mai repede in UE decat doua state separate, acum ar fi cam nefiresc sa incerce sa-i ademeneasca pe sarbi cu argumentul ca sigur se integreaza peste rand daca lasa din mana Kosovo.

     

    In plus, chiar luna trecuta, oficialii UE au declansat criza politica la Belgrad, anuntand ca suspenda negocierile privind Tratatul de asociere, din cauza ca generalul Radko Mladici n-a fost arestat si predat Tribunalului de la Haga. Iar suspendarea negocierilor i-a incurajat, la randul ei, pe muntenegreni sa-si anunte independenta, cu gandul ca de data asta vor avea sansa sa adere la UE mai repede tocmai daca se prezinta fara sarbi. Asa se explica de ce acum, spre deosebire de SUA si Marea Britanie, care sustin pentru Kosovo independenta (conditionata, e drept, de indeplinirea anumitor standarde legate de protectia minoritatii sarbe, dar totusi independenta), Bruxelles-ul se fereste sa prezica sau sa recomande ceva, vehiculand doar formulari vagi despre un Kosovo „stabil, tolerant, multietnic si democratic“.

     

    De nehotararea UE profita acum Rusia, una dintre cele sase mari puteri reprezentate in Grupul de contact pentru Kosovo, care se opune energic independentei pentru provincia in cauza, dar nu doar din solidaritate slava cu fratii sarbi. Presedintele Vladimir Putin a propus ca toate conflictele interetnice mai mult sau mai putin inghetate sa fie rezolvate dupa aceleasi principii, aplicabile atat in Kosovo, cat si, de pilda, in regiunile separatiste georgiene (si proruse) Abhazia si Osetia de Sud. Folosul Moscovei ar fi limpede: chiar daca nu se va intampla ceea ce sustin politicienii de la Tbilisi, adica o secesiune a celor doua regiuni urmata de integrarea lor in Federatia Rusa, posibilitatea unor astfel de crize, soldate cu recunoasterea chiar unilaterala de catre Moscova a eventualului nou statulet (la fel cum Ankara este singura care recunoaste Republica Ciprului de Nord) ar urma sa mai tempereze din elanul portocaliu sau doar antirusesc al unor tari ca Georgia, Ucraina (aici e vorba de Crimeea) sau Azerbaidjan (cu eternul sau Karabah). Deloc in ultimul rand, acordarea independentei pentru Kosovo ar servi Rusiei si in conflictul din Transnistria. Blocada vamala impusa in martie de Kiev impotriva Tiraspolului, cu scopul de a-i sili pe separatisti sa-si vada lungul nasului si sa respecte autoritatea Chisinaului (toate marfurile care trec granita dinspre Transnistria in Ucraina trebuie sa fie dirijate numai prin punctele de tranzit moldovenesti, orice bun fara stampila vamala a Chisinaului urmand sa fie retinut la granita), i-a inversunat pe oamenii lui Smirnov. Presedintele Voronin a exclus ideea ca secesiunea Kosovo sa fie un precedent pentru o eventuala separare a regiunii transnistrene, numai ca Evgheni Sevicuk, seful parlamentului tiraspolean, a anuntat clar ca „republica“ sa va organiza un referendum pentru independenta in cazul in care comunitatea internationala ar recunoaste Kosovo ca stat.

     

    Sevciuk e de parere ca zarurile au fost deja aruncate in privinta fostei RSS Moldovenesti, in sensul ca „mai devreme sau mai tarziu“ Moldova se va uni cu Romania, ceea ce inseamna ca rusofonii din zona ar trebui sa se separe elegant de o asemenea uniune. Pana acum, pozitia Moscovei s-a dovedit pentru negocierile legate de Kosovo o problema inca mai greu de depasit decat pretentiile sarbesti. Logica ruseasca este urmatoarea: ONU accepta in teorie doua principii care in practica se bat cap in cap, adica inviolabilitatea frontierelor de stat si dreptul la autodeterminare, asa incat ar trebui sa se hotarasca odata pentru totdeauna conform caruia din ele va rezolva de aici inainte toate conflictele interetnice existente; daca nu, adica daca va decide ceva pentru Kosovo si altceva pentru Abhazia, atunci inseamna ca opereaza cu standarde duble. Cum era de asteptat, un asemenea punct de vedere n-are cum sa fie acceptat de restul marilor puteri. Luna trecuta, Frank Wisner Jr., reprezentantul special al Washingtonului in Comisia ONU pentru negocierile legate de Kosovo, a insistat ca n-are cum sa existe o solutie universala de aplicat in toate cazurile. Wisner a explicat ca situatia din Kosovo este unica, fiindca e vorba de un conflict incheiat printr-o rezolutie ONU si de o provincie plasata sub administratie internationala – deosebiri foarte clare fata de oricare din conflictele inghetate din bazinul Marii Negre.

     

    La polul opus fata de Moscova s-a situat pana acum Bucurestiul, ale carui interese merg, dimpotriva, nu spre secesiunea viitoare a altor regiuni din Europa, ci spre conservarea actualei harti a continentului. Cum a spus presedintele Traian Basescu, „este esential neumblatul cu creionul pe harta statelor“. E vorba, mai intai, de aceeasi Transnistrie, dar si de tinutul secuiesc, unde Uniunea Civica Maghiara a profitat de ocazie ca sa pretinda ca insusi Traian Basescu le-a oferit pe tava maghiarilor din Harghita si Covasna o solutie de autonomie prin propunerile lui referitoare la situatia din Kosovo. UCM a interpretat astfel declaratiile lui Basescu facute in cursul vizitei in Franta in noiembrie trecut, conform carora ar trebui modificate nu granitele, ci statutul provinciei Kosovo, in sensul unei autonomii totale, cu tot cu autoguvernare, educatie in limba materna si tot ce ar mai cere si maghiarii nostri.

     

    Presedintia a replicat ca in Romania n-a fost si nu e vorba de vreo situatie de razboi, unde o minoritate sa-si revendice drepturile cu arma in mana, asa ca orice analogie cu Kosovo e exclusa. Basescu si ministrul Ungureanu aveau sa explice mai apoi, cu mai multe ocazii, ca solutia romaneasca de compromis pentru Kosovo are in vedere o autonomie fara recunoasterea ca stat a provinciei, cu reprezentarea kosovarilor in institutiile internationale de catre un inalt comisar ONU si cu o prezenta militara internationala solida in zona. „Si albanezii, si sarbii trebuie sa inteleaga ca Europa nu este un continent al solutiilor extreme“, spunea Basescu in decembrie trecut, explicand ca independenta provinciei n-ar face decat sa alimenteze extremismul sarbesc.

     

    Cum insa planul romanesc n-a fost inca prezentat oficial la negocieri, loc de speculatii mai ramane totusi destul. Saptamanile trecute, de pilda, cotidianul belgradean Politika a ironizat subtilitatile diplomatiei romanesti, pretinzand ca principiul neumblatului cu creionul pe harta nu s-ar referi de fapt la granita de stat a Serbiei, ci doar la neschimbarea frontierei interne intre Serbia si Kosovo. E adevarat insa ca astfel de comentarii se explica prin exasperarea Belgradului fata de numarul crescand de state care isi dau cu parerea despre Kosovo in fel si chip si isi ofera serviciile de mediere, in functie de propriile lor interese – de la Bulgaria, adepta a conservarii actualului statu quo, si pana la Slovenia sau Elvetia, promotoare ale independentei kosovarilor.

     

    Fiindca pentru sarbi, ca si pentru albanezi, desi din motive complet opuse, independenta regiunii Kosovo nu mai e decat o chestiune de timp – cateva luni, cel mult pana la sfarsitul anului. Belgradul incearca sa infrunte ideea ca procesul dureros de sfasiere a fostei Iugoslavii (de fapt, asa cum spun bloggerii albanezi, al „Serboslaviei“, adica a federatiei dominate de sarbi) e departe de a se fi incheiat si ca dupa Muntenegru urmeaza inevitabil Kosovo, pentru ca asa vrea Occidentul; negociatorii sarbi au acuzat deja de mai multe ori ca discutiile cu albanezii sub egida ONU si vehicularea mai multor variante de rezolvare a situatiei din Kosovo nu-s decat un circ regizat de SUA si de Marea Britanie, menit sa dea o aparenta democratica unui scenariu deja decis de mult.

     

    De partea cealalta, albanezii simt ca le sufla vantul in panze, ca au adica sustinerea majoritatii marilor puteri pentru cauza lor, si tind chiar sa-si faca iluzii de marire. Desi acelasi Frank Wisner zicea ca separatistii nu vor de fapt o Albanie mare, cu stirbirea frontierelor din vecini, ci doar „sa se reuneasca intr-o Europa mare“, excitatia independentei pentru Kosovo da de inteles ca tulburarile din cazanul balcanic nu se vor incheia odata cu un nou statut oficial al provinciei. Reporterii Financial Times sositi la Pristina au remarcat tineretea populatiei de aici – circa 70% sub 30 de ani – conchizand ca aceasta poate sa fie premisa unei bombe demografice cu ceas.

     

    In traducere pe intelesul tuturor, formularea celor de la FT inseamna ca „in urmatorii 50 de ani, voi, sarbii, veti fi doar 3 milioane de oameni, pe cand albanezii isi vor tripla numarul si vor ajunge la 8 milioane“: asa pretinde Dardanicus, un alt blogger albanez, care in deliru-i pe teme rasiale nu se fereste sa-i eticheteze pe sarbi drept „tigani dati afara din Rusia“, inferiori gloriosilor shqipetari, urmasi ai ilirilor. Iarasi ciocnirea civilizatiilor? Poate si asta. Dardanicus are grija sa coboare insa rapid pe pamant, repetand zvonul (altminteri vehiculat destul de insistent chiar la Belgrad) despre anumite intalniri de taina ale presedintelui sarb Tadici si ale premierului Kostunita cu oficiali europeni si americani, unde ar fi negociat deja independenta kosovarilor. Un targ intre pragmatici care incearca sa smulga cat pot de pe urma pretextului Kosovo? Poate si asta. In Balcani, ca intotdeauna, nu se stie niciodata.

  • Ai cui sunteti?

    Juridic vorbind, Kosovo este o provincie aflata sub administrare ONU – din 1999 pana in mai 2006, provincie a federatiei Serbia-Muntenegru; dupa secesiunea Muntenegrului, provincie sarbeasca. Negocierile multilaterale, mediate de ONU, pentru determinarea viitorului statut al regiunii sunt in plina desfasurare, cei mai multi observatori apreciind ca in urmatoarele luni, cel mai tarziu pana la sfarsitul anului, discutia se va incheia cu declararea independentei.

     

    SEC.VIII Populatia slava si cea albaneza au coexistat in Kosovo inca de atunci. Totusi, regiunea a fost centrul imperiului sarbesc pana la jumatatea secolului al XIV-lea, ceea ce explica de ce sarbii considera Kosovo drept locul de nastere a poporului lor.

     

    1389 Infrangerea sarbilor in batalia de la Kosovo deschide perioada dominatiei otomane in zona.

     

    1913 Serbia a recastigat controlul asupra provinciei, urmand ca Federatia Iugoslava sa includa Kosovo in componenta sa. Constitutia din 1974 defineste Kosovo drept provincie autonoma.

     

    1989 Venirea la putere a lui Slobodan Milosevici la Belgrad taie elanul sustinatorilor albanezi ai secesiunii provinciei, desi liderii etnici albanezi declara unilateral independenta acesteia. De-a lungul deceniului se consolideaza miscarea de gherila albaneza, Armata de Eliberare a Kosovei, ale carei atacuri impotriva unor tinte sarbesti atrage represalii din partea armatei iugoslave.

     

    1999 Bombardamente NATO in Serbia si Kosovo, menite sa puna capat politicii de purificare etnica de care occidentalii l-au acuzat pe Milosevici. Sute de mii de refugiati, majoritatea albanezi, pleaca spre Albania, Macedonia si Muntenegru. Forta speciala a ONU preia administrarea regiunii Kosovo. Marca germana devine moneda oficiala a provinciei (inlocuita din 2002 cu euro).

     

    2000-2002 Au loc alegeri locale si legislative, castigate de Liga Democratica din Kosovo, condusa de albanezul Ibrahim Rugova. Acesta devine in 2002 presedinte, ales de parlamentul multietnic de la Pristina.

     

    2003 Autoritatile de la Belgrad si kosovarii albanezi incep la Viena primele discutii directe de la incheierea razboiului din Balcani. Dialogul va fi reluat in 2005 si continua, cu pauze de cateva luni, inclusiv in prezent.

     

    2004 Noile ciocniri intre albanezi si sarbi, din martie, fac zeci de morti si sute de raniti, in principal din randul sarbilor. Comunitatea albaneza si-a manifestat astfel nerabdarea fata de faptul ca reglementarea viitorului statut al provinciei, respectiv independenta, intarzie.

     

    2005 ONU anunta negocieri referitoare la statutul final al provinciei. Belgradul propune ca guvernul din Kosovo sa exercite intreaga putere executiva, dar suveranitatea asupra provinciei sa apartina in continuare Serbiei.

     

    2006 Dupa decesul lui Ibrahim Rugova, in ianuarie, parlamentul din Pristina il alege presedinte pe Fatmir Sejdiu, liderul Ligii Democratice din Kosovo si unicul candidat. Dupa referendumul din mai care a decis independenta Muntenegrului, lucrurile incep sa se precipite si in Kosovo. Patru municipalitati din nordul provinciei, locuite majoritar de sarbi, ameninta cu secesiunea in cazul declararii independentei in Kosovo.

  • Investiti aici

    Besim Beqaj, coordonatorul Pactului de Stabilitate pentru Kosovo, facea in toamna lui 2004 o prezentare pentru potentialii investitori americani, notand ca avantaje importante pentru capitalul strain urmatoarele:  

    • pozitia strategica in Balcanii de Vest
    • prezenta fortelor  internationale de mentinere a pacii si implicarea internationala in administrarea provinciei
    • resursele naturale (carbune, plumb, zinc, crom, argint, fier)
    • o diaspora importanta in SUA, in UE si in Turcia, pe al carei capital va conta cu precadere orice viitoare administratie atunci cand va dori sa atraga investitii straine.

     

    KOSOVO

    Populatie

    2,2 mil.

    Suprafata

    10.887 kmp

    PIB (2003)

    1,8 mld. euro

    PIB/cap locuitor

    900 euro

    Crestere PIB

    4,5%

    Rata inflatiei

    5%

    Somaj

    50%

     

  • Cine-i statul asta?

    Prin 1998, Radu Vasile, proaspat prim-ministru, a fost intrebat de jurnalisti cum comenteaza o stire potrivit careia statul a pierdut un proces si ca trebuie sa dea niste bani. Premierul s-a intors catre ziaristi si a replicat ofuscat, pasind pe covorul de la hotelul Crowne Plaza: „Ce ma intrebati pe mine? Intrebati statul!“

     

    Nu-mi amintesc clar ce proces pierduse statul, dar raspunsul premierului de atunci mi-a ramas in minte. Cine-i statul asta? Sa-l intrebam de ce nu s-a pierdut un an sau un deceniu in construirea unei autostrazi, de ce sistemul sanitar e o gaura neagra, pentru ca desi banii alocati acestui sector cresc an de an, sistemul e tot mai prost, sau de ce societatile aflate in proprietatea statului fac profit atat de mic (in cazul cel mai fericit).

     

    De grija statului moare aproape toata lumea, acest cuvant generic este invocat peste tot, este aratat cu degetul, este responsabil de tot raul din tara, dar cine-i el? Cui ii dam bonus la finalul anului daca a dublat valoarea businessului sau a marit vanzarile peste rata de crestere a pietei? Sau cine e schimbat/dat afara daca nu si-a indeplinit tintele din buget? Statul? 

     

    Statul nu trebuia sa vanda Petromul, RomTelecomul, fabricile de ciment, Sidexul, combinatele chimice, toate fabricile facute din sudoarea parintilor nostri! Sau BCR-ul! Sa avem si noi o banca nationala, asa cum au americanii, ungurii, polonezii, francezii, nemtii etc.! Am dat totul pe mana strainilor! Noi cu ce ramanem? Politica nationala se face acum la Viena sau la Londra sau la Paris! Stiu ei, capitalistii din afara, ce-i mai bine pentru noi, capitalistii/lacustele  autohtoni/e?

     

    Aceste fraze sunt usor de spus, prind bine la public si asa, dintr-o mandrie patriotica, se accepta usor. Sa ramana tot in proprietatea statului, adica a noastra, a poporului, a celor care sustin acest lucru! Discutam filozofic sau practic, ce se intampla in realitate cu aceasta administrare de stat? 

     

    Va simtiti cumva proprietari? Sunteti responsabili de pierderile de un milion de dolari pe zi de la Sidex sau de rata mica de profit de la Petrom de pe cand acestea erau sub administrare de stat? Sunteti responsabili ca statul/Ministerul Finantelor/AVAS incaseaza de la societatile din parohie atat de putini bani, ca impozite si dividende?

     

    Daca dumneavoastra, poporul, nu sunteti responsabili, atunci cine? Statul? Cei care conduc statul? Cred ca ei, administratorii patrimoniului statului, dorm atat de linistiti, fara nici un stres, cand se gandesc la rezultatele financiare sau la incasari sau la modul de realizare a bugetului, incat nu inteleg de ce isi fac altii griji cu privire la ramanerea marilor societati in mana statului.

     

    Cu ce ma ajuta pe mine daca Petromul ramanea la stat? Incasa statul redevente si dividende mai mari si se ieftinea benzina? Facea statul curatenie in companie, ii trimitea pe directori la verificare, schimba reteaua de furnizori? Mai repede se schimba un guvern decat sa crezi ca puteai intra in reteaua de capuse care preluau profiturile din companie. Statul „a pierdut miliarde de euro/dolari“ pentru ca redeventele s-au batut in cuie timp de zece ani! Iar austriecii „s-au imbogatit pe spinarea poporului“. Prostii! Realitatea, care poate fi dovedita prin cifre, nu din vorbe, e ca din momentul in care OMV a intrat in Petrom, capitalizarea companiei a crescut de la 2 miliarde de euro la peste 8 miliarde de euro (in primele luni ale anului, valoarea companiei a ajuns si la 10 miliarde de euro). Iar statul, care mai are 40 la suta din companie (si acest lucru se uita), detine acum actiuni cu o valoare de 3,2 miliarde de euro. Mai mult cu un miliard de euro decat a fost evaluata intreaga companie in momentul vanzarii.

     

    E o iluzie sa crezi ca si sub administrarea de stat valoarea companiei ar fi crescut si ca s-ar fi obtinut profitul de acum (in primul trimestru, profitul a fost de 287 milioane de euro, pe cand in cel mai bun an dinainte de privatizare, Petrom a avut un castig de 100 de milioane de euro). Si sigur ar fi castigat statul „miliarde de euro“ din redevente (incasarile din redevente sunt cam de circa 100 de milioane de euro pe an). Cred ca ministrul Vladescu de-abia astepta ziua cand ar fi intrat miliardele in cont.

     

    Statul nu mai trebuie sa detina nimic. Nici o companie. Nu ma ajuta cu nimic, practic, si nici pe cei care sustin ca trebuie sa avem si noi ceva (care noi?). Ii ajuta si i-a ajutat practic doar pe cei care au condus aceste intreprinderi de stat.

     

    Exact ca o parafraza la celebrul spot: Dormi linistit, statul lucreaza pentru tine! Si acum 300.000 de oameni plang dupa banii de la FNI. 

  • Traian si Vidra (I)

    6 iunie, 1944 – incepe D-Day – ziua debarcarii Aliatilor in Normandia. Putin dupa ora unu noaptea, generalul locotenent Edgar Feuchtinger, comandantul Diviziei 21 Panzer, primeste primele rapoarte despre prezenta parasutistilor aliati, dar pana la ora patru dupa-amiaza nu intreprinde nici un atac asupra orasului Caen.

     

    Diviziile 12 SS Panzer si Panzer Lehr intervin in lupta si mai tarziu, dupa 7 seara. „Si mai tarziu“ inseamna, in acest context, „prea tarziu“. Aliatii apucasera deja sa-si consolideze capetele de pod, iar invazia devenise de neoprit. Soarta celui de-al II-lea razboi mondial era jucata.

     

    La mijloc a fost, fara doar si poate, si hazardul (pronia?): recent infiintata divizie de Panzere 47 urma sa preia diviziile 2, 21 si 114 , dar procesul, departe de a fi incheiat, a provocat un haos administrativ mai degraba latin decat teutonic, accentuat si de tensiunile existente intre Rommel si maresalul Von Rundstedt; Rommel era plecat in Bavaria, pentru a sarbatori ziua de nastere a sotiei; Feuchtinger era acuzat de o prea mare slabiciune pentru Orasul Luminilor etc. Dincolo de hazard insa, principalul responsabil pentru anemicul contraatac german ramane… Hitler. In dorinta de a controla totul, Führer-ul dispusese ca diviziile de Panzer stationate in Normandia sa ramana sub controlul sau direct (de fapt, al OKW-ului, ceea ce, de facto, era acelasi lucru). Iar ghinionul a facut ca Hitler sa mearga la culcare mai tarziu si sa se trezeasa pe potriva. Si nimeni din staff n-a indraznit sa-l trezeasca devreme pe Führer! Formidabila masinarie de razboi germana s-a gripat din exact aceleasi motive care-i asigurasera, odinioara, succesul: excesul de disciplina si comanda unica.

     

    5 iunie (moare Mihail Eminescu, se naste soru-mea, Alina) 2006 – Partidul National Liberal, in frunte cu al sau Calin Popescu-Tariceanu, este lasat din nou in offside de catre un aparent inepuizabil Partid Democrat, capabil sa scoata din maneca miscari politice neasteptate cu indemanarea unui prestidigitator. Toti analistii interpreteaza decizia PD de a-si retrage vicepremierul si de a-l schimba pe ministrul transporturilor drept ceea ce este – un joc de imagine, prin care, din nou, democratii raman atat la guvernare, cat si in afara ei. Toti remarca faptul ca PD-ul s-a obisnuit sa joace cu „albele“, ofensiv, pe cand liberalii par a se multumi pururea cu un joc defensiv. Partizanii PNL sunt nemultumiti si-i cer preluarea initiativei. Nimeni insa nu-i spune cum.

     

    Singura solutie pe care primul ministru pare capabil deocamdata s-o conceapa este aceea a non-combatului. Aidoma personajului lui Hemingway din „Cincizeci de batrane“, Calin Popescu-Tariceanu pare antrenat sa incaseze fara sa cada la pamant. Speranta acestuia, nemarturisita, este ca, mai devreme sau mai tarziu, adversarul isi va epuiza toate rezervele de energie si se va intinde, aproape de la sine, la podea, recunoscandu-se infrant. In ciuda criticilor, tactica nu este tocmai rea. Oferindu-i-se suficienta franghie, PD-ul poate ajunge in situatia in care sa se spanzure singur.

     

    Adevarata sansa a liberalilor insa in confruntarea cu PD ramane, paradoxal, insusi Traian Basescu. Faptul ca PD ii datoreaza, practic in intregime, formidabilul succes in sondaje e un lucru cunoscut si acceptat de catre toata lumea.

     

    PD-ul creste cand Traian Basescu urca in preferintele eletoratului. Destinul partidului si cel al presedintelui par a fi impletite precum intr-o casnicie: la bine si la rau, pana cand moartea ii va desparti. Momentan, partenerii se afla in faza „la bine“. Inevitabil insa, va veni si o faza „la rau“ si atunci avantajul PD-ului de „partid prezidential“ se va transforma intr-o piatra de moara. Obisnuiti sa gandeasca si sa actioneze disciplinat, numai cu voie de la Cotroceni, democratii vor intampina dificultati majore in clipa in care se vor vedea nevoiti sa decida de unii singuri.

     

    In 6 iunie 1944, Hitler a dormit pana dupa-amiaza, asa ca Panzerele care ar fi putut respinge debarcarea aliata au pierdut ore cruciale in asteptarea unui ordin care intarzia sa vina si nimeni nu a avut curajul de a-si asuma responsabilitatea peste capul Führer-ului. Intr-o buna zi, Basescu va fi si el indisponibilizat dintr-un motiv sau altul, iar atunci democratii vor deveni inutilizabili.

     

    Mai mult: acceptand, fara sa cracneasca, principiul comandei unice, democratii nu accepta doar calitatile liderului, ci si slabiciunile acestuia. Cazul Elenei Udrea e emblematic in acest sens. Marturisesc ca, la izbucnirea scandalului „blonda de la Cotroceni“, m-am numarat printre sustinatorii acesteia. Mi se parea ca linsajul mediatic la care Elena Udrea era supusa avea mai putin de-a face cu motivele „oficiale“ si mai degraba cu un anumit tip de frustrare, lesne de psihanalizat. Evolutia ulterioara a ex-consilierei mi-a demonstrat ca ma inselam. Intr-un rastimp de doar cateva luni, doamna cu pricina a devenit, nenumita de nimeni, portavocea neoficiala atat a presedintelui, cat si a PD. Urmarind-o cu cata nonsalanta si seriozitate debiteaza platitudini pe la mai toate televiziunile, clamand drept unic principiu calauzitor lipsa oricaror principii, mi-am amintit, fara sa vreau, de Hillary Clinton si de Vidra lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu.

     

    Bagareata si priceputa si ea la toate, Hillary Clinton a devenit rapid „a pain in the ass“ pentru campania electorala a bietului Bill, pana cand consilierii acestuia de campanie si-au luat inima in dinti si i-au reamintit, respectuos, ca nu ea este cea care candideaza. Din nefericire, la PD nimeni nu are suficient curaj pentru a-i transmite d-nei Udrea un mesaj asemanator, asa ca toata lumea se multumeste sa rada manzeste cand subiectul este adus in discutie. Prestatiile sale seamana izbitor cu cele ale Vidrei, manata si ea de o inepuizabila sete de putere. Daca d-na Udrea n-are principii, Vidra nu punea nici ea mare pret pe juramant. Cand Razvan ii aminteste ca „juramantul nu-i o gluma nascuta printre pahare/ si, deodata cu betia, rasuflata prin uitare“, Vidra ii raspunde: „Ba mai bine-i o unealta, o papusa, o momeala? Prin care cel ce nu crede pe toti ceilalti ii inseala“.

     

    Iar asemanarile nu se opresc, din pacate aici. Insa o analiza mai detaliata a scenei politice romanesti prin prisma piesei de teatru „Razvan si Vidra“ va trebui sa astepte pana saptamana viitoare.

  • Clipa de liniste din salonul Bookfest

    De fapt a fost mai complicat: o parte din librarii se mutasera in zone ascunse ale orasului si fusesera inlocuite de magazine de fleacuri, iar o alta parte, mai redusa, a librariilor era in inventar sau renovare; in cele in care am intrat, vanzatorii ascunsesera cu dibacie volumele care m-ar fi putut interesa in spatele sirurilor de tiparituri ce detaliau stiinta feng shui sau arta de a vinde orice cu maximum de profit. Autorii de care auzisem ca ar fi de succes pe aiurea nu i-am vazut, desi erau afise ce ii recomandau, asa ca am rasfoit un pic pe ici, am citit coperta a patra pe colo, dar nimic care sa-mi trezeasca interesul. Frustrat, m-am intors la mormanul de terfeloage care imi ofera suportul constant de a fi.

     

    Si mai frustrat m-am simtit in momentul in care am constatat ca Bookfest, salonul bucurestean al cartii, care tocmai s-a incheiat, pare sa trezeasca in mass-media un interes un pic mai redus decat o alta expozitie, cea de sicrie cu staif, care a facut de curand deliciul ziarelor si televiziunilor. Ma rog, manifestare inedita, ce-i drept, dar prefer sa imi amintesc cat de rar pot de locurile cu verdeata si altele asemenea, iar oamenilor acelora nici macar nu pot sa le urez succes in afaceri, dar sa le mai vad si exponatele…

     

    Am purces in schimb la salonul Bookfest, unde toate frustrarile enumerate mai sus s-au risipit: editorii au pus la loc de frunte ceea ce trebuia sa stea la loc de frunte si unde aidoma unui personaj al lui Mel Brooks care facea la un moment dat o baie de bogatie, „spalandu-se“ cu bijuterii, pietre pretioase si monede de aur, am facut o baie de carte. Si m-am simtit mai curat si increzator in sansa noastra.

     

    De ce a fost bine? Pai chiar de la intrare, pentru ca difuzoarele din curtea Romexpo nu mai gajaiau nu stiu ce succese la moda; picurau in schimb ritmuri de jazz acompaniate de o voce frumoasa si calma. Pe alei aglomeratia era la fel de calma si decenta si nu mi-a umplut nimeni bratele cu hartiile acelea colorate de care ti-e jena sa te descotorosesti rapid, dar care te incurca si enerveaza. Editorii au mizat, si bine au facut, mai mult pe oferta de carti si de figuri publice invitate sa participe la lansarile de carte si mai putin pe domnisoarele cu fustite scurte si zambete late care sustin restul expozitiilor, fie ele de materiale de constuctie, de masini sau motociclete sau de componente de calculator; asta a facut sa scada corespunzator si numarul tinerilor manati de hormoni care haladuie aiurea cam fiecare manifestare de acest gen. Asta nu inseamna ca domnisoarele de la standuri aveau figuri de soricei de biblioteca sau de tocilare; in plus erau competente si daca intrebai de ceva anume, chiar iti gaseau si te lamureau.

     

    Oricum, mie mi-a placut cel mai mult o doamna anume, de la o mica editura care chiar avea carti bune: era insarcinata, dar rezista programului cu rabdare si un zambet placut si in plus, avea frumusetea aceea speciala pe care o capata femeile in cele noua luni de sarcina. Ii multumesc, mi-a oferit cateva clipe de liniste cu totul deosebita intr-o zi agitata intr-un Bucuresti agitat intr-o lume agitata.

     

    Ce nu mi-a placut? Reducerile de preturi. Nu zic ca nu sunt folositoare, pentru ca romanul mai are o sumedenie de griji pe cap, iar cartea nu sta pe lista de prioritati. Si nu stiu cat de corect este din punct de vedere economic ceea ce o sa spun, dar, sincer, nici nu ma intereseaza: unu, editurile si tipografiile si omul de rand nu prea beneficiaza de rabaturi la multe cele – electricitate, gaze, mancare sau benzina; doi, cartea are pretul ei, pentru ca este mai mult decat hartie colorata si tiparita; trei, or fi cartile o marfa, dar teoriile cu cererea si oferta si echilibrul pietei cred ca nu li se aplica, poate si pentru ca fara carti teoriile in cauza ar fi niste vorbe repede duse de vant.

     

    Nu mi-a placut nici domnul acela cu o tara de pantece, in camasa albastra frumos ornata, cu un celular scump aninat de un snur rosu, care evident fusese tarat acolo de consoarta si se simtea nelalocul sau. A rasfoit totusi cate ceva de pe standul in fata caruia intamplator ne-am apropiat in viteza si a aruncat apoi cartea, cumva dispretuitor, pe stand. Mi-a prins reprosul din privire – asa ceva nu se face chiar daca nu-ti place – si a incercat sa-mi explice. Nu stiu ce a spus, am plecat.

    Si mi-au placut cartile.

  • De ce uram femeile?

    Nu, nu e un text misogin – sport national in Romania – si nu este nici neaparat contrariul, un manifest feminist, pentru simplul fapt ca nu am destule studii in domeniu, asa ca nu risc sa-mi pun onorate feministe academicoase in cap. E pur si simplu o scurta fabula fara morala, alcatuita din confesiunile unor prietene.

     

    Greu iti poate iesi din cap un slogan precum al extraordinarei activiste si scriitoare feministe Andrea Dworkin, „Dati-ne noaptea inapoi“. O femeie singura pe strada, in foarte multe locuri din lumea asta, este intr-un clar pericol. O femeie singura pe strada „semnifica“ imediat ceva pentru barbatii pe care ii intalneste – mai ales ca ar fi disponibila sexual, mai ales ca ar fi foarte dispusa sa le asculte remarci porcoase. Ii excita teribil vulnerabilitatea unei femei singure, noaptea pe strada. Nu exista nici o clipa indoiala in mintea masculului hartuitor. Nu exista pentru ei, de exemplu, posibilitatea ca acea femeie sa fi coborat dupa un pachet de tigari sau sa fi iesit sa ia doar o gura de aer asa cum fac si ei, barbatii. Nu exista pentru ei nici macar posibilitatea ca in postura acelei femei sa se fi gasit odata si mama, fiica, sora sau iubita lor. Aceasta remarca incredibil de dreapta si de nedreapta, cum ca noaptea in spatiul public ramane confiscata de barbati, nu poate decat sa tulbure.

     

    O prietena mi-a povestit ca a asistat in troleibuz la un asalt incredibil al unui grup de barbati asupra unui grup de adolescente. Ideea principala nu era doar ca respectivii aveau grave probleme cu erectia, probabil, si ca incercau un soi de vocabular afrodiziac asupra bietelor fete. Dar in scurt timp s-a ajuns la o hartuiala fizica, un spectacol pe care alti calatori in troleu nu l-au gasit demn de interventie. Pana la urma, fetele s-au smuls din inghesuieli, pipaieli si altele si au coborat la urmatoarea; una dintre ele plangea.

     

    O alta prietena a facut prostia sa nu se asigure destul inainte sa se incadreze pe o banda laterala, undeva pe Bulevardul Victoriei. Aici urmeaza paranteza fireasca: se stie de undeva, nu se stie de unde, ca femeile conduc foarte prost, de aici dezvoltandu-se o intreaga ura, si ea puternic sexualizata, anti-soferite. Si inca o paranteza, la fel de fireasca: din experienta mea de sofer, o femeie care conduce prost te poate lovi cu masina, dar un barbat care conduce prost te poate ucide, pentru ca este si foarte sigur in prostia lui (si tot din experienta mea, cel mai prost conduc taximetristii si copiii de bani gata, care le iau parintilor, vinerea seara, prea puternicele masini). Sa ne intoarcem la biata prietena care nu s-a asigurat destul. Urmarea? Un domn a coborat dintr-o masina scumpa si a inceput sa dea cu pantofii ascutiti in portiera masinii. Un urangutan dezlantuit, la care priveau razand cativa gardieni publici (care, apropo, si ei fac abuz de postura in care se afla si hartuiesc linistiti tot ce prind pe bulevarde dupa o anumita ora). Pana la urma, respectivul idiot s-a urcat in masina, a urmarit-o alte sute de metri, iar apoi a disparut.

     

    O alta prietena a facut greseala sa gaseasca un loc de parcare bun inaintea unor baieti umflati cu steroizi si foarte frustrati sexual si ei (imi pare rau ca traduc totul in termeni de potenta, dar altfel nu-mi pot explica imbecilitatea masculina). A avut inspiratia sa inchida repede geamurile inainte sa ajunga primatele langa masina ei. A urmat un val de flegme, lovituri in masina si injuraturi. Era parcarea unui supermarket (se presupune ca si acel loc ar fi trebuit supravegheat). A, si inca ceva: in masina prietenei mele se afla un copil de 8 ani, copilul ei.

     

    O alta prietena a iesit cu fetele in oras sa bea ceva. Bucurestiul e in foarte putine locuri prielnic unor astfel de initiative. In cele cateva locuri pe care le-au incercat, s-a lasat mereu cu cearta sau cu hartuieli – de la cele mai fine la cele mai grosolane. S-a lasat cu o bataie intr-o parcare, pentru ca fetele si-au chemat pana la urma iubitii in aparare.

     

    Am cateva prietene in zona culturala. Foarte multi intelectuali romani, in paralel cu ironii care mai de care la adresa corectitudinii politice, simt nevoia sa flirteze cu femeile tinere, cel putin la fel de intelectuale ca ei. Chestie care, pe prietenele mele cel putin, le enerveaza la culme. E adevarat, s-ar putea sa fie barbati educati in alte epoci, care se cred galanti daca bat apropouri diverse, parfumate erotic. Numai ca pentru ele asta inseamna o maxima frustrare: inseamna nerecunoastera statutului lor de egal in discutii. Mai mult, unii dintre acesti barbati, frustrati de vreo replica intepatoare (se pricep si la din astea prietenele mele), se duc pe la fituicile culturale prietene si scriu despre ele ca sunt tate si scandalagioaice. Asta desi fusese vorba despre o discutie publica pe un subiect dat, unde respectivele tinere se descurcasera excelent si fara sa faca ochi dulci vreunui scriitor consacrat si libidinos.

     

    Nu trag concluzii de nici un fel. Mi se pare ca asist la un soi de fatalitate dureroasa in razboiul sexelor. Nu mai cred ca este ceva de facut, in afara de plangeri si de bagat spaima cu amenzi si tribunal. Dar as vrea din tot sufletul sa vad un alt sofer iesind din alta masina si snopind un idiot care isi arata muschii langa oglinda retrovizoare a unei prietene. Daca barbatii trebuie sa fie musai niste animale, sa fie macar niste animale cu putina onoare.

  • Dezvaluirea dezvaluita

    La Milano, la Castello Sforzesco a fost organizata o expozitie dedicata Codului Trivulziano si altor obiecte pretioase ale lui Leonardo da Vinci. Bineinteles, a fost realizat si un frumos catalog Electa, dar ceea ce mi se pare mai interesant, din punctul de vedere al popularizarii culturii, este ca aceleiasi teme i-a fost dedicata expozitia fotografica permanenta din Via Dante.

     

    Pentru cine nu locuieste la Milano, amintesc ca, de ceva vreme, de-a lungul acestei strazi pietonale sunt expuse mari panouri fotografice, iluminate din spate, dedicate pe rand unei anumite teme enciclopedice (proiectii ale Pamantului, datini si obiceiuri asiatice s.a.m.d.) cu note si felurite referinte explicative. Toate fotografiile sunt de buna calitate si parcursul expozitional este atat de bogat, incat chiar si cel asemenea mie, care are ocazia de a parcurge aceasta strada foarte frecvent, descopera ceva nou de fiecare data.

     

    Faptul ca in momentul de fata expozitia trateaza opera lui Leonardo mi se pare un lucru foarte frumos si ar trebui sa ma simt (in calitate de cetatean si beneficiar al strazii) foarte multumit. Doar ca, evident pentru a atrage atentia publicului, expozitia se numeste „Codul dezvaluit“.

     

    Nu trebuie sa fii prea perspicace pentru a intelege ca, atata vreme cat reprezinta o initiativa menita sa faca mai bine cunoscut Il Codice Trivulziano, titlul este  potrivit; dar nu trebuie sa fii neaparat prost pentru a face imediat o alta asociere si sa intuiesti o aluzie la „Codul lui da Vinci“ al lui Dan Brown – carte, film, scandalurile si polemicile aferente si conexe.

     

    Eu pot sa inteleg ca un fabricant de izmene in carouri, daca pe neasteptate ar exploda un scandal oarecare pe tema unor presupuse izmene in carouri ale lui Brad Pitt, ar face bine sa-si asocieze numele propriei marci cu scandalul in chestiune, pentru ca afacerile sunt afaceri. Dar ca trebuie facuta o operatiune similara pentru a-l „lansa“ pe Leonardo (cand cel putin Dan Brown a facut cu modestie operatiunea inversa, adica s-a folosit de Leonardo pentru a se lansa pe sine insusi) mi se pare destul de deprimant.

     

    Pe de alta parte, acest lucru se intampla pretutindeni: cei de la Luvru nu mai reusesc sa-i tina departe pe vizitatorii care vor s-o vada pe Gioconda, si nu ajunge ca, dupa cum deja s-a observat, scurtcircuitul este unul bizar, dat fiind ca romanul lui Brown vorbeste despre o enigma care poate fi descifrata privind „Cina cea de taina“ si nu pe Mona Lisa. Evident ca este mult mai avantajos sa mergi s-o vezi pe Gioconda decat „Cina cea de taina“, pentru ca la Paris poti sa dai o tura si pe la Disneyland-ul francez.

     

    Nu cred nici macar ca mai e cazul sa ne intrebam de ce o carte de succes ii impinge pe oameni sa faca expeditii istovitoare (in timp ce pentru „Pe aripile vantului“ nimeni nu a plecat in cautarea Tarei, si pana la urma putini merg sa vada acel brat al lacului Como*). Toti isi vor aminti cum in urma cu cativa ani s-a descoperit ca Il Mulino Bianco**, care aparea pe o marca de biscuiti, exista in realitate (de fapt, oamenii din publicitate au revopsit o moara veche de care nu-i mai pasa nimanui, pentru a o putea fotografia), asa incat turme de domni cu palarii de paie au inceput sa-si care copiii cu jeep-ul, duminicile, sa vada Il Mulino Bianco (fara sa se intrebe daca moara de piatra era originalul din reclama la biscuiti sau daca nu cumva imaginea de pe biscuiti era adevaratul original al acelei false relicve). Pe de alta parte, mi se spune ca acum, duminica, oamenii viziteaza zona unde fost omorat micutul Tommaso***, asadar sa mearga s-o vada pe Gioconda nu e mare lucru. Asa este lumea facuta, altfel la alegeri Berlusconi ar fi inregistrat mai putine voturi.

     

    Oricum, avand in vedere ca si persoane ale caror interese culturale sunt oneste si deasupra oricaror suspiciuni au recurs la dezvaluirea unui Cod contrafacut pentru a putea populariza disimulat material leonardesc autentic si de inalta calitate – cineva (acela ce are inca incredere in fiinta umana) s-ar putea inversuna sa inteleaga de ce s-au exaltat multimile din lumea intreaga nu atat in fata unui roman (care in sine nu este nici mai bun, nici mai prost decat multe altele), cat in fata presupusei revelatii mistice (sau antimistice) care se intrevedea acolo.

     

    Raspunsul are legatura in mod firesc cu climatul New Age in care traim de decenii si cu foamea de mister care s-a substituit caderii ideologiilor si marilor utopii seculare. Dar cei care ar trebui sa se mire cel mai putin sunt tocmai aparatorii ortodoxiei. Acestia, desi pe buna dreptate se lamenteaza ca lumea ia in serios legende destul de puerile care, printre altele, circula de decenii la pret redus in toate speluncile de stiinte oculte, nu trebuie sa uite insa ca la aceasta piata a miraculosului au contribuit si ei, transformand in destinatii turistice locurile multor miracole si aparitii cu totul improbabile.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare in 5 iulie.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

     

    *Referire la locul unde se petrece inceputul celui mai celebru roman italian, „I promessi sposi“ de Alessandro Manzoni

    **O moara vopsita in alb, folosita drept imaginea unei marci de biscuiti

    ***Tommaso Onofri, un copil In varsta de 18 luni, a fost rapit si omorat in luna martie a acestui an.

  • Curat complicat

    Pe cat de mare a fost valva in jurul vanzarii Catavencu, pe atat de putine si de incerte au fost detaliile acesteia. E si firesc: apele nu sunt inca limpezi. Iar cel din spatele tranzactiei, Sorin Ovidiu Vantu, si-a facut aproape un trademark din metodele prin care apare si/sau dispare din businessuri despre care se spune ca i-ar apartine de fapt.

     

    Ca in orice tranzactie in care este implicat un personaj controversat, focusul dezbaterilor cade mai degraba asupra acestuia decat asupra tranzactiei in sine. In cazul anuntului de preluare a controlului grupului independent de presa Catavencu de catre Realitatea Media (sfarsitul lui mai), discutiile s-au centrat in jurul omului de afaceri Sorin Ovidiu Vantu, cel care si-a asumat recent controlul asupra Realitatea Media – care opereaza Realitatea TV si The Money Channel – si care, iata, a iesit din nou in lumina reflectoarelor cu o noua intentie de business declarata: achizitionarea pachetului majoritar in Catavencu (grup care detine, printre altele, Academia Catavencu, Cotidianul, 24 Fun, Tabu si Radio Guerilla).

     

    Despre tranzactia propriu-zisa nu s-a suflat mai nimic. De aici, cateva intrebari la care nu exista in continuare raspunsuri. Ce natura contractuala are anuntul respectiv? Cat va detine Realitatea, concret, in Catavencu? Cand se finalizeaza tranzactia? Ce implicatii are preluarea Catavencu de catre Realitatea asupra structurii holdingului?

     

    Pe marginea tranzactiei, niciunul dintre actorii importanti ai acesteia nu a dorit sa comenteze, la momentul respectiv, pentru BUSINESS Magazin. Sorin Ovidiu Vantu isi motiva tacerea prin faptul ca „deja s-a scris prea mult despre acest subiect. Voi mai vorbi, poate, peste vreo doua-trei saptamani (cam in aceasta perioada – n.r.)“, spunea el atunci. Reprezentantii Catavencu erau zgarciti in a oferi informatii. Iar Sorin Marin de la fundatia Anonimul, cea care inca detine 49,99% din grupul Catavencu, s-a limitat la a-si motiva propriul exit: „Dupa ce m-am retras complet si definitiv din mediul business in 2001, acum un an am decis sa ma retrag si din mass-media. Lumea presei nu imi place“, declara acesta, pentru BUSINESS Magazin, acum cateva saptamani.

     

    Iesirea din afaceri indicata de Sorin Marin echivaleaza cu vanzarea participatiei sale de 42% in Rompetrol (2000), un exit care i-a adus un venit declarat de circa 20 de milioane de dolari si din care se presupune ca ar fi finantat diverse proiecte sociale, culturale si in mass-media (in acest din urma caz, un exemplu actual ar fi sponsorizarea Romaniei Literare, parte din grupul de presa culturala Satiricon – trust finantat de Dinu Patriciu, presedinte si actionar majoritar in grupul Rompetrol).

     

    Saptamana trecuta insa – probabil dupa ce au asteptat sa se mai linisteasca dezbaterile in jurul subiectului sau/si sa mai avanseze procesul aferent tranzactiei – cei de la Catavencu s-au decis sa clarifice unele detalii ale acesteia. Intr-un interviu acordat BUSINESS Magazin, Sorin Vulpe – director general la Academia Catavencu, membru fondator si actionar in grupul Catavencu – a spus ca grupul a mai fost ofertat de fondul de investitii SocGen si de grupurile de presa Reader’s Digest si Dogan (trustul media turcesc care si-a anuntat recent intrarea in Romania, prin Cristian Burci, ex-Prima Tv, Kiss FM si Star FM). Important este insa procentul adus in discutie de Vulpe – altul decat cel vehiculat, de 70% – pe care il va detine Realitatea Media in Catavencu, daca se va respecta intocmai precontractul de vanzare care a stat la baza anuntului de achizitie de acum cateva saptamani. Este vorba de un pachet de 79% pe care Realitatea il va detine in grupul Catavencu  odata cu incheierea tranzactiei, planificata pentru 15 septembrie.

     

    Ca principale obligatii ale cumparatorului in acest precontract, in capul listei ar fi capitalizarea companiei. „Dezvoltarea a fost foarte mare, iar resursele nu mai erau suficiente. Noi credem ca produsele pe care le-am pus pe piata justifica niste eforturi de refinantare“, explica Vulpe. Referitor la valoarea tranzactiei, cei de la Catavencu nu au decis inca daca o vor face publica. Daca va fi insa dezvaluita, aceasta „o sa starneasca multe exclamatii“, este de parere Doru Buscu, membru fondator, actionar, redactor-sef la Academia Catavencu si director editorial la Cotidianul. „Negocierile s-au purtat cu Sergiu Toader si Sorin Enache, care dispun de niste resurse alocate planului lor dement de dezvoltare. Din acele resurse s-a facut si achizitia pachetului majoritar de la Catavencu“, a completat Doru Buscu.

     

    Vorbind despre ce are de facut Catavencu pentru finalizarea tranzactiei, Vulpe spune ca in primul rand trebuie simplificata structura holdingului, despre care acesta admite ca este „stufoasa“: majoritatea produselor fiind dezvoltate cu diversi parteneri, actionariatul difera de la un produs la altul. Iata cateva exemple: 24 Fun este editat de Bazar Media, detinuta de fondatorii Catavencu ca persoane fizice, grupul Catavencu, Regent House si Alex Sandulescu, editorul publicatiei, exemplifica Buscu. In Aventuri la Pescuit sunt prezenti fondatorii Catavencu, grupul Catavencu si editorul Cristi Viezure. Cotidianul este editat de Poligraf, un joint-venture intre Catavencu (care detine actiunea de control) si Regent House (la randul ei detinuta de familia Ratiu – 80% si Calin Husar – 20%). Si tot asa. Un raspuns la solutionarea acestei faramitari vine din partea lui Sorin Vulpe: „Majoritatea actionarilor mici au fost achizitionati“.

     

    „Va fi Catavencu SA actionar cu 99,99% – cat permite legea – in fiecare din subsidiare. Pentru moment, din ratiuni ce tin de urmarirea investitiei si de o mai clara evaluare a centrului de profit, probabil ca vom functiona asa cum suntem“, a spus Vulpe.

     

    Incert ramane in continuare statutul Poligraf, partenerul lui Catavencu in Cotidianul, 24 Fun si Radio Guerilla. „Va ramane sa functioneze un an asa. Nu ne e clar daca vom face o fuziune completa in care sa existe o singura companie mare, Catavencu SA“, a spus Vulpe. Cert este insa statutul Poligraf ca actionar in regia de vanzari de publicitate Splendid Media (unde are o prezenta de 51,99%) si care nu a facut parte din obiectul tranzactiei cu Realitatea.

     

    „Saptamana aceasta (trecuta – n.r.), Poligraf va disparea ca actionar, in urma unui transfer de actiuni si a unor achizitii“, a spus Radu Budes, managing partner Splendid Media. Adica, parte din actiunile Poligraf (25%) vor fi trecute pe numele lui Sorin Marin, ca persoana fizica, restul de pana la 51,99% urmand a intra in controlul membrilor fondatori Radu Budes si Catalin Sandulache.

     

    Cu actiunile astfel achizitionate de la fondatorii Catavencu si cu cele pe care le detineau deja, Radu Budes si Catalin Sandulache obtin astfel controlul asupra Splendid Media (75%), companie care a avut anul trecut o cifra de afaceri de 4 milioane de euro si care, pentru anul 2006, estimeaza 28-30 de milioane de euro (aceasta crestere spectaculoasa fiind explicata prin intrarea TVR in portofoliul agentiei).

     

    De notat ca legatura dintre Sorin Marin si Splendid Media a aparut in cascada anul trecut, in urma fuziunii dintre Splendid Media cu cei de la Catavencu (Poligraf este majoritar detinuta de Catavencu, la randul ei detinuta in proportie de circa 50% de Fundatia Anonimul a lui Sorin Marin).

     

    Prioritatea numarul unu a celor de la Catavencu? „Cotidianul, care este centrul de cost si profit cu potentialul cel mai mare, dar si cu cele mai mari costuri. Va reintra in BRAT (dupa ce la inceputul anului, in premiera pentru un cotidian din Romania, a cerut sa fie exclus – n.r.), iar in toamna va avea parte de o campanie extrem de puternica. Isi va urma cursul firesc“, spune Vulpe, admitand ca proiectiile initiale ale lui Catavencu de a atinge break-even in doi ani si ceva au fost optimiste.

     

    „Piata s-a schimbat: Evenimentul Zilei a evoluat puternic, Ringier investind foarte multi bani in el. Gandul a operat si el destul de temeinic in piata… Am fost putin prea optimisti. Nu am vrut sa riscam situatia in care Ringier, de pilda, sa mai cheltuiasca inca zece milioane si noi sa nu putem tine hamul. Ratiunile de a vinde au fost pur de business“, spune Vulpe.

     

    Decizia celor de la Catavencu de a vinde in 2006 a fost pentru a rezista pe piata sau pentru a se dezvolta? „Pentru a ne dezvolta“, este raspunsul la unison al lui Vulpe si al lui Buscu. „Daca inchidem doua-trei centre de cost puternice, ne putem replia. Sunt cateva produse extrem de puternice, ajunse la maturitate, care genereaza bani. Dar nu suficienti pentru a te lupta (cu marile grupuri – n.r.). Sigur ca mai poti sa te bati un an de zile cu resurse putine, mai faci un imprumut ici-colo, sa te mai carpesti. Dar nu asta e solutia“, explica Sorin Vulpe.

     

    Ca miscari de consolidare asteptate in piata, Vulpe spune ca e posibil sa mai faca niste achizitii. „In ce ne priveste“, subliniaza el. „Despre restul pietei, mai e cate ceva de ciugulit. Dar nu au mai ramas multe lucruri, doar la nivel local. La nivel central, nu stiu Adevarul ce va face“.

     

    Cum isi va pastra Catavencu cititorii si advertiserii, data fiind asocierea brandurilor Catavencu cu controversatul Sorin Ovidiu Vantu? „Prin continut. Altceva nu am ce sa fac. Se vor convinge de produs si vor ramane. De ce se uita oamenii la Antena 1, desi Dan Voiculescu are o imagine foarte proasta? Pentru ca, pe un anume segment, le da oamenilor ce vor sa vada“, spune Vulpe, care admite ca da, este o problema de imagine „de cateva luni, pana se vor lamuri ca e aceeasi chestie“. „Doar ca e o chestie mai puternica, iar profitul pe care il genereaza aceasta chestie se duce in alta parte“.

  • Cum se va imparti Catavencu

    Daca Realitatea Media si Catavencu isi vor indeplini obligatiile contractuale prevazute in precontractul de vanzare, tranzactia se va finaliza pe 15 septembrie 2006. Structura de actionariat a grupului Catavencu este proiectata sa arate astfel din toamna:

     

    79% „probabil Realitatea Media“, spune Sorin Vulpe de la Catavencu. „E posibil sa mai intre cineva in actionariatul lor“, a spus Vulpe, fara a detalia. „Dar 79% va fi pachetul nostru spre vanzare“.

     

    11% persoane fizice: fondatorii Academiei Catavencu, la care se adauga Alex Sandulescu (24Fun) si Calin Husar (Regent House), cu cate 1% fiecare.

     

    10% Regent House, partenerii Catavencu din Cotidianul, 24 Fun si Radio Guerilla.

     

    SURSA: GRUPUL CATAVENCU