BusinessMagazin

Blog

  • A doua incercare

    Cel mai mare producator de bere din Belarus, Krinitsa Brewery Holding, a fost scos la licitatie de autoritatile de la Minsk. In cele doua unitati de productie din Minsk si Brest, capacitatea anuala atinge 1,8 milioane de hectolitri.

     

    Conform cotidianului de afaceri Kommersant, valoarea de piata a companiei belaruse este de 150 de milioane de euro. In prima faza a licitatiei au participat firmele SABMiller, BBH, Heineken, Sun InBev si Detroit Belarus Brewing Company. Pentru a doua etapa s-au calificat SABMiller, Heineken si BBH, aceasta din urma fiind proprietara marcii Baltika, cea mai vanduta bere din Rusia. Cota detinuta de Krinitsa pe piata berii din Belarus este de 40%. Cel mai probabil, castigatorul va fi anuntat la sfarsitul lunii iulie. Guvernul de la Minsk a mai incercat in 2000 sa vanda Krinitsa. Atunci, BBH a cumparat 50% plus o actiune pentru 50 mil. dolari si a transferat o prima transa de 10,5 mil. dolari. Insa autoritatile s-au razgandit in privinta vanzarii companiei, iar aceasta a returnat banii abia in 2005.

  • Democratie pentru cei alesi

    E sezonul alegerilor in Orientul Mijlociu. Siria tocmai a tinut alegeri prezidentiale si parlamentare. Algeria si Egiptul au avut alegeri parlamentare. In curand vor fi scrutinuri in Iordania, Maroc si principatul Oman, iar mai apoi in Qatar. Infloreste cumva democratia in Orientul Mijlociu.

    Consensul in randul avocatilor democratiei, al diplomatilor si al cetatenilor chestionati este ca, departe ca aceste randuri de alegeri sa denote o inflorire a democratiei, realitatea e taman pe dos. Alegerile par sa fi devenit doar un mijloc folosit de liderii autoritari pentru a castiga legitimitate. „E un soi de dezamagire si o lipsa de incredere in aceste regimuri din partea popoarelor arabe. Si putini cred ca aceste alegeri pot aduce schimbarea pe care o spera toata lumea”, spune Jaffar al-Shayeb, membru al consiliului municipal din Qatif, Arabia Saudita, o organizatie consultativa, fara autoritate legislativa.

    Problema nu e doar ce inseamna o atare situatie pentru oamenii care sunt obligati sa traiasca intr-un regim autoritar, ci ce efecte are ea pentru perceptia mai larga a democratiei in toata regiunea. Tari ca Egiptul si Siria, care au avut alegeri organizate dupa toate regulile, permit in acelasi timp unei clase conducatoare sa detina monopolul puterii, sa limiteze libertatea de expresie si de asociere si neaga prin asta vointa cetatenilor.

    „Nu exista niciun regim democratic in toata lumea“, spune Abbas Mroue, 29 de ani, stand intr-o cafenea cu prietenii lui in Beirut, la o conversatie despre politica si guvernare. „Da“, spune si Hussein Jaffal, 31 de ani – „exista democratie, dar nu exista libertati“. Si aceasta viziune, care confunda procesul electoral cu principiile democratiei, pare sa se extinda.

    Este o concluzie care ar putea sa-si aiba originea chiar la Washington, unde oficialii au caracterizat adesea alegerile ca pe un barometru al progresului, dar care ar putea la fel de bine si sa contribuie la subminarea conceptului de democratie, dupa cum admit destui diplomati si militanti pentru democratie din Orientul Mijlociu. Irakul, unde un guvern ales in mod liber a fost paralizat de dispute sectare, e un contraexemplu cu deosebire nociv. „Insasi democratia si-a pierdut credibilitatea ca mod de guvernare“, spune un diplomat occidental din Alger, sub protectia anonimatului, ca sa respecte protocolul diplomatic. „Cred ca experimentul irakian, inclusiv votul cu degetele muiate in cerneala purpurie, nu a ajutat la nimic. Oamenii spun acum ca democratia nu e chiar raspunsul pentru orice.“   

    „Degetul cu cerneala“ al alegatorului irakian a fost initial un simbol al increderii in ceea ce se spera sa fie democratia pe cale sa se nasca in aceasta tara. Milioane de irakieni au mers sa voteze in primele alegeri dupa rasturnarea lui Saddam Hussein, inmuindu-si un deget in cerneala ca sa evite votul dublu. Dar acelasi deget colorat a devenit, pe drept sau pe nedrept, un simbol al esecului. „Am votat pentru ca eram asa de entuziast – in sfarsit puteam sa aleg candidatul pe care il voiam“, spune Hussein Marzouk, un refugiat irakian care traieste in Liban. „Apoi mi-am dat seama ca-mi riscam viata pentru nimic. S-a dovedit ca totul era o pacaleala pe care americanii au adus-o cu ei si care mustea de frauda. Asa ca de ce as mai vota?“

    Timp de zeci de ani, alegerile din Orientul Mijlociu au fost prea putin democratice, cu formatiunile de guvernamant care au controlat accesul candidatilor si al electoratului la scrutin, dar si numararea voturilor. In alegerile parlamentare din Egipt de anul trecut, martorii au relatat ca politia a folosit munitie de razboi impotriva votantilor – omorand cativa – ca sa-i impiedice sa-si dea votul pentru candidatii afiliati la Fratia Musulmana. In alegerile de anul acesta, agentii de securitate au inchis peste 150 de membri ai Fratiei, care – desi oficial in afara legii – reprezinta totusi singura opozitie viabila din tara.

    In Siria, alegerile prezidentiale au fost de fapt un referendum pentru un singur candidat, presedintele Bashar Assad, intr-o tara care a condamnat la inchisoare militanti pentru democratie pentru ca au semnat o petitie in care cereau reforme politice si unde recent s-a pronuntat o sentinta de 12 ani de inchisoare pentru un membru al Fratiei Musulmane. „Sistemul este programat astfel incat sa-i aduca la putere pe cei care detin deja puterea“, spune Daoud Kuttab, directorul Institutului pentru Presa Moderna, la universitatea Al Quds din orasul Ramallah din Cisiordania. „Asa se explica prezenta scazuta la urne si de ce alegerile ii indeparteaza pe oameni.“

    Rezultatul fiind de cele mai multe ori cunoscut si manipularea atat de evidenta, de ce se mai obosesc atunci conducatorii acestor state? Din Siria in Bahrein, alegerile au contribuit la disiparea unei parti din presiunea interna si externa in favoarea reformelor, fara sa aduca totusi modificari substantiale structurii de putere, spun diplomatii si liderii politici ai opozitiei. Alegerea unui parlament in Bahrein sau a unui consiliu local in Arabia Saudita, spre exemplu, a ajutat la satisfacerea aspiratiei publice catre un guvern mai responsabil. De-a lungul vremii, a devenit insa evident ca parlamentul si consiliile aveau o autoritate redusa si ca alegerile au fost ele insele cea mai mare realizare. „Stim ca acestea sunt lucruri care au fost adoptate ca sa-i incurajeze si mai tare pe conducatori, sa-i serveasca pe ei mai degraba decat pe cetateni“, spune Nabeel Rajab, militant pentru drepturile omului din capitala Bahreinului, Manama.

    Un membru al parlamentului algerian, Said Boughadja, care este si un fruntas al partidului de guvernamant, spune ca asemenea critici sunt nedrepte, pentru ca prezenta la vot este scazuta peste tot in lume, inclusiv in Occident. O comisie algeriana de monitorizare independenta a scrutinului a sustinut ca la recentele alegeri parlamentare s-a utilizat pe scara larga tehnica „voturilor din oficiu“, cu buletine de vot indesate in urne de organizatori. Boughadja a respins aceasta acuzatie, spunand ca daca partidul lui sau adeptii acestuia ar fi folosit asa ceva, prezenta la urne ar fi trebuit sa fie peste 50%. In schimb, ea a fost de 36,5%, cu 10 procente mai scazuta decat la alegerile parlamentare din 2002.

    Dar Boughadja nu si-a ascuns cea mai mare nemultumire fata de democratie: aceea ca dupa niste alegeri cu adevarat libere nu se stie cine va accede la putere, ceea ce poate ajunge sa reprezinte un risc pentru stabilitatea tarii. La inceputul anilor ’90, armata algeriana a anulat alegerile dupa ce un partid islamic moderat parea pe punctul de a prelua controlul parlamentului. Decizia de anulare a declansat un razboi civil de aproape un deceniu, care a facut peste 100.000 de victime. „Curentul islamist a prins teren tocmai in urma unui proces democratic“, spune el.

    Aceasta este o realitate care a devenit evidenta si pentru sustinatorii democratiei din Washington. Asa s-ar putea explica de ce in aceste zile se vorbeste atat de putin despre sustinerea unor alegeri total libere in tot Orientul Mijlociu. Dar politologii si sociologii din regiune spun ca aceasta viziune pierde din vedere esentialul, punand accent pe procesul in sine si nu pe substanta lui. 

    „Ar trebui sa insistam pe concepte mai largi de democratie, pe valorile democratice“, spune Abdel Nasser Djabi, profesor de sociologie la Universitatea din Alger, care sustine ca alegerile sunt vazute tot mai mult ca o metoda de a induce oamenii in eroare. „Exista un pericol real ca aceasta atitudine sa duca la respingerea conceptelor democratiei.“

    Nada Bakri a contribuit la acest articol din Beirut

    Traducere si adaptare: Mihai MITRICA

  • O steluta pe Giurgiului

    Barbara Walters are stea pe Walk Of Fame. Barbara Walters lucreaza la canalul de televiziune ABC si este una din figurile populare ale presei americane. Realizeaza un talk show extrem de popular si a stat de vorba cu Boris Eltin, Margaret Thatcher, Indira Gandhi  sau Vaclav Havel.

     

    Ma contemplu, narcisist, si imi spun ca m-am cam saturat sa scriu inainte de vreme; am cam abuzat de asta si nu-i prea bine sa iesi prea des din rand. Nu ca ar tine cineva minte, dar am scris despre posibilitatea aparitiei unui cartel al gazelor naturale (ati uitat subiectul? o sa vi-l reamintiti cat de curand) cam cu un an de zile inainte de a „erupe“ in restul presei romanesti, despre economii virtuale pe vremea cand altii se jucau in tarana Tetrisului, despre riscuri politice pe cand unii lacrimau sau se tineau de maini, victoriosi, in fata multimilor, ba si despre ceasul lui Bush, cu vreo doi ani in urma, e adevarat ca intr-un context diferit de povestea albaneza. Alt context, dar care se potriveste cu cel actual, asa ca reiau o parte din acel text, cu placere:

     

    „Vladimir Putin este, in prezent, unul din personajele importante ale planetei. El este constient de importanta sa si de aceea nu se sfieste sa afiseze, la incheietura mainii drepte, un ceas Patek Philippe Perpetual Calendar de 60.000 de dolari. Valoarea este egala cu valoarea totala a salariului prezidential dintr-un intreg an de zile. Presedintele rus a evoluat, pentru ca in 2003 purta tot un Patek Philippe, dar un model diferit, Caltrava, de trei ori mai ieftin (suna ciudat, pentru ca 20.000 de dolari nu-i o suma de ici, colea).

     

    George W. Bush este si el un personaj important al planetei. Bush junior poarta un Timex. Valoarea ceasului este de 50 de dolari. Excentricitatea ceasului presedintelui american este ca poarta o inscriptie gravata: «George W. Bush presedinte, 20 ianuarie 2001».

     

    Din punct de vedere financiar, diferenta dintre cele doua ceasuri este enorma. Din punct de vedere economic diferenta dintre Rusia si SUA este enorma. In ecuatia cu ceasurile si economiile intervine un factor esential, imaginea. Adica modul in care cei mai importanti oameni ai lumii tin sa fie receptati de cei ce ii privesc.

     

    Lui Putin pare sa nu-i pese (oricum, in cazul lui poate fi vorba si de pasiunea pentru ceasuri pe care au dovedit-o rusii in timp). Sau poate rusilor nu le pasa, majoritatea fiind inca extrem de ocupati cu supravietuirea. De fapt lui Putin poate sa nu-i pese pentru ca e ocupat cu altele: sa nu uitam ca i-a iesit smecheria cu cota unica de impozitare, ca are crestere economica si de nivel de trai, dar si stabilitate politica. Unii ar spune ca totul s-a facut in stil rusesc.

     

    Lui Bush ii pasa pentru ca atat i-ar fi trebuit, la cate a avut pe cap in campania electorala. Si in  mod cert si americanilor le-ar fi pasat despre ceea ce poarta presedintele lor la incheietura mainii stangi.

    La mijloc, intre Patek Philippe si Timex, stau romanii“.

     

    Ati prins ideea, nu-i asa? Daca da, o sa intelegeti si gestul meu: influentat de steaua Barbarei Walters, am scrijelit o steluta in tarana cu care primaria a pavat Soseaua Giurgiului si mi-am scris numele inauntrul ei, adica mi-am acordat o steluta pe un hall of fame local, pentru orgoliul meu. A fost o ceremonie scurta, pentru ca statea sa ploua, dar pentru o stea in tarana si nu una din metal si beton n-are sens sa pierzi prea mult timp.

     

    Legat insa de previziuni si subiecte pe termen lung, ma roade totusi unul; nu este pe termen de un an sau doi, ci pe termen intr-adevar lung. Un editorialist isi indemna, saptamana trecuta, cititorii sa inchida televizoarele si sa constate in mod real, palpabil, cat de mult s-a schimbat, in bine, viata romanilor. Un punct de vedere corect. Un cititor suparat ii replica editorialistului, pe Net, ca Romania a devenit o jungla in care castiga cei care se descurca si unde bunul-simt, bunul-gust, respectul sau sapunul sunt din ce in ce mai rar folosite.

     

    Personal cred ca si acest punct de vedere e corect; pentru ca Giurgiului se afla in sudul orasului si mai spre periferie, chiar daca e hall of fame. Ambele puncte de vedere sunt corecte, pentru ca se petrec in Romanii diferite: a editorialistului este in centrul Capitalei, a cititorului mai spre periferie sau in zonele sarace ale tarii.

     

    Tot saptamana trecuta am avut o interesanta discutie cu cineva, cam pe aceeasi tema; interlocutorul meu i-a definit pe romani drept niste „supravietuitori“ de profesie. Teoria mea este ca natia romana a cam obosit, genetic, sa lupte si acum e pe cale sa piarda lupta sa din Marele Razboi de Castigat Un Loc Onorabil in Lume. Adica peste niste multi ani poate vom fi supravietuit, in spiritul remarcii interlocutorul meu, dar nu ca urmasi ai lui Decebal si Traian.

     

    Daca am dreptate, ultimul sa stearga steluta aceea de pe Giurgiului. Dar m-as bucura, sincer, sa n-am.

  • In sfarsit, Enel a semnat

    Dupa un an de asteptare, compania Enel a semnat saptamana trecuta contractul pentru intrarea in posesia distributiei de electricitate Electrica Muntenia Sud. Cu Capitala in portofoliu, alaturi de Banat si Dobrogea, italienii se mai pot uita de-acum inainte doar spre privatizarea productiei.

     

    Intrebat in urma cu cateva luni, la putin timp dupa preluarea mandatului in Romania, care sunt pierderile cauzate de intarzierea cu un an a semnarii pentru Electrica Muntenia Sud, Matteo Codazzi, country manager al Enel in Romania, spunea ca nici nu vrea sa se gandeasca la raspunsul pentru aceasta intrebare. „Nu te poti gandi la pierderi dintr-o companie pe care nu ai detinut-o niciodata si pe care nu stii cum o va influenta exact managementul propriu, dar cred ca odata ce va fi in portofoliul nostru, vom putea vorbi imediat despre profit net“, spunea in urma cu cateva luni Matteo Codazzi, country managerul Enel in Romania. Desi nu a spus-o, Codazzi se gandea desigur la cat profit ar putea produce EMS tinand cont ca cele doua companii aflate deja in portofoliul Enel, Electrica Dobrogea si Banat, au intrat pe profit inca dupa primul an de management Enel, au avut cresteri ale afacerilor de aproximativ 15%, iar anul trecut au derulat afaceri de 470 de milioane de euro. 

     

    Tinand cont ca hartiile s-au semnat saptamana trecuta si ca intrarea efectiva in posesie se va intampla la sfarsitul anului, Enel va putea vorbi despre profit abia in prima parte a anului 2009. Pana atunci, vor face tot posibilul sa intre cat mai in fata in licitatiile pentru castigarea unui producator de energie, in special unul dintre complexurile energetice care urmeaza a fi scoase la privatizare. Sumele destul de mari care se vehiculeaza pentru achizitia acestor complexuri – nu atat pachetele de actiuni, dar mai ales investitiile de mediu pe care cumparatorul trebuie sa le faca, cifrate la ordinul miliardelor de euro – nu ii sperie pe cei de la Enel. Acestia au pregatit nu numai 1 miliard de euro pentru investitii in Electrica Muntenia Sud, dar si 1,5 miliarde de euro pentru achizitii in Romania.

     

    Iar achizitiile vor viza predominant productia, dat fiind ca, in materie de distributie, Enel are deja cel mai mare portofoliu de clienti – 2,5 milioane – la nivelul intregii tari si probabil Autoritatea Nationala de Reglementare in Energie (ANRE) nu ii va mai permite sa participe la inca o licitatie pentru o distributie electrica. Aceasta deoarece reglementarile ANRE prevad ca o singura companie poate detine maxim 33% din portofoliul de clienti la nivel national, ceea ce inseamna aproximativ 2,8 milioane. Iar cum toate distributiile ramase de privatizat (Electrica Muntenia Nord, Electrica Transilvania Nord si Electrica Transilvania Sud) au fiecare intre 1,04 si 1,2 milioane de consumatori, Enel ar depasi pragul de 2,8 milioane de clienti.

     

    Numai ca Enel si-a adjudecat deja zonele cu cea mai buna dezvoltare economica – Bucuresti si Banat -, unde cresterea cererii de energie urmeaza a fi cea mai mare in urmatorii ani, intre 4 si 8% – asa incat probabil ca inca un portofoliu intins ca teritoriu si greu de operat nu l-ar mai atrage foarte mult. De remarcat ca Enel a ajuns la cel mai mare portofoliu de clienti achizitionand cele mai restranse distributii din punct de vedere geografic. Aceasta inseamna o retea mai restransa pe care trebuie facute investitii, dar si o concentrare buna de clienti (prin cele trei distributii ale sale, Enel controleaza, pe langa Bucuresti, cele mai mari orase ca numar de locuitori, Timisoara si Constanta).

     

    Cu EMS in portofoliu, care a avut anul trecut o cifra de afaceri de 450 de milioane de euro, Enel va avea in 2008 in Romania afaceri de aproximativ 1 miliard de euro – cu putin mai mult decat suma pe care a platit-o pentru a putea intra in posesia pretioasei EMS. Sau, mai precis, pentru a intra in fata celorlalti noua competitori care au intrat in cursa si dintre care o parte s-au retras cand au auzit ca sumele vehiculate depaseau binisor bugetele de 500 de milioane de euro pe care le programasera pentru aceasta achizitie. Singurii care au oferit putin sub Enel, spaniolii de la Iberdrola, ar fi scos fara regrete din buzunare 780 de milioane de euro, deoarece isi doreau in portofoliu Capitala. Asa ca probabil nici ei, nici germanii de la EnBW – specializati tot pe capitale – nu se vor grabi la celelalte licitatii, lasand loc pentru alte grupuri energetice care abia asteapta sa intre pe piata din Romania.

  • PR in loc de publicitate

    Doua dintre cele trei mari companii producatoare de tigari de pe piata romaneasca au facut conferinte de presa in ultimele trei luni. O premiera nu doar pentru ca strategia de comunicare indica o deschidere brusca, ci mai curand pentru ca o astfel de strategie chiar exista. Si totul se datoreaza integrarii.

     

    Saptamana trecuta, liderul pietei romanesti de tigari, British American Tobacco (BAT), ce detine o cota valorica de piata de 39,3% si-a prezentat proiectele de implicare in viata comunitara. Proiecte ce nu sunt singulare, ci au corespondent in aproape toate companiile, fie ele autohtone sau corporatii multinationale. Surpriza a venit insa din avalansa de informatii financiare, de la Paul Ogborn, managing director al BAT, ce a oferit raspuns la sumedenia de curiozitati: previziunile pentru anul in curs vizeaza afaceri in crestere cu 18%, pana la 450 de milioane de lire sterline (663 mil. euro); anul trecut, profitul net a crescut cu 47%, depasind 40 de milioane de euro; investitiile totale au ajuns la 140 de milioane de euro; investitii in training pentru anul in curs de 500.000 de euro; tinta pentru finalul anului – o cota de piata de 40%; „in jur de zece lansari de produse noi, in 2007, din care sase sunt deja pe piata“. Acestea sunt doar cateva exemple de informatii puse „pe masa“ de BAT, dar pentru care orice jurnalist din domeniul economic si-ar fi facut un titlu de glorie din a le afla. Pentru ca in ultimii cinci ani, nici una dintre cele trei mari companii producatoare de tigari (BAT, Philip Morris, Japan Tobacco International) nu a facut conferinte de presa, si, mai mult, erau si foarte retinute in a vorbi despre „detaliile“ financiare.

     

    Philip Morris, care ocupa locul al doilea pe piata romaneasca, a dat tonul noii mode in comunicare prin conferinta de presa pe care a organizat-o in aprilie. Si cel mai probabil ca si ocupanta locului al treilea in ierarhia vanzarilor de tutun de pe piata romaneasca, Japan Tobacco International, pregateste o actiune similara. Care a fost insa declicul ce a pus punct unei taceri de cativa ani? Poate ca este vorba despre o simpla coincidenta, dar dispozitia de comunicare pe subiecte de business, altadata „impertinente“, coincide in mod izbitor cu interzicerea totala a publicitatii la produsele din tutun, conform normelor comunitare. De la inceputul acestui an, tigarile au parasit panotajele si presa scrisa, dupa ce disparusera din media audiovizuala de ani buni. Comunicarea altadata nemijlocita trebuie sa urmeze acum drumuri intortocheate pentru a ajunge la fumator. E adevarat, pentru promovarea tigarilor se cladeste acum o intreaga industrie prin care consumatorul e bombardat de mail-uri, telefoane, SMS-uri, mesaje altminteri personalizate si care au avantajele lor. Dar cer eforturi mai mari: pentru ca mesajul sa ajunga la acelasi numar de fumatori ce vedeau altadata reclama fie pe panotaj, stand in masina la semafor, fie rasfoind revista preferata, acum o armata intreaga de oameni trebuie sa butoneze tastaturi, telefoane sau sa lipeasca plicuri ce contin mesaje de prezentare si promovare a produselor noi. Pentru ca daca fumatorul nu afla ca s-a lansat un nou produs, n-are nici un motiv sa-l cumpere si sa-l incerce. In conditiile in care numai BAT si-a programat pentru 2007 nu mai putin de zece lansari de noi produse, e clar ca interzicerea publicitatii n-a scos companiile producatoare de tigari din afaceri. Cu siguranta ca departamentele de promovare au cam la fel de multa treaba ca si in alti ani.

     

    Nu e de mirare, in aceste conditii, in care mesajele n-au disparut, dar s-au disipat, ca presa a capatat brusc mai multa valoare in ochii companiilor din domeniu. Pentru ca interesul jurnalistilor a fost viu si in anii trecuti, macar prin dimensiunea pe care o are piata tigarilor, ce a ajuns in 2006 la 1,4 miliarde de euro, fiind cea mai mare piata de bunuri de larg consum din Romania. Doar vanzarile de bere ii sunt „aproape“, la o distanta de cateva sute de milioane de euro. Si la distanta vor ramane si in continuare, pentru ca piata tigarilor se va dubla, ca valoare, in urmatorii trei ani, ajungand aproape de 3 miliarde de euro, din cauza cresterilor (asteptate) ale preturilor la tigari. Pentru a ajunge la acelasi nivel ca si in Uniunea Europeana, accizele trebuie sa creasca atat de mult, incat pretul la raft va ajunge, in urmatorii trei ani, la 10 lei pentru un pachet ce costa acum 5 lei.

     

    Chiar si cu pretul actual, ce va creste la 1 iulie cu circa 20 bani pe pachet, vanzarile de tigari sunt, in valoare, cele mai importante de pe toata piata romaneasca a bunurilor de larg consum. De pe urma lor, bugetul de stat colecteaza anual taxe si impozite ce se invarte in jurul a unui miliard de euro.

     

    Cu asemenea valori la mijloc, atentia presei va fi din ce in ce mai vie, cu atat mai mult cu cat si departamentele de comunicare ale companiilor din domeniu devin tot mai interesate sa discute. Daca outdoor nu mai e, macar PR sa fie. Si, la nevoie, chiar presa economica.

  • Dureros, euforia trecea

    Temele politice ale zilei isi pierd din capacitatea de impact pe care o au asupra populatiei, aproape indiferent de gradul de violenta promovat in discursurile publice. Tema suspendarii presedintelui, puternic personalizata si care a atras atentia majoritatii romanilor, nu a reusit sa-i determine pe acestia sa vina la vot (decat in proportie de 44,5%), miza nefiind importanta pentru ei.

     

    Motivatiile absenteismului sunt multiple, fiind greu de crezut ca exista o opinie majoritar formata in randul non-votantilor: fie este vorba despre o demobilizare a sustinatorilor sefului statului, prea siguri de victoria finala, fie ca este vorba de comoditate sau lipsa de interes. Desi taberele politice s-au straduit sa interpreteze in fel si chip aceasta prezenta la urne, nimeni nu a recunoscut ca, printre motivatiile romanilor de a nu se prezenta la vot, se afla si aceea ca, in general, clasa politica nu mai are multe de oferit unor categorii importante de electorat. Sau ca, in randul electoratului, devin tot mai numerosi cei care cred ca politica nu mai poate sa le influenteze propria viata.

     

    Desigur, actorii politici importanti s-au straduit sa profite la maxim de victoria populara si sa-si ascunda esecul in spatele unor strategii de reinterpretare a votului. Am asistat din nou la abuzuri de interpretare, prin care se gasesc simbolistici opuse asociate rezultatului referendumului. Romania celor multi, care nu au venit la vot, nu mai conteaza parca pentru nimeni.

     

    In analizele publice ale sondajelor de opinie, procentele non-votantilor sunt neglijate. Desigur, sunt foarte importante rezultatele posibile ale unui scrutin (obtinute prin excluderea non-raspunsurilor la intrebarea legata de intentia de vot), in contextul in care impartirea „placintei electorale“ este miza principala a jocului politic. Pe de alta parte insa, constat lipsa referirilor la „majoritatea tacuta“ din punct de vedere politic. Sigur, nu prea am vazut sondaje in care sa existe o majoritate a celor care declara ca nu se prezinta la vot. Distanta dintre declaratie si comportament nu poate fi redusa la minim atata vreme cat fiecare respondent are libertatea de a actiona dupa cum doreste in momentul votului.

     

    Din acest motiv este prezentata „intentia de vot“, care nu este decat o estimare a comportamentului de la urne. De cele mai multe ori, aceasta estimare se apropie insa destul de mult de rezultatul final de la urne.

    Dar, sa revenim la majoritatea tacuta, care incepe sa se desprinda de jocul politic. Mai multe studii din ultimii doi ani indicau aceasta desprindere a oamenilor obisnuiti de politic. S-a amintit in mai multe randuri de faptul ca agenda populatiei este diferita de cea a politicienilor. Acestia par a-si modela opiniile in functie de subiectele zilei si de modul in care sunt ele reflectate in dezbaterile publice.

     

    Intrebarea, la care pare ca se evita raspunsurile, este legata de motivele care stau la baza ruperii de politic. Pe fond, politicul este menit a asigura buna functionare a statului si, prin transfer, la asigurarea unei medieri intre interesele grupurilor divergente din societate. Una dintre regulile unanim acceptate ale democratiei este aceea ca, in caz de conflict de idei, majoritatea decide, fara insa a afecta in mod ireversibil interesele minoritatii.

     

    In cel mai recent sondaj realizat de Data Media si Institutul Pro, doar 10% dintre respondenti se declarau mai interesati de subiectele politice comparativ cu alte subiecte. De asemenea, 62% se declarau foarte multumiti sau destul de multumiti de propria viata. Romanii par mai linistiti cu propria viata fara sa se mai amestece in politica. Cum sa-i intereseze de cei carora le platesc bani pentru a conduce tara, daca pe acestia nu-i intereseaza problemele lor, care tin mai degraba de viata de zi cu zi decat de galagia de la Bucuresti? Cresterea nivelului de trai, preocuparea principala a romanilor in ultimii ani, nu reprezinta un indicator cu evolutii bruste, astfel incat sa conduca la o constientizare brusca a „meritelor“ politicienilor.

     

    Clasa politica a epuizat un proiect care a oferit justificari pentru toate „sacrificiile“ cerute populatiei. Romania a aderat la Uniunea Europeana, iar politicienii nu au reusit inca sa creeze un nou obiectiv national, care sa coaguleze energiile constructive. Politicienii sunt acum macinati de dispute personale care par ca depasesc in importanta problemele cetatenilor obisnuiti.

     

    Trezirea din euforia oferita de atingerea unui obiectiv national important, atins, si asa, dupa indelungate chinuri, la realitatea sociala a Romaniei de azi pare a fi un proces dureros pentru unii politicieni care nu reusesc sa mai intinda o mana catre populatie. Lipsa de adecvare a mesajelor politice pare insa a fi intretinuta de cei ce doresc intrarea in noua elita politica care se pregateste sa se nasca la Bucuresti. Probabil, din panselutele sadite in Piata Universitatii in 1990, dar si din intrebarile create de politicieni, la care acestia nu mai doresc sa dea raspunsuri.

  • Dureros, euforia trecea

    Temele politice ale zilei isi pierd din capacitatea de impact pe care o au asupra populatiei, aproape indiferent de gradul de violenta promovat in discursurile publice. Tema suspendarii presedintelui, puternic personalizata si care a atras atentia majoritatii romanilor, nu a reusit sa-i determine pe acestia sa vina la vot (decat in proportie de 44,5%), miza nefiind importanta pentru ei.

     

    Motivatiile absenteismului sunt multiple, fiind greu de crezut ca exista o opinie majoritar formata in randul non-votantilor: fie este vorba despre o demobilizare a sustinatorilor sefului statului, prea siguri de victoria finala, fie ca este vorba de comoditate sau lipsa de interes. Desi taberele politice s-au straduit sa interpreteze in fel si chip aceasta prezenta la urne, nimeni nu a recunoscut ca, printre motivatiile romanilor de a nu se prezenta la vot, se afla si aceea ca, in general, clasa politica nu mai are multe de oferit unor categorii importante de electorat. Sau ca, in randul electoratului, devin tot mai numerosi cei care cred ca politica nu mai poate sa le influenteze propria viata.

     

    Desigur, actorii politici importanti s-au straduit sa profite la maxim de victoria populara si sa-si ascunda esecul in spatele unor strategii de reinterpretare a votului. Am asistat din nou la abuzuri de interpretare, prin care se gasesc simbolistici opuse asociate rezultatului referendumului. Romania celor multi, care nu au venit la vot, nu mai conteaza parca pentru nimeni.

     

    In analizele publice ale sondajelor de opinie, procentele non-votantilor sunt neglijate. Desigur, sunt foarte importante rezultatele posibile ale unui scrutin (obtinute prin excluderea non-raspunsurilor la intrebarea legata de intentia de vot), in contextul in care impartirea „placintei electorale“ este miza principala a jocului politic. Pe de alta parte insa, constat lipsa referirilor la „majoritatea tacuta“ din punct de vedere politic. Sigur, nu prea am vazut sondaje in care sa existe o majoritate a celor care declara ca nu se prezinta la vot. Distanta dintre declaratie si comportament nu poate fi redusa la minim atata vreme cat fiecare respondent are libertatea de a actiona dupa cum doreste in momentul votului.

     

    Din acest motiv este prezentata „intentia de vot“, care nu este decat o estimare a comportamentului de la urne. De cele mai multe ori, aceasta estimare se apropie insa destul de mult de rezultatul final de la urne.

    Dar, sa revenim la majoritatea tacuta, care incepe sa se desprinda de jocul politic. Mai multe studii din ultimii doi ani indicau aceasta desprindere a oamenilor obisnuiti de politic. S-a amintit in mai multe randuri de faptul ca agenda populatiei este diferita de cea a politicienilor. Acestia par a-si modela opiniile in functie de subiectele zilei si de modul in care sunt ele reflectate in dezbaterile publice.

     

    Intrebarea, la care pare ca se evita raspunsurile, este legata de motivele care stau la baza ruperii de politic. Pe fond, politicul este menit a asigura buna functionare a statului si, prin transfer, la asigurarea unei medieri intre interesele grupurilor divergente din societate. Una dintre regulile unanim acceptate ale democratiei este aceea ca, in caz de conflict de idei, majoritatea decide, fara insa a afecta in mod ireversibil interesele minoritatii.

     

    In cel mai recent sondaj realizat de Data Media si Institutul Pro, doar 10% dintre respondenti se declarau mai interesati de subiectele politice comparativ cu alte subiecte. De asemenea, 62% se declarau foarte multumiti sau destul de multumiti de propria viata. Romanii par mai linistiti cu propria viata fara sa se mai amestece in politica. Cum sa-i intereseze de cei carora le platesc bani pentru a conduce tara, daca pe acestia nu-i intereseaza problemele lor, care tin mai degraba de viata de zi cu zi decat de galagia de la Bucuresti? Cresterea nivelului de trai, preocuparea principala a romanilor in ultimii ani, nu reprezinta un indicator cu evolutii bruste, astfel incat sa conduca la o constientizare brusca a „meritelor“ politicienilor.

     

    Clasa politica a epuizat un proiect care a oferit justificari pentru toate „sacrificiile“ cerute populatiei. Romania a aderat la Uniunea Europeana, iar politicienii nu au reusit inca sa creeze un nou obiectiv national, care sa coaguleze energiile constructive. Politicienii sunt acum macinati de dispute personale care par ca depasesc in importanta problemele cetatenilor obisnuiti.

     

    Trezirea din euforia oferita de atingerea unui obiectiv national important, atins, si asa, dupa indelungate chinuri, la realitatea sociala a Romaniei de azi pare a fi un proces dureros pentru unii politicieni care nu reusesc sa mai intinda o mana catre populatie. Lipsa de adecvare a mesajelor politice pare insa a fi intretinuta de cei ce doresc intrarea in noua elita politica care se pregateste sa se nasca la Bucuresti. Probabil, din panselutele sadite in Piata Universitatii in 1990, dar si din intrebarile create de politicieni, la care acestia nu mai doresc sa dea raspunsuri.

  • Un Siegfried de conjunctura

    Pe un blog politic autohton, respectabil si bine informat, s-a iscat saptamana trecuta o interesanta discutie despre ce ar trebui sa se intample ca sprijinul popular pentru Traian Basescu sa cada de pe inaltimile unde il vad acum sondajele.

     

    Concluziile, dupa cum va puteti usor inchipui, au fost triste pentru adversarii actualului presedinte: excluzand cataclismele naturale, pe Basescu il asteapta o cariera politica cu mult mai lunga – in democratie – decat cea a predecesorului sau, Ion Iliescu. Sau, dupa cum plastic s-a exprimat un orator virtual, „singura posibilitate ca starletul sa moara politic ar fi sa calce cu masina, fiind turmentat, o baba de 95 de ani gravida in luna a noua“.

     

    Asadar, tot un cataclism, insa cu o alta distributie de roluri. Suntem, prin urmare, condamnati la Traian Basescu? Eu, unul, nu sunt convins ca intrebarea e corect formulata, chiar daca ea exista in stare latenta in mintea multora. Stiu si va rog sa ma credeti pe cuvant ca Traian Basescu nu este un implacabil „Traian cel Mare“ coborat intre politicienii romani pentru a implini un anume destin. Imi place sa cred ca nici presedintele nu se considera (inca) asa ceva, chiar daca – ametit, poate, de tamaia catedralei si de tamaierile intelectualilor – recent, la Sibiu, a tras cu de la sine putere o aura deasupra-si.

     

    Actualul personaj-problema al scenei politice este mai curand un produs al unui mecanism care se invata la Economia de-a XI-a: binomul cerere-oferta. Omul politic Traian Basescu a aparut, s-a manifestat si a izbandit in momente in care piata suferea de o carenta intr-un anumit punct. A fost, pastrand proportiile, o Dacie (nu neaparat mai fiabila, insa cu un marketing fantastic) aparuta intr-o piata dominata de trasuri si motorete; o „schimbare“.

     

    In decembrie 1997 – cand i-a acordat un interviu jurnalistului Claudiu Saftoiu de la Evenimentul Zilei – a satisfacut nevoia de schimbare a unei figuri deja mult prea uzate. Acel interviu critic la adresa premierului Victor Ciorbea si apoi schimbarea Guvernului au fost prima mare promotie reusita cu modelul „Traian Basescu“. De aici incolo, produsul a mai fost restilizat, insa niciodata modificat esential, intrucat piata a dat semne ca prefera forma originala. In iunie 2000, cand a castigat Primaria Capitalei in fata lui Sorin Oprescu, a fost singurul care satisfacea in proportii egale si fobia de PDSR, si lehamitea de motorul in trei timpi al Conventiei, inchipuit de Viorel Lis sau Calin Chirita. In mai 2001, cand i-a luat functia lui Roman („Petre, esti cel mai bun!“), emana cea mai convingatoare impresie de „schimbare“, desi cu doar cateva luni inainte inregistrase un esec formidabil ca director de campanie prezidentiala al rivalului sau. La fel, in 2004, cand a castigat si Primaria Capitalei si Presedintia, era alternativa evidenta la doua modele total nepotrivite – ca performante, respectiv consum – cu nevoile clientilor.

     

    Acum, modelul de succes de altadata este intr-un moment de cumpana: a castigat detasat o cursa in care a fost obligat sa-si inventeze un adversar, fie el si colectiv, pentru a da impresia de performanta. Referendumul in care Traian Basescu s-a batut doar cu Traian Basescu (cei 322, oligarhii, au fost doar pretextul inteligent speculat de laboratorul de marketing) a fost castigat, evident, de Traian Basescu; insa orice castigator are in spate un invins. Modelul pe care l-au ales cei aproape 75% dintre votanti a avut aceleasi specificatii tehnice ca in 2004, insa uzura a devenit evidenta pentru cine s-a uitat sub capota.

     

    Actualul presedinte nu a mai fost atat de convingator ca purtator al unui discurs de schimbare, de descatusare precum in trecut. Potrivit datelor oficiale, acum a fost nevoie de aproape de doua ori mai multi bani ca in 2004 pentru a scoate un rezultat cu putin superior: asta nu arata doar ca Traian Basescu si-a mai pierdut din farmecul care-l facea gratis tinta a stampilelor de vot, ci si ca s-a modificat compozitia chimica a electoratului. Standardele din urma cu trei ani, grupate in nevoia de „schimbare“, s-au modificat la randul lor. Traian Basescu nu este inca obligat sa tina cont de asta, pentru ca momentul 2009 este indeajuns de aproape ca sa mai poata folosi din euforia inertiala a momentelor 2004 si 2007 si suficient de indepartat ca sa incerce sa ajusteze din mers performantele, astfel incat sa nu fie luat prin surprindere de un model alternativ.

     

    Asadar, cum cred ca ar fi trebuit formulata intrebarea de la inceput? Ceva de genul „cat ne mai satisface actualul model de Traian Basescu?“ mi se pare si mult mai adecvat. Si intelectualii se bucura de cate o „masina de fenomenolog trecut prin scoala pilotilor de Formula 1“, insa atentie: si-o permit doar in leasing. Ceea ce inseamna si ca le depaseste posibilitatile imediate, dar si ca, la o adica, o pot schimba pentru un model mai potrivit.

  • Un Siegfried de conjunctura

    Pe un blog politic autohton, respectabil si bine informat, s-a iscat saptamana trecuta o interesanta discutie despre ce ar trebui sa se intample ca sprijinul popular pentru Traian Basescu sa cada de pe inaltimile unde il vad acum sondajele.

     

    Concluziile, dupa cum va puteti usor inchipui, au fost triste pentru adversarii actualului presedinte: excluzand cataclismele naturale, pe Basescu il asteapta o cariera politica cu mult mai lunga – in democratie – decat cea a predecesorului sau, Ion Iliescu. Sau, dupa cum plastic s-a exprimat un orator virtual, „singura posibilitate ca starletul sa moara politic ar fi sa calce cu masina, fiind turmentat, o baba de 95 de ani gravida in luna a noua“.

     

    Asadar, tot un cataclism, insa cu o alta distributie de roluri. Suntem, prin urmare, condamnati la Traian Basescu? Eu, unul, nu sunt convins ca intrebarea e corect formulata, chiar daca ea exista in stare latenta in mintea multora. Stiu si va rog sa ma credeti pe cuvant ca Traian Basescu nu este un implacabil „Traian cel Mare“ coborat intre politicienii romani pentru a implini un anume destin. Imi place sa cred ca nici presedintele nu se considera (inca) asa ceva, chiar daca – ametit, poate, de tamaia catedralei si de tamaierile intelectualilor – recent, la Sibiu, a tras cu de la sine putere o aura deasupra-si.

     

    Actualul personaj-problema al scenei politice este mai curand un produs al unui mecanism care se invata la Economia de-a XI-a: binomul cerere-oferta. Omul politic Traian Basescu a aparut, s-a manifestat si a izbandit in momente in care piata suferea de o carenta intr-un anumit punct. A fost, pastrand proportiile, o Dacie (nu neaparat mai fiabila, insa cu un marketing fantastic) aparuta intr-o piata dominata de trasuri si motorete; o „schimbare“.

     

    In decembrie 1997 – cand i-a acordat un interviu jurnalistului Claudiu Saftoiu de la Evenimentul Zilei – a satisfacut nevoia de schimbare a unei figuri deja mult prea uzate. Acel interviu critic la adresa premierului Victor Ciorbea si apoi schimbarea Guvernului au fost prima mare promotie reusita cu modelul „Traian Basescu“. De aici incolo, produsul a mai fost restilizat, insa niciodata modificat esential, intrucat piata a dat semne ca prefera forma originala. In iunie 2000, cand a castigat Primaria Capitalei in fata lui Sorin Oprescu, a fost singurul care satisfacea in proportii egale si fobia de PDSR, si lehamitea de motorul in trei timpi al Conventiei, inchipuit de Viorel Lis sau Calin Chirita. In mai 2001, cand i-a luat functia lui Roman („Petre, esti cel mai bun!“), emana cea mai convingatoare impresie de „schimbare“, desi cu doar cateva luni inainte inregistrase un esec formidabil ca director de campanie prezidentiala al rivalului sau. La fel, in 2004, cand a castigat si Primaria Capitalei si Presedintia, era alternativa evidenta la doua modele total nepotrivite – ca performante, respectiv consum – cu nevoile clientilor.

     

    Acum, modelul de succes de altadata este intr-un moment de cumpana: a castigat detasat o cursa in care a fost obligat sa-si inventeze un adversar, fie el si colectiv, pentru a da impresia de performanta. Referendumul in care Traian Basescu s-a batut doar cu Traian Basescu (cei 322, oligarhii, au fost doar pretextul inteligent speculat de laboratorul de marketing) a fost castigat, evident, de Traian Basescu; insa orice castigator are in spate un invins. Modelul pe care l-au ales cei aproape 75% dintre votanti a avut aceleasi specificatii tehnice ca in 2004, insa uzura a devenit evidenta pentru cine s-a uitat sub capota.

     

    Actualul presedinte nu a mai fost atat de convingator ca purtator al unui discurs de schimbare, de descatusare precum in trecut. Potrivit datelor oficiale, acum a fost nevoie de aproape de doua ori mai multi bani ca in 2004 pentru a scoate un rezultat cu putin superior: asta nu arata doar ca Traian Basescu si-a mai pierdut din farmecul care-l facea gratis tinta a stampilelor de vot, ci si ca s-a modificat compozitia chimica a electoratului. Standardele din urma cu trei ani, grupate in nevoia de „schimbare“, s-au modificat la randul lor. Traian Basescu nu este inca obligat sa tina cont de asta, pentru ca momentul 2009 este indeajuns de aproape ca sa mai poata folosi din euforia inertiala a momentelor 2004 si 2007 si suficient de indepartat ca sa incerce sa ajusteze din mers performantele, astfel incat sa nu fie luat prin surprindere de un model alternativ.

     

    Asadar, cum cred ca ar fi trebuit formulata intrebarea de la inceput? Ceva de genul „cat ne mai satisface actualul model de Traian Basescu?“ mi se pare si mult mai adecvat. Si intelectualii se bucura de cate o „masina de fenomenolog trecut prin scoala pilotilor de Formula 1“, insa atentie: si-o permit doar in leasing. Ceea ce inseamna si ca le depaseste posibilitatile imediate, dar si ca, la o adica, o pot schimba pentru un model mai potrivit.

  • Petrolul Israelului

    Lucien Bronicki este unul dintre cei mai renumiti experti israelieni in energia geotermala, dar cand m-am intalnit cu el in urma cu doua saptamani la universitatea Ben Gurion din desertul Negev nu voia sa vorbeasca decat despre puturi de petrol. Israelul, imi spunea el, a descoperit petrolul.

     

    Aratand spre o camera plina de studenti in an terminal, Bronicki a spus: „Acestea sunt puturile noastre de petrol“. Era o priveliste pe cinste. O data pe an, studentii in inginerie medicala, software, inginerie electrica si computere de la Ben Gurion fac prezentari elaborate ale proiectelor lor de diploma. Sau – ca in cazul unui robot care se furisa pe langa mine, construit tot de un student – demonstreaza cum functioneaza mecanismele pe care le-au inventat.

     

    …

     

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer. Urmatorul sau articol va aparea in numarul din 4 iulie al BUSINESS Magazin

     

    Traducerea si adaptarea de Mihai MitricA

    Cititi continuarea articolului in editia tiparita a revistei