BusinessMagazin

Blog

  • Un poster cu Dinu Patriciu

    Pentru ca nu puteam sta cu mintile goale in fata ecranului pe care defilau diversi, in incercarea de a deslusi tainele intrigii cu biletele, mi le-am umplut cu Walt Whitman si cu un vraf de postere. Nu mototoliti revista, intriga cu bilete e numai pretextul, nu fondul.

     

    Walt Whitman a scris o poezie care mi-a placut mult in tinerete, pe care n-am mai regasit-o prin cimitirul terfeloagelor din biblioteca si pe care o citez aproximativ: spune, in esenta, ca nu-l invidiaza pe cel bogat in bogatia lui si nici pe presedinte in presedintia lui, dar ca se inclina plin de respect in fata indragostitilor si a puterii dragostei lor.

     

    Titus Leber, un regizor  pe care l-am regasit in cimitirul terfeloagelor, vorbeste, intr-un text din anii ’80 despre Berlioz si Duchamp, despre magia posterului. „Femeia de hartie se nascuse: ieftina, obiect de placere inofensiv… domina lumea noastra vizuala si mass-mediala… Nu visam noi oare la posesia acestor frumoase, la nuditatea lor fara probleme, care devine, tocmai datorita intangibilitatii sale, sursa fantasmelor autodestructive, a atator frustrari si agresivitati?“

     

    Nu i-am invocat pe Whitman si Leber pentru a va face praf cu cultura mea, ci pentru ca mi se pare ca problemele oamenilor sunt aceleasi indiferent de epoca, schimbandu-se numai actorii. Si pun o intrebare care mi se pare esentiala in Romania scandalului cu biletele: de ce nu-i au romanii la inima pe bogati? De ce nu-i suporta, macar?

     

    Dinu Patriciu este cel mai bun exemplu. Sa ne detasam de ancheta autoritatilor si sa analizam numai reactia poporului prezent pe forumurile ziarelor. Simpla pomenire a numelui Dinu Patriciu aduna o gloata zgomotoasa, care, daca stie sa deschida un calculator si sa acceseze un site, poate fi banuita de un oarecare coeficient de inteligenta (chiar daca indivizii nu stiu a scrie corect romaneste, aici e alta problema care vad ca se regaseste si la varf de gloata). Si toti urla digital „La puscarie…“. Aici sunt fantasmele si frustratiile lui Leber.

     

    Sentimentul, care se regaseste si in clasa politica, este evident; de fapt putinii care il suporta pe petrolist sunt, poate, un melanj de angajati ai Rompetrol, de actionari ai companiei si poate un grup de oameni normali pur si simplu. Si resentimentele clasei politice pot fi intelese, pentru ca Patriciu i-a batut cu armele lor. A mizat pe o companie in declin si pe o rafinarie in declin, dar a obtinut castiguri mai mari decat cele din, cum sa-i spun?… activitatea de politician. Si ca atare Patriciu a avut probleme in regimuri cu orientari politice diferite. Chiar daca pot lesne banui, fara teama de a gresi, ca vistieria Rompetrol a fost deschisa in egala masura cam tuturor, cum sa le spun?…. fortelor politice romanesti.

     

    Nu stiu sa fi facut cineva un top al popularitatii bogatilor; in cel al celebritatilor realizat de Forbes, Donald Trump este singura persoana care intra in targetul textului meu, restul sunt notorii, pentru ca sunt sportivi sau canta. Publicul apreciaza la Trump faptul ca este agresiv si de incredere.

     

    Ce-i lipseste lui Patriciu este un poster din acela al lui Titus Leber. Ce lipseste majoritatii clasei avute din Romania sunt posterele, reprezentari incomplete, in doua dimensiuni, dar care sa para reale, tangibile, sa excite, sa impuna, sa iste aspiratii. Asta daca vrem capitalism adevarat.

     

    Singurul avut-politician care a reusit in acest demers este inevitabilul Gigi Becali.  Nici un consilier sofisticat de imagine nu putea face cat au facut persoana si personalitatea lui Becali. Indiferent de cat de antipatizat este in elite si cat de ridiculizat in publicatii, agresivitatea si increderea (suna cunoscut?) pe care o ofera si pe care o afiseaza l-au individualizat, l-au transformat intr-un exemplu pentru, sunt convins, foarte multi.

     

    Cei avuti ar putea spune ca pot trai bine mersi fara publicitate si lipsiti de simpatia maselor. Cei avuti si politicieni in acelasi timp ar putea spune la fel, mizand numai pe optiunile partizane ale alegatorilor. Primii gresesc, iar a doua categorie este in eroare.

     

    Intr-o societate sanatoasa institutia modelului nu poate fi evitata. Modele viabile, bazate pe modestie (Buffett), reusita (Gates, Trump), excentricitate simtita (Branson). Multi din cei multi se vor dovedi imuni la astfel de exemple; nu-i bai, exista saibe destule de care sa traga. Dar imaginea cuiva intr-o masina scumpa (si nu cocotat pe o masina scumpa) ar trebui sa fie un factor declansator al energiilor pozitive numai bune de transformat intr-o afacere de succes. Capitalism nu inseamna numai piata libera si inflatie si dobanzi si credite; inseamna si imagine, respect, vointa, idee, personalitate, aspiratii.

     

    Adica a ravni la mai bine, aplicand principiile sanatoase ale lui Whitman. Uite, eu nu-l invidiez chiar deloc pe presedinte in presedintia lui.

  • IMOBILIARE: Companiile de consultanta imobiliara vin cu al doilea val

    Cresterea pietei imobiliare romanesti nu a scapat neobservata de investitorii straini. Dar nu numai de catre developeri, fonduri de investitii sau cumparatori privati, ci si de companiile de intermediere imobiliara.

    In doar doua luni, trei mari actori din domeniul consultantei imobiliare la nivel mondial – Cushman & Wakefield, Coldwell Banker si Jones Lang LaSalle – au anuntat ca vor intra in mod direct pe piata. Acestea se alatura celorlalti trei jucatori internationali care au intrat treptat in Romania pe parcursul ultimului deceniu – Colliers, CB Richard Ellis si DTZ.

     

    Cushman & Wakefield, una dintre cele mai mari companii de consultanta imobiliara din lume, a cumparat firma romaneasca Activ Consulting, cu care colabora de mai bine de un deceniu. Potrivit Ziarului Financiar, Cushman & Wakefield ar fi platit circa trei milioane de euro pentru achizitie.

     

    Activ Consulting, companie fondata de Razvan Gheorghe, era birou asociat al Cushman & Wakefield de 11 ani. De ce a decis Cushman & Wakefield sa faca pasul abia acum?

     

    „Pietele emergente din Europa Centrala si de Est se afla in planurile de expansiune ale clientilor nostri globali“, explica Paul Bacon, CEO al diviziei EMEA a Cushman & Wakefield.

     

    Compania americana are o prezenta solida in centrul si estul Europei inca de la inceputul deceniului trecut. Mai mult, Cushman & Wakefield a facut o miscare similara celei anuntate saptamana trecuta, cumparand biroul asociat din Rusia. In Romania americanii cumpara o companie foarte bine pozitionata mai ales pe piata spatiilor comerciale, acordand consultanta pentru 25 de proiecte de retail. Dincolo de valoare, tranzactia vine intr-un moment in care piata consultantei imobiliare se aglomereaza, dupa ce alti doi importanti actori globali din domeniu au anuntat ca isi vor deschide birouri in Romania.

     

    Blacksmith Embankment Global a cumparat drepturile locale pentru marca Coldwell Banker si a anuntat ca va deschide la inceputul anului viitor primul birou pe piata locala. La nivel international, Coldwell Banker are peste 3.800 de birouri si mai mult de 125.000 de oameni de vanzari, fiind una dintre cele mai mari francize din domeniul imobiliar.

     

    Pe de alta parte, Jones Lang LaSalle revine in 2007 pe piata romaneasca, dupa ce inchisese biroul din Bucuresti in urma cu sapte ani.

     

    Compania a fost prima corporatie multinationala din sectorul consultantei imobiliare cu prezenta in Romania inca din 1995. La finele deceniului trecut insa, Jones Lang LaSalle a decis sa-si restructureze operatiunile din estul Europei, iar printre birourile inchise s-a numarat si cel din Bucuresti.

     

    Aceasta nu a insemnat ca managerii biroului din Bucuresti – Michael Lloyd si Ioana Momiceanu – nu au ramas in piata imobiliara din Romania.

     

    Primul este CEO al Baneasa Investments, dezvoltatorul celui mai mare proiect imobiliar de pe piata locala (cu o valoare de 1,2 miliarde de euro), in timp ce Ioana Momiceanu conduce operatiunile locale ale unui alt gigant din domeniul consultantei imobiliare, CB Richard Ellis. Acum, Jones Lang LaSalle „a revenit la ganduri mai bune“ fata de piata romaneasca si si-a redeschis un birou. Acesta va avea la inceput circa trei-patru persoane. In schimb, Coldwell Banker are planuri mult mai ambitioase, vizand angajarea mai multor zeci de persoane, potrivit unor voci din piata.

     

    Aceste intrari pun presiune asupra celorlalte mari companii imobiliare din piata romaneasca, pentru ca vor incerca sa preia oameni de vanzari de la acestea.

     

    De exemplu, la Jones Lang LaSalle activeaza deja Carol Petrica, fost la Eurisko, si Roxana Stanciulescu, care anterior lucrase la CB Richard Ellis. Si Coldwell Banker a atras cativa dintre angajatii Eurisko. De altfel, la Eurisko, cea mai mare companie romaneasca de servicii imobiliare, s-au petrecut mai multe schimbari in ultima perioada. In toamna, Andrei Panculescu, fostul director general al companiei, a plecat pentru o pozitie de top management in cadrul companiei britanice Westhill.

     

    Saptamana trecuta principalul actionar si unul dintre fondatorii companiei, Ionut Dumitrescu, a anuntat ca a cedat pachetul majoritar de actiuni catre o companie inregistrata in Cipru, alaturi de el vanzandu-si o parte din participatie si un alt actionar important, Gabriel Marchievici. Practic, compania Fastahead controleaza acum 71% din capitalul Eurisko, Ionut Dumitrescu si Gabriel Marchievici cate un pachet de 10%, restul fiind detinut de Dan Vasilache.

     

    Agitatia vine pe fondul unei cresteri puternice a pietei imobiliare din ultimii ani, care a dus preturile la niveluri record pe toate segmentele. In plus, din ce in ce mai multi dezvoltatori anunta proiecte si tot mai multe fonduri de investitii isi manifesta interesul pentru achizitii in Romania. In acest context, anul trecut investitiile imobiliare s-au apropiat de pragul de 1 mld. euro. Valoarea ar putea fi de trei ori mai mare in acest an, potrivit lui Radu Lucianu, managing partner al Eurisko.

     

    Cum consultantii imobiliari sunt implicati in majoritatea covarsitoare a investitiilor din real estate, interesul jucatorilor straini pentru piata romaneasca este explicabil. Iar fiecare dintre companiile de consultanta, nou intrate sau cu vechime, se va lupta pentru o felie cat mai consistenta din piata.

  • Multe scenarii, cateva certitudini

    In luna care s-a scurs deja de la abrupta finalizare a procesului de vanzare (sau, mai degraba, de nevanzare) a CEC, in jurul subiectului a curs multa cerneala.

     

    Justetea sau injustetea deciziei au fost atent cercetate si, cu ceva bani in plus pompati rapid de actionarul majoritar la capitalul bancii, s-au analizat (a cata oara?) scenariile de crestere si descrestere a bancii.

     

    Deocamdata, incertitudinile privind tabloul in care evolueaza CEC raman in mare aceleasi, dar exista si nuante. Pana una-alta, un mesaj oficial privind drumul pe care o va apuca de acum inainte CEC nu prea exista. Situatia, intrucatva justificata de perioada de sarbatori (si de iminenta letargie de inceput de an), lasa loc de speculatii si varii scenarii. Speculatii care, nascute de declaratia ministrului Sebastian Vladescu conform careia este vizata (printre altele) si o „imbunatatire a managementului“, l-au dat deja inlocuit de la conducerea CEC pe actualul presedinte, Eugen Radulescu.

     

    O decizie oficiala privind o astfel de miscare nu exista insa si niciun mesaj clar – iar argumentele pentru care Radulescu, al noualea presedinte post-decembrist al CEC, nu ar trebui schimbat au aparut si ele pe multe foi de jurnale. Pana la urma, decizia pastrarii sau a inlocuirii lui Eugen Radulescu ii apartine in exclusivitate Ministerului de Finante, unicul actionar al CEC – pentru care insa schimbarea lui Radulescu (sau a oricarui membru al top managementului CEC) ar echivala cu o mare problema: cine ar putea veni in loc? Nu sunt putine exemplele de banci care s-au confruntat, in ultima perioada, cu mari probleme in a-si gasi „un cap“ potrivit. Lipsa de oameni disponibili pentru nivelurile de top management este una dintre problemele cele mai acute pentru sistemul bancar. Cu titlu de exemplu, sa amintim ca Bancpost si-a cautat mai bine de o luna un nou director general, in locul grecului George Michelis, care a parasit postul la 1 ianuarie a.c. Postul a fost ocupat, pana la urma, de Manuela Plapcianu, recrutata din functia de vicepresedinte executiv al HVB Tiriac Bank. Cat de facila ar putea fi deci selectarea unui manager, mai ales pentru o banca din curtea statului, este deja o discutie si mai complicata.

     

    Pe de alta parte, contractul de management pe care Eugen Radulescu l-a incheiat cu Ministerul Finantelor cand a preluat conducerea CEC, in urma cu doi ani, e valabil pana in 2009. Iar rezultatele obtinute pana acum de actualul presedinte CEC apar drept cel putin rezonabile. Adevarat, CEC a pierdut si pierde cota de piata in fata concurentilor sai. Pozitia incomoda in care se afla, privit strict din acest punct de vedere, e vizibila cu ochiul liber, la o banala comparatie cu banci mici, precum Volksbank, situate pana de curand spre coada clasamentelor (dupa active), dar care acum mai au un pic si intra in top zece, daca nu au facut-o deja – sau ca Banca Transilvania, ce a sarit intr-un an peste cateva locuri bune, ajungand direct pe locul al cincilea.

     

    Pentru CEC, 2006 a insemnat o erodare a cotei de piata, care a coborat intr-un singur an de la mai bine de 5% la putin peste 4%. Totusi, acelasi lucru s-a intamplat insa si cu activele unor banci straine, cu un management „puricat“ la sange, pentru fiecare miscare si decizie, de actionari pentru care insa profitabilitatea e o tinta mai interesanta decat cota de piata in sine. Iar din acest punct de vedere, lui Radulescu nici macar carcotasii cei mai carcotasi nu-i pot reprosa ca nu a avut rezultate. In 2006, profitul net al bancii a urcat de la 4,24 milioane de lei la 39,8 milioane de lei (circa 11,6 milioane euro), potrivit datelor preliminare. Si aceasta dupa ce in 2004 si pana la jumatatea lui 2005, CEC simtise din plin gustul amar al pierderilor (circa 10 milioane de euro in 2004). In acelasi timp, si activele au crescut cu 26,7% in 2006, comparativ cu decembrie 2005, ajungand la 7,1 miliarde de lei (circa 2 miliarde de euro).

     

    Si portofoliul de produse a fost improspatat, CEC lansand carduri (si ajungand, la inceputul lui decembrie, la circa 180.000), credite pentru companii (unde, rapid, a reusit sa si castige 1% din piata) sau credite in valuta (chiar daca la acest capitol portofoliul este inca unul mai degraba restrans). De umblat s-a umblat si la sistemul informatic – dupa ce, pana nu demult, banca a lucrat doar „pe hartie“, acum CEC dispune de un sistem centralizat (macar partial). 

     

    Trecand insa mai departe de discutia pe marginea „imbunatatirii managementului“ (care, de fapt, se poate traduce in multe alte lucruri decat in simpla lui inlocuire), fara doar si poate ca deciziei Ministerului de Finante de a pastra CEC in propriul portofoliu trebuie sa ii mai urmeze ceva. Urmatoarea perioada ar trebui probabil sa contureze mai clar drumul pe care va merge cea mai veche banca din sistem, in conditiile in care concurenta deja acerba de pe piata bancara se anunta chiar si mai dura, intr-un viitor in care in joc isi mai fac intrarea si alte grupuri internationale (cu sau fara „baza“ in Romania), in conditiile in care dimensiunea impresionanta a retelei CEC incepe sa paleasca in fata altora ce au sarit deja (sau se apropie) de cate 600 de unitati, iar strategia de „cosmetizare“ rapida pentru a arata petitorilor o imagine frumoasa nu mai e necesara. O strategie clara, in care presedintele bancii (oricine ar fi el) nu va mai amana cosmetizarea sucursalelor, pentru simplu motiv ca nu ar fi avut cum sa stie ce culoare va purta, in final, sigla de la intrare. Acum se stie: ramane galbena. Cel putin inca doi ani.

  • G.B. Show

    Va place Gigi Becali? Nici mie. Vreti sa nu mai fie Gigi Becali in viata politica? Ei, aici nu stiu daca mai suntem de acord.

     

    Poate in aparenta nu e chiar un motiv de lauda, dar in ultima vreme ma surprind adeseori ca nu mai iau aminte la discursurile celor care construiesc doar in jurul axiomei „Gigi Becali nu are ce cauta in politica“. Sa fim seriosi.

     

    Aproape toata lumea stie cine e George (Gigi) Becali: e meritul ingenioasei – si, pana la un punct, costisitoarei – campanii de PR pe care individul in cauza o sustine aproape zilnic de peste trei ani. Ciudat lucru, luarile de pozitie negative referitoare la persoana lui sunt – cel putin in mediul informational pe care il frecventez – exasperant de multe. Spun „ciudat“ pentru ca, cel putin pana acum, realitatea nu a demonstrat ca aparitia lui Gigi Becali pe scena politica ar fi un lucru atat de rau.

     

    De fapt, si nu cred ca sunt primul care sa o constate, in aceasta problema suntem in plina manifestare a ipocriziei in randul tele-analistilor politici: cu ingrijorator de putine exceptii, domni si doamne care s-au calificat la locul muncii se inrosesc pudibond cand vorbesc despre comportamentul lui Becali, dar ii indura cu masochism iesirile de evanghelist de cartier pentru ca, e verificata reteta, aduce rating. Iar ca sa nu ramai cu onoarea nereperata pana la sfarsitul emisiunii, nu trebuie decat sa ridici putin nivelul discutiei si sa-l lasi pe Gigi cu predicile lui: lumpenproletariatul va retine tot retorica redundanta a lui Becali – dar macar ti-ai spalat obrazul in fata colegilor de la ziar.

     

    Ne place sau nu, scena politica e destul de mare si pentru George Becali. Si daca o sa stim sa o aranjam asa cum se cuvine, Becali n-o sa capete un loc mai mare decat i se cuvine. Pentru ca un loc i se cuvine: si l-a castigat aruncand, in principal, cu bani si promisiuni – dar si cu fapte, de aproape patru ani incoace. A facut ce face orice om politic: a cautat si gasit (sau i s-a gasit) o nisa si a mers pe ea cum a stiut sau cum l-au invatat altii mai bine ori mai rau. Pentru asta nu-ti trebuie nici IQ peste 100 si nici bun simt peste masura.

     

    Pentru ca politica lui Becali – cine arunca azi un teanc de bani, maine poate culege o mana de voturi – este rudimentara si eficienta in limitele ei. Acum, sau mai degraba in 2008, poate cere sa culeaga rezultatele: o mana de primari si consilieri sau poate chiar un flirt nevinovat cu pragul electoral la alegerile generale.

     

    Si n-ar fi chiar asa de rau sa fie asa; cel putin nu atat de rau ca in predictiile apocaliptice de la televizor. Avantajul pe care-l are acum Gigi Becali si pe care il valorifica (constient sau nu) este ca probitatea lui electorala inca trebuie sa treaca testul maturitatii. In 2004 intrase prea de timpuriu in lupta, impins de la spate de sforile lui Viorel Hrebenciuc, ca sa inghesuie intr-un colt cat mai stramt procentele lui Corneliu Vadim Tudor. Acum vine impins de la spate de prezentele neintrerupte pe televiziune, legitimat de vinul pe care l-a baut impreuna cu presedintele Basescu si constient ca banii pe care i-a aruncat in noroaiele din Bucuresti si de aiurea nu au cum sa nu dea rod.

     

    De ce insa Becali in politica nu este in sine o amenintare pentru viitor? Pentru ca nici el, chiar daca pretinde o apropiere aproape fizica de divinitate, nu poate sa sara peste propria lui umbra. Electoratul potential al lui Becali este ingrijorator (saracii exasperati de saracie si profitorii de moment vor ramane, in ciuda cresterii economice sau poate tocmai din cauza ei), dar capacitatea lui de a-l mobiliza este totusi profund limitata: se poate presupune, fara teama de ne indeparta prea mult de adevar, ca modesta infrastructura din teritoriu a partidului este direct dependenta de banii pe care omul de afaceri ii trimite de la Bucuresti. Iar acestia se vor opri cu siguranta la un moment dat. Lipsa unui proiect politic clar, diferit de cultul personalitatii pe care il practica acum, este la randul ei inca un motiv pentru ca Becali sa fie doar o sperietoare si nu un preopinent de temut.

     

    De ce insa se tem atat analistii? Asta intrebati-i pe ei.

  • Ziare anonime

    Cum probabil toti italienii si-au dat seama, cateva dintre principalele noastre cotidiene au aparut timp de cateva zile, in decembrie, fara semnatura autorilor – cel putin in masura in care cei in cauza nu erau colaboratori externi sau ocazionali, ci „publicisti“ angajati in cadrul departamentelor.

     

    Decizia s-a datorat unei greve a jurnalistilor profesionisti, la care, din solidaritate, au aderat si publicistii. Am calatorit aproape toata luna respectiva si nu am inteles daca regula a fost valabila si pentru saptamanale (din motive foarte misterioase, poti gasi tocmai la Tombuctu cotidiene italienesti in dimineata in care apar, dar la Paris sau la Zürich saptamanalele ajung cu cel putin o saptamana de intarziere, asta in cel mai bun caz). Daca regula a fost valabila si pentru L’Espresso, sunt gata sa devin si eu anonim, din solidaritate, cu toate ca mi se pare ca starneste rasul un editorial nesemnat, dar cu poza autorului – asta daca nu se schimba poza cu o pecete neagra.

     

    Dar problema nu este personala. Ma gandesc mai degraba la senzatiile mele de cititor, care s-a trezit in fata unor articole sa le numesc acefale, in care cineva imi vorbea si nu stiam cine era. Unii ar putea obiecta: „Dar scuza-ma, un ziar furnizeaza stiri si avem speranta ca o face conform adevarului; asadar, daca stirea pe care ti-o da este importanta si tu consideri ca este adevarata, ce te intereseaza cine ti-a dat-o?“ Obiectie de nezdruncinat daca ziarele ar fi toate precum acele foite ce se distribuie gratis in gari, in care citesti ca a mai avut loc un atentat la Bagdad, ca a nins la Lampedusa si au crescut banane la Stockholm (intamplari din ce in ce mai probabile) sau ca Berlusconi a lesinat in timpul unei sedinte. Insa cotidienele sunt acum din ce in ce mai putin de acest gen.

     

    Au trecut timpurile in care se discuta daca presa este obiectiva si daca sau cum pot fi deosebite faptele de opinii. Imi amintesc de furibunde, desi extrem de cordiale discutii cu Piero Ottone, in cursul carora el era sustinatorul unui jurnalism numit pe-atunci „in stil englezesc“, in care se separau faptele de opinii (cred ca Ottone de-acum s-a resemnat, avand in vedere ca publica doar o coloana de editorial), in timp ce eu si altii sustineam ca si acolo unde aceasta deosebire este respectata in mod formal (exemplul cel mai bun este New York Times, unde opiniile, semnate, apar doar in ultimele pagini, impreuna cu scrisorile de la cititori, iar restul ar trebui sa fie stiri), chiar si atunci, a pune doua stiri pe aceeasi pagina (de exemplu doua stiri legate de un jaf facut de calabrezi) inspira o opinie; iar multe reportaje anglo-saxone in care se citeaza, in ghilimele, doua persoane cu pareri diferite (asupra aceluiasi fapt) sunt de multe ori destul de ipocrite, avand in vedere ca reporterul a ales pe cine sa citeze si ce opinie sa prezinte.

     

    Problema nu mai este acum acea veche disputa. Problema este ca la ora actuala un ziar este nevoit sa prezinte stiri despre care s-a vorbit deja pe larg la jurnalul din seara trecuta (ca sa nu mai zic de cei ce pescuiesc stiri proaspete de pe Internet). Asadar nu se poate rezuma la a da noutati despre fapte, fiindca nimeni n-ar mai citi ziare.

     

    Uitati-va in Corriere della Sera, care in ultima pagina are un fel de sumar al intamplarilor din ziua precedenta. Super, pentru cine dispune de putin timp si n-a vazut jurnalele de stiri (desi daca evenimentul este notabil, potentialul cititor l-a aflat deja printr-un SMS de la un prieten). Iar daca acesta ar fi rolul unui ziar, Corriere della Sera ar putea fi distribuit gratis in gari in format de carte de vizita si nu cred ca sefii de la Rcs (Rizzoli Corriere della Sera, n.red.) ar fi prea incantati.

     

    Eu pomenesc mereu de doua intamplari. Una dintre ele este masacrul din Piazza Fontana. Atunci cand a avut loc ma aflam la New York (de fapt eu ma distrez sa-mi confectionez alibiuri pentru toate delictele si macelurile secolului) si am aflat de cele intamplate foarte rapid, tinand cont de faptul ca la New York era cu sase ore in urma. Ingrijorat, am telefonat la Milano, iar sotia mea, care nu vazuse stirile de seara, nu stia nimic despre asta. Spun intotdeauna ca eu am aflat de macel cu sase ore inainte sa se petreaca: nu este adevarat, dar ati prins ideea.

     

    La multi ani dupa aceea, pe la sase seara un prieten m-a sunat sa-mi spuna ca a murit Bettino Craxi. Imediat dupa aceea m-a sunat si secretara mea, din alt motiv: stia deja, cineva o sunase pe mobil. Am sunat la sotia mea: stia deja, o sunase cineva inainte sa se dea stirea la televizor. Spuneti-mi voi atunci la ce mai serveste un cotidian. Un cotidian serveste de-acum la a infasura in opinii faptele. Si ceea ce acum cerem de la el este ca atunci cand este vorba despre opinii asupra faptelor, sa stim cine isi exprima opinia respectiva, daca este un autor in care avem incredere sau un mazgalitor de hartie pe care in mod normal l-am dispretui.

     

    Din acest motiv, un ziar care face greva eliminand semnaturile devine mut. Iar asta inseamna ca protestul sindical capata astfel o oarecare relevanta.

     

    Umberto Eco este autorul romanelor „Baudolino“, „Numele trandafirului“ si „Pendulul lui Foucault“. Puteti citi urmatorul comentariu al lui Umberto Eco in editia BUSINESS Magazin care apare pe 7 februarie.

     

    Traducerea si adaptarea de Cecilia Stroe

  • A fost odata Star

    Liderul pietei de chipsuri de cartofi, Star Chips poarta, mai nou, numele celor mai bine vandute chipsuri la nivel mondial: Lay’s. Ce se intampla insa cu numele de „fata“ – Star Chips?

    Nici n-a inceput bine anul si Star Chips si-a schimbat numele. Evenimentul este sustinut de o campanie semnata Graffiti BBDO, bazata pe mesaje difuzate pe TV, outdoor, radio, presa scrisa, materiale de suport si evenimente organizate la punctele de vanzare. Vechiul nume, „Star“, care a vandut pana acum chipsurile care sunt, conform informatiilor companiei de piata MEMRB, lider de piata, inca mai apare pe ambalaje, dar „va disparea treptat“, sustine Stefan Liute, director de strategie la Grapefruit, companie de branding. El apreciaza ca in mai putin de jumatate de an, vechiul nume va disparea complet de pe ambalaje, fiind inlocuit de cel nou, Lay’s, care este brandul de chipsuri din cartofi cel mai bine vandut in lume, conform studiilor ACNielsen.


    Evenimentul era intr-o oarecare masura previzibil, tinand cont de faptul ca la finalul anului 2005 compania Snack Ventures Europe (SVE), un joint-venture intre PepsiCo si grupul american de panificatie General Mills, a preluat cel mai mare producator si distribuitor de snacksuri din Romania, Star Foods. Dintre marcile detinute de Star Foods la acea vreme – Star Chips, Lotto, Star si Pop Corn, primul era si atunci lider de piata si cel mai potrivit candidat pentru a introduce, si pe piata romaneasca, numele international. Star Foods detinea in momentul preluarii doua treimi din volumul pietei de chipsuri si mai bine de o treime din volumul celei de snacksuri. Tranzactia a avut loc dupa o perioada in care au existat tentative de patrundere pe piata cu produse importate. Presedintele PepsiCo International, Mike White, declara la acea vreme ca Star Foods „ofera o platforma strategica semnificativa in vederea servirii clientilor din Romania si din intreaga zona balcanica“.


    Prin urmare, schimbarea de nume era un pas firesc, pentru ca portofoliul de produse al companiei cumparate de americani trebuia aliniat cu cel international. In pregatirea acestei campanii, Star Foods a incheiat anul trecut o serie de investitii in unitatea de productie situata langa Bucuresti, in Popesti-Leordeni. Iar dupa doi ani de la anuntarea tranzactiei, si cumparatorii romani au in fata pe rafturi produse cu nume international. Pentru a pastra totusi masa de clienti, comunicarea lansata in aceasta luna face legatura dintre noul brand si cel vechi. Campania a fost dezvoltata integral in Romania si se va derula pe o perioada de cateva luni.


    Reprezentantii Star Foods nu au dorit sa precizeze care este valoarea investitiilor dedicate acestui proiect, mentionand doar ca „pentru campania Lay’s a fost alocat un procent semnificativ din bugetul anual de comunicare“, avand in vedere ca lansarea Lay’s este pana acum cel mai important eveniment din 2007 pentru compania Star Foods. Stefan Liute apreciaza insa ca pentru un proces de rebranding, costul total (care include cheltuielile cu strategia si comunicarea in masa) ajunge in Romania la cel putin cateva sute de mii de euro. „Si cred ca sunt bugete care ating usor milionul de euro“, adauga directorul de strategie al Grapefruit.


    Campania     de rebranding a chipsurilor Star Foods este doar prima schimbare de nume, chiar daca urmatoarele nu vor avea loc prea curand. E vorba de faptul ca americanii de la PepsiCo detin, prin divizia Frito-Lay International, snacksuri sub marcile Cheetos, Lay’s, Fritos si Ruffles. Si de indata ce in magazinele din Romania vor fi prezente toate aceste marci, e de asteptat ca Star Foods sa se reinventeze in Frito-Lay Romania.

  • Veniti cu mine

    Printre cele mai noi tendinte aparute in industria IT&C se numara si asumarea de catre telefonul mobil a rolului de ghid turistic pentru strainii care viziteaza un oras necunoscut sau chiar un muzeu.

     

    Pe lista tarilor unde au aparut primele ghiduri pe celular se numara si Romania. O tara a carei capitala, ca toate marile orase din lume, are zone necunoscute inclusiv pentru unii dintre cei ce locuiesc aici de zeci de ani. Cu atat mai mult se lovesc de necunoasterea locurilor cei care vin pentru prima oara si nu stiu cum sa ajunga la un bancomat, la o benzinarie sau cum sa afle de ultimele concerte organizate aici.

     

    Solutia pentru astfel de probleme se poate dovedi telefonul mobil, care, pe langa faptul ca a ajuns sa tina loc si de televizor, radio, MP3 player, aparat foto si camera video, a invatat si meseria de ghid turistic. Ideea a devenit miza unui business cu potential destul de mare pentru mai multe companii internationale, precum Go2 Directory System, Talking System, Time Out sau AskCity.

     

    Go2 este un serviciu pentru telefonul mobil, prin care utilizatorii pot gasi punctele de interes din orasul in care se afla, in functie de zona sau dupa o cautare exacta. Spre exemplu, daca au nevoie sa ajunga la un centru comercial intr-o anumita zona, au posibilitatea sa efectueze o cautare dupa centre comerciale din zona respectiva sau sa afle unde se gaseste un anumit magazin. In cazul in care vor sa vada un film, este suficient sa caute cinematografele din zona si sa vada ce filme sunt disponibile sau pot cauta un anumit film, caz in care primesc informatii despre cinematografele unde este difuzat.

     

    In cazul Talking Street, situatia sta un pic diferit. Compania ofera un ghid audio, cu valabilitate de o saptamana (la fel ca majoritatea programelor uzuale care privesc evenimentele culturale dintr-un oras), pentru turistii aflati in trecere prin orase americane precum New York, Boston sau Washington. Ascultarea prezentarii dureaza aproximativ doua ore, luand in calcul si timpul necesar pentru deplasarea de la un obiectiv turistic la altul.

     

    Time Out ofera utilizatorilor de telefoane mobile din Londra o aplicatie prin care acestia sunt pusi la curent de doua ori pe saptamana cu toate evenimentele de divertisment care au loc in capitala Marii Britanii. La fiecare update, acestia primesc un fisier de 100 kb, pentru care trebuie sa plateasca aproximativ 14 eurocenti.

     

    In fine, AskCity este un serviciu pe care utilizatorii il pot accesa si de pe telefonul mobil si care asociaza harti ale oraselor cu informatii despre afacerile locale, restaurante, concerte si filme.

     

    In plus, multe muzee, desi in mod obis-nuit numai favorabile nu sunt telefoanelor galagioase, incurajeaza acum folosirea acestor aparate in galeriile lor. Incepand de anul trecut, mai multe muzee americane au inceput sa ofere ghiduri interactive pentru telefonul mobil, majoritatea gratuite. In Europa, moda ghidurilor audio a aparut acum cativa ani, insa informatiile despre obiectele de arta din muzeu erau redate pe un gadget, de cele mai multe ori walkman, oferit vizitatorilor la intrare.

     

    Inspirat de modelul Go2, Lucian Stanciu, un foarte tanar antreprenor roman (22 de ani), a decis sa intre intr-un astfel de business pe piata locala. Compania Mobile Romanian Solutions a lansat serviciul Where2, prin care utilizatorii de telefoane mobile din Bucuresti au acces la un ghid al orasului. Compatibil cu aproximativ 90% dintre modelele de telefoane mobile comercializate in Romania, inclusiv cele de tip mai vechi, Where2 poate fi descarcat gratuit pe telefonul mobil.

     

    Practic, acest ghid ofera in prezent informatii despre aproximativ 3.000 de obiective sau evenimente din Capitala. Acestea sunt impartite in diferite categorii, printre care localuri, recreere, cumparaturi, servicii, auto si transport. Daca nu stiti unde vreti sa luati masa de pranz, puteti cauta pe ghid, in functie de zona in care va aflati sau de statia de metrou cea mai apropiata, restaurantele, pizzeriile sau fast-food-urile, avand in plus acces la o adresa, numar de telefon si chiar si cateva indicatii.

     

    „Tehnologia am conceput-o eu, avand in vedere ca am experienta in acest domeniu“, a spus Lucian Stanciu. „Iar pentru grafica, web design, vanzari si IT am format o echipa“, a mai spus el. Experienta a acumulat-o, in cea mai mare parte, la firmele pentru care lucrat inainte ca programator. Din noiembrie 2003 a lucrat timp de un an la Gameloft, producatorul de jocuri pentru telefoanele mobile, dupa care a facut freelancing pentru o companie germana, iar la furnizorul de soft IP Devel a lucrat cam jumatate de an, pana anul acesta, cand si-a infiintat propria firma anume ca sa produca Where2.

     

    Deocamdata, serviciul este inca la inceput, avand in vedere ca a fost lansat pe piata in luna noiembrie, in urma unei investitii initiale foarte mici, de 3.500 de euro, insa numara deja aproximativ 500 de utilizatori. „Where2 a aparut dintr-o nevoie personala. Fiind nou in Bucuresti, voiam sa merg in diverse locuri, numai ca nu stiam nici unde le gasesc si nici cum ajung acolo“, a explicat Lucian Stanciu, originar din Braila.

     

    Afacerea pare sa aiba potential destul de ridicat, avand in vedere ca un astfel de ghid reprezinta si o metoda de promovare pentru companiile prezente in el. Modelul american presupune o cheltuiala lunara de aproximativ 5.000 de dolari din partea unei companii care apare in Go2 spre exemplu, suma in schimbul careia numele companiei este afisat printre primele rezultate atunci cand utilizatorii efectueaza o cautare, este corelat cu alte cautari si primeste diferite statistici cu numarul accesarilor informatiilor din ghid.

     

    Tipul de afaceri prezente in ghid variaza de la companii din domeniul financiar sau de sanatate pana la servicii IT, sali de fitness, masaj sau saloane de infrumusetare. In plus, Where2 ofera si informatii despre firme de taxi, dealeri auto, benzinarii, bancomate, florarii sau chiar mall-uri si magazine de produse electronice sau de haine.

     

    „Strategia companiei este sa incheie parteneriate cu toate marile companii, astfel incat ghidul sa fie cat mai complet“, a explicat Stanciu. „Iar daca vor fi companii care nu vor sa incheie un contract cu noi, dar care sunt suficient de importante pentru a fi mentionate, nu vor fi excluse din ghid, doar ca nu vor avea niciun fel de beneficiu de promovare“. Asa are intentia Stanciu sa castige de pe urma serviciului sau, avand in vedere ca promite sa-l mentina si in continuare gratuit pentru utilizatori.

     

    Tot ca parte din strategia pe termen scurt, adica pe cel mult un an, Stanciu are in plan sa extinda ghidul pentru mai multe din marile orase din tara, cum ar fi Timisoara, Brasov, Sibiu, Iasi sau Constanta.

     

    Cum se poate instala aplicatia pe telefon? Utilizatorul poate s-o descarce prin infrarosu sau prin Bluetooth de pe un alt telefon mobil sau s-o copieze prin cablul de date de pe computer pe telefon. Mai simplu este insa de descarcat de pe Internet aplicatia pe telefon.

     

    Incepand din urmatoarele cateva luni, companiile care isi fac reclama pe Where2 vor avea posibilitatea sa afiseze o harta a zonei in care se afla sau chiar poze si clipuri video despre ele, filmele enumerate in programul cinematografelor vor avea si cate un trailer, cluburile listate in ghid vor putea oferi scurte fragmente din melodii, astfel incat utilizatorii sa isi poata da seama daca le-ar placea sau nu atmosfera de acolo. „De asemenea, clientii vor avea posibilitatea sa faca rezervari la un restaurant sau la un film direct din meniul ghidului“, promite Lucian Stanciu.

  • Tradarea imaginilor

    In finalul cuvantului introductiv de la MacWorld, Steve Jobs l-a citat pe celebrul hocheist Wayne Gretzky: „Patinez spre locul unde urmeaza sa fie pucul, nu unde a fost“. Apple a facut asta mereu, chiar daca noi n-am stiut-o intotdeauna.

     

    M-am conectat cu iTunes la Apple iTunes Store. Nu, magazinul nu opereaza in Romania, dar continutul gratuit (podcasturi, secvente promotionale din noile filme etc.) este disponibil. Am ales „cuvantarea“ lui Steve Jobs la deschiderea conferintei MacWorld ce s-a desfasurat de curand la San Francisco. Peste noapte iTunes mi-a adus filmul, iar dimineata am privit fascinat un Steve Jobs in bluejeans si adidasi electrizand publicul care s-a adunat cu multe ore inainte (unii chiar de cu seara) in fata centrului de conferinte Moscone West, pentru a se asigura ca nu va rata evenimentul care avea sa marcheze inceputul unei noi ere. Anuntarea mult asteptatului iPhone a provocat in randul audientei reactii cu care suntem obisnuiti mai degraba la concertele rock decat la conferintele tehnologice.

     

    Fara indoiala, telefonul lui Apple este fantastic, insa, dupa ce show-ul de aproape doua ore s-a terminat, mi-am amintit de un celebru tablou de René Magritte (al carui titlu l-am preluat). Infatiseaza in modul cel mai realist o pipa, sub care scrie insa „Aceasta nu este o pipa“. Contradictia dintre mesajul iconic si cel textual te indeamna sa privesti din nou pictura si sa confrunti senzorialul cu cognitivul. Cel din urma triumfa: desigur ca nu e o pipa, e doar reprezentarea ei. In reprezentatia lui Jobs, abia in final se anunta o schimbare aparent minora in numele companiei: Apple Computer a devenit, simplu, Apple. Altfel citit: „acesta nu este un computer“. Revazand filmul cu creionul in mana, m-am convins ca Jobs s-a ferit sa rosteasca cuvintele „computer“ sau „PC“ altfel decat in comparatii („ca pe un PC“), cu toate ca deja celebrul iPhone este, de fapt, un computer. Cu o interfata revolutionara – e adevarat -, dar in esenta un computer, care ruleaza OS X si aplicatii adevarate, cum este browserul Safari. Da, se poate folosi si ca telefon.

     

    Ne-a mai pacalit magicianul Jobs pe undeva? In primul rand cu denumirea. Primul produs pe care l-a prezentat se cheama „Apple TV“ si toata lumea stie ca numele sau initial era „iTV“. Numai ca Apple l-a schimbat, pentru ca o marca asemanatoare („eyeTV“, pronuntat la fel ca iTV) era inregistrata de firma Elgato Systems – producatoare de tunere TV si conectica wireless pentru Mac-uri – pe care Apple o putea cumpara cu maruntisul de prin buzunare.

     

    Se va lupta in schimb Apple cu gigantul Cisco, care detine marca „iPhone“? Greu de crezut. In schimb expunerea mediatica pe care procesul o va obtine va fi cu siguranta pentru Apple publicitate valoroasa la un pret derizoriu.

     

    In al doilea rand, ca orice magician talentat, Jobs ne-a deturnat atentia de la locul faptei. Ne-a facut sa credem ca vrea sa intre pe imensa piata a telecomunicatiilor mobile si sa obtina un procent din vanzarile de telefoane mobile, estimate la peste un miliard de unitati in 2007. Sigur ca-l va obtine, macar pentru ca iPhone reuneste un iPod video fabulos cu un telefon mobil uluitor si cu un „comunicator“ Internet extraordinar – imi rezerv cateva superlative pentru ecran, software, camera foto de 2 gigapixeli si altele – la pretul unui telefon mobil „clasic“ ceva mai sofisticat. Dar… Cum se face ca acest briliant tehnologic – protejat de peste 200 de brevete – nu este 3G? Cel putin pana in toamna, cand va fi lansat in Europa, nu va functiona decat prin reteaua EDGE operata de Cingular, considerata 2,75G. Cum se face ca, desi stie si WiFi, nu poate sa descarce continut audio sau (mai ales) video, de vreme ce le poate reda atat de bine? Ca si Apple TV (care este un soi de iPod static ce functioneaza in conjunctie cu un ecran TV de inalta rezolutie), nu poate decat sa se sincronizeze cu un computer – singurul care poate aduce filme, muzica si seriale TV. De la iTunes Store.

     

    Industria divertismentului, aceasta este mina de aur pe care o vizeaza Apple. Iar Jobs stie foarte bine ca iPhone – fiind un computer – va impune un standard de care operatorii vor tine seama, pentru ca le va permite sa ofere clientilor o gama practic nelimitata de servicii. Iata: pentru a furniza noului aparat mesajele vocale exact ca mesajele SMS sau e-mail, Cingular si-a modificat serviciul. Toata lumea e convinsa ca telefonul lui Apple poate fi oricand 3G (poate chiar este…). Reteaua 3G MediaNet – operata tot de Cingular – ofera servicii media, dar acestea sunt bazate pe RealVideo, in vreme ce Apple le vrea QuickTime sau H.264. Adica iTunes. Daca vor fi, inseamna ca Apple face jocurile.

  • Inchiriez realitate virtuala

    La vant de 200 km/h, prototipul unei cladiri de birouri propus la o licitatie de proiecte de arhitectura a cedat si toti posibilii chiriasi au fost inghititi de moloz.

    Aceasta e o situatie ipotetica. Ceea ce este insa absolut real este ca un numar in crestere de companii isi testeaza in mediul virtual produsele inainte de a fi lansate sau construite. Cum este si camera 278 a Joshi Research Center, un centru informatic unde sunt testate modele virtuale pentru diverse produse. Mult  timp un apanaj exclusiv al armatei si al producatorilor de avioane, iar apoi popularizate de jocurile video, testele in realitatea virtuala ajung acum accesibile si companiilor care nu au bugete suficient de mari pentru a realiza centre proprii de date. Vis Lab, numele sistemului de testare operat de centrul Joshi din Statele Unite, poate fi inchiriat oricarei companii pentru pretul de 1.000 de dolari pe zi. Cateva supercalculatoare din centru vor primi in acest an date de la o companie de electricitate din Houston, date despre seismele din ultimele mii de ani si despre faliile tectonice din jurul orasului, pentru a elabora un scenariu legat de posibilele zacaminte de petrol inca neexploatate. Aceasta ar putea da o idee companiei despre unde este (sau nu este) petrol, salvand astfel milioane de dolari in procese de foraj la mare adancime.

     

    Centrul situat in statul american Iowa a fost deja folosit pentru a testa rezistenta unor viitoare cladiri de fabrici si pentru a testa un nou tip de tractor. Producatorul american de masini pentru agricultura Deers foloseste realitatea virtuala pentru a testa produsele inca neintrate in productie si pentru a fi sigur ca echipamentele vor fi usor de intretinut. Simularea mecanica este o industrie care valoreaza deja 1,5 miliarde de dolari in Statele Unite si are o rata de crestere de 12% pe an, spun cifrele analistilor de la compania Gartner. Desi realitatea virtuala ca baza de testare a unor produse noi incepuse sa fie populara inca din anii ‘80, doar recent calculatoarele au devenit suficient de puternice pentru a face fata avalansei de informatii care trebuie prelucrate instantaneu pentru o buna replica a realitatii. Iar costurile unui supercalculator care inainte costa un milion de dolari au coborat acum la doar 100.000 de dolari. Ceea ce inseamna pentru proprietarii Vis Lab ca isi vor amortiza costurile dupa doar 100 de zile de chirie. Si probabil multe cladiri demolate sau avioane prabusite.

  • Internet & Asociatii SRL

    Teoreticienii spun ca valoarea unei echipe depaseste suma valorilor individuale ale membrilor ei. Uneori insa nu ai nevoie de o echipa, ci doar de un (singur) bun consultant.

    Dar totul are un pret. Iar pe bitwine.com, pretul se calculeaza la minut. Un grup de antreprenori Internet au inceput recent o afacere care are la baza ideea unei piete a oamenilor cu expertiza pe un anumit domeniu care pot fi contractati de cei interesati. E ca si cum ai angaja o echipa de consultanti pentru un proiect, doar ca in locul unei echipe ai o singura persoana – dar care poate raspunde unei singure faze a acestui proiect. Pentru urmatoarea etapa – alt consultant, alta intrebare, alt pret. Consultantii inscrisi pana acum in sistemul Bitwine au tarife care incep de la jumatate de dolar pe minut si ajung la cinci dolari pe minut. Pretul este propus de consultant, dar in cele din urma piata este cel care il ofera sau nu; recenziile bune din partea altor utilizatori sunt o carte de vizita buna si, in cele din urma, un motiv pentru un pret mai mare.

    Site-ul este util in momentul in care exista nevoia gasirii unui specialist pe un domeniu foarte restrans sau care se afla in apropiere geografica de o anumita piata. Consultantul Bitwine cu ID-ul Dmitri, de exemplu, isi ofera serviciile pentru a furniza detalii despre sistemul fiscal rusesc, un serviciu care altfel s-ar dovedi mai scump daca ar impune calatoria pana in aceasta tara ori angajarea unui contabil local.

    Pana la gasirea raspunsului dorit, incursiunea pe site se deruleaza in trei pasi. Primul este gasirea consultantului potrivit, apoi rezervarea unei anumite ore in programul de „audiente“ afisat pe site. In cele din urma, la ora convenita, cei doi se intalnesc prin intermediul camerei web si pot discuta problema. Un mecanic, de exemplu, poate intra in legatura prin Internet cu o persoana care vrea sa-si schimbe carburatorul la masina, dar are nevoie de indrumare. Camera web poate fi instalata chiar in garaj si consultantul opereaza practic de la distanta, oferind sfaturi la fiecare etapa. Iar site-ul poate fi o buna modalitate nu doar de a afla informatii si a cheltui bani pentru asta, dar, de cealalta parte, o varianta de a castiga bani oferind sfaturi. Daca ii puteti convinge pe administratorii site-ului ca aveti o buna cunoastere a unui domeniu, puteti spune ca v-ati deschis propria firma de consultanta.