BusinessMagazin

Blog

  • Enter The On Demand World 1981

    Anul 1981 inseamna pentru omenire mai mult decat venirea lui Ronald Reagan la conducerea SUA sau a lui François Mitterrand la presedintia Frantei, izolarea virusului HIV sau prima lansare a unei navete spatiale. Fiecare dintre aceste evenimente a afectat bucati mai mari sau mai mici din umanitate. Lansarea in acel an a primului PC avea sa schimbe insa chiar istoria omenirii.

     

    IBM Corporation anunta astazi lansarea celui mai mic si ieftin computer, IBM Personal Computer. Creat pentru afaceri, scoala si uz casnic, sistemul costa numai 1.565 de dolari“, scria in comunicatul de presa al IBM din 12 august 1981. Un sfert de veac mai tarziu, IBM nu si-a mai sarbatorit copilul-minune, pentru ca a iesit din afacerile cu PC-uri. Insa evenimentul nu a trecut neobservat. Nici nu avea cum. Creatia celor de la IBM este importanta pentru ca a schimbat business-ul, comunicarea, modul de petrecere a timpului liber, a dus la aparitia Internetului, a marcat profund piata bursiera, liniile de productie, presa sau cinematografia si a facilitat acumularea unora dintre cele mai mari averi ale lumii.

     

    Cea mai ieftina varianta, de 1.565 de dolari, a IBM PC 5150 era dotata cu un procesor Intel 8088 ce rula la 4,77 MHz, avea o memorie de 16 kilobyte si dispunea de un monitor monocrom. Cantarea aproape 12 kilograme, iar tastatura avea in jur de trei kilograme. (Cu o suma echivalenta, astazi poate fi cumparat un calculator cu procesor dual-core, 1 GB de memorie si hard-disk de 200 GB, impruna cu un monitor LCD de 19’’.)

     

    Modelul destinat companiilor, prevazut cu doua cititoare de dischete, imprimanta si care putea sa ofere afisarea catorva culori, ajungea sa coste 4.500 de dolari. Un sfert de veac mai tarziu, cel mai umil computer se dovedeste de 500 de ori mai rapid si de 32.000 de ori mai puternic.

     

    Formularea Personal Computer – PC – a fost folosita inca inainte de 1981, de Xerox sau Apple Computer. Ceea ce a deosebit creatia celor de la IBM de concurenta reprezentata de Apple sau Commodore au fost cateva elemente de marketing si de fabricatie.

     

    Despre ce este vorba? Conform old-computers.com, in 1981 au fost lansate 50 de modele de calculatoare sau sisteme de calcul, si vorbim numai de un singur an, intr-o perioada de explozie a producatorilor si produselor care incepuse deja de circa zece ani. Pe lista producatorilor sunt prezente nume grele – Casio, Fujitsu, Hewlett-Packard, Matsushita, Motorola, Panasonic, Sharp sau Xerox, dar si mari disparuti, cum este Osborne Corp., companie creditata cu conceperea primului calculator cu adevarat portabil. Dintre modelele anului 1981, doar IBM 5150 a ramas in istorie „A fost combinatia perfecta intre brandul IBM, un nou sistem de operare si interesul crescut al pietei“, explica Benn Konsynski, profesor la Emory University Goizueta Business School. Sistemul de operare in cauza era MS-DOS, creatia Microsoft si baza succesului lui Bill Gates.

     

    „MS-DOS a permis cresterea comunitatii utilizatorilor de calculatoare de la cateva sute la milioane“, adauga Konsynski, citat de CNN. Produsele Apple sau Commodore erau considerate, in mediul de afaceri serios, simple „jucarii“, in timp ce marca IBM i-a permis lui 5150 nu doar sa se impuna, dar sa si aduca cu sine noi concepte. O alta diferenta majora a fost ceea ce inginerii de la IBM au definit drept arhitectura deschisa – posibilitatea asamblarii computerului dintr-o varietate de componente furnizate de mai multi fabricanti din mai multe tari. De aici pana la conceptul „IBM PC compatible“, care sta la baza actualelor PC-uri, nu a fost decat un pas. Columbia Data Products a fost prima companie care a lansat o copie a modelului 5150, in iunie 1982, denumit MPC 1600 „Multi Personal Computer“. Au urmat cei de la Compaq, tot in 1982, dar la cateva luni distanta, pe urma declansandu-se nebunia: Xerox, Digital, Sanyo si Wang aveau sa lanseze propriile modele, bazate pe conceptul IBM si folosind acelasi MS-DOS.

     

    Computerul devine in prima parte a anilor ‘80 un simbol al statutului social: costurile relativ ridicate au adus primele PC-uri in lumea businessului, pe birourile managerilor de top. Destul de rapid PC-ul trece pe mesele secretarelor, apoi isi gaseste loc in biroul de acasa sau in camera copiilor. Asadar, brand, arhitectura deschisa, nevoie pe piata… si mai ce? Oameni. Legendele spun ca initial s-au autointitulat „The Dirty Dozen“ si ca au functionat ca o societate secreta – putini le stiau numele si ce fac ei acolo.

     

    A fost o abdicare de la modul uzual de lucru al IBM, adica proiectare, aprobari periodice, implicarea diverselor compartimente in conceperea produsului, mod de lucru care esuase lamentabil chiar cu predecesorul lui 5150, IBM 5100 – model care s-a dorit ieftin, dar care a ajuns sa coste peste 9.000 de dolari. Asa ca oficialii IBM au recurs la serviciile unei echipe de specialisti autorizati sa poata evita orice restrictii si norme corporatiste. Ideea proiectului, care a primit numele de cod „Project Chess“, era sa ofere pietei ceva deosebit, ieftin si mai ales rapid.

     

    La sefia Project Chess, localizat in Boca Raton, Florida, a fost numit Don Estridge, supranumit mai tarziu „Parintele PC-ului“. Estridge, nascut in 1937, fiul unui fotograf profesionist, a absolvit University of Florida si a lucrat pentru armata americana – pentru care a realizat un sistem radar ce folosea computerul – si pentru NASA. Estridge este responsabil pentru conceptul de arhitectura deschisa (specificatiile masinii erau detaliat explicate intr-un manual ce avea 362 de pagini) si pentru ideea folosirii de componente fabricate de alte companii, fapt care a incurajat creatorii de hardware si software sa isi adapteze produsele pentru a functiona intr-un PC, sporind versatilitatea acestuia. In 1980 Estridge conducea 12 oameni care contabilizau zero venituri. In 1985, divizia de PC-uri a IBM, cunoscuta drept Entry Level Systems, avea 10.000 de angajati si venituri anuale de 4,5 miliarde de dolari. Parintele PC-ului a rezistat unei oferte a lui Steve Jobs, creatorul Apple, care i-a oferit presedintia companiei sale pentru un salariu de un milion de dolari, la care se adaugau un bonus de un milion de dolari la semnarea contractului si alte doua milioane de dolari pentru cumpararea unei locuinte. Din pacate, Estridge nu a trait suficient pentru a vedea ce a „nascut“ el si echipa sa cu adevarat – miliarde de PC-uri in intreaga lume, posta electronica, Internet, aplicatii elaborate sau nebunia jocurilor. La 2 august 1985, Estridge si sotia sa se aflau la bordul zborului 191 al companiei Delta, indreptandu-se de la Fort Lauderdale, Florida, catre Dallas. Prins de o furtuna, avionul s-a prabusit si a sfarsit in flacari. 128 de pasageri au pierit, printre victime aflandu-se, alaturi de sotii Estridge, si alti executivi al IBM, fosti membri ai echipei celor 12.

     

    David Bradley are 57 de ani, s-a pensionat in urma cu doi ani si traieste in North Carolina. Este unul din cei 12, dar a devenit mult mai cunoscut pentru o alta realizare de impact: Bradley a scris in doar cinci minute o linie de cod care marcheaza de cateva decenii lumea IT. Este vorba de combinatia de taste Ctrl-Alt-Delete, care restarteaza computerele blocate. „Nu m-am gandit ca va deveni un simbol cultural. Am facut o multime de alte lucruri, dar Ctrl-Alt-Delete a ramas singurul faimos. De fapt, Bill Gates este cel ce a facut combinatia de taste cunoscuta“, spunea Bradley la pensionare. 

     

    „Dirty Dozen“ au estimat ca IBM va vinde in jur de 250.000 de PC-uri in cinci ani. Au gresit cu 2,5 milioane de unitati. „Cred ca a fost un asa de mare succes din cauza arhitecturii deschise. Aveam un procesor de la Intel si un sistem de operare de la Microsoft. Am facut publice toate detaliile, asa ca oricine voia sa lucreze la o aplicatie beneficia de toate informatiile de care avea nevoie si putea fi increzator ca IBM nu va schimba nimic mai tarziu“, spune David Bradley. A fost in mod cert si o lovitura de marketing: Lord, Geller, Frederico and Einstein, firma de relatii publice a IBM a creat o campanie publicitara centrata pe figura lui Charlie Chaplin, o derogare masiva de la principiile publicitare traditionale ale companiei care a captat atentia publicului. Un alt atu a fost si faptul ca IBM a decis sa-si vanda computerele prin intermediul marilor retele de retail ca Sears sau Roebuck. Iar companiile au apreciat faptul ca pe primul PC puteau rula cateva programe pentru zona de business – EasyWriter pentru texte, VisiCalc, program de analiza financiara si contabilitate. In plus, un numar important de programe pentru afaceri, create de outsideri, au aparut rapid pe piata, in folosul oricarui afacerist, de la contabili si pana la vanzatorii de masini. Astfel ca PC-ul primeste de la revista Time titlul de „Personalitatea Anului 1982“, pentru ca trei ani mai tarziu IBM sa ajunga sa detina 40 de procente din piata calculatoarelor personale.

     

    Pana la inceputul anilor ‘80, pentru IBM computerele insemnau camere cu atmosfera controlata, in care lucrau insi in halate albe, cu alura de medici, in fata unor panouri cu luminite clipitoare. Trecerea la Acorn si miza pe democratizarea calculatorului a fost generata de schimbarile in structura companiei aparute in anii ‘70, cand IBM iese din perioada in care a fost condusa, in mod traditional de membrii familiei Watson (IBM a fost fondata de Thomas John Watson; fiul sau, Thomas John Watson jr. a condus compania din 1952 pana in 1971). Omul care a schimbat IBM a fost Frank Cary, care preia conducerea executiva a IBM in 1973 si care schimba compania din temelii, hotarand divizarea firmei in unitati de business semiindependente. Cary ii angajeaza pe cei 12 si le da divizia din Boca Raton pe mana. Piata nu s-a dovedit pentru cei de la IBM un teren de golf populat cu gentlemeni si unul din elementele care au contribuit la succesul lui 5150 s-a intors rapid impotriva Big Blue. Este vorba de arhitectura deschisa, care a permis aparitia clonelor, adica PC-uri fabricate de mici (la acea vreme) companii. Initial, Compaq si Kaypro, urmate de Gateway si Dell, au adoptat principiile de fabricatie ale computerului Acorn, etichetandu-si propriile PC-uri drept „IBM compatible“. Big Blue nu a acceptat provocarea, dar esecul unor produse ulterioare, cum au fost PCjr. sau PS/2 au demonstrat ca, prin crearea lui 5150 firma iesise, intr-un fel, din zona pe care o stapanea cel mai bine.

     

    Asa ca succesul neasteptat al PC-ului 5150 lasa loc, pentru IBM, unor frustrari in zona productiei de computere personale, de-a lungul ultimului deceniu al secolului trecut. Situatia se transeaza net, in 2004, cand IBM anunta ca renunta la PC-uri si ca transfera drepturile de productie companiei chineze Lenovo. Esecul IBM este compensat de reusitele altora, reusite care se bazeaza pe lansarea lui 5150. Este vorba in special de Bill Gates, care, in baza softului MS DOS care a echipat primul PC, a ajuns sa „stapaneasca“ 90% din computerele lumii. Si sa detina cea mai mare avere pe care a putut-o strange un pamantean pana in prezent.

     

    Povestea relatiei lui Gates cu IBM nu incepe cu fondatorul Microsoft negociind cu cei 12 sau cu alti reprezentanti ai companiei; incepe cu un Gary Kildall, omul care i-a pus lumea pe tava lui Gates. Kildall a scris primul sistem de operare important – CP/M – si este creatorul BIOS-ului, inima computerelor actuale, care face ca hardware-ul sa colaboreze cu software-ul. Povestea incepe cu doua gulere albe de la IBM care au stabilit o intalnire cu Kildall intr-o anume zi a anului 1980. Kildall a lipsit de la intalnire, fiind ocupat sa zboare cu avionul sau personal. Grija negocierilor a lasat-o in seama sotiei sale, care a condus discutiile. Acestea s-au terminat repede, nevasta lui Kildall aratandu-le usa celor doi, dupa ce a  semnat un soi de angajament ca va pastra secretul celor discutate. Kildall a fost un geniu, care a scris CP/M (Control Program for Microprocessors) in 1973. S-a lasat convins cu greu, de catre un prieten, sa infiinteze o companie, iar raspandirea procesoarelor Z80 si 8080, pentru care fusese scris CP/M l-a ajutat sa devina milionar. Kildall s-a dovedit in schimb lenes si nu a tinut pasul cu dezvoltatorii de hardware. Unul dintre acestia, Tim Patterson, a obosit sa astepte un upgrade de la Kildall si a scris propriul sau sistem de operare, numit QDOS.

     

    Mult mai dedicat afacerilor decat boemul Kildall, Gates a cumparat, dupa ce a fost contactat de cei de la IBM, softul lui Patterson pentru 50.000 de dolari. QDOS a suferit un facelift, care l-au transformat intr-un progam mai intuitiv, redenumit MS DOS si care a echipat 5150. Cei de la IBM i-au permis lui Gates sa pastreze drepturile asupra MS DOS, chiar daca acesta le-a luat dublu fata de cat i-au platit lui Patterson. Un sfert de veac mai tarziu, zecile de mii de dolari care s-au rotit in aceasta afacere s-au transformat in zeci de miliarde, care inseamna averea lui Gates, a asociatilor sai si Microsoft in sine.

     

    Un alt profitor a fost Michael Dell. A avut un computer RadioShack inca din scoala generala (nu prea puternic – folosea casete in loc de HDD si il costase in jur de 800 USD). In 1984 abandoneaza facultatea (gest pentru care parintii greu l-au iertat) si isi infiinteaza propria companie de productie si vanzare a PC-urilor. Acum, se afla pe locul 12 in topul celor mai bogati oameni, cu o avere de peste 17 mld. dolari.  Dupa 25 de ani, povestea PC-urilor nu se incheie, chiar daca unii le anunta pieirea. Nu va fi o disparitie, ci, in mod cert, o transformare. Asa cum maruntele „jucarii“ din anii ‘70 au devenit instrumentele de lucru si distractie de astazi, urmasii de mii de ori mai puternici ai lui 5150 vor evolua spre forme greu de ghicit astazi.

     

    In 1981 New York Times scria ca succesul lui IBM PC 5150 a surprins multa lume, inclusiv pe cei de la IBM. Ciudat, sau poate nu chiar atat de ciudat, aniversarea unui sfert de veac de existenta a PC-ului a trecut nebagata in seama de cei de la IBM.

  • Date cheie in istoria PC-ului

    • NOIEMBRIE 1962 Termenul „personal computer“ apare in premiera intr-un articol al NY Times
    • IANUARIE 1973 Firma franceza Realisations d’Etudes Electroniques creeaza microprocesorul Micral, cel care avea sa fie modificat mai tarziu pentru a deveni IBM compatible
    • APRILIE 1976 Primul computer Apple este vandut de Steve Jobs si Steve Wozniak
    • 12 AUGUST 1981 Lansarea IBM PC 5150
    • AUGUST 1982 Commodore Business Machines lanseaza Commodore 64. Computerul se alatura Apple II, IBM PC si Atari 400/800 in topul competitorilor pe piata americana
    • IANUARIE 1983 Revista  Times numeste PC-ul „Personalitatea anului“ 1982
    • MARTIE 1983 Compaq face o clona a IBM PC
    • IANUARIE 1984 Apple lanseaza primul model Macintosh, prevazut cu interfata grafica
    • NOIEMBRIE 1985 Microsoft lanseaza o prima versiune de Windows
    • AUGUST 1991 Organizatia Europeana de Cercetari Nucleare (CERN)  anunta proiectul WWW
    • AUGUST 1995 Microsoft lanseaza Windows 95
    • DECEMBRIE 2004 IBM vinde divizia de PC-uri grupului chinez Lenovo, intr-o tranzactie de 1,75 miliarde de dolari

  • Rigoarea se relaxeaza

    Primul domeniu care se indeparteaza de modelele epocii industriale este cu siguranta productia de software, iar directiile spre care se indreapta metodologiile acesteia sugereaza tendinta de relaxare a regulilor si valorizarea comunicarii informale.

     

    Probabil ca destul de putina lume stie ca istoricul si criticul literar Ovid S. Crohmalniceanu a fost si autorul unor opere de science-fiction. Intr-una dintre povestirile din volumul „Istorii insolite“ (1980) autorul brodeaza pe tema clasica a calatoriei in viitor si ne ofera o viziune cu adevarat insolita: spre deosebire de tiparul obisnuit, calatorul sau in viitor nu intalneste o societate tehnicista, ci, dimpotriva, una dedicata mai degraba delectarii si artelor. Desi omniprezenta, tehnologia este discreta si nu constituie o preocupare in sine. Desigur, suntem departe de un astfel de ipotetic viitor, insa unele tendinte actuale par sa dea o nota de credibilitate utopiei lui Crohmalniceanu. Un exemplu devenit deja clasic este enciclopedia Wikipedia, care ilustreaza poate cel mai bine ceea ce se cheama astazi „peer production“ – adica un model de productie in care creatorii unui produs colaboreaza „de la egal la egal“, se organizeaza spontan iar proiectul si agenda sunt oarecum vagi. Si totusi, in acest fel a luat fiinta o opera impresionanta, care la momentul la care scriu acest rand aduna nu mai putin de 1.319.964 de articole (doar in limba engleza).

     

    Pe acelasi model functioneaza numeroase alte proiecte, cum ar fi de exemplu Digg. Aici publicul (adica oricine) poate furniza referinte la stiri sau articole pe care le considera de interes, iar comunitatea le alege pe cele mai relevante, care astfel acced la o pozitie mai vizibila. Ceea ce se reproseaza acestor proiecte este lipsa de rigoare. Dar tocmai aceasta lipsa de rigoare pe care organizarea informala o induce este cea care face diferenta, cea care pare sa le asigure eficienta. Este tocmai elementul de noutate care vine sa contrazica modelul de productivitate al epocii industriale, intruchipat de „banda de montaj“ si tot ce aceasta implica: planificare, disciplina, metoda. Se poate argumenta ca atat Wikipedia, cat si celelalte proiecte asemanatoare nu pot fi considerate lucrative propriu-zise, ca rezultatul lor nu este un produs care sa aiba o valoare de piata. Exista insa un contraexemplu major: sistemul de operare Linux a fost realizat tot pe baza unui model de organizare spontana de tip „peer production“, iar rezultatul este un produs care este tot mai semnificativ pe piata de software. Din nou se poate obiecta ca atat Linux, cat si alte proiecte software open source sunt oarecum excentrice prin faptul ca se bazeaza pe voluntariat si pasiune, ca nu sunt girate de o organizatie formala si, prin urmare, sunt un simplu hobby. Insa, din perspectiva istorica, proiectul Linux a fost prima proba concreta ca un astfel de model de productie nu doar ca poate functiona, dar poate fi chiar extrem de eficient.

     

    Intr-un celebru eseu, Eric S. Raymond pune in contrast modelul clasic al productiei de software, bazat pe o organizare riguros ierarhica (pe care-l numeste „catedrala“) cu modelul aproape anarhic pe care s-a bazat dezvoltarea Linux-ului („bazarul“). De fapt, este vorba de doua metodologii diferite, iar succesul Linux a pus pe ganduri industria de software. Tot mai multi experti in ingineria software au inceput sa puna la indoiala eficienta metodologiei clasice – numite oficial „in cascada“ – care prevedea un ciclu de dezvoltare in care fazele se succedau intr-o ordine prestabilita: analiza cerintelor, proiectare, implementare, testare, instalare si integrare si mentenanta.

     

    Nu este greu de observat ca metafora benzii de montaj transpare in acest model, mai ales in situatia tipica in care echipe diferite sunt alocate diferitelor faze. Desigur, modelul are avantajul de a fi predictibil si masurabil din punct de vedere a resurselor, dar reversul este ca e rigid. In replica, un grup de experti au propus in 2001 un nou model, pe care l-au numit „dezvoltare agila“, care se bazeaza pe o evidenta relaxare a regulilor: accentul se pune pe indivizi si pe interactiunea informala dintre acestia si nu pe procese riguroase, pe software functional si nu pe documentatie ampla, pe colaborarea cu utilizatorul si nu pe negocierea contractului, pe posibilitatea schimbarilor si nu pe urmarea unui plan. Desi copios inspirata din metodele practicate de comunitatile open source, metodologiile „agile“ sunt tot mai populare in firme pur comerciale si par sa semnaleze ca productia de software se indeparteaza de rigorile tipice epocii industriale.  Intre timp, Wikipedia a crescut cu 277 de articole.

  • Internet non-profit

    O tehnologie moderna, un concept cu nuante socialiste si cea mai capitalista natiune a lumii. O combinatie mai putin obisnuita, care le-ar putea aduce locuitorilor din Boston acces la Internet fara fir.

     

    Primaria orasului american ia in consi-derare o varianta inedita pentru acoperirea cu internet Wi-Fi a Bostonului. Rolul furnizorului ar urma sa fie al unei organizatii non-profit, care ar urma sa construiasca si sa intretina reteaua la costul minim necesar si cu tarife finale mici. Oficialii cred ca aceasta este o buna solutie pentru ca proiectul sa indeplineasca cel mai bine nevoile „civice“, fiind ferit de alte interese comerciale.

     

    „Credem ca varianta non-profit ar fi cea mai buna pentru reducerea costurilor, in asa fel incat serviciile de Internet wireless sa fie disponibile in orice cartier“, a declarat primarul Thomas Menino in cadrul unei conferinte de presa. Dar mai apare o problema. Organizatia non-profit trebuie sa stranga o suma apreciabila, estimata la o valoare cuprinsa in intervalul 16-20 de milioane de dolari, pentru a putea construi reteaua metropolitana. Alte orase americane au lasat libera concurenta sa functioneze in interesul cetatenilor, permitand mai multor companii sa dezvolte retele care acopera aceleasi zone. Un consumator nemultumit poate astfel sa aleaga liber una dintre celelalte retele disponibile, iar furnizorii au fost obligati prin contract sa acopere si zonele mai sarace ale oraselor. Mai multi locuitori ai orasului au spus ca asteapta cu interes punerea in practica a proiectului, dar exista si voci care pun la indoiala succesul sau.

     

    Citat de presa internationala, editorul publicatiei Wi-Fi Networking News s-a aratat sceptic ca si alte orase americane vor urma exemplul celor din Boston, in conditiile in care ar putea „cere oferte de la companiile care bat la usa si sunt dispuse sa plateasca pentru a-si putea construi retelele“.

     

    Boston este unul dintre cele 250 de orase americane care au inceput deja sa foloseasca servicii de internet prin unde radio Wi-Fi, dar pentru moment nici unul dintre ele nu are acoperire totala, cel mai aproape de acest deziderat fiind San Francisco. Modelul de business non-profit pe care il ia in considerare primarul din Boston urmareste sa scada pretul lunar al conexiunilor internet de acest tip de la aproximativ 40 de dolari la doar 15, pentru toti cei 590.000 de locuitori ai orasului. Mai ieftin ar putea fi doar pentru locuitorii orasului San Francisco, unde Google are planuri sa dezvolte o retea completa cu acces gratuit, ale carei costuri sa fie acoperite din publicitatea „servita“ utilizatorilor.

  • Ritmuri din spatiu

    Pe cat de relaxanta poate fi muzica ascultata dimineata in masina, in drum spre birou, pe atat de enervante sunt cazurile in care, odata ajuns la destinatie, ramai cu gandul la un ritm anume fara sa-ti poti aduce aminte versurile, numele melodiei sau al artistului. Tehnologia digitala ar putea pune insa capat, o data pentru totdeauna, unor astfel de dileme.

     

    Portalul songtapper.com este o solutie simpla si la-ndemana oricarui internaut dus la exasperare de vreun ritm ce se incapataneaza sa rasune in cine stie ce cotlon al memoriei. Apasand repetat tasta „space“ in ritmul melodiei din minte (o apasare pentru fiecare silaba a versurilor), site-ul afiseaza o lista de piese care au o linie melodica asemanatoare; daca melodia este relativ cunoscuta, e foarte probabil ca aceasta sa contina si raspunsul cautat. Momentan, www.songtaper.com are o arhiva de aproape 30.000 de melodii care pot fi recunoscute in functie de „ritmul“ batut de la tastatura.

     

    Daca site-ul e simplu de folosit, nu acelasi lucru se poate spune si despre tehnologia care sta in spatele sau. Dupa ce ritmul melodiei este redat cu ajutorul tastei „space“ (spatiu), o aplicatie Java creeaza un fisier ce este trimis catre serverul songtapper.com, unde este analizat si comparat cu baza de date. Secretul acestui sistem – pus la punct de cativa studenti canadieni – ar fi acela ca sunt analizati mai multi factori, cum ar fi timpul cat este apasat butonul, ritmul si durata „melodiei“ tastate. De asemenea, exista o toleranta destul de mare, pentru ca si cei care nu bat exact in ritmul melodiei sa-si poata gasi raspunsul corect printre rezultatele pe care le returneaza site-ul. Nici macar studentii canadieni care au realizat acest site nu au anticipat succesul pe care il va avea proiectul lor. Pe prima pagina, un anunt multumeste celor care viziteaza site-ul si avertizeaza ca din cauza traficului exista perioade in care songtaper.com nu functioneaza. Efortul canadienilor de la Universitatea Simon Fraser nu a fost doar unul tehnic, de elaborare a algoritmilor si proceselor prin care se face recunoasterea unei melodii. Partea mai putin tehnica, dar poate cel putin la fel de cronofaga, a fost tastarea efectiva a ritmului pentru majoritatea celor aproape 30.000 de melodii. In continuare, utilizatorii sunt cei care vor introduce melodii noi, tastand in ritmuri de „space“ hiturile care vor fi lansate vara aceasta.

  • LIFESTYLE: Golful tridimensional

    Visati sa jucati golf pe vreunul dintre terenurile profesioniste din SUA sau Scotia, dar sunteti pe punctul de a va spune ca poate nu ar strica sa va treziti? Ei bine, nu e cazul sa renuntati atat de usor. Tehnica le rezolva pe toate.

     

    Diego Wauters, CEO al companiei londoneze Coriolis Capital, joaca in fiecare zi golf pe terenul St. Andrews din Scotia. In fiecare saptamana, Tudor Iliescu, presedintele grupului de IT&C Trend, isi pune la punct loviturile pe marile terenuri de golf ale lumii. Doi manageri al caror singur punct comun pare a fi golful. Cu toate acestea, mai exista ceva care ii uneste. Pentru ca programul incarcat nu le permite sa calatoreasca, ambii au optat pentru golf in varianta sa virtuala. Mai exact, sa joace pe simulatoare indoor. Wauters joaca golf virtual la o lovitura de crosa de Banca Angliei, la City Golf Club. Inaugurat in luna iulie a anului trecut, acesta are deja 350 de membri dispusi sa plateasca lunar 160 de lire sterline pentru a-si perfectiona loviturile de crosa.

     

    In Romania, primul club de golf virtual – CitySwing Golf Club – s-a deschis la sfarsitul lunii iunie. „La inceput ne-am hotarat sa facem un simulator doar pentru grupul nostru de prieteni, dar apoi am privit ideea ca pe o posibila afacere. Am elaborat un plan de afaceri, ne-am gandit cam ce spatiu avem disponibil aici (la hotelul Flanders – n.r.) si asa a luat nastere clubul“, isi aminteste unul dintre initiatorii proiectului, Bogdan Neagu, marturisind ca primul contact cu golful l-a avut in urma cu trei ani, intr-un club din statiunea egipteana Sharm el Sheikh. Fost director de achizitii la Metro Cash & Carry, Neagu si-a perfectionat stilul intr-un simulator din Ucraina. „Am lucrat timp de trei ani la Metro Ucraina. Pentru ca acolo nu existau terenuri de golf, jucam golf intr-un simulator privat al unor prieteni.“ S-a intors in tara in septembrie 2005, si tot pe atunci decidea sa iasa din retail si sa deschida o afacere in turism.

     

    Clubul are cateva zeci de abonati, care vin sa joace in medie de doua ori pe saptamana, dar Neagu estimeaza ca numarul acestora va creste din toamna, cand se va incheia perioada concediilor si practicarea golfului outdoor va fi tot mai dificila. Pretul unei ore de golf este de 80-90 RON, iar un abonament pe un an – cu 20 de ore pe luna – poate ajunge la 14.400 RON. Neagu spune ca investitia in clubul de golf se ridica la peste 120.000 de euro, estimand o perioada de amortizare de trei sau patru ani. Deschis pe terasa hotelului Flanders, clubul are trei simulatoare, care au fost achizitionate de la Sports Coach Londra, cu tot cu partea de soft, hardware, senzori si proiectoare.

     

    Spatiile de joc sunt despartite prin intermediul unor panouri. Mingea si crosele sunt reale, dar cele 24 de terenuri din care se poate alege sunt proiectate virtual pe un ecran de 10 mp dotat cu senzori. In milisecundele care trec intre momentul in care mingea este lovita de crosa si cel in care atinge peretele cu ecran, viteza si traiectoria sunt interpretate cu ajutorul unor senzori care creeaza apoi o minge virtuala care parcurge terenul la fel ca una reala.

     

    Principiul  este simplu. Jucatorul loveste mingea de pe o suprafata acoperita cu iarba artificiala, dupa care urmareste imaginea ei proiectata pe ecran, alaturi de parametri care arata vitezele si unghiurile specifice fiecarui swing si care determina traiectoria mingii. „Clubul nostru nu se vrea un inlocuitor al jocului pe teren, ci mai degraba un loc de formare, in care se poate invata sau perfectiona jocul, indiferent de sezon“, explica Neagu.

     

    Experienta oferita de un astfel de simulator e suficient de „reala“ incat sa merite efortul unui meci in fata ecranului. „Simulatorul este o buna metoda de antrenament si perfectionare a jocului, mai ales ca in Romania nu sunt foarte multe terenuri“, spune Tudor Iliescu, la finalul primei ore petrecute intr-un simulator de golf alaturi de unul dintre instructorii clubului. „La simulator ai avantajul ca poti obtine mai multe informatii despre lovitura ta, poti sa afli lungimea loviturii sau de ce traiectoria mingii a fost corecta sau gresita“, completeaza Neagu.

     

    Imaginile cu terenurile incluse pe simulator sunt generate 3D, dupa cartografieri realizate cu ajutorul satelitului. Astfel, traseele in desert, la munte, prin paduri si parcuri, obstacolele naturale si conditiile atmosferice sunt apropiate de realitate. Prin urmare, un jucator isi poate exersa oricand swing-ul pe ploaie sau vant, pe un teren cu desert, lacuri sau paduri. Simulatorul poate insemna pentru un manager presat de programul incarcat si economie de timp. „Pe un teren normal ai nevoie de 3-4 ore pentru a juca 18 gauri, in timp ce la simulator, un jucator cu handicap mediu are nevoie de maximum o ora si jumatate“, spune actionarul clubului.

     

    Iar cei care considera chiar si deplasarea pana la un club de golf virtual un deranj prea mare, isi pot achizitiona oricand propriul simulator. In fond, timpul, fie el si cel liber, inseamna bani.

  • Dincolo de ecran

    Referitor la originile jocului de golf exista doua teorii: una conform caruia acesta ar fi aparut in Scotia – partizanii sai aduc ca argument un vitraliu al Marii Catedrale din Gloucester (1350), pe care apare imaginea unui jucator de golf -, iar cealalta potrivit careia o forma rudimentara a sa ar fi existat in Olanda secolului al XV-lea.

     

    NEMURITORUL: „St. Andrews“ (Scotia) este cel mai vechi teren de golf al lumii, fiind atestat documentar inca de la inceputul secolului al XVI-lea.

     

    ROMANIA VIA ANGLIA:  Primul teren de golf din Romania a fost proiectat de arhitectul englez  J. Becker. Inaugurat in 1937, terenul avea 18 gauri si se intindea pe actuala suprafata a Clubului Diplomatilor si pana pe cealalta parte a lacului Herastrau. A fost desfiintat in 1941. In prezent exista trei terenuri.

     

    CUM SE JOACA: Scopul jocului este parcurgerea traseului din cat mai putine lovituri. Traseele standard au o lungime intre 5.900 si 6.400 de metri si pot avea 9 sau 18 gauri. Distanta dintre punctul de lansare a mingii si prima gaura poate sa masoare intre 90 si 550 de metri. In functie de aceasta distanta si de configuratia terenului, jucatorul trebuie sa introduca mingea dintr-un anumit numar de lovituri – „par“, in jargonul propriu. Un traseu de 18 gauri, bunaoara, are un „par“ de 72.

     

    ECHIPAMENTUL: Un jucator poate utiliza maxim 14 crose, care se impart in trei categorii: „wood“ – numerotate de la 1 la 5, „iron“ – de la 2 la 9 si „wedge“. Pentru un incepator, un set de crose poate incepe de la 300 de euro pentru a ajunge in cazul profesionistilor la peste 3.000 de euro.

  • Fado pentru sfarsit de vara

    Am ales dintre ispitele vilegiaturistice o destinatie deopotriva exotica si familiara: Portugalia. O Lusitanie asa cum este ea prezentata de volumul din seria Insight Guides.

     

    Familiara – pentru ca este aria de bastina a unei natiuni europene de limba latina, in multe puncte asemanatoare Romaniei (pozitia sa de paznic al extremitatii vestice a continentului, asa cum tara noastra vegheaza la extremitatea lui rasariteana; faptul ca amandoua reprezinta zone de intersectie culturala, de amestecuri de civilizatie; si, nu in ultimul rand, similitudinea de sensibilitate, marcata, intre altele, prin prezenta in limbile celor doua tari a cuvintelor „saudade“ si „dor“, intraductibile in alte limbi). Exotica – pentru ca reverbereaza, mai puternic chiar decat Spania, influente arab-africane si pentru ca pastreaza vii, la nivel cultural, vestigiile unuia dintre cele mai mari imperii maritime ale tuturor timpurilor, intins din Macao pana in Brazilia si Angola.

     

    Atent la toate particularitatile acestui spatiu, fara sa exagereze latura pitoreasca a locurilor, dar si fara sa eludeze aspectele de specific cultural si de mentalitate -, volumul la care ne referim este o buna calauza turistica, dar si un excelent instrument de initiere in universul lusitan, mergand de la arhitectura, muzica, dans, balet si pictura, pana la gastronomie, vinuri si peisaje naturale. Asa cum se si recomanda – un ghid complet, adica un instrument indispensabil celor care, vizitand, vor sa si inteleaga organic ceea ce viziteaza. Dupa cum, aflat in mana unor turisti nehotarati in legatura cu viitoarea lor destinatie, degaja o asemenea putere de seductie incat ii poate pe data hotari. Materia este structurata in trei sectiuni principale: Trasaturi – care acopera istoria si cultura Portugaliei printr-o serie de eseuri, Locuri – care ofera detalii despre obiectivele turistice care merita vizitate, totul sprijinit pe un material cartografic detaliat si, in sfarsit, Sugestii de calatorie, care furnizeaza informatii legate de voiaj, restaurante, hoteluri si alte aspecte practice.

     

    Printre destinatiile obligatorii pentru cei care ajung pe taramul „unde se sfarseste uscatul si incepe marea“ (asa cum numea Portugalia marele poet lusitan Camoes), cea dintai este Lisabona. Un oras vibrant, amestecand sarmul lumii vechi, culoarea locala si comoditatile moderne, un oras care se trezeste cu adevarat la viata in faptul serii, cand, din barurile presarate prin cartierele Alfama si Bairro Alto, incep sa se auda fado-urile, cantecele pline de suflet si „saudade“ ale iubirilor pierdute si ale gloriilor apuse. Nu trebuie ocolite, apoi, Sintra, Coimbra, Estoril, Setubal si, desigur, Porto, unde printre muzee, castele, azulejos (incomparabilele piese de faianta policroma cu care sunt tapetate zidurile multor case), e indispensabil sa gustati un pahar de vin verde, alaturi de o farfurie cu „bacalhau“ (cod sarat), „porco r alentejana“ (tocana de carne de porc combinata cu scoici si usturoi), felul care reflecta elocvent gustul pentru combinatii bizare al portughezilor.

     

    Ghid complet: Portugalia,

    Editura Aquila ‘93, Oradea, 2006

  • Noutati

    Mister, senzualitate si intimitate

     

    Acestea ar fi cele trei atribute fundamentale care trebuie implicate in edificarea Lovemark-urilor, adica a acelor branduri care sa asigure fidelitatea „dincolo de ratiune“ a consumatorilor. Cel care a inaugurat si a fundamentat aceasta teorie este Kevin Roberts. Pornind de la constatarea potrivit careia brandurile actuale sunt secatuite iar milioanele de produse existente sunt banale si par sa fie private de viitor, autorul teoriei „viitorul dincolo de branduri“ sustine ca filosofia succesului in materie de piata sta in inventarea unor produse si experiente noi care sa aiba calitatea de a starni legaturi emotionale de lunga durata cu consumatorii. Volumul foloseste intreaga pricepere, talentul creativ si experienta uriasa a autorului, care este director executiv (worldwide) la Saatchi & Saatchi, supervizor al unei echipe de circa 7.000 de creativi din 82 de tari.

     

    Kevin Roberts, Lovemarks,

    BizBooks, Bucuresti, 2006

     


    „La douce France“

     

    Asezat sub un motto din Camus („Exista un timp al trairii si un timp al marturisirii acestei trairi“), jurnalul parizian al lui Eugen Simion nu este o cronica a vietii intime a autorului sau o insiruire de marunte evenimente cotidiene, ci o suita de pagini literare, atent articulate si facute sa marturiseasca „la rece“ experienta pariziana a autorului. Cartea prilejuieste bucuria descoperirii unui univers intelectual care nu „dateaza“, incitant si profund, dincolo de orice frontiere temporale. Pe scurt, despre impactul acestei intalniri cu „dulcea Franta“, scriitorul spune: „O experienta capitala. Parisul m-a spalat de prejudecati si mi-a dat un veritabil gust european. Atunci m-am vindecat, cred, de complexele intelectualului roman“. Alaturi de aceasta „ucenicie“ a libertatii si a construirii interioare raman, oricand, valabile paginile despre profilul si efervescenta culturala ale Orasului Lumina.

     

    Eugen Simion, Timpul trairii, timpul marturisirii,

    Editura Corint, Bucuresti, 2006

  • Jarvis Cocker redivivus

    Cu greu mai gasesti un ziar in ziua de azi in care sa nu scrie pe undeva „In aceste vremuri tulburi in care traim…“. Chiar ca vremuri tulburi: pana cand articolul de fata va intra la tipar, se prea poate ca teroristii islamici sa fi aruncat in aer o multime de avioane la Londra…

     

    Bine ati venit in lumea fricii! Frumoasa, nu-i asa? Fac prinsoare ca nici macar nu sunteti siguri ca vreti sa cititi in continuare, iar daca vreti, atunci sunt sigur ca va doriti ceva dragut si reconfortant, cum ar fi o anecdota scurta despre catelusi cu ochi mari si copilasi stirbi zambitori si plini de inghetata pe fata. Articolele care incep cu avertismente privitoare la „aceste vremuri tulburi“ ajung, de regula, sa trateze despre ceva banal ca, de exemplu, o noua marca de hartie igienica ultra moale, ca si cum amenintarea terorismului international le-ar da jurnalistilor de mana a doua libertatea de a scrie prostii menite sa te faca sa te simti bine, dar care-ti intorc stomacul pe dos si pe care nici un om sanatos la cap nu si-ar dori sa le citeasca. Deci, sa lamurim lucrurile. Istoria secolului XX a fost destul de „tulbure“. Holocaustul? Criza rachetelor din Cuba? Lovituri de stat sprijinite de CIA in tarile sud-americane? Destul de tulbure, dupa parerea mea. Lucrurile nu vor inceta sa fie „tulburi“ nici in viitorul apropiat. Ati face bine sa va impacati cu idea. Cel mai ingrijorator in acest moment este tocmai faptul ca lucrurile par deprimant de similare cu ceea ce au fost dintotdeauna. Slava Domnului atunci pentru Jarvis Cocker. Sunt sigur ca ati auzit de el – vocalistul cu aspect de insecta al unei trupe din anii ‘90 – Pulp. Ochelari cu rama de baga? Par neingrijit? Veste tricotate cum poarta bunicul? Va aduceti aminte de el? Bine. Un lucru extraordinar este insa faptul ca Jarvis a avut intotdeauna o constinta sociala. Cand Pulp au dat in cele din urma lovitura, mai intai cu hit-ul „Common People“ si apoi cu albumul „Different Class“, aceasta s-a datorat straniei lor capacitati de comentatori pe teme sociale. Tineri bogati care se dau drept saraci, prieteni din scoala care au crescut, fete prinse in capcana industriei sexului, pusti drogati si mari amatori de petreceri rave, nimic nu scapa privirii de otel a lui Cocker, care isi transforma observatiile intr-o imagine a vietii de la mijlocul anilor nouazeci.

     

    Vestea buna e ca Jarvis revine dupa o scurta absenta. Pulp, o trupa care exista de peste un sfert de veac, a fost oarecum in hibernare. Dupa cateva proiecte secundare (printre care si suprarealistul „Relaxed Muscle“, un grup al carui element principal era Jarvis Cocker sub o gramada de machiaj, purtand un costum de schelet si pretinzand ca-l cheama „Darren Spooner“), solistul pare sa-si fi terminat primul album solo.

     

    Gratie puterii Internetului, puteti asculta prima piesa gratis, pe pagina lui Jarvis de la Myspace. „Running The World“ este propria contributie a lui Jarvis la „aceste vremuri tulburi“. Verdictul? Nimic nu s-a schimbat, totul e la fel. Cum spune aceasta piesa minunata si plina de injuraturi: „The cunts are still running the world“. Daca nu stiti ce inseamna „cunt“, sa nu va intrebati mama, seful sau profesorul de la scoala. Va spun eu, e ceva vulgar. Jarvis are dreptate. Idiotii se afla inca la conducerea lumii.

     

    Piesa suna ca Pulp la apogeu, cu un refren miscator ce te face sa canti si un sound pop, incluzand nu mai putin de 15 momente in care se injura (le-am numarat). O puteti descarca si de pe iTunes, ceea ce va sfatuiesc sa si faceti. Jarvis face ceea ce se pricepe cel mai bine sa faca, adica sa spuna lucrurilor pe nume si, oricat de suparat si deprimant ar suna subiectul piesei, el reprezinta mai mult o chemare la arme decat un suspin de resemnare. E minunata. Cum zicea si Jarvis pe pagina lui de web: „Fuck maturity. Fuck mellowing. Lets be unreasonable. Are you with me?“ Sigur ca da.           

     

    In romaneste de Loredana Fratila-Cristescu