BusinessMagazin

Blog

  • IN THE SPOTLIGHT

    Ideea: Adevarul asa cum e el

    Client: Salonta

    Brand: Salonta

    Agentie: NextCap

    Canale: TV

     

    Mezelurile Salonta scot capul la lumina si incep sa se comunice prin prima campanie din cei 30 de ani de cand sunt produse. Pe o piata publicitara a mezelurilor abundenta si cu mesaje care par sa se reinventeze de la un producator la altul, adevarul despre brand pe care Salonta a ales sa parieze in prima sa campanie de imagine este insusi adevarul. „In loc sa va aratam actori gemand de placere in timp ce musca din mezelurile noastre, preferam sa va aratam fabrica, exact asa cum e, cu oamenii din ea“, explica NextCap.

     

    „De ce sa te ascunzi in spatele unei metafore cand produsul tau este o metafora vie?“, se intreaba retoric agentia, explicand conceptul creativ al campaniei. Spotul TV face parte dintr-un plan de comunicare mai amplu, Salonta adoptand schimbari si la nivel de design si ambalaj. In afara de obtinerea notorietatii produsului in urma acestei campanii – care ruleaza in perioada aprilie-mai pe TV – compania isi mai propune si cresterea cotei de piata cu 150%.

  • HI-TECH: Managerul universal, un scurt ghid de intrebuintare

    Enterprise Resource Planning. Pe scurt, ERP. Un acronim despre care deja unii spun ca ar promite mai mult decat poate face. Daca „Planning“ (planificare) este un capitol la care dezvoltatorii de ERP mai au de lucrat, iar „Resource“ (resurse) are si el minusurile sale, esenta acestui gen de software deriva, totusi, din cel de-al treilea termen – „Enterprise“ (companie).

     

    Candva, intr-o epoca nu chiar atat de indepartata, lumea business-ului se invartea numai si numai in jurul hartiilor. O lume fara computer, imprimanta sau e-mail, in care managerii erau nevoiti sa se descurce cu munti de documente „plimbate“ prin toate departamentele si „ingropate“ apoi in praful arhivelor. Apoi omul a creat PC-ul, iar primele softuri „dedicate“ au mai redus din numarul hartiilor de pe birouri.

     

    Ele au aparut gratie unor manageri care au observat ca activitatile repetitive pot fi facute mai repede si mai bine folosind computerul. Ramanea totusi o mare problema: fiecare departament lucra cu propriile aplicatii, dar care nu puteau comunica intre ele. N-a durat mult si managerii si-au dat seama ca au nevoie de altceva.

     

    Un software care sa se infiltreze adanc in structura companiei, un „creier“ omniprezent care sa fie la curent cu tot ce se intampla in companie, indiferent de departament, si care sa poata raspunde instantaneu la intrebarile managerilor. Bineinteles, nu era vorba de o aplicatie cu inteligenta proprie sau cu putere de decizie, ci pur si simplu de un soft care sa inregistreze toate procesele de business si sa furnizeze la cerere documente, rapoarte, statistici. Cu alte cuvinte, toate instrumentele de care managerii se folosesc pentru a lua decizii de business, furnizate in acelasi loc, atunci cand au nevoie de ele.

     

    Astfel a aparut ideea de a dezvolta asa-numitul software ERP (Enterprise Resource Planning) – practic, o colectie de mai multe aplicatii (numite si module) unite sub aceeasi „palarie“. ERP-ul este un software care administreaza procesele de business ale unei companii si faciliteaza comunicarea intre diverse departamente.

     

    Fie ca este vorba de contabilitate, marketing, vanzari sau resurse umane, toti angajatii au acces la o baza de date unica, unde se pot accesa si actualiza informatii in timp real. De exemplu, traseul unei comenzi prin companie poate fi urmarit fara probleme – managerul va sti in permanenta in ce stadiu se afla si cu ce departament trebuie sa vorbeasca pentru a cere detalii sau a comunica ceva. De asemenea, o modificare adusa comenzii de catre departamentul de vanzari (sa spunem ca s-a razgandit clientul si vrea sa comande mai multe produse) va fi vizibila instantaneu si pentru seful de depozit, care poate sa verifice daca stocurile pot face fata noilor conditii.

     

    ERP-ul este o solutie adoptata de companii din cele mai diverse industrii, de la cea bancara pana la retail sau aeronautica. Viteza cu care informatiile circula prin companie dupa instalarea unui ERP este responsabila pentru reducerea costurilor operationale cu o pondere intre 20% si 45%, spun reprezentantii furnizorilor de astfel de software. Alte avantaje: un management mai rapid si mai eficient, comunicare mai buna intre departamente, administrare mai usoara a documentelor.

     

    Reversul medaliei exista insa, chiar daca nu toate companiile producatoare il mentioneaza in prezentarile lor catre posibilii clienti. Atat de multa informatie la indemana atat de multor oameni poate sa dea mari batai de cap managementului unei companii. Practic, angajatii capata dintr-o data mai multe responsabilitati – trebuie sa fie mai atenti (orice greseala de introducere a datelor se va „oglindi“ in toate celelalte departamente) si cu mai mare viteza de reactie (care sef va intelege o intarziere in luarea unei decizii in conditiile in care „ai avut toate informatiile la-ndemana“?).

     

    Specialistii sunt chiar de parere ca in implementarea unui sistem ERP problema cea mai des intalnita nu tine de tehnologie, software sau computere, ci de modificarea comportamentelor angajatilor. „Este vorba de rezistenta la schimbare“, a spus pentru BUSINESS Magazin Andy Dumitrascu, marketing manager al companiei romanesti producatoare de software TotalSoft. Implementarea unui ERP presupune o analiza profunda a modului in care se desfasoara business-ul, a tuturor proceselor care sustin afacerea. Iar schimbarea genereaza inevitabil o rezistenta in cadrul organizatiei, „nu neaparat la nivelul managementului, cat la nivelul celorlalte categorii de personal care trebuie sa sustina efortul de schimbare“, avertizeaza Dumitrascu.

     

    Sa luam cateva exemple. Dupa instalarea ERP-ului, reprezentantul de vanzari nu va mai fi un simplu functionar care tasteaza in computer numele clientului aflat la telefon si apasa tasta Enter, nefacand altceva decat sa adauge inca o inregistrare la lista celor care s-au aratat interesati de un anumit produs. Ecranul monitorului din fata lui, pe care ruleaza softul ERP, il transforma cu adevarat in business-man. La doar cateva click-uri distanta se afla raspunsuri la intrebari esentiale pentru a avea o buna relatie comerciala cu acel client. Si-a platit ultima comanda la timp? Beneficiaza de vreun discount? Avem in depozit stocurile necesare pentru a onora comanda in timp util? In functie de aceste raspunsuri, el poate sa ia toate deciziile necesare in ceea ce-l priveste pe client. Sau daca nu toate, atunci cu siguranta mult mai multe decat obisnuia sa ia in trecut.

     

    Iar aceste decizii nu-l mai afecteaza doar pe el, ci sunt relevante si pentru munca colegilor din alte departamente. Colegi care nici ei nu mai pot continua sa „hiberneze“. Acum trebuie sa urmareasca cu atentie in softul ERP toate informatiile relevante pentru ei si sa furnizeze, la randul lor, date importante pentru altii. Angajatii din depozit nu mai pot sa umble toata ziua cu o foaie de hartie in mana si un creion asezat dupa ureche. Computerul ii asteapta sa introduca valorile stocurilor in sistemul ERP, astfel incat agentii de vanzari sa stie in permanenta pe ce se pot baza.

     

    Tocmai acesta este si motivul pentru care valoarea adusa de sistemul ERP intr-o companie este greu de anticipat. De obicei, oamenii nu apreciaza schimbarile la locul de munca, iar ERP-ul le cere sa se schimbe. Astfel ca softul in sine este mai putin important decat felul in care companiile reusesc sa se schimbe pentru a profita de avantajele de a-l folosi. Daca nu reusesc, este foarte posibil ca ERP-ul sa nu aduca deloc valoare adaugata, ba mai mult, sa fie o piedica – pentru ca oamenii actioneaza dupa aceleasi principii, numai ca mai trebuie pe deasupra sa se obisnuiasca sa foloseasca un soft nou.

     

    Un alt mit despre ERP este ca instalarea unui astfel de soft va revolutiona intregul mod de a face business al companiei si ca vanzarile vor creste spectaculos. Nimic mai fals. ERP-ul este doar o modalitate de a organiza mai bine „bucataria“ interna si nu are nimic de-a face cu lumea exterioara, in relatia cu clientii, partenerii sau furnizorii (pentru asta, ati ghicit, exista alte softuri). „Veteranii“ care utilizeaza ERP de mult timp spun ca acest tip de soft, odata instalat, devine o noua sursa de costuri pentru companie, costuri care au insa ca obiectiv eficientizarea operatiunilor per total ale companiei. Cu alte cuvinte, daca si numai daca este instalat bine, iar oamenii ii inteleg rostul, softul poate imbunatati dramatic activitatea de business si sa devina un avantaj competitiv fata de concurenta.

     

    Daca pe plan mondial ERP-ul este o piata de miliarde de dolari, in Romania lucrurile sunt, o data in plus, la scara mai mica. Valoarea intregii piete de ERP este estimata la 30-40 mil. euro, iar cresterea de anul acesta va fi, ca si anul trecut, intre 20-30%. Este adevarat ca potentialul este incurajator, avand in vedere ca procentul companiilor romanesti care nu au un astfel de sistem instalat trece, probabil, de 70-80%. Primele companii romanesti care au adoptat solutii ERP provin din industrii precum productie, retail sau financiar-bancar.

     

    De ce este ERP-ul atat de putin raspandit pe piata autohtona? Unul din motive este ca managerii adesea nu intrezaresc avantajele care pot decurge din instalarea unui ERP. „Reticenta managerilor este normala, atata vreme cat beneficiile pentru utilizarea unui astfel de sistem nu sunt vizibile“, spune Zemy Apfelbaum, director de vanzari responsabil cu solutiile ERP la compania Wizrom. Un amanunt pe care putini il con-stientizeaza este ca ERP-ul poate fi adaptat, mai mult sau mai putin, la nevoile fiecarei companii. „Cand ii intreb de ce au nevoie, unii manageri imi raspund: «Nu stiu, la altii cum ati facut?»“ descrie Cristian Dinca, director al departamentului de training de la TotalSoft, reactia unora dintre potentialii sai clienti.

     

    Faptul ca ERP-ul poate fi „croit“ pentru a raspunde nevoilor curente si viitoare este amintit si de catre Valentin Tomsa, directorul SAP Romania, pe lista avantajelor acestui gen de soft. Cu conditia ca ERP-ul respectiv sa fie „accesibil din punct de vedere al costului de achizitie, implementare si intretinere“, dar si sa se bazeze pe „cele mai bune practici de business din industrie“.

     

    Furnizorii spun, din experienta, ca momentul la care managerii de obicei incep sa caute solutii de tip ERP este acela in care realizeaza ca afacerea lor, in crestere, are nevoie de „vitamine“ la capitolul software. Pe masura ce business-ul se dezvolta, „creste costul administrarii afacerii si scade gradul de analiza a informatiilor relevante pentru un management eficient“, spune Andy Dumitrascu de la TotalSoft.

     

    In Romania, principalii furnizori de ERP sunt filialele locale ale SAP si Oracle, dar si firmele romanesti Siveco, TotalSoft, Novensys, Scala, Transart, Wizrom. Pentru implementarile mari (care necesita multe module pentru multe departamente de business si un numar mare de utilizatori) furnizorii cer pana la cateva sute de mii de euro, in timp ce firmele cele mai mici nu cheltuiesc pe ERP mai mult de cateva mii de euro, estimeaza Cristian Dinca. Pretul este compus din licenta pentru software, la care se adauga implementarea (analiza a modelului de business, configurare si testare). De altfel, o firma de 10 persoane nici nu are de ce sa apeleze la o solutie scumpa si complexa, pe care sa plateasca sute de mii de euro. „Ar fi ca si cum ai cara o coala de hartie intr-un tir“, explica Dinca.

     

    Situatie care n-ar fi absurda cu o singura conditie: ca ERP-ul sa demonstreze negru pe alb ca beneficiile aduse de transportarea acelei coli de hartie sunt mai mari decat costul de inchiriere al unui tir.

  • Altfel de management

    O definitie mai putin pretentioasa a ERP ar putea fi aceea de software care combina toate sistemele informatice ale diverselor departamente ale unei companii (financiar, vanzari, contabilitate, resurse umane etc.)

     

    PLUS: Angajatii pot accesa simultan toate informatiile relevante pentru ei, indiferent din ce departament provin ele. O comanda a unui client poate fi vazuta si de angajatii de la financiar, si de cei din vanzari, si de cei care se ocupa de stocuri. Iar traseul comenzii prin companie este mai usor de urmarit de catre manageri.

     

    MINUS: Beneficiile exacte sunt dificil de estimat inainte de instalare. Rezultatele depind foarte mult de felul in care angajatii se implica in valorificarea surplusului de informatii oferit de ERP.

     

    COSTURI: De la cateva mii de euro pana la cateva sute de mii de euro, in functie de complexitate.

     

    TIMP: Chiar daca unii furnizori spun ca se pot incadra in 2-3 luni, de obicei perioada de implementare tine cel putin 6 luni.

  • Internetul de dupa Internet

    O companie americana propune o idee noua pentru utilizatorii de laptop: cum sa navighezi pe web fara sa fii online.

     

    Webaroo si-a propus sa faca bani din servicii Internet pe care le ofera utilizatorilor de laptop-uri si de alte gadgeturi mobile care se pot conecta la web.  Ce este diferit fata de alti furnizori este ca noul serviciu nu ofera acces la Internet nici prin cablu, nici wireless. De fapt, nici macar nu necesita o conexiune.

     

    Webaroo si-a propus sa copieze un numar semnificativ de pagini web si sa il faca accesibil, la cerere, pentru utilizatorii care se afla pe drum sau in zone unde nu au acces la Internet. Cei care vor descarca software-ul din pagina www.webaroo.com trebuie sa se conecteze la Internet cateva minute (pentru a se descarca pe computer continutul paginilor urmarite de Webaroo) dupa care vor putea vizualiza acele site-uri chiar daca intre timp nu mai au acces la Retea.

     

    De exemplu, un tu-rist care calatoreste in Londra, poate lua cu el pe laptop un pachet continand cateva mii de site-uri cu informatii despre oras. In plus, de fiecare data cand va gasi un punct de acces Internet, toate informatiile continute de site-uri vor fi aduse la zi.

     

    „Este una dintre cele mai interesante idei care au aparut in ultima vreme, una care cred ca are intr-adevar potentialul de a schimba modul cum folosim Internetul“, spune Rob Enderle, analist principal al Enderle Group, citat de Seattle Post Intelligencer.

     

    Webaroo are, evident, si limitarile sale. Deoarece utilizatorii nu sunt conectati la Internet, informatiile nu sunt furnizate in timp real, dupa cum nu se mai pune problema cumparaturilor online sau a download-ului. Dar Brad Husick, proprietarul serviciului, are incredere ca ideea lui va prinde.

     

    Printre primele pachete de informatii ce vor fi disponibile se numara cel care contine stiri de pe 100.000 de site-uri. „Este ca si cum ai purta cu tine toate ziarele din lume.“ Husick a inceput deja sa semneze acorduri cu principalii producatori de dispozitive mobile pentru ca acestea sa fie dotate din fabricatie cu Webaroo. Pana acum, aceste acorduri s-au materializat sub forma a 10 milioane de laptopuri care vor fi scoase la vanzare cu software-ul preinstalat. 

     

    Ideea de la care a inceput acest proiect a fost sa „puna Internetul pe hard disk“. Dar afirmatia nu trebuie luata ad-literam. In prezent exista aproape 10 miliarde de pagini web, iar daca fiecare pagina ar avea doar 10 kb, ar insemna ca hard-disk-ul amintit de cei de la Webaroo ar trebui sa aiba aproape 1 milion de GB, lucru imposibil.

     

    Practic, Webaroo imparte printr-un sistem propriu aceasta cantitate uriasa de informatie in pachete mici, dedicate exclusiv unei anumite teme. Asta este tot ce ai nevoie, sustin reprezentantii companiei, argumentand ca oricum foarte putine persoane trec de primele 2-3 pagini de rezultate atunci cand cauta un subiect folosind un motor de cautare. Cu Webaroo, rezultatul cautarii nu este doar o lista cu pagini web, ci chiar paginile intregi, cu toata grafica intacta, inclusiv link-urile continute catre alte pagini. Fiecare pachet oferit de Webaroo va contine aproximativ 10.000 de pagini web, „livrabile“ prin intermediul unui executabil de doar 5 MB.

     

    Analistii sunt de parere ca serviciul va fi un mare succes in randul angajatilor care calatoresc foarte mult in afara zonelor acoperite cu conexiuni Internet. Daca se va dovedi asa, Webaroo va fi un concurent serios pentru hotspot-urile care taxeaza conectarea la Internet. Compania mama spune ca noul soft va fi oferit gratuit utilizatorilor, toate costurile urmand sa fie acoperite din publicitate.

  • Prapastia digitala

    Desi se estimeaza ca populatia conectata la internet a depasit un miliard de persoane, cea mai mare parte din aceasta este distribuita in regiunile dezvoltate din America de Nord si Europa. Prin initiativa „50×15“, compania AMD isi propune un tel maret: 50% din populatie conectata la internet in anul 2015.

     

    Termenul „digital divide“ a fost folosit foarte mult in ultimii ani, cel mai adesea intr-un context sociologic. Evident, intr-o anumita societate – de exemplu intr-o tara precum Romania – accesul la tehnologiile informatice este inegal. Pe de-o parte sunt cei care au, iar pe de alta cei care n-au – „have and havenot“. Nu trebuie sa fii sociolog ca sa constati ca accesul la computere depinde intr-o mare masura de statutul social si de nivelul veniturilor, ca este mult mai ridicat la oras decat in mediul rural si ca varsta are un cuvant greu de spus.

     

    Problema este ca cei care fac parte din categoria „havenot“ pornesc cu un handicap deloc neglijabil, care nu face decat sa creasca pe masura ce societatea devine din ce in ce mai informatizata si din ce in ce mai multe oferte de angajare mentioneaza „cunostinte de utilizare a PC-ului“ printre cerinte.

     

    In ultima vreme, „diviziunea digitala“ tinde sa fie tot mai mult inteleasa mai degraba in sensul accesului la internet decat la computere in general. Exista mai multe explicatii ale acestei mutatii, primul fiind faptul ca accesul la internet este mai usor de masurat si ofera o estimare destul de fidela a accesului la tehnologie in general.

     

    A doua explicatie provine dintr-o experienta destul de trista a unor campanii de atenuare a diviziunii prin simplul acces la computere. S-a constatat ca a furniza PC-uri sau diverse facilitati pentru achizitionarea acestora nu rezolva mai nimic. De fapt, diferenta importanta consta in accesul la informatie si comunicare (adica internet) si nu in abilitati de operare (care oricum devin din ce in ce mai simple).

     

    Cum stam? Conform celor mai noi statistici agregate pe situl Internet Usage Stats, in Romania aproape un sfert (23,2%) din totalul populatiei are acces la internet. Sunt greu insa de gasit statistici nationale detaliate care sa ne dea o imagine a distributiei si a modalitatilor de acces. Cert este insa ca ne aflam in urma Croatiei (29,2%) si a Bulgariei (28,5%), ca sa nu mai vorbim de media Uniunii Europene (49,8%) sau de fruntasa Europei… Malta (cu 78,1%). In schimb, ne putem mandri cu o rata de crestere de 517,5% in ultimii cinci ani, in vreme ce media Uniunii Europene este de 147%.

     

    Mai exista insa un nivel al diviziunii di-gitale: cel global. Daca pana acum am vorbit mai degraba de dezavantajarea unor categorii sociale prin accesul redus la internet, aici se pune problema unui handicap imens al unor regiuni sau intregi continente. Africa inregistreaza un trist record, cu o rata de penetrare de doar 2,5%, dar nici Orientul Mijlociu (9,6%) sau Asia (9,9%) nu stau grozav. In ansamblu, doar 15% din populatia lumii se bucura de accesul la fabuloasa resursa informationala si de comunicare care este internetul si exista temeri serioase ca, in anii ce vor urma, rata de penetrare scazuta va reprezenta pentru multe tari o frana pentru dezvoltarea economica si participarea activa la o economie din ce in ce mai globalizata.

     

    La nivel global, problema diviziunii di-gitale se prezinta sub doua aspecte. In primul rand, nu este in interesul nimanui ca o mare parte a lumii sa fie exclusa din economia mondiala. Saracia Africii sau a unei parti semnificative a Asiei este o problema globala, pe care o resimt si tarile dezvoltate.

     

    Pe de alta parte, cresterea economica poate fi profitabila nu doar pentru tarile in curs de dezvoltare, ci si pentru economiile avansate, asa cum s-a dovedit in cazul Chinei sau a Indiei. Astfel se explica interesul tot mai pronuntat de care se bucura initiative la diverse niveluri care isi pun problema „conectarii“ tarilor sau a regiunilor slab dezvoltate la internet si, astfel, la schimburile economice si culturale pe care acesta le faciliteaza.

     

    Proiectul laptop-ului de 100 de dolari condus de Nicolas Negroponte este cu siguranta cel mai mediatizat, dar nu este singurul. Pe langa mai multe initiative de mai mica anvergura, se evidentiaza un proiect extrem de ambitios lansat de producatorul de procesoare AMD sub titulatura „50×15“.

     

    Initiativa isi propune sa dezvolte noi tehnologii si solutii accesibile de conectare, astfel incat in anul 2015 era digitala sa devina o realitate pentru mai mult de jumatate din populatia planetei (estimata la 7,2 miliarde). In principiu, este vorba tot despre un PC la un pret accesibil (circa 250 de dolari) numit „Personal Internet Communicator“ (PIC), care sa fie disponibil prin furnizorii de acces internet. Un prim pas vizeaza India, Mexic, China, Rusia si Brazilia, dar oficialii AMD intentioneaza sa patrunda si pe alte piete.

  • Un altfel de Google

    Daca aparitia Internetului a sporit viteza de circulatie a informatiilor, de ce nu ar fi crescut exponential si ritmul in care se face auzita „gura lumii“?

     

    Fara sa aiba vreo alta legatura cu Google decat „rezonantele semantice“, site-ul Googlism.com foloseste totusi resursele cunoscutului motor de cautare. Vreti sa aflati ce se scrie online despre o anumita persoana sau companie? Introduceti cuvintele cheie si apasati butonul „Googlism“. Site-ul afiseaza apoi o lista de fraze (sau franturi de fraze) despre subiectul vizat de dumneavoastra, asa cum apar ele pe diverse pagini web. De exemplu, daca termenul cautat este Ceausescu, site-ul va afisa o lista cu propozitii ca „Ceausescu este rau“ sau „Ceausescu este nascut in Scornicesti“, parti din fraze complete care se gasesc pe diverse site-uri.

     

    Acelasi lucru se poate face pentru lucruri, evenimente sau locuri geografice, cu conditia ca inaintea cautarii sa fie selectata categoria din care face parte cuvantul. Dar, pentru ca rezultatele se bazeaza pe mentiunile care apar pe site-uri web, nu intotdeauna informatiile obtinute sunt si cele mai adevarate. La aceeasi cautare a lui Ceausescu pe Googlism, mai putem afla cateva „noutati“ de ultima ora: fostul dictator este membru al Parlamentului si are doar 16 ani. Scoase din contextul site-urilor pe care sunt postate, o parte dintre informatiile returnate pot parea cel putin ciudate: „Ion Iliescu este noul presedinte al Romaniei“.

     

    Totusi, „Googlism-ul“ este o buna modalitate pentru a va crea o imagine rapida despre un subiect, asa cum este el reflectat pe Internet. Creatorii Googlism, compania australiana Domain Active, spun ca au incercat sa conceapa o unealta hazlie prin care sa poti afla „ce scrie Internetul“ despre un anumit subiect. Site-ul a fost lansat in octombrie 2002, iar la inceputul lui 2004 devenise atat de popular incat cei de la Google i-au restrictionat accesul la o parte din continutul site-urilor, pentru ca serverele motorului de cautare erau supra-solicitate.

     

    Intr-o singura zi, doar de pe site-ul googlism veneau 35.000 de cautari. Popularitatea Google i-a facut pe cei din companie sa limiteze accesul serviciilor bazate pe motorul de cautare pentru a nu suprasolicita infrastructura hardware. Cel mai bun exemplu este serviciul Google Web, un program care poate fi implementat aproape oricarui site pentru ca utilizatorii acestuia sa poata folosi motorul de cautare fara a parasi pagina pe care se afla. Aceasta a fost o modalitate folosita pentru a creste popularitatea motorului de cautare, dar a avut un succes atat de mare incat Google a trebuit sa impuna ulterior anumite restrictii. In prezent, de pe un site care foloseste Google Web pot veni maxim 1.000 de cautari/zi.

     

    Implementarea Google in interiorul site-ului este poate cel mai simplu exemplu de acest fel. Cei familiarizati cu algoritmul de functionare al unui motor de cautare – in special cu cel al Google – au dat dovada de creativitate si au lansat tot felul de servicii, de cele mai multe ori hazlii, care folosesc resursele Google.

     

    Un exemplu este Googlefight.com, site prezentat anterior in aceasta pagina ce decide care dintre doi termeni oarecare, introdusi de utilizator, este mai popular in viziunea Google.

     

    Dependenta Googlism fata de popularul motor de cautare nu se opreste doar la folosirea bazei de site-uri indexate, ajunsa acum la peste 8 miliarde de pagini. Pentru ca rezultatele afisate de Googlism sunt doar niste enunturi care nu au atasate vreun link catre site-ul unde exista acele mentiuni, utilizatorii curiosi in privinta sursei acestor informatii le pot afla ulterior, folosind direct Google.

  • Lunga asteptare fierbinte

    Produsele vedeta ale fiecarui sezon sunt pe cat de scumpe, pe atat de rare. Iar daca le vrei cu adevarat, nu strica sa te inarmezi cu o „punga“ larga si rabdare de fier. Pentru ca designerii au (re)inventat o noua tehnica de marketing – listele de asteptare.

     

    Recent am intrat intr-un magazin Prada si am auzit vanzatorul spunan-du-i unui client ca produsul pe care il cerea nu este disponibil pentru moment si ca in cazul in care doreste se poate inscrie pe o asemenea lista“, povesteste criticul de moda Despina Andrei.

     

    Ce poate fi mai simplu? Ce poate fi mai complicat? „Privilegiul“ de a aparea pe listele de asteptare ale unui anumit produs costa. Iar asta inseamna, de regula, un avans reprezentand jumatate din valoarea obiectului. Dar pretul cel mare, tributul adus zeului „Shopping“, in fata caruia paleste pana si valoarea conturilor cu multe zerouri in coada, e altul: perioada de asteptare, care se poate intinde intre cateva saptamani si trei luni, in functie de notorietatea produsului. Deschisi la comentarii „impersonale“ referitoare la acest interval, reprezentantii magazinelor prefera sa „traga obloanele“ atunci cand vine vorba despre numarul persoanelor inscrise pe aceste liste. Si o fac din cel putin doua motive.

     

    Daca politica de confidentialitate este argumentul la ordinea zilei, nu pot fi trecute cu vederea nici temerile ca potentialii cumparatori ar putea fi descurajati daca ar afla numarul real al celor cu care nu doar ca impartasesc aceleasi gusturi, dar risca si sa se afiseze, sa spunem, cu aceleasi accesorii. Liderul indiscutabil in materie de liste de asteptare al actualului sezon pare sa fie Fendi, despre care se spune deja ca a dat lovitura cu geanta Spy, care tinde sa depaseasca anteriorul lor succes, modelul Baguette, din 1997.

     

    Reprezentantii casei declara chiar ca au fost nevoiti sa inchida lista de asteptare pentru modelul Spy de anul viitor, pentru ca lucrurile au scapat de sub control. Pana in prezent s-au vandut 800.000 de modele Baguette, iar cifrele de pana acum pentru Spy anunta un deznodamant cel putin similar. Numai in prima saptamana de la aparitia lor in magazinele londoneze – iarna trecuta – pe listele de asteptare aparusera deja 200 de nume. Si trebuie spus ca aceste genti nu sunt tocmai un chilipir – 1.200 de lire sterline (1.700 de euro).

     

    Dar listele de asteptare nu sunt, totusi, descoperirea exclusiva a „noului retail“. Casa Hermes, bunaoara, nu doar ca le are de decenii, dar le-a si dus la un nivel greu de imaginat. In cazul modelelor de geanta Grace Kelly, lansat in anii ‘50, perioada de asteptare poate dura chiar cativa ani, in prezent lista fiind inchisa pentru a permite producatorului sa onoreze toate comenzile. Iar pretul acestui model – supranumit Rolls-Royce-ul gentilor – ajunge chiar si la 80.000 de dolari (65.000 de euro). Lucrurile nu sunt foarte diferite nici in cazul modelului Birkin, al aceluiasi Hermes, cu mentiunea ca pretul este ceva mai „accesibil“ – 65.000 de dolari (53.000 de euro).

     

     

    Chiar daca se feresc sa vorbeasca de-spre liste de asteptare – preferand mai degraba o sintagma de genul „sistem de comenzi“ – oficialii Hermes nu pot nega faptul ca acest sistem implica o perioada (foarte lunga) de asteptare.

     

    Daca va intrebati care ar fi motivele pentru care o persoana oarecare, oricat de excentrica ar fi ea, ar trebui sa astepte cativa ani pentru a-si schimba o geanta pentru care, pe deasupra, mai plateste si o mica avere, raspunsurile au, totusi, logica lor. In primul rand, Hermes nu are o linie de productie. Fiecare geanta este lucrata manual intr-un atelier din Franta, de aceeasi persoana, de la inceput si pana la final, proces care dureaza foarte mult timp. Un alt factor important este cel al calitatii materialelor, produsele Hermes facandu-si un titlu de glorie din faptul ca sunt realizate din piele de cea mai buna calitate, fara taieturi.

     

    Revenind la listele de asteptare, nu poate trece neobservat numarul lor mare din acest sezon. Un numar care nu se limiteaza doar la genti. Mai mult, nici macar nu mai este vorba doar despre produse ale unor case de renume. Topshop, retailerul britanic de moda, care a devenit unul dintre locurile preferate ale femeilor dornice sa fie mereu in pas cu cele mai noi tendinte, dar cu un buzunar de marime medie, a declansat frenezii care s-au intors acum impotriva lor.

     

    Recent, consilierii magazinului si-au avertizat clientii ca, in cazul in care anumite proiecte se epuizeaza, vor fi automat inclusi pe o lista de asteptare. Dar ce au atat de special aceste produse incat sa dea nastere unor liste lungi pe care se inscriu si oameni care nici macar nu le-au vazut in realitate? La premiera filmului „Mandrie si Prejudecata“, Keira Knightley a purtat o creatie Matthew Williamson. In dimineata urmatoare a urmat o invazie de cereri, care au facut ca la fiecare magazin al designerului sa se deschida o lista de asteptare. Si asta datorita unei poze a actritei, publicate in ziarele de a doua zi.

     

    „Vanatorii de tendinte“ par sa fie innebuniti dupa obiecte care s-au bucurat de o expunere media intensa. In luna in care geanta Novak a lui Alexander McQueen a aparut in revista Vogue, magazinul a primit 20 de comenzi, desi pretul modelului variaza intre 600 de lire (860 de euro) si 6.000 de lire (8.600 de euro), in functie de pielea care este folosita. Internetul a avut, la randul sau, o contributie importanta. Pagini de internet precum style.com dau posibilitatea selectarii unui anumit look, imediat dupa prezentarile colectiilor marilor case de moda.

     

    Mai aproape de noi, retailerii precum Mango sunt cei care au deschis si in Romania liste de asteptare pentru produsele vedeta ale sezonului. Cristina Florea, asistent manager la Mango, spune ca exista agende speciale in care sunt trecute comenzile clientelor. Retailerul spaniol a adoptat o noua strategie in sensul ca a ales sa nu mai aduca foarte multe exemplare dintr-un singur produs, ci sa reduca numarul acestora, pentru ca articolele de imbracaminte sa nu se transforme intr-o uniforma.

     

    In consecinte, clientele care „rateaza“ produsul favorit se pot inscrie pe o lista de asteptare. „Au existat foarte multe cazuri cand clientele au remarcat un produs in catalog si au fost nevoite sa astepte pana la urmatoarea aprovizionare. Noi primim marfa in fiecare saptamana, dar nu se stie ce anume. Asa ca asteptarea poate dura o saptamana sau chiar mai mult“, explica Florea, adaugand ca in acest sezon majoritatea femeilor de pe listele de asteptare au optat pentru combinatia de pe coperta catalogului – pantaloni albi, maiou cu dungi tip marinar si o capa alba.

     

    In opinia sa, sistemul se bucura de succes pentru ca se adreseaza unor „cliente fidele care sunt la curent cu textura materialelor pe care le folosim, dar si cu masurile care li se potrivesc“. „In plus este mai simplu asa, pentru ca asortarea este gata realizata si nu mai trebuie sa depuna nici un efort.“

     

    Pe de alta parte, Ioana Sima, managerul magazinului Designer’s Best, spune ca „au existat clienti care dupa ce au vazut un anumit produs pe internet sau in reviste au venit la magazin si au comandat produsul respectiv. Dar in Romania nu se poate spune ca este vorba despre un fenomen de masa. La noi se cumpara din impuls, vin, le place si achizitioneaza produsul respectiv“.

     

    Si pentru Despina Andrei este greu de anticipat momentul in care aceste liste vor lua proportiile unui fenomen. „Mi-e greu sa estimez daca va mai dura doi sau cinci ani pana cand vom putea vorbi de acest fenomen si in Romania. Cred ca acest lucru se va intampla odata cu venirea caselor de moda de lux.“

     

    Daca parerile in acest caz sunt impartite, un lucru e sigur: rabdarea e esentiala. Iar daca ati pus ochii pe vreuna dintre vedetele actualului sezon, o consolare care sa va faca mai usoara asteptarea ar putea fi aceea ca va aflati intr-o companie selecta. Pentru ca pana si vedete precum Madonna mai stau cateodata la coada. Chiar daca o fac pentru o geanta Spy.

  • Printul predicator

    Dupa ce si-a schimbat numele intr-un simbol, s-a autodeclarat sclav si a intreprins turnee alaturi de un covrig urias de aur, Prince a devenit martor al lui Iehova si a lansat un nou album.

     

    Fanii lui Prince sunt o specie aparte. La fel ca si Morrissey, Prince e un artist care ii face pe oameni sa-i ridice altare in subsolul casei si ai carui fani au tendinta sa-si interpreteze viata prin versurile susnumitului. Prince este un cantaret care, nu se stie din ce motiv, inspira genul de respect amestecat cu teama si uimire rezervat in general zeitatilor, iar calitatea de admirator a lui pare sa aduca cu sine responsabilitati asociate, de regula, cu devotiunea religioasa. Prince nu are fani, el are credinciosi, discipoli, convertiti.

     

    Am cunoscut trei oameni in viata mea care erau obsedati de Prince. Toti trei – si nu exagerez – sufereau de forme grave de boala mentala: unul era schizofrenic, celalalt maniaco-depresiv, iar celalalat obsesiv-compulsiv. Unul dintre ei, mai ales, obisnuia sa se plimbe prin oras cu un simbol mare de argint agatat la gat, acelasi simbol in care Prince isi schimbase numele in perioada 1993-2000. Micutul artist are, cu siguranta, ceva care atrage – sa zicem – „un anume tip de fan“.

     

    Poate ca acest lucru se datoreaza faptului ca insusi Prince este, ca sa fim sinceri, nebun de legat. Sa facem o scurta trecere in revista a carierei sale muzicale de aproape treizeci de ani: si-a schimbat numele intr-un soi de incolacitura ce reprezinta „o combinatie a masculinului si femininului“, fortand presa sa se refere la el numai ca TAFKAP (The Artist Formerly Known As Prince – Artistul Cunoscut Anterior Ca Prince), a aparut o perioada indelungata pe scena purtand cuvantul SLAVE (sclav) pictat pe fata, a facut turnee prin lume cu un covrig urias de aur in valoare de 250.000 de dolari ce reprezenta, chipurile, un clitoris, a scris la un moment dat un album care urma sa fie lansat de catre Prince sub acoperirea unui hermafrodit feminin. Nu v-ati convins inca? De parca vrand sa dovedeasca faptul ca si-a obtinut pe buna dreptate renumele de trasnit, a devenit martor al lui Iehova in anul 2001 si a lansat un album uimitor de prost, „The Rainbow Children“, ca expresie a nou gasitei sale credinte.

     

    Ca multi artisti negri (Sly and the Family Stone, Marvin Gaye etc.), Prince e un muzician prins undeva intre pur si profan, intre se-xualitate intensa si puritanism. Totusi, pana si Sly Stone in cele mai nebunesti perioade ale sale sub influenta drogurilor si Marvin Gaye in cele mai excentrice momentele ale lui pareau oameni normali in comparatie cu Cel Violet (The Purple One – de la „Purple Rain“, album, film si piesa Prince din 1984 – n. tr.).

     

    Dupa „The Rainbow Children“, lucrurile au mers din ce in ce mai prost, Prince lansand albumul „NEWS“ in 2003. „NEWS“ nici macar n-a reusit sa intre in topuri, un nou minim pentru un artist care in anii optzeci parea sa aiba lumea la picioare. Prince parea artistul cu cele mai putine sanse din toata lumea de a se bucura de o revenire. Totusi, in februarie 2005, revista Rolling Stone a publicat o lista a artistilor cu cele mai mari castiguri in 2004. Surpriza surprizelor, Prince se afla in varf cu castiguri estimate la 56,5 milioane de dolari.

     

    Ultimul album al lui Prince, „3121“, lansat in martie, este cea mai recenta manifestare a revenirii sale. S-au dus piesele instrumentale de 14 minute de pe „NEWS“, inlocuite, printre altelele, de un funky pop si piese facute pentru MTV. Primul single de pe album, „Black Sweat“, aduce aminte de sursa de inspiratie a unor artisti ca Pharrell Williams – e o felie consistenta de RnB murdar, ce suna cat se poate de diferit de ceea ce ar trebui sa cante un bun martor al lui Iehova.

     

    Presa s-a grabit, la randu-i, sa-l ridice in slavi pe Prince, descriindu-i albumul drept o „capodopera“, o lucrare „clasica“ si cea mai buna creatie a sa din ultimii douazeci de ani. Nu se poate nega faptul ca e un album pop bun. Ceva imi spune insa ca lumea isi doreste atat de tare o revenire a lui Prince, incat trece cu vederea unele dintre neajunsurile sale muzicale. Albumul „3121“ are o deschidere impresionanta, dar lucrurile o iau complet razna de undeva de pe la jumatate. Incepe sa sune a RnB bolnavicios cantat de un imitator de mana a doua al lui James Brown.

     

    Mai mult, taman cand te astepti mai putin, Prince o da in predici. Versurile incep sa faca preziceri ce suna periculos despre Armaghedon, iar ascultatorul e sfatuit „sa se pazeasca de limba despicata si sminteala adusa de cel viclean“. E un album pop perfect, dar unul care imi sustine perfect opiniile despre individ: trebuie sa fii un pic sarit de pe fix ca sa-ti placa cu adevarat.

     

    Traducere si adaptare de Loredana Fratila-Cristescu

  • La vie en rose

    Daca pentru Milan Kundera lejeritatea existentei era insuportabila, pentru toate autoarele noi serii „Chic“ a editurii Polirom ea este, probabil, cea dintai virtute a vietii. Jurnaliste din lumea modei (cu exceptia lui Marian Keyes, care a studiat dreptul si finantele, ca apoi, cu inalta competenta, sa poata exercita meseria de chelnerita), dedulcite la  barfe mondene si oficiind pe altarul zeului „glamour“, au renuntat, cu toatele, la meseria lor de baza si s-au dedicat romanului.

     

    Cand totul este “Chic”

    O optiune de inteles, cata vreme fiecare dintre ele s-a trezit, inca de la publicarea primei carti, autoare de best-seller-uri. Scriind cu aceeasi lejeritate cu care personajele lor toaca bani, flirteaza sau se delecteaza pe la petreceri de lux, autoarele au o prolificitate absolut invidiabila, care, chiar daca nu o sa le asigure un loc permanent in Panteonul literelor, macar o sa le ofere un stagiu consistent in inimile milioanelor de cititori actuali ai cartilor lor.

     

    Asa cum lesne se poate observa in cursul unei rapide navigari pe internet, cu escale in dreptul numelui lor, toate aceste tinere si talentate romanciere au creat personaje ale caror aventuri dau dependenta de lectura. Din experienta directa, pot afirma ca, la noi, cititoarele care deja s-au intalnit cu traznita Bridget Jones, cu „shopaholica“ Becky Bloomwood sau cu faustica, in registru minor, care este Andrea Sachs, cauta cu frenezie „sequel“-urile cartilor deja aparute si le imprumuta pe cele pe care nu izbutit sa si le cumpere.

     

    Afara de locurile traditionale lipsite de vizibilitate (dormitor, cada etc.), lectura se produce pe bancile din parcuri, in metrou sau chiar la serviciu, unde fructul este cu atat mai dulce cu cat este si oprit. Un fenomen de atractivitate si buna dispozitie, mai eficient decat Xanax-ul sau Prozac-ul, si care, desi poarta mai multe nume, are acum, gratie ingeniozitatii de marketing a editurii Polirom, o singura marca: „Chic“.

     

    Vom descrie, in graba, titlurile (in numar de sapte) recent aparute, asigurandu-va ca ordinea prezentarii este pur aleatorie.

     

    Lauren Weisberger

    Diavolul se imbraca de la Prada

    Autoarea, nurlie absolventa a Universitatii Cornell, a ajuns sa-si vada numele zabovind circa sase luni in topul de best-seller-uri al ziarului New York Times gratie acestui roman despre lumea modei. Ea a convertit o istorie personala (de fapt povestea unui esec profesional) intr-un urias succes de librarie. Lauren Weisberger a lucrat, timp de un an de zile, ca asistenta a Annei Wintour, editor-sef al celebrului Vogue Magazine, una dintre cele mai influente persoane din lumea modei la ora actuala. In birourile new-yorkeze ale fashion-magazine-ului a cunoscut grandoarea si desertaciunea unui univers doldora de vedete, vendete, fite, sforarii, himere, paiete si crize de paranoia, pe care a stiut sa le observe atent, dar cu o privire discret tulburata de un nor de venin. Personajul principal este Andrea Sachs, aspiranta la meseria de jurnalist, asistenta a Mirandei Priestley la revista Runway, o slujnica de lux supusa 15 ore pe zi hachitelor diabolice ale patroanei sale. Bunaoara: Miranda vrea un exemplar din Harry Potter inainte ca volumul cu pricina sa fi aparut pe piata, Miranda se afla la Paris si ii da telefon la New York Andreei (care nu avea voie sa paraseasca biroul nici macar ca sa mearga la toaleta) si ii spune: „Stau in masina pe Rue de Rivoli, pe o ploaie mocaneasca, iar soferul a disparut. Gaseste-mi-l pe data!“, Miranda vrea sa i se trimita de urgenta, prin avion, o rochie de seara in Republica Dominicana. Si tot asa. Cu toate acestea, in plin infern discretionar, Andrea nu ii doreste patroanei sale moartea. Pentru ca, daca aceasta ar muri, isi da seama ca si-ar pierde orice speranta sa o poata ucide cu propriile maini.

     

    Lauren Weisberger

    Vreau sa fiu VIP

    Personajul principal este, de asta data, Bette Robinson, de 27 de ani, functionara sastisita pana la greata de postul ei de marunta functionara de banca. O intalnire pro-videntiala cu managera celei mai importante firme de PR din Manhattan ii schimba radical destinul profesional si confera un sens nou si roz vietii sale: jobul ei este acela de a se fatai prin cele mai exclusiviste cluburi ale orasului, ca sa le vada destrabalandu-se pe cele mai VIP dintre VIP-uri. Cu alte cuvinte, este platita ca sa se distreze. In plus, ne mai distreaza si pe noi. In cele din urma, pentru ca povestea sa nu aiba o completa si frivola lipsa de morala, Bette isi descopera biografia, istorisita fara perdea, in paginile unui tabloid. Ce tie nu-ti place…

     

    Sophie Kinsella

    Poti sa tii un secret?

    Intrebarea din titlu este adresata de catre Emma Corrigan unui barbat langa care, din pura intamplare, s-a asezat in avion. Speriata de golurile de aer si avand mereu in minte catastrofa turnurilor gemene, eroina incearca sa-si deturneze atentia si incepe sa-i povesteasca barbatului intreaga ei viata, punctata de mici secrete nu atat penibile cat hazoase (unde este punctul ei G, cum a fost dezvirginata in timp ce parintii ei se uitau la filmul „Ben Hur“, cum habar n-are ce inseamna NATO etc.).

    Atunci cand, in sfarsit, aterizeaza cu bine si se duce la lucru la compania unde era angajata ca asistenta de marketing, afla ca barbatul din avion este, de fapt, patronul ei.

     

    Sophie Kinsella

    La cumparaturi cu sora mea

    Un roman de un comic nebun, la fel ca toate celelalte din seria-cult a aventurilor Rebeccai Bloomwood, acum casatorita cu Luke Brandon. Dupa un prelung voiaj de nunta, intoarcerea la Londra este innorata nu doar de obisnuitul smog, ci si de faptul ca nu are slujba, ca sotul sau este superocupat, ca buna ei prietena a plecat catre zari mai senine si ca propriii parinti se afla in plin tratament psihiatric. Peste toate acestea, Becky descopera ca are o sora, fruct al amorului prenuptial al tatalui ei. Socul este dus la paroxism de faptul ca surioara nu iubeste toalele, nu se machiaza, nu mananca ciocolata si, oroare!, detesta cumparaturile.

     

    Plum Sykes

    Blonde de milioane

    Romanul putea foarte bine constitui scenariul catorva episoade din „Sex and the city“. A fi blonda la New York, incearca sa demonstreze Sykes (fosta colaboratoare la varianta engleza a revistei Vogue), nu inseamna doar sa ai parul colorat, ci este o atitudine si o filosofie de viata, care prinde trup, in timpul unei decolorari sau al unui peeling, nu in orice colt din Bronx sau din Queens, ci doar in saloanele Bergdorf.

    Aceste regine ale superficialitatii din Park Avenue, care nu poarta decat posete Hermes si se sterg la nasucuri cu batiste Versace, sunt pictate cu o fidelitate pe care as numi-o… inspaimantatoare.

     

    Helen Fielding

    Bridget Jones, la limita ratiunii

    Sau Bridget se intoarce. Si nu oricum, ci mai grasa. Si mai indragostita. De asta data de Mark Darcy. Care, la randul sau, o iubeste. Un posibil tablou al perfectiunii. Asta daca eternele angoase ale domnisoarei Jones ar putea cunoaste un moment de vacanta. Cum nu il cunosc, Bridget reincepe sa viseze la vechiul ei patron, Daniel, fiind sfasiata de o noua si uriasa dilema amoroasa. Pe care o rezolva, logic, fugind in lume.

     

    Marian Keyes

    Lucy Sullivan se marita

    Romanul, publicat in 1996 in tara de bastina a autoarei, Irlanda, a facut rapid o stralucita cariera internationala. Reteta? Lipsa retetelor traditionale si, in primul rand, a happy-end-ului. Sa intelegem ca viata eroinei sale este mai putin roz decat a consurorilor ei de serie? Ramane de vazut. Pana atunci, putem contempla subtilitatea si inteligenta stilului doamnei Heyes precum si delirantele tribulatii ale lui Lucy, careia i s-a prezis, pe cel mai serios ton cu putinta, ca isi va pune pirostriile in cel mult un an. Cine sa fie oare alesul? Minunatul si neseriosul Gus? Ori poate yankeul Chuck? Asta daca nu cumva va fi Daniel, „el macho maximo“.

  • Investitia cu rentabilitate >150%

    Logica pietei spune ca pionierii unui domeniu de business au marele avantaj de a nu avea concurenta. Dupa cum au si un dezavantaj pe masura – trebuie sa educe piata. Cu propriul pionierat se confrunta acum coach-ii romani.

     

    Daca in Romania companiile inca se mai intreaba „ce inseamna coaching-ul“, in tarile dezvoltate a apela la un coach a devenit, in ultimii ani, o rutina; atat a companiilor din topurile For-tune, cat si a celor mici, antreprenoriale. Intre 25% si 40% dintre companiile din top 500 Fortune apeleaza la coach, conform unei statistici a companiei de consultanta in resurse umane Hay Group. Boeing International are chiar un departament de coaching, iar IBM ofera tuturor celor cateva mii de angajati posibilitatea de a apela la serviciile unor coach-i certificati de International Coach Federation (ICF – principalul organism care reprezinta profesia de coach).

     

    Viteza cu care coaching-ul a castigat teren are o explicatie simpla: eficienta sa. „In timp ce consultanta aduce companiei-client un randament al investitiei de pana la 75-80%, coaching-ul incepe de la 150%“, explica Mihai Stanescu, life & business coach si singurul membru roman al ICF alaturi de partenerul sau Raul Rosu cu care a cofondat in 2003 prima companie de coaching din Romania – RoCoach. De atunci, cei doi au lucrat cu Presedintia Romaniei si cu companii precum Holcim, SABMiller, Codecs sau British Council.

     

    Un program de coaching organizational de un an poate intoarce investitia chiar in procent de peste 300%, adauga Stanescu, potrivit caruia aceasta diferenta este data de impactul profund pe care il aduce coaching-ul la nivel individual si de echipa in fiecare sedinta. Conform unui articol publicat de Harvard Business Review in ianuarie 1998, intitulat „The Employee-Customer-Profit Chain at Sears“, o crestere de cinci unitati in atitudinea angajatilor a dus la o crestere cu 1,3 unitati a impresiei pozitive a clientilor, care a rezultat intr-o majorare a veniturilor cu 0,5%.

     

    In Romania, insa, lucrurile se misca ceva mai incet. Chiar daca nu exista statistici in domeniu, companiile care activeaza pe aceasta piata au constatat ca majoritatea potentialilor clienti fie nu au auzit de coaching, fie au aflat de existenta acestuia, dar nu stiu exact ce inseamna. Pe de alta parte, cei care au auzit, stiu ce inseamna si au apelat la astfel de serivicii pun de cele mai multe ori coach-ii „intr-o situatie paradoxala“, mai spune Stanescu. „De cele mai multe ori, RoCoach este confundata cu «o alta firma de resurse umane».“ Mai mult, 85% dintre companiile care au apelat la RoCoach au facut-o pentru probleme stringente („coach reparator“) si nu pentru depasirea propriilor limite si „spargerea tavanului“ – obiectul de lucru favorit al coaching-ului.

     

    Lipsa de educatie a companiilor in acest sens are trei cauze. In primul rand este vorba despre lipsa competitorilor de pe piata autohtona de coaching. La ora actuala, doar doua companii specializate in coaching isi impart piata: RoCoach si Seeds for Success, cea din urma infiintata acum un an de Mihai Popa-Radu, executive coach si membru al European Coaching Institute (o alta organizatie profesionala, mai mica decat ICF). E adevarat, cateva multinationale din Romania au apelat la serviciile unor coach-i straini (Porsche Romania e un exemplu), dar cazurile de acest gen raman, totusi, rare.

     

    O a doua cauza ar fi aceea ca, „din cauza situatiei socio-economice a Romaniei, programele de consultanta au avut si au mai mare succes la publicul organizational“, dupa cum spune Stanescu. „Romanii inca au nevoie de structuri eficiente, care sa le garanteze succesul de durata.“ Daca Mihai Popa-Radu spune ca tema cu care s-a confruntat cel mai des in companiile in care a lucrat pana acum a fost cea a echilibrului intre viata profesionala si cea personala a managerilor de top – „o tema care cred ca va fi tot mai frecventa“ -, Mihai Stanescu de la RoCoach vorbeste despre strategii neclare ale companiilor si inadecvarea strategiilor la nevoile angajatilor si ale senior managementului (tinta favorita a RoCoach).

     

    Astfel, RoCoach s-a ocupat de proiecte precum schimbarea structurii organizationale intr-o multinationala (corelata cu rebranding-ul companiei, aceasta a dus la relansarea companiei si la ocuparea primului loc in nisa de piata propusa) sau cresterea performantelor unei echipe de senior management dintr-o companie romaneasca, clarificarea si imbunatatirea comunicarii in echipa si optimizarea relatiilor dintre departamentele companiei (proiectul si-a atins in sase luni obiectivul de crestere a cifrei de afaceri cu 15%). Faptul ca termenul de „coaching“ a fost si este folosit de catre multe companii de training sau consultanta in care nu activeaza coach-i acreditati este al treilea factor despre care coach-ii autorizati cred ca deterioreaza perceptia companiilor asupra fenomenului.

     

    De altfel, in Romania nici macar nu exista posibilitatea de formare in coaching. Cele cinci-sase persoane despre care Popa-Radu si Stanescu stiu ca se formeaza acum in coaching o fac la scoli foarte bune din  strainatate. Chiar daca exista companii care furnizeaza notiuni de coaching trainerilor si managerilor (adica fac training in coaching), precum BPP Professional Education sau Mind Master, totusi, acestea nu ofera acreditare in coaching. Alaturi de acestea mai exista si companii care isi formeaza coach-i interni, informali, precum GlaxoSmithKline. Aceasta realitate insa nu i-a impiedicat pe cativa consultanti in resurse umane sa ofere servicii de coaching fara a avea o pregatire specifica.

     

    „Oricine e liber sa faca coaching“, considera Sotiris Karagiozidis, fost general manager al companiei de trai-ning Response International, acum manager al propriei firme de resurse umane, Human Capital Solutions, care ofera si servicii de coaching. Karagiozidis povesteste chiar ca, in calitate de manager al Response, a facut coaching pentru Star Foods si Toyota. Piata e abia la inceput, iar cifrele de afaceri ale celor care activeaza in domeniu n-au depasit inca ordinul zecilor de mii de euro.

     

    Nivelul tarifului orei de coaching in Romania reprezinta circa un sfert din nivelul tarifelor practicate in tarile dezvoltate europene si variaza de la cateva zeci la cateva sute de euro, in functie de complexitatea problemei si de durata programului. La nivel european, ICF a agreat un tarif pentru ziua de coaching intre 2.000-5.000 de euro, iar pe ora de coaching intre 150-300 de euro. Pentru un contract de „antrenare“ a unui manager nou investit divizia de coaching a companiei de recrutare Korn/Ferry International inmaneaza companiilor o factura de circa 10.000 de dolari, pentru sase saptamani.

     

    Dar promotorii coaching-ului in Romania sunt optimisti si cred ca vor avea tot mai mult de lucru din cel putin doua motive. Primul se refera la faptul ca, odata ce un client apeleaza la ei, continua sa o faca si pentru problemele care apar ulterior. „Am clienti cu care am depasit 40 de sedinte, si in acest timp ne-am ocupat de teme diverse“, spune Mihai Popa-Radu de la Seeds for Success. Asta inseamna ca, odata castigat, un client poate fi pastrat timp de mai multe proiecte.

     

    Conform unui studiu din 2000 al ICF, 96% dintre clientii si companiile care utilizeaza coach-i profesionisti apeleaza tot la acestia cand se confrunta cu noi blocaje sau dificultati. In plus, optimismul coach-ilor e justificat si prin faptul ca, pe masura ce momentul integrarii in Uniunea Europeana se apropie, numarul companiilor care constientizeaza nevoia de schimbare este tot mai mare.

     

    Asadar, coach-ii au incetat sa fie „apanajul“ exclusiv al lumii sportului, extinzandu-si terenul de joc si in business. Se spune chiar ca pot fi date tot atatea definitii ale coaching-ului cati business coach-i exista in intreaga lume. Adica vreo 20.000.