Fapt dovedit stiintific: modul in care Ricard a invatat sa isi controleze mintea depaseste orice inchipuire, iar cadranele aparatelor de masura sunt prea mici pentru a cuprinde valorile impulsurilor emise de creierul sau: meditatia a accentuat sentimentele pozitive, ce tin de emisfera stanga, in timp ce zona din jumatatea dreapta a creierului, ce gestioneaza sentimentele negative, este blocata, pur si simplu.
Departe de mine orice intentie de a propovadui budismul si binefacerile sale, mie mi-a placut pur si simplu povestea omului, dar si una din zicerile sale: „Mintea nu este un lux, o vitamina…15 ani din viata se duc pe educatie, facem jogging, practicam fitnessul, incercam sa ne pastram frumusetea fizica, dar acordam surprinzator de putin timp pentru ceea ce conteaza cu adevarat, mintea noastra“.
Jonathan Weil a fost un tip care si-a folosit mintea. Si, inaintea lui Weil, un grup de sase studenti de la Universitatea Cornell si-au folosit mintea. Problema este ca alte mii de oameni, multe – multe mii de oameni i-au ignorat pe studenti si pe Weil si, ceva timp dupa, au platit din greu pentru blocajul lor.
In toamna anului 2006, cand l-a condamnat pe Jeffrey Skilling, fostul director executiv de la Enron, judecatorul Simeon Lake a spus ca fostul CEO si-a mintit, in repetate randuri, angajatii si investitorii in privinta modului in care compania a facut afaceri. Oare?
Jonathan Weil era, in vara anului 2000, reporter la biroul din Texas al ziarului Wall Street Journal cand un prieten, analist financiar, i-a sugerat sa investigheze mai in amanunt modul in care castiga bani Enron. Reporterul asa a si facut, studiind peste o luna de zile rapoartele financiare, si cele anuale si cele trimestriale, ale Enron; in plus, s-a consultat cu Thomas Linsmeier, profesor de contabilitate la Universitatea din Michigan, cu analisti de la Moody’s si cu reprezentanti ai Financial Accounting Standards Board. Weil a descoperit in rapoarte, sub ceea ce s-ar putea defini drept „o perdea groasa de fum“, o gaura de peste 700 de milioane de dolari.
Weil a scris un articol si a solicitat oficialilor companiei un punct de vedere. Punctul de vedere l-a reprezentat o delegatie de sapte oameni, condusa de contabilul-sef, care s-a deplasat la Dallas pentru a se intalni cu Weil. Delegatia i-a prezentat in amanunt lui Weil modelele matematice scrise de profesori de la Massachusetts Institute of Technology, vestitul MIT, in baza carora estimau sumele pe care „sperau“ sa le castige, dar care apareau in rapoarte ca fiind deja castigate.
Weil si-a publicat povestea in septembrie 2000, dar circulatia destul de redusa a publicatiei sale, adica editia de Texas a Wall Street Journal, a redus impactul povestii. Un minus a fost si lipsa unei urmari a articolului, care sa aduca detalii suplimentare.
Totusi, piesele de domino au inceput sa cada: James Chanos, jucator pe Wall Street, a citit articolul lui Weil, a verificat (pentru ca stia unde sa se uite, a durat numai cateva ore, in loc de mai bine de o luna de zile) si a profitat; bun capitalist, specializat in short selling, Chanos si-a aranjat, din noiembrie 2000 si pana in primavara anului 2001, pozitiile astfel incat sa castige o mica avere, iar apoi a „vandut“ pontul jurnalistei Bethany McLean de la Fortune. In martie apare articolul lui McLean despre pretul prea mare al actiunilor Enron, tot mai multa lume devine ingrijorata, in august Skilling demisioneaza si in decembrie compania era falita. In tot acest timp actiunile au coborat de la aproape 100 de dolari la cativa centi.
De grupul de studenti de la Cornell pomeniti mai inainte scrie Jonathan Macey, profesor la Yale si autorul mai multor carti despre Enron. Cei sase studenti au decis sa realizeze, in primavara lui 1998, o analiza a Enron. Intr-o luna si jumatate, folosind date statistice, interpretand si analizand ceea ce la acel moment era o companie de succes si un model, studentii au ajuns la concluzia ca modelul de business al companiei era prea riscant si ca exista semne clare de manipulare a castigurilor. Raportul lor, de 23 de pagini, postat pe site-ul universitatii, poate sa fi fost plicticos si greu de citit.
Intrebarea este de ce nu s-a minunat nimeni de recomandarea „vindeti“, tiparita mare pe prima pagina. Dezbracata de „perdeaua de fum“, povestea pe care v-am spus-o este pur si simplu o confruntare de minti antrenate; poate ca daca aplicau retetele lui Matthieu Ricard, multi mai multi dintre cei ce si-au vazut economiile sau pensiile sau investitiile spulberate in scandal ar fi cautat, s-ar fi intrebat, ar fi iesit din conformismul impus de manualele de capitalism si ar fi castigat.
Eroul adevarat al povestii e James Chanos.