Tag: Unde dai si unde crapa

Frecandu-si mainile de bucurie, pesedistii s-au grabit sa vanda pielea ursului din padure. Conflictul deschis din Alianta D.A. nu va sufla in panzele pleostite ale PSD, dupa cum lasa sa se inteleaga, increzator, Mircea Geoana. Dimpotriva.

 

PSD are astazi mai multe motive sa se teama pentru soarta sa electorala decat in momentul in care conflictele de la varful partidului atinsesera apogeul. Atunci, macar, exista o sansa – cea a unei sciziuni din care sa rezulte o factiune suficient de curata pentru a se putea plasa pe traiectoria unei social-democratii credibile, cu sanse de crestere in viitorul context european. Acum, si aceasta speranta pare spulberata.

 

„Nu-i bai“, isi va fi spus, ardeleneste, Vasile Dancu, strategul partidului, vazand ultimul conflict dintre PNL si PD declansat de scandalul din CNSAS si accentuat ulterior prin declaratiile fierbinti ale presedintelui Basescu. „De-acum, macar, stim un lucru sigur: Alianta, precum mortul, de la groapa nu se mai intoarce. In perioada urmatoare, atat liberalii, cat si pedistii vor incerca si mai abitir sa se repozitioneze in optiunile electorale, iar asta nu se poate traduce decat printr-un singur lucru: o perpetua galceava, o neintrerupta aratare cu degetul a celuilalt si, implicit, un guvern atarnat in pioneze. PSD-ului nu-i mai ramane decat sa se plaseze, strategic, pe linia de fractura si, la fel ca pe vremea CDR, sa astepte cresterea de la sine in sondaje in spatiul ramas liber prin distantarea celor doi.“

 

Calculul ar fi bun daca n-ar fi gresit. Politica din ziua de azi nu mai seamana cu cea de la mijlocul anilor ‘90, dupa cum nici fizica newtoniana nu mai seamana cu teoria stringurilor (corzilor) din fizica moderna. Pe vremea lui Newton, universul parea un sistem relativ simplu, tridimensional, in care marul cade, malaiet, cu o acceleratie egala cu masa inmultita cu o gravitatie de 9,82 metri pe secunda. Ce vremuri! De atunci, insa, universul s-a dovedit mai complex si mai parsiv decat isi imaginau mecanicistii. Descoperirea fortei electromagnetice, teoria relativitatii, formulele lui Lorenz, principiul de indeterminare al lui Heisenberg si, mai recent, teoria stringurilor au spulberat definitiv aceasta viziune simplista.

 

Asa si cu politica. Dupa cum in fizica moderna „omul care trece prin pereti“ a incetat a mai fi o fictiune, in politica de astazi, cand doi se cearta, nu mai castiga cu necesitate al treilea. Intelepciunea populara e pusa zilele acestea la grea incercare.

 

De aceea, nu ma refer acum la teoria clasica, conform careia dezamagitii se vor indrepta automat spre partidele populiste, gen PRM sau PNG. Desi nici acest fenomen nu trebuie minimalizat, impactul sau pentru PSD nu e chiar ingrijorator, aceste pierderi impartindu-se, relativ echilibrat, cu partidele aflate in prezent la putere. Pericolul cel mare vine acum din destramarea, in circumstante speciale, a Aliantei D.A.

 

Spre deosebire de scandalurile din perioada CDR, lipsite de prea multa noima, scandalul din Alianta a devenit unul foarte clar structurat, intre „corupti“ (PNL) si „securisti“ (PD).

 

Episodul CNSAS nu a facut decat sa intareasca aceste tuse (oricum deja prea groase pentru gustul meu, dar asta e – de gustibus non disputandum). In doar cateva zile, PD a reusit performanta de a-si pierde un segment important calitativ, daca nu cantitativ, din electorat: acei sustinatori „negri in cerul gurii“, ce refuza sa traiasca doar cu paine, incapatanandu-se sa ceara dreptate nu doar pentru nedreptatile de azi, ci si pentru cele de ieri; un electorat mai ciudat dupa toate definitiile, pe care nici Basescu si nici Boc nu par capabili a-l intelege; un electorat care nu va uita episodul Turianu cu una, cu doua, in ciuda giumbuslucurilor prezidentiale gen comisia coordonata de catre Vladimir Tismaneanu pentru stabilirea culpei comuniste.

 

De aici si pericolul pentru PSD. In clipa in care PD va realiza ca „nu mai are ce pierde“, ca acest electorat nu mai poate fi recastigat oricate eforturi de imagine ar mai face in acest sens, intregul sau discurs politic va suferi o modificare radicala. Ceea ce nu stie inca PSD au aflat-o puscasii marini la Okinawa de la japonezi si, ceva mai devreme, pe la Marasesti (sau Oituz?), soldatii nemti cand i-au surprins pe ai nostri in izmene: adversarul care nu mai are ce pierde e extrem de periculos. Surprins si el cu pantalonii pe vine, PD va deveni un partid extrem de periculos nu doar pentru PNL ci, mai ales, pentru PSD.

 

Renuntand la capacitarea elitelor, atat PD cat si presedintele Basescu vor focaliza cu precadere pe electoratul sensibil la mesajele populiste. Cu alte cuvinte, electora-tului PSD in varianta Iliescu, atat pe stil vechi, cat si pe stil nou.

 

Primele semne s-au vazut deja saptamana trecuta, cand (surpriza!) atat Boc cat si Basescu au accentuat ideea unei „agende reale a populatiei“: pensii, medicamente, inundatii etc. Mesajul subliminal e limpede: exista o agenda „reala“, care tine de foame, si una inchipuita, care are de-a face cu nostalgicii depasiti de timp (partea interesanta fiind ca o parte din acei nostalgici care l-au huiduit pe Basescu saptamana trecuta sa aiba doar vreo douazeci de ani – v-am avertizat ca vorbim aici despre un electorat atipic). Adevarul, precum dragostea, crede presedintele, trece pentru toata lumea mai intai prin stomac.

 

In 2004, mesajul subliminal al PSD a fost ceva de genul: „vom fi fiind noi corupti, dar la guvernare ne-am dovedit eficienti“. Viitorul mesaj PD va fi usurel modificat: „vom fi fiind noi «securisti», dar macar nu suntem «corupti», iar la guvernare ne-am dovedit mai eficienti“. Sincer, ma indoiesc ca electoratul PSD va fi capabil sa discearna asemenea nuante si ca va rezista, prin urmare, cantecelor de sirena lansate de catre PD.

 

Prin urmare, batalia electorala ce va urma are toate sansele sa fie una „triangulata“ intre PNL, PD si PSD. Scapa cine poate. Pohta ce-am pohtit.

 

P.S.: Ca material didactic, le recomand tuturor strategilor de imagine ale celor trei partide o revizionare a clasicului western „Bunul, Raul si Uratul“ la care faceam referire in urma cu doar cateva saptamani. Pentru a le mentine curiozitatea treaza, le spun doar atat: in ciuda aparentelor si a suspansului, lupta n-a fost intru totul „dreapta“.

Schimbarile de la carma PSD vor obliga Alianta D.A. sa-si revizuiasca optiunile politice.

Imposibilul s-a produs. Incepand de saptamana trecuta, Ion Iliescu nu se mai afla la carma formatiunii politice pe care a mosit-o si pastorit-o, fie direct, fie din umbra, din decembrie ‘89 incoace, fara intrerupere. Intr-un fel, putem spune ca Revolutia Romana s-a incheiat abia acum. Cum s-a ajuns aici si care ar fi consecintele?

In primul rand, Ion Iliescu a cazut in aceeasi capcana cu majoritatea observatorilor politici (subsemnatul y compris): a confundat electoratul cu liderii partidului. Reactia sa, de uimire sincera, cand a fost chestionat in legatura cu acceptarea unei ipotetice functii de presedinte onorific a fost, in acest sens, graitoare. Chiar daca nu putea ravni la infatuarea unui Ludovic Soare ce declara odinioara (intrucatva pe buna dreptate) „l’etat c’est moi“ („statul sunt eu“), tot putea spune, fara prea mari emotii, „PSD-ul sunt eu. Eu l-am creat, eu l-am modelat, eu l-am facut ceea ce este“.

Intr-adevar, in subconstientul colectiv al electoratului – daca putem spune asa – se insurubase bine ideea ca Iliescu se suprapune, practic, peste insasi notiunea de FSN/FDSN/PSDR/PSD. De aici si votul in consecinta, cu bunele si relele sale. Va mai curge ceva timp pana cand noi vom fi in stare sa digeram pe de-a-ntregul, la nivel subconstient, ceea ce liderii PSD incepusera sa faca inca de cand Adrian Nastase preluase sefia partidului si functia de prim-ministru – sa ni-l indepartam pe Ion Iliescu de imaginea partidului. Odata ucisa in minte asocierea, restul devine o joaca de copil. Ceausescu a cazut si el doar dupa ce mai intai il uciseseram in minte, prin bancurile cu Bula.

A intervenit si un accident nefericit, imposibil de prevazut: moartea sotiei l-a impiedicat pe Octav Cozmanca sa participe la Congres. Iar in absenta dirijorului- sef, alamurile au inceput sa sune fals. In fine, a doua greseala a lui Ion Iliescu a fost doar picatura care a umplut paharul: l-a caracterizat, in public, pe Mircea Geoana drept „prostanac“. Oricat de disciplinat si de versatil ar fi fostul ministru de externe, o atare jignire – repet, publica, deci infinit mai dureroasa – nu putea fi trecuta usor cu vederea. 

S-a intamplat aici ce s-a intamplat la ultima Olimpiada de la München, dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Decis sa demonstreze superioritatea ariana, Hitler le-a impus sportivilor germani antrenamente dintre cele mai severe, transformandu-si echipa de canotaj intr-o adevarata masina de vaslit. Canotorii englezi, in schimb, bazandu-se pe o traditie in care nu le mai ramasese de dovedit nimic, odata ajunsi in Germania, au tinut-o tot intr-o distractie. In ziua intrecerii, mahmuri si lipsiti de chef, s-au lasat depasiti, fara prea mari mustrari de constiinta, de catre echipa germana. Asta pana cand cativa spectatori nemti, cocotati pe un pod, i-au scuipat in cap, strigandu-le mascarii. Din acea clipa, canotorii englezi au vaslit „ca manati de diavol“, conform declaratiilor unui martor ocular, recuperand handicapul si reusind sa treaca primii linia de sosire.

De buna seama, orgoliul ranit al lui Geoana n-ar fi putut face minuni de unul singur. L-au sustinut din plin jocurile de culise la care Corina Cretu facea, disperata, referire. Putem, insa, remarca un fapt: scorurile cu care Geoana si Nastase si-au adjudecat functiile sunt sensibil egale. Fiecare dintre cei doi a obtinut aproximativ 1.000 de voturi, in vreme ce ambii contracandidati au obtinut aproximativ 500. O asemenea coincidenta, in conditiile unui vot secret, poate da de gandit.

Fie si acceptand, insa, ipoteza ca, pe ultima suta de metri, Adrian Nastase si-a negociat cartile in asa fel incat sa cada tot in picioare, nu putem spune ca victoria la congres ii apartine. In plan simbolic, Nastase a pierdut pe toata linia. Or, in politica, planul simbolic este cel care, in cele din urma, conteaza. Fostul prim-ministru a avut sansa de a-si ucide – tot simbolic, fireste – tatal, candidand deschis impotriva lui Ion Iliescu. Un gest care, psihanalitic vorbind, l-ar fi adus, in sfarsit, in zona maturitatii. Dupa multe ezitari a renuntat, preferand o mai sigura pozitie secunda. Candidand si castigand impotriva lui Iliescu, Mircea Geoana l-a frustrat pentru vecie pe Adrian Nastase de aceasta posibilitate. Fostul premier a fost obligat sa asiste pasiv la o ucidere ritualica al carei protagonist s-ar fi cuvenit sa fie.

Nu e nevoie ca delegatii PSD sa-l fi citit pe Freud pentru a intelege pozitia precara in care fost adus Nastase. Iata de ce inclin sa cred ca ne putem astepta, cu suficienta confidenta, la inceputul declinului stelei ex-presedintelui PSD, indiferent de negocierile purtate in culise. Partidul isi va schimba, treptat, fata cu care ne obisnuisem. Nu ma astept la minuni –  nici n-ar fi posibile, in conditiile in care, totusi, numerele 2 si 3 din partid raman Nastase si Mitrea. Dar nici nu e nevoie de o schimbare de substanta peste noapte. In ochii electoratului, PSD va fi, in sfarsit, „Noul PSD“. Forma bate fondul. Perceptia conteaza, iar aceasta noua perceptie va trebui luata, de acum incolo, in calcul de catre liderii Aliantei D.A.

De aici incolo se inmultesc combinatiile posibile. Intr-o prima varianta, liderii PNL-PD ar trebui sa grabeasca alegerile anticipate, pentru ca de acum inainte respingerea apriorica a PSD nu va mai fi posibila. PSD-ul „tuturor relelor“ a incetat sa existe, asa ca partidul isi va recapata functia de aspirator al voturilor nemultumitilor. Intr-o alta varianta – mai putin probabila, pentru ca e mai usor demontabila prin portavocea Basescu – Tariceanu si-ar putea consolida pozitia amenintand cu o eventuala alianta cu un PSD schimbat la fata. In fine, PD va fi nevoit sa reia rapid in calcul fie unirea cu PNL si transformarea in partid popular, fie o treptata dar sigura apropiere de PSD si crearea unui singur partid social-democrat. De-o fi una, de-o fi alta, noua, celor multi, nu ne ramane decat sa ne bucuram. Acolo unde se inmultesc posibilitatile, sporeste si sansa noastra de a fi bagati in seama. P.S. Din motive lesne de inteles, publicarea celei de-a doua parti a textului „Romania in Tara Minunilor“ a fost amanata cu o saptamana.